Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CONTROLUL SOCIAL SI DEVIANTA - forme si stiluri de manifestare

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Bunastarea sociala si rolul statului in producerea bunastarii
METODA DE CERCETARE SOCIOLOGICA
CONFLICTUL CONJUGAL
CONFLICTUL CONJUGAL SI FACTORUL INDIVIDUAL
INTERACTIUNEA ATENTA SI DEZVOLTAREA MINTII COLECTIVE
LUPTA PENTRU PUTERE IN ORGANIZATII - Cauzele conflictului organizational
Indicatori sociali
DE LA VIOLENTA SOCIALA LA MALTRATAREA SI ABUZUL COPILULUI IN FAMILIE
PROBLEME SOCIALE: LOCUIRE, SARACIE
Campania sociala

CONTROLUL SOCIAL SI DEVIANTA

1. Ce este controlul social, forme si stiluri de manifestare



In fiecare societate, exista “o schema a vietii colective” : fiecare individ stie cum sa se comporte in anumite situatii, stie ce asteapta ceilalti de la el si la ce reactii se poate astepta el de la ceilalti in urma actiunilor sale. Atunci cand apar comportamente neasteptate, atipice, care nu se incadreaza in modelele recunoscute si acceptate social, ele vor fi sanctionate. Sanctiunile reprezinta unul din elementele controlului social. In sensul sau cel mai general, controlul social reprezinta ansamblul mijloacelor si mecanismelor socio-culturale care reglementeaza, orienteaza, modifica sau influenteaza comportamentele indivizilor in societati, in vederea conformarii lor la sistemul valoric-normativ si mentinerii echilibrului societatii ca sistem.

Am putea spune ca, initial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca raspunsuri la interogatiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convietuirii oamenilor, a desfasurarii vietii sociale in conditiile in care oamenii au atitudini egoiste unii fata de altii, sunt, asa cum sustinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai tarziu, E. Durkheim a efectuat o analiza a moralitatii ca actiune “ a societatii in interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor. K. Marx indica constrangerea exercitata de institutii (mai ales de stat), ca factori de control social.

G.H. Mead abordeaza tema controlului social, explicand procesul interiorizarii normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin constientizarea asteptarilor pe care altii le au fata de tine.

S. Freud construieste supraeul ca autoritate sociala interiorizata, care functioneaza ca si constiinta. Iata, deci, ca teoriile despre controlul social au aparut inainte ca notiunea de control social sa fie inventata si uilizata in sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus in sociologie la inceputul secolului XX de catre Scoala americana a “jurisprudentei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound,      L. Brandeis, O.W. Holmes) pentru a desemna parghiile principale prin care societatea isi asigura – prin diferite mijloace – functionalitatea si stabilitatea. In conceptia lui E.A. Ross ordinea sociala nu este niciodata spontana sau instinctiva, fiind asigurata atat ca efect al presiunilor psihologice directe, al sugestiilor si actiunilor de stimulare de catre diverse forte sociale, cat si ca actiune dirijata a institutiilor cu rol de reglare a comportamentelor. In opina lui Ross, legea reprezinta cel mai specializat si cel mai perfect mecanism de control in societate, este fundamentul ordinii sociale.

Reprezentantii scolii “jurisprudentei sociologice” au inclus in controlul social nu numai mijloacele si regulile indisolubil legate de sanctionarea comportamentelor indezirabile, ci si pe cele care stimuleaza, promoveaza conduitele dezirabile social, respectiv : obiceiurile, moravurile, uzantele, educatia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier sa considere ca acest concept este “o forma mai indulcita a constrangerii sociale”.

In acelasi context, Szczepanski 3 sublinia faptul ca fiecare grup, colectivitate, societate dezvolta o serie de masuri, sugestii, modalitati de convingere, sisteme de persuasiune si presiune, interdictii, constrangeri, sanctiuni (ajungand pana la constrangerea fizica), sisteme si modalitati de manifestare a recunostintei, acordare de premii, distinctii prin care conduc comportamentul indivizilor si grupului spre modele acceptate de valori si de actionare spre realizarea conformismului membrilor. Acest sistem il vom numi sistemul controlului social. Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat ca nu toate comportamentele si actiunile indivizilor sunt supuse in aceeasi masura controlului social. Fiecare om detine o anumita sfera particulara, are dreptul la o anumita zona “privata”, care limiteaza controlul social, care poate fi mai mare sau mai mica, in functie de : a) tipul de societate (autoritara sau democrata, traditionalista sau moderna etc.), b) coeziunea grupului (cu cat aceasta este mai mare, cu atat controlul social ese mai puternic), c) caracterul institutiilor din care individizii fac parte (intr-o organizatie paramilitara, controlul social este extrem), d) pozitia indivizilor in grup (in comparatie cu un om de rand, de exemplu, presedintele tarii este supus la un control social mult mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfasurarii vietii colective, sunt mult mai controlate decat faptele care nu au decat o importanta individuala. Astfel, societatea este mult mai interesata de modul in care un director de scoala coordoneaza activitatile educative, decat de modul in care el isi petrece sfarsitul de saptamana. Cu cat o actiune se refera mai mult la viata grupului, cu cat ea constituie o amenintare a grupului ca intreg cu atat mai mare va fi represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, asa cum opineaza J. Cazeneuve4, este “sa orienteze comportamentul membrilor societatii intr-un sens conform cu mentinerea acestei societati”. El include in sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare si indeosebi al presiunilor pe care le sufera fiecare om din partea altor membri ai societatii.

Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner5, “reglarea comportamentelor membrilor societatii are loc in cea mai mare masura, prin intermediul asa numitor “folkways” (cutume sau traditii populare) si “mores” (moravuri)”. Principala conditie a vietii sociale – subliniaza autorul citat – este adaptarea omului la mediu, adaptare ce da nastere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinte, convingeri si moravuri comune. In calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea sociala, au un caracter reglativ si imperativ pentru comportamente. Ele reprezinta pentru grupul social cam ceea ce reprezinta deprinderile pentru individi. Atat “folkways” cat si “mores” constituie mijloace informale de control social ce se perpetueaza de la o generatie la alta prin intermediul socializarii.

R.E. Park si E. W. Burgess, in lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921) distingeau existenta a trei modalitati sau forme de exercitare a controlului social in societate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului spontana, la comportamentul unei multimi sub presiunea ei) ;

- opinia publica (ce joaca rolul de autoritate sociala neinstitutionalizata) ;

- institutiile si reglementarile juridice (care functioneaza ca autoritati imperative institutionalizate) .

Conform teoriei functionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indica individului normele sociale permise de societate pentru diferite situatii, dupa care isi orienteaza activitatea si alege din alternativele posibile pe aceea pe care o considera cea mai buna. Parsons accentueaza asupra ideii ca supunerea fata de norme nu se datoreaza unor factori de control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizarii valorilor sociale.

Interpretarile pe care sociologii le dau astazi controlului social pot fi grupate in doua mari categorii : a) interpretari restrictive, care pun accentul pe caracterul institutionalizat si coercitiv al controlului social si b) interpretari normative, care trateaza controlul social sistemic, ca ansamblu de actiuni umane indreptate catre “definirea deviantei si stimularea reactiilor sociale in prevenirea si respingerea ei “

Allan V. Horowitz 7 remarca faptul ca in functie de diferite norme utilizate de catre diferitele subculturi, definitiile deviantei nu implica in mod obligatoriu consensul normativ. Homosexualitatea, de pilda, sustine sociologul american, poate fi, pe rand, considerata ca indiciu alimoralitatii, al bolii sau al unui stil libertin de viata. Variatele stiluri si forme de control social sunt incorporate in relatii sociale concrete si corespund contextelor sociale in care opereaza (Horowitz).

In opinia lui Sorin M. Radulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control social sunt :

a)      dupa instantele din care emana, controlul social exercitat de institutii cu caracter statal (tribunale, inchisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie , scoala , grupuri de vecinatate, asociatii, organizatii etc.) sau de catre anumiti indivizi ce au o anumita autoritate in grup (capul familiei, preotul, seful ierarhic etc.) ;

b)      dupa modul in care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat de institutii specializate si spontan (informal), realizat prin traditii, obiceiuri, prin opinia publica etc. ;

c)      dupa directia actiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit), imbracand forma aprobarilor, amenintarilor, sanctiunilor etc. si indirect (implicit), realizandu-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publictatii etc.;

d)      dupa mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin intermediul aprobarilor, recompenselor, indicatiilor, sugestiilor etc. si controlul social coercitiv (negativ) prin tabuu-ri, sanctiuni punitive, interdictii etc.;

e)      dupa mecanismele de reglare normativa la care apeleaza, controlul social are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social propriu-zis (institutii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) si cultural (obiceiuri, moravuri, conventii, traditii etc.)

f)      dupa metodele (tipurile de sanctiuni) adoptate in rapot cu conduitele deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri, intelegeri mutuale) si terapeutic (resocializare).

Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sanctiuni adoptate in raport cu comportamentul durabil), Horowitz prefigureaza existenta mai multor “stiluri” de control social : penal, al carui obiectiv principal consta in a “produce durere sau alte consecinte neplacute celor care au comis acte blamabile” ; compensator, care implica obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru prejudiciile si daunele suferite (accentul cade pe reinstaurarea starii normale perturbata de actul deviant) ; conciliator, care faciliteaza descoperirea unor solutii prin negocierea mutuala intre partile implicate, fara antrenarea sanctiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalitatii indivizilor devianti prin manipularea unor sisteme simbolice ce-si propun sa-i readuca la “normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt tratati ca victime ale unei boli, care nu poate fi controlata de ei insisi, motiv pentru care sunt supusidiagnosticului si tratamentului medical.

Criterii de definire a fenomenului deviantei

Ideea ca pentru a intelege societatea trebuie sa intelegem si fenomenele deviantei care apar in interiorul ei, castiga tot mai multi partizani. Comportamentul deviant, incepand cu deceniul patru, devine un concept cheie in sociologie, cu timpul constituindu-se o noua ramura a sociologiei : sociologia deviantei.

Temele traditionale ale sociologiei deviantei, care-i contureaza de fapt obiectul de studiu sunt : infractionalitatea, problema violentei, alcoolismul, pornografia, prostitutia, consumul de droguri, homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea, sinuciderile, tulburarile si bolile psihice.

Definitia sociologica a deviantei a fost elaborata cu precadere de doi autori : Sellin si Merton. Cel dintai definea devianta ca ansamblul comportamentelor indreptate contra normelor de conduita sau ale ordinii institutionale. In aceeasi termeni defineste si Merton fenomenul deviantei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninta echilibrul sistemului sau, cu alte cuvinte, ansamblul comportamentelor disfunctionale. Dictionarul de sociologie, coordonat de C. Zamfir si L. Vlasceanu, precizeaza ca devianta este un act de conduita care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii sau ale unui grup. Ea se refera la tipul de comportament care se opune celui conformist, conventional si include nu numai incalcarile legii (infractiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convietuire. Un evantai larg de conduite pot fi incluse in categoria fenomenelor deviante : de la conduitele bizare, excentrice, la cele imorale (indecenta, obscenitatea) si pana la cele cu caracter antisocial. Putem spune ca, desi cele mai multe comportamente deviante presupun incalcarea normelor juridice, o parte dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infractiuni fara victime”). Pentru clarificarea conceptului, o prima distinctie se cuvine a fi sesizata : intre fenomenul deviantei si cel al anormalitatii. Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianta), pe de alta, cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urma caracterizeaza incapacitatea individului (validata medical ) de adaptare la exigentele vietii sociale si de exercitare adecvata a rolurilor sociale.



Conform paradigmei “actionaliste” (a teoriei actiunii umane), care pare cea mai potrivita pentru abordarea problematicii sociologiei deviantei , devianta reprezinta un fenomen normal in sens durkheimian. Fiind un tip de actiune umana, ea este sustinuta fie de actionalitate, fie de irationalitate si depinde de perceptia membrilor societatii asupra actiunii si ordinii sociale. In acest sens, A.K. Cohen remarca faptul ca “nu poate exista o societate de sfinti intrucat procesul de redefinire sociala opereaza continuu, pentru      a asigura ca toate pozitiile pe o scala mergand de a imoralitate la virtute vor fi mereu completate si ca intotdeauna, unele vor fi mai sacre decat altele”.

In legatura cu definitiile deviantei, mai inainte propuse, ar mai fi necesare cateva observatii clarificatoare.

Devianta este o notiune relativa din cel putin doua motive : a. pentru ca sistemul normativ difera de la o societate la alta si ceea ce intr-o societate reprezinta o incalcare a normei, intr-o alta reprezinta dimpotriva, un comportament conformist si b. pentru ca “legea reprezinta un important factor de schimbare sociala care poate induce modificari in receptarea contextului normativ al unei societati si se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbari sociale”. Din aceasta cauza, chiar in sanul aceleiasi societati, anumite conduite considerate la un moment dat ca infractionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale, care ies de sub incidenta legii, fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru primul caz este urmatorul : exista societati musulmane care permit poligamia sau consumul de droguri, interzicand insa consumul de alcool sau carne de porc, fapte ce-si pierd valabilitatea in celelalte societati sau, mai mult decat atat, sunt apreciate in sens contrar. Pentru cel de al doilea caz, putem gasi numeroase exemple chiar si in realitatea romaneasca : daca in epoca dictaturii comuniste demonstratiile stradale impotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege, astazi legile permit astfel de actiuni ; daca in urma cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astazi exista o mult mai mare toleranta fata de aceste forme alternative la casatorie.

O alta observatie care trebuie facuta vis a vis de definirea deviantei este ca nu orice act care se abate de la norma trebuie apreciat ca deviant. Inovatiile se inscriu in acest caz : desi ies din tiparele normei, ar fi absurd sa le apreciem ca deviante. Pe de alta parte, daca este sa luam in calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o societate si pe de alta parte, creativitatea conduitelor umane, am putea spune ca orice individ uman, intr-un anumit moment al vietii sale incalca norma devenind deviant.

Toate aceste observatii constituie argumente ce sustin caracterul relativ si echivoc al notiunii de devianta, atata vreme cat ceea ce este considerat deviant intr-o societate sau intr-o epoca este dezincriminat intr-o alta societate si intr-o alta epoca.

In sociologia deviantei, se face si delimitarea dintre devianta pozitiva si devianta negativa. Prima este echivalenta cu schimbarea sociala si se refera la acele actiuni deviante care pun sub semnul intrebarii fundamentele ordinii sociale existente, pecetluind afirmarea unor noi tendinte de organizare sociala, descoperirea unor noi mijloace de realizare a scopurilor sociale etc. Nesupunerea civila ar putea fi o astfel de forma de devianta pozitiva?

Devianta negativa este echivalenta cu nerespectarea sistemului axiologic-normativ, ea se concretizeaza in actiuni care depasesc limitele socialmente acceptabile de toleranta. Aceasta delimitare reliefeaza faptul ca devianta are nu numai un caracter distructiv, ci si unul constructiv. Ea se manifesta constructiv in urmatoarele trei situatii : a) cand ofera o “supapa de siguranta” membrilor societatii prin prevenirea acumularii excesive de tensiuni, nemultumiri, conflicte care ar putea pune in pericol ordinea sociala ; b) cand mobilizeaza resursele colectivitatii, contribuind la afirmarea si intarirea valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim); c) cand stimuleaza schimbarea sociala prin punerea sub semnul intrebarii a legitimitatii normelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control social.

In finalul acestei analize, sa zabovim putin asupra diferentelor care exista intre fenomenul de devianta si cel de anomie. Trebuie spus, in primul rand, ca devianta nu este echivalenta cu absenta normelor, cu anomia, cu dezorganizarea asociala. Termenul de anomie vine din grecesul a nomos (fara lege) si semnifica o stare de dereglare a unui sistem sau subsistem social datorita dezintegrarii normelor ce reglementeaza comportamentul indivizilor si asigura ordinea sociala.

Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit mai intai in lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din cauzele proastei functionari a diviziunii muncii si, mai tarziu (1897) in lucrarea “Le suicide”, pentru a desemna un anumit tip de sinucidere in cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”, “altruiste”, “anomice” si “fataliste”).

Anomia este o stare sociala caracterizata prin “suspendarea temporara a functionalitatii vechilor reglementari”, prin tendinte antinormative cel putin in prima ei faza, de negare a oricarui fel de normativitate intrucat este perceputa coercitiva in mod exclusiv.

Revolutiile, rasturnand vechea ordine sociala, constituie situatii anomice tipice pentru ca provoaca dezorientare normativa, confuzie in sistemul reperelor care ar trebui sa orienteze conduitele. Analizand “marile tragedii” ale Revolutiei ruse, P. Sorokin constata ca starile anomice generate de revolutii sunt urmate, cu necesitate, de tendinte de “pervertire a comportamntului uman”, cu alte cuvinte, de tendinte deviante. Revolutiile, sustine sociologul american, antreneaza aparitia urmatoarelor comportamente individuale si sociale :

- disparitia vechilor obiceiuri si dezvoltarea altora noi intr-o scurta perioada de timp, si nu in cateva decenii, asa cum s-ar fi intamplat in conditii obisnuite ;

- adoptarea rapida a unor noi forme de gandire si conduita in domeniul religios, moral, estetic, politic, profesional etc.;

- “biologizarea individului, transformarea sa intr-o fiinta primitiva care reactioneaza numai la stimuli neconditionati”;

- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi de natura prejudicianta pentru libertatea individului ;

- transformarea actelor de crima si talharie in actiuni motivate in numele “luptei pentru libertate, fraternitate si egalitate” ;

- amplificarea reactiilor verbale si scrise ale publicului (inmultirea mittingurilor, a discursurilor in public, a articolelor de presa, a pamfletelor etc.);

- inmultirea infractiunilor avand ca obiect proprietatea ;

- cresterea numarului de divorturi, a delictelor sexuale si a altor tipuri de delicte ce afecteaza morala publica ;

pervertirea conduitei de munca, dezvoltarea parazitismului, tendinta de a dobandi bunuri fara depunerea nici unui efort util ;

- modificarea raporturilor de autoritate si subordonare, care caracterizau vechea ordine sociala, negarea ierarhiilor si a autoritatii legii.

Accentuand asupra caracterului socant al schimbarilor induse de revolutii in sistemul normativ, in comportamentul unor largi categorii de populatii, P. Sorokin arata ca :”Sclavii care pana ieri erau supusi fata de stapanii lor, pierd orice sens al obiedientei, arestandu-i si asasinandu-i (…) Un individ pasnic si inimos devine un asasin crud si sangeros. In cursul catorva zile sau saptamini, un monarhist devine republican, un individualist, socialist ; o persoana credinciosa, un ateu … “.

Revenind la marile teorii despre anomie, constatam ca, dupa Durkheim, R.K.Merton este cel car isi aduce o substantiala contributie, conceptia lui bucurandu-se de un imens succes pana in anii ’70. Versiunea lui Merton se concentreaza asupra organizarii si reglarii sociale in analiza aparitiei si frecventei comportamentului deviant. Dupa anii ’70, influenta teoriei lui Merton a pierdut din forta pe care o avusese, producandu-se o deplasare a conceptului de anomie din domeniul organizarii sociale, in cel al integrarii sociale, concomitent cu centrarea tot mai serioasa pe individ. Dupa aceasta data, s-a mai produs o schimbare notabila a sensului, anomia devenind sinonima cu alte notiuni, ca de exemplu : frustrare, alienare, stare de insecuritate, izolare psihica etc.

Diferite teorii despre devianta

S-a incercat sa se raspunda la intrebarea :”de ce oamenii se angajeaza in comportamente deviante?” de pe pozitiile mai multor stiinte : ale biologiei, psihologiei si sociologiei.

Vom prezenta succint continutul explicatiilor biologice si psihologice, urmand sa zabovim mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul deviantei.

In epocile premoderne, mult timp s-a crezut ca oamenii actioneaza irational, deviant pentru ca sunt posedati de “spiritele rele”. Se incerca gasirea cauzelor comportamentului deviant in fortele supranaturale. In secolul XIX, descoperirile biologice au facut ca aceasta explicatie sa cedeze in favoarea alteia in acord cu noile cunostinte in biologie.

Cea mai cunoscuta explicatie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care si-a desfasurat activitatea in inchisorile italiene. Din diferite masuratori fizice pe care le-a realizat asupra detinutilor, el a constatat ca acestia aveau trasaturi fizice distincte : frunte ingusta, pometi proeminenti, urechi mari si labartate, si mult par pe corp. Adoptand perspectiva evolutionista, el a sustinut ca deviantii, mai precis criminalii, sunt “atarici”, respectiv subdezvoltati din punct de vedere biologic.

Mai tarziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combatut teoria lui Lombroso, sustinand ca nu exista diferente fizice esentiale intre criminali si necriminali. Ulterior s-a revenit asupra ideii ca persoanele criminale constituie un tip fizic distinct.15 Astfel, Sheldon (1949) sustine ca tipul anatomic mezomorf (musculos si atletic) este mai pobabil sa devina criminal decat tipul ectomorf (inalt, slab, fragil) sau endomorf (scund si gras). Tot cam pe aceleasi pozitii se situeaza si sotii Gluck (1950), desi ei sustin ca legatura dintre criminalitate si caracteristicile fizice este o legatura indirecta, intermediata. In viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de personalitate (insensibili fata de ceilalti, ei pot reactiona la frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetari recente privind comportamntul criminal, in confomitate cu care persoana care are un model cromozomial, care contine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai inclinata spre comportamente violente. S-a constatat ca modelul (x y z) este mai raspandit printre barbatii criminali decat printre cei care nu au savarsit crime. Concluzia lui N. Goodman este ca numarul subiectilor studiati a fost prea mic – in cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine existenta unei legaturi intre comportamenteul criminal si prezenta unui cromozom masculin suplimentar. In sprijinul punctului de vedere mai sus enuntat, sunt citate studiile realizate de Wilson si Herrnstein (1995), care sustin ca factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra comportamentului criminal si ca “mediul social este cel care joaca un rol important in stimularea sau inhibarea oricarei influente pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament”.16

4. Teorii sociologice ale deviantei

Sociologii furnizeaza mai multe paradigme explicative in legatura cu fenomenul deviantei. Ele difera in functie de punctele de vedere, conceptiile, teoriile cu privire la cauzele deviantei.

Astfel, Scoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne ofera o interpretare bazata pe modelul “patologiei sociale” si “dezorganizarii sociale”, in cadrul careia devianta este inteleasa ca abatere de la norma de conduita presupusa a fi universal valabila. Cauza abaterii o reprezinta perturbarile “patologice” ale intregul organism social, care se manifesta cu mai multa putere in cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.




O alta teorie intitulata “teoria asocierii diferentiale” sau a “transmiterii culturale” (E. Sutherland, 1940) sustine ca devianta (criminalitatea) este invatata in cursul socializarii si este transmisa mai departe la fel ca si conformitatea. Interactiunea individului cu valorile si normele grupurilor deviante, insusirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de catre individ il va determina sa adopte comportamente deviante. Angajarea in acte deviante depinde de gradul de influenta pe care grupul deviant il are asupra indvidului de timpul pe care individul il petrece in acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptarii unei subculturi deviante. Contintul procesului socializarii sta la baza diferentei intre comportamntul deviant si cel nedeviant. Se constata insa ca, desi toti oamenii vin in contact cu valori si norme antisociale, nu toti vor adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interactiunii individului cu grupul deviant, trebuie sa mai luam in calcul si alti factori importanti cum ar fi : varsta individului, frecventa si intensitatea contactului.

Conform teoriei functionaliste (T. Parsons) devianta este un esec al solidaritatii sociale. Ea creeaza disfunctii in relatiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, facandu-i sa reactioneze ostil fata de normele si valorile societatii sau sa le ignore. Devianta perturba intreg echilibrul stabilit intre functiile si structurile sistemului social, deoarece ea desemneaza situatia in care indivizii refuza sau sunt incapabili sa-si exercite rolurile sociale.

Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Intrebarea cheie de la care pleaca fondatorii acestei teorii este urmatoarea : “De ce, chiar si in zonele cu o rata inalta a criminalitatii, unii tineri nu ajung delincventi?”

Cauzele deviantei – sustin ganditorii mai sus numiti – rezida in lipsa unui control intern efectuat de individ, precum si in lipsa unui control extern adecvat efectuat de catre societate. Controlul intern il ajuta pe individ sa se “izoleze” de subcultura delincventa din mediul inconjurator.

Devianta apare si atunci cand legaturile dintre individ si societate sunt slabe, cand controlul social informal lipseste si dimpotriva, atunci cand legaturile indivizilor cu societatea si controlul social informal sunt puternice, fenomenul deviantei este absent.

In 1969, Hirschi a lansat ideea ca legaturile puternice dintre indivizi si societate se definesc in principal prin urmatoarele caracteristici : atasament, angajament, implicare.

Atasamentul se refera la faptul ca aflati in relatii cu alti oameni importanti pentru ei, indivizii vor actiona in mod responsabil, luand in consideratie si opiniile, sentimentele, preocuparile semenilor lor ; raportul dintre indivizi si comunitate este puternic.

Angajamentul se refera la faptul ca atunci cand actorii sociali sunt angajati in anumite relatii ( de familie, profesionale) sunt multumite de statutele sociale pe care se afla, ei sunt mai interesati de mentinerea sistemului decat de schimbarea lui si tind sa se conformeze valorilor si normelor societatii si sa-si tempereze eventualele inclinatii deviante.

In aceste conditii, nu e de mirare ca sloganul mobilizator al partizanilor schimbarii sociale din America anilor ’60 era :”nu aveti incredere in nimeni peste 30 de ani”.

Implicarea se refera la faptul ca oamenii care sunt antrenati in activitati nedeviante relationeaza cu oameni nedevianti, cu oameni care respecta sistemul normativ impartasind cu ei aceleasi credinte, opinii, reguli sunt mai rezistenti, mai refractari chiar fata de actiunile deviante.

Reprezentantii acestei teorii sustin ca devianta este o conditie “naturala” a indivizilor, de aceea nu trebuie explicata. Ceea ce trebuie explicat nu este devianta, ci controlul social, conformismul care rezulta din mecanimsele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproseaza incapacitatea de a explica actiunile deviante intreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” si care sunt bine integrati in comunitatile lor, asa cum ar fi crima gulerelor albe.

O alta dificultate a teoriei consta in faptul ca nu explica comportamentul celor integrati in subculturi deviante, ale caror legaturi sociale puternice si sistem normativ sunt condamnate de majoritatea societatii. In concluzie, problema nu este numai integrarea in comunitate ci si natura sistemului de valori si norme ale respectivei comunitati.

Lipsa de integrare a indivizilor in societate poate fi in anumite circumstante cauza, iar in altele efectul comportamentului deviant.

Cauza deviantei este explicata de alti sociologi prin asa numita tensiune structurala. Se inscriu aici interpretarile care se bazeaza pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Asa cum aratam mai inainte, devianta este un rezultat al perioadelor de schimbare sociala care perturba campul valorico-normativ, dezorienteaza conduitele indivizilor determinandu-i sa adopte comportamente adaptative deviante

Merton (1938) sustine ca devianta este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile sociale (sustinute cultural) si mijloacele legitime, institutionale, oferite de societate in vederea atingerii acelor scopuri.

Neavand acces la aceste mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite, dar mult mai eficiente de realizare a scopurilor propuse. Nu toti indivizii detin succes profesional sau financiar, prin mijloace adecvate, legitime nici chiar intr-o societate a succesului cum este numita SUA. Cei care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educatie, de specializare intr-un anumit domeniu este putin probabil sa se bucure de “succese”, fapt ce induce un oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalitati deviante de adaptare. In conceptia lui Merton, adaptarea devianta poate imbraca patru forme principale :18 inovatia, ritualismul, marginalizarea si rebeliunea.

Inovatia, ca forma de adaptare devianta, se refera la situatia in care individul accepta scopurile culturale standard dar nu si mijloacele standard (promovate de societate) pentru atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci cand ne folosim de informatii “confidentiale” (obtinute pe cai oculte) pentru a obtine profit in afaceri.

Ritualismul se refera la situatiile in care indivizii nu accepta sau se fac ca nu inteleg scopurile sociale dar care actioneaza totusi in conformitate cu cerintele societatii : este tipic cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corecta a formularelor decat de rezolvarea solicitarilor cuprinse in interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerata a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor in detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineste acea situatie in care individul a abandonat atat scopurile cat si mijloacele standard. El elimina contradictia dintre atingerea scopurilor si lipsa mijloacelor, respingandu-le si pe unele si pe celelalte si retragandu-se din mecanismul social, abandonand societatea.

Dupa Merton, acesta este cazul cersetorilor, alcoolicilor, drogatilor, bolnavilor mentali. Marginalizarea este o forma de alienare pasiva.

Rebeliunea (alienare activa) este un mod de adaptare prin care persoana, nereusind sa accepte scopurile si mijloacele sociale, le inlocuieste cu alte scopuri si mijloace. Este cazul militantului pentru drepturi civile, al revolutionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa deviantei nu se afla in individ, ci in structura sociala.

Devianta este explicata si din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Spitzer, Young etc.) Aceasta teorie isi gaseste radacinile in conceptia marxista cu privire la caracteristicile oranduirii capitaliste si anume : dominanta proprietatii private asupra mijloacelor de productie, repartitia inegala a resurselor, goana dupa profit, competitia acerba intre agentii economici. Devianta este, deci, un produs al inegalitatii sociale si al competitiei nemiloase care determina grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de supravietuire. Acest tip de societate permite agentilor de control social sa infaptuiasca discriminari in privinta inregistrarii si sanctionarii comportamentelor deviante. In acest sens, Quinney (1974, 1980) afirma ca proprietarii mijloacelor de productie (capitalistii) controleaza sistemul legal, fapt ce le permite sa defineasca drept devianta orice actiune care le-ar ameninta privilegiile si proprietatile. In aceleasi coordonate se inscrie si conceptia lui Spitzer (1980), care subliniaza faptul ca autoritatea capitalistilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui pentru apararea propiilor lor interese si pentru mentinerea sub control a celor care ameninta functionarea societatii capitaliste. El sustine ca proprietarii joaca un rol cheie in a-i defini devianti din punct de vedere social pe cei care nu vor sa desfasoare activitatile necesare functionarii mecanismului capitalist sau care nu manifesata respectul cuvenit fata de autoritati, fata de ordinea ierarhica capitalista.

Teoria conflictului, ca si teoria tensiunii structurale, muta sursa deviantei dinspre individ spre structura sociala. Limitele ei deriva chiar din unele presupozitii fundamentale pe care se intemeiaza. Astfel, ea considera ca bogatii sunt atotputernici si ca sunt liberi sa defineasca dupa bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Aceasta teorie ignora consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care restranng libertatea de actiune a capitalistilor”, ignora faptul ca “exista legaturi impotriva trusturilor care impiedica anumite companii sa controleze evenimentele dupa bunul lor plac”, precum si faptul ca chiar in tarile socialiste care limiteaza cel mai mult inegalitatile sociale, exista manifestari ale fenomenului de devianta.

Teoria etichetarii este un nou model explicativ al deviantei. Cum apare aceasta teorie? Stanton Wheeler, profesor cercetator in sociologia deviantei (SUA), intr-un interviu cu Mihail Cernea sesiza ca in primele patru decenii ale secolului, interesul cercetatorilor deviantei era polarizat in jurul efortului de a raspunde la doua intrebari :1) cum putem explica variatiile (dupa aria geografica, zona oraselor, legislatia in vigoare, dupa diferitele categorii sociale etc.) in rata criminalitatii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la comportament delincvent sau la crima? Iata, deci, continua autorul mai sus mentionat, ca in aceasta perioada cercetatorii nu-si puneau intrebarea : de ce acest comportament este considerat deviant sau criminal. Dupa cel de al doilea razboi mondial, situatia se schimba fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologica a deviantei, termenul de devianta este utilizat cu o frecventa crescanda, este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum si Edwin Lemert au subliniat importanta problemelor pe care le ridica denumirea unei conduite date drept delincventa, crima sau devianta. A proceda astfel, sustin cei doi autori, inseamna a eticheta sau stigmatiza respectiva persoana si a-i ingreuna revenirea la un mod de viata obisnuit. Una din cele mai clare abordari a acestei teorii a realizat-o Howard Becker, care, in lucrarea “The Outsiders”, facea urmatoarea insertiune explicativa : “insasi grupurile sociale constituie devianta, aplicand aceste reguli la anumiti indivizi si etichetandu-i drept marginali”.

Rationamentul pe care el il dezvolta in aceasta lucrare porneste de la intrebarea “ce anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, raspunsul ar fi urmatorul : nu ceva care este imanent actului insusi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficiala. Initial, el a ajuns la acest raspuns, constatand ca in legislatia americana, existau atat lucruri inofensive cat si lucruri periculoase care, dupa imprejurari, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori ca acceptabile. La randul sau, Stanton Wheeler constat ca majoritatea crimelor gulerelor albe (exemplu, propaganda inselatoare a unor produse, “violarea reglementarilor antitrust in lumea afacerilor) la inceput primesc sanctiuni foarte blande : i se solicita persoanei sa renunte la a le mai comite si abia in ultima instanta se acorda o modesta sanctiune penala (cel mult 1 an inchisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu pana la 15 ani inchisoare in unele state din SUA. Putem spune ca, in conformitate cu aceasta teorie, devianta nu are realitate in sine, ci numai prin procesul sau de definire, de “etichetare” a unor comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este in mod inerent sau in mod automat deviant. Diversele societati (si in cadrul acestora diversele grupuri) eticheteaza diferite actiuni ca deviante.



Ceea ce este important pentru aceasta teorie nu este actul de devianta propriu-zis (“devianta primara”), ci devianta secundara, etichetarea publica ca deviant si, ca urmare, acceptarea identitatii deviante de catre persoana care a savarsit actul. Aceasta acceptare poate fi considerata ca un stigmat care schimba fundamental constiinta de sine a respectivei persoane si duce la o “cariera devianta” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei conteaza (pentru ca toti sunt “devianti” intr-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei care a violat norma.

Cercetarile sociologice care au succedat aceasta teorie au scos in evidenta cateva dintre limitele ei. In 1980, Gove constata ca unii delincventi se angajeaza in infractiuni diverse, cu toate ca nu au fost prinsi niciodata si deci nu au fost expusi deviantei secundare, respectiv etichetarii si stigmatizarii. Pe de alta parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi etichetati este mai degraba un stimulent pentru a-si schimba comportamentul decat pentru a persevera in comiterea de infractiuni. De asemenea, asa cum sesiza M. Cernea, in orice societate unii comit prejudicii corporale altora, se incalca dreptul la proprietate, nu se respecta contractele etc. Ori, abordarea acestor actiuni ca simple activitati de etichetare “ar fi o greseala si o trivializare”.

5. Statistica criminalistica

Frecventa cu care se produc actele delincvente difera nu numai de la o tara la alta, ci chiar si in interiorul aceleiasi societati, de la o regiune la alta (ea este mai ridicata in regiunile metropolitane decat in cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetarile sociologice evidentiaza faputl ca SUA are cea mai ridicata rata a criminalitatii comparativ cu celelalte societati industrializate ale lumii. Ca explicatie a acestui fapt, cercetatorii sugereaza urmatorii cativa factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalitati economico-sociale, rata inalta a mobilitatii sociale si geografice (care reduce controlul social).

In continuare, vom face cateva aprecieri referoitoare la statisticia criminalitatii in SUA.

Relativ la aceasta problema, Norman Goodman, in “Introducere in sociologie” a tinut sa faca in primul rand urmatoarea constatare : exista mai multe crime decat sunt inregistrate statistic. Departamentul de justitie al SUA estimeaza ca ar putea fi de 3 ori mai multe crime decat se raporteaza (multe crime nu sunt inregistrate pentru ca victimele nu sunt identificate sau nu figureaza in rapoartele birocratiei).Studiile in domeniu asociaza delincventa cu varsta, genul, clasa sociala si rasa

In privinta varstei, se constata ca cei mai multi criminali sunt adolescenti sau putin peste 20 de ani, sunt deci tineri si foarte tineri. Acest grup de varsta rerezinta peste 40% din crimele violente si aproximativ 50% din toate delictele impotriva proprietatii. Pe de alta parte, este mai probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidari, fraude, reclame false, manipulare a actiunilor si a obligatiunilor, inselare la pret, poluarea mediului, vanzarea clandestina de alimente daunatoare sau de droguri etc.) sa fie comise de cei care sunt mai in varsta.

Asociind delictele cu genul studiile arata ca barbatii comit de 4 ori mai multe delicte impotriva proprietatii decat femeile si cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) si altele tipic feminine (prostitutia).

Se observa ca agentii care aplica legea sunt mai reticenti in a eticheta femeile drept criminale decat in a eticheta barbatii. Cand prejudecatile legate de gen vor fi tot mai rar intalnite si pe masura ce drepturile femeilor si barbatilor devin egale (Alder si Alder, 1979)s-ar putea ca diferenta in ratele crimelor sa scada.

Corelarea deviantei cu clasa sociala evidentiaza faptul ca un procent mai mare de delincventi apartin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. In acelasi timp, mai multe victime provin din clasa de jos decat din celelalte. Si nu in ultimul rand, probabilitatea de a fi arestati si condamanti e mai mare pentru reprezentantii clasei de jos.

Infractionalitatea este strans legata si de factorul rasa. Asa, spre exemplu, frecventa cu care africanii-americani sunt arestati este mai mare decat procentul din populatia totala pe care acestia il reprezinta. In 1996, cand ei reprezentau 12% din populatie, ei formau cam 28% din arestarile pentru delicte grave, 33% pentru delicte impotriva proprietatii, 45% delicte impotriva persoanei (FBI, 1987).

Statistica privind starea infractionalatii in Romania evidentiaza existenta unei situatii relativ mai putin alarmante decat cea existenta in SUA. Comparativ insa cu situatia existenta in uma cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc imbucuratoare : daca in 1989 au fost depistati 55.737 infractori, in 1999 numarul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungand la 239.346.

Desi numarul infractorilor minori in 1999 nu reprezinta mai mult de 7% din numarul total al faptelor penale in tara, in raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la 16.119). In topul delincventei juvenile cele mai multe infractiuni sunt cele de furt (17 059) si talharie (761) ; uremaza apoi vatamarile corporale (273), violurile (110), prostitutia (87), omorurile (24).

Cea mai mare parte a micilor infractori au varste cuprinse intre 14 si 17 ani ; aproape 40% din minorii delincventi sunt elevi in clasa a V-VIIIa si aproape 50% din fetele care se prostitueaza.

In privinta sexului, datele statistice arata ca majoritatea infractiunilor sunt comise de baieti (peste 90%).

In privinta mediului de rezidenta observam ca si in Romania delincventa juvenila este mai frecventa in mediul urban decat in cel rural : 71% din furturi si 71% din talharii, 63% din omoruri si 57% din loviturile generatoare de moarte sunt savarsite de minori in orase.

Consumul de alcool joaca un rol important in determinarea generarii infractiunilor. El sta la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) si a cazurilor de viol (55%). Mai mult de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs sub influenta alcoolului.

Note:

G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y., Thomas and Growell Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, Introducere in sociologia deviantei, Ed. st. si encicl., Buc., 1985, p. 56.

Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

J. Szczepanski, Introd. in sociologie.

J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p. 11

D. Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

Sorin M. Radulescu, Homo Sociologicus, p. 272.

Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Radulescu, op. cit., p. 272.

Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Radulescu, op. cit., p. 273-274.

Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y., Montreal, London, 1979, apud. S. M. Radulescu, op. cit., p. 19.

Sorin M. Radulescu, Homo Sociologicus, Sansa, Buc., 1994, p. 34.

Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud. S. Radulescu, op. cit., p. 34.

C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, p. 16

P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Radulescu, op. cit., p. 35-36.

Ibid.

N. Goodman, op. cit., p. 144-145.

Ibid.

N. Goodmann, op. cit., p. 147.

N. Goodman, op. cit., p. 149.

N. Goodman, op. cit., p. 150.

M. Cernea, op. cit., p. 69.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1654
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site