Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Saracie Extrema si Excluziune Sociala: Dimensiuni si Factori

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
COABITARE CONSENSUALA
INSTITUTIE
DEMOGRAFIE. STRATIFICARE. MOBILITATE
ISLAMUL - Sajadah - covorasul de rugaciune
CONCEPTIA LUI J.J. ROUSSEAU DESPRE LIBERTATE
FAMILIA - Rudenia, familia, casatoria
RAPORTURILE SOCIOLOGIEI CU STIINTE SOCIALE PARTICULARE
SECURITATE SOCIALA
COMPONENTELE SISTEMULUI SOCIAL ORGANIZATIONAL - Setul de roluri
BIOETICA - Eugenia, Istoricul eugeniei


Saracie Extrema si Excluziune Sociala: Dimensiuni si Factori



Acest material este o sinteza a rezultatelor principale ale unui studiu elaborat de o echipa de 17 cercetatori ICCV sub coordonarea Manuelei Stanculescu. Rezultatele sunt prezentate si interpretate pe larg intr-o carte – Sarac lipit, caut alta viata! Saracie extrema si zone sarace in Romania, aparuta la Editura Nemira in anul 2004.

Datele

Datele cercetarii au fost culese din 1 octombrie 2001 pana in 20 octombrie 2001. Studiul s-a desfasurat in 19 localitati si cele sase sectoare ale capitalei. Au fost selectate cinci tipuri de localitati:

orase mari, mijlocii si mici,

sate mari, periurban si cu nivel inalt de dezvoltare prin comparatie cu celelalte sate ale tarii si sate mici, izolate si sarace in termeni relativi.

In prima faza a fost realizata zonarea localitatii. Nouazeci de reprezentanti institutionali (primari, viceprimari, directori de servicii din cadrul primariilor, directori sau angajati cu vechime la cantinele sociale, asistenti sociali, directori de intreprinderi sau organizatii cu numar mare de angajati / disponibilizati, reprezentanti ai Directiilor de Munca sau Oficiilor de Munca, reprezentanti ai mass-mediei locale si ai ONG-urilor cu mare vizibilitate la nivel local) au oferit informatii pentru zonarea localitatilor selectate. Au fost completate 90 de fise de zonare si 15 fise pentru politie. Pe baza acestora au fost determinate la nivelul fiecarei localitati micro-zonele (arie/ cartier/grup de strazi/grup case sau de blocuri teritorial delimitate) care concentreaza persoane in saracie.

In pasul doi al cercetarii, in interiorul zonelor selectate, au fost realizate interviuri cu reprezentanti ai institutiilor de sanatate, de educatie si ai bisericii. In total au fost realizate 145 de interviuri cu reprezentanti institutionali locali.

In pasul trei, in zonele selectate au fost aplicate chestionare la domiciliile subiectilor si au fost realizate interviuri in profunzime si discutii de grup cu persoane din gospodarii sarace. Selectia gospodariilor pentru ancheta pe baza de chestionar a fost realizata prin metoda drumului aleator. In total au fost realizate 1164 de fise de gospodarie (1164 gospodarii care includ in total 4427 persoane), 50 de interviuri in profunzime si 25 discutii de grup.

Lotul astfel obtinut este reprezentativ pentru zonele studiate, dar nu pentru intregul mediu urban sau rural si nici pentru nivelul national. Ipotezele referitoare la concentrarea saracilor in anumite zone ale oraselor au impus o astfel de strategie de selectare a lotului, care nu permite extrapolarea rezultatelor nici la nivelul oraselor studiate si nici la nivelul intregului mediu urban. De asemenea, in sate, rezultatele pot fi extrapolate numai la nivelul zonelor /catunelor din sate care concentraza saraci si nu la nivelul intregului mediu rural.

Metodologia cercetarii

Cercetarea s-a centrat pe identificarea saraciei extreme, a principalelor sale caracteristici, precum si a mecanismelor sale determinante. Saracia extrema este definita tri-dimensional, functie de: (a) veniturile si consumul gospodariei calculate pe adult echivalent sunt sub pragul national de saracie; (b) lipsa securitatii locuirii, adica gospodaria nu are in locuinta in proprietate si (c) patrimoniu saracios, redus la cel mult doua bunuri de folosinta indelungata in mediul urban, respectiv un astfel de bun in mediul rural.

Pe langa saracia extrema, studiul a operat cu inca trei tipuri de saracie, considerate a modela procesul de cadere in saracie si anume: (a) situatia de normalitate critica, definita drept insuficienta a venitului, care corespunde saraciei evaluate in mod obisnuit in studiile pe saracie, functie de consumul sau venitul gospodariei; (b) situatia acuta de criza, definita ca stare acuta de nevoi insa contingenta, care poate fi caracteristica anumitor cicluri de viata, si care presupune lipsa unei locuinte in proprietate; (c) situatia de criza generalizata si neajunsuri multiple, caracteristica gospodariilor care au o locuinta in proprietate, dar au un patrimoniu extrem de redus in contextul mediului de rezidenta si au venituri si consum sub pragul national de saracie.

Analiza este desfasurata la doua nivele: (1) la nivelul indivizilor si gospodariilor si (2) la nivelul agregat al zonelor selectate. In plus, analizele sunt realizate distinct pe cele doua medii de rezidenta.

Tipuri de zone sarace

Studiul a identificat existenta a catorva tipuri de zone care concentreaza persoane in saracie extrema.      In urban, acestea sunt:

comunitatile nou-formate dupa 1990 in apropierea gropilor de gunoi,

zonele de foste camine muncitoresti, popular numite „ghetou” sau

zonele industriale dezafectate constituite din foste colonii muncitoresti construite la marginea oraselor, in apropierea unor platforme industriale,

zonele de case nationalizate din centrele istorice si, in mai mica masura,

cartierele[2] vechi de case aflate la periferiile oraselor.

Cu peste jumatate, trei sferturi sau chiar 90% dintre persoane cu venituri si consum sub pragul national de saracie, zonele mai sus mentionate reprezinta arii de concentrare a saraciei. Comunitatile din preajma gropilor de gunoi sunt arii de concentrare ale saraciei extreme, situatie in care traiesc 65% dintre rezidenti. Urmeaza zonele de tip centru vechi si zonele industriale dezafectate cu rate ale saraciei extreme de aproape 50%. Saracia extrema desi scade ca incidenta ramane totusi importanta (aproape o treime) si in zonele popular denumite „ghetou”, unde se combina cu situatia de criza generalizata.

Similar cu tarile vestice, ariile centrale (cel putin in orasele cu vechime) si cele periferice par a fi cele mai vulnerabile la concentrarea saraciei. In timp ce zonele centrale dispun de infrastructura institutionala si servicii (de la scoala pana la facilitati legate de sanatate, de la magazine, la oficii publice), multe dintre zonele periferice sunt absolut lipsite de acestea, fapt care nu numai ca reduce calitatea vietii, dar reprezinta un factor influent de accentuare a saraciei.

Denumirile zonelor sarace sunt construite fie prin analogie cu zonele de razboi (Vietnam, Bosnia), fie, cu o nuanta ironica, prin opozitie cu bunastarea din Dallas, Chicago, Texas, Las Vegas sau Paris, vazuta prin filme. Pe de alta parte, denumiri precum Serparie, Fantoma fac referire la supraglomerare zonei si la activitatile ilegale care se desfasoara in aceasta.

Mecanismul tipic de formare a zonelor sarace urbane din Romania urmeaza indeaproape pe cel pus in evidenta pentru cazul ghetoului american. Acesta se refera la schimbarile structurale de pe piata muncii, mai precis reducerea ofertei de locuri de munca pentru cei cu educatie redusa sau cu anumite tipuri de calificari, care duc la saracirea unei ponderi importante a populatiei din zona si la plecarea din zona a celor cu mobilitate ascendenta, care astfel accentueaza deprivarea zonei, diminuand sensibil resursele sociale si culturale ale acesteia. Toate acestea au loc in contextul unui dezinteres marcat pentru zona a actorilor influenti de pe piata imobiliara locala sau/si retragerea statului din zona sau efecte perverse ale actiunilor acestuia (de exemplu, concentrarea fortuita a persoanelor fara locuinta). Mai general, procesele de formare a zonelor sarace se afla la intersectia dintre:

mecanisme structurale care afecteaza colectivitati, in principal, inchiderea sau restructurarea intreprinderilor, desfiintarea fostelor cooperative agricole de productie si a intreprinderilor agricole de stat, care rezulta in distrugerea masiva a locurilor de munca, mai ales pentru cei cu nivel redus de scolarizare si calificare;

conditii locale date de pozitia zonei pe piata imobiliara privata si de forma de proprietate asupra locuintelor pe care le include;

masurile luate de catre autoritatile locale in problema persoanelor ramase fara locuinta sau in cautare de locuinta ieftina;

evenimente critice individuale si diferitele raspunsuri la situatia de criza ale populatiei rezidente si non-rezidente in zona. Dintre acestea, migratia (sosiri in zona si plecari din zona) reprezinta un raspuns al populatiei de maxima relevanta pentru procesele de formare ale zonelor sarace.

Zonele din apropierea gropilor de gunoi sunt comunitati de locuinte improvizate, nou aparute dupa 1990, care functioneaza ca loc de retragere pentru orasenii saraciti si ca zona de atractie pentru tinerii veniti din mediul rural aflati in cautare de locuri de munca si sanse de viata. Aici, fluxurile de veniti sunt masiv in saracie extrema si, tot aici, este cel mai vizibil fenomenul de saracire a zonei prin venirea satenilor saraci, similar modelului Americii Latine.

Zonele popular denumite ghetou si zone industriale dezafectate sunt zone de blocuri cu confort redus construite in perioada industrializarii tarzii, dar locuite de comunitati noi. Doar o mica parte dintre rezidenti sunt veniti de la tara sa munceasca in intreprinderile socialiste, care au ramas in zona si au saracit impreuna cu aceasta. Dupa 1990 acestea au devenit locuri de retragere pentru saracitii din orase, care aduc cu ei saracie extrema si zone de atractie pentru tinerii din alte orase si din mediul rural care gasesc de munca, dar nu-si permit locuinta in alte zone ale orasului. In total, populatia sosita dupa 1990 reprezinta trei sferturi din intreaga populatie a acestor zone. Pe de alta parte, statutul de proprietate este neclar in cazul multora dintre blocurile de locuinte din aceste zone, caci intreprinderile socialiste de care apartineau au fost inchise, iar autoritatile locale le-au preluat doar pe o parte. De altfel, atitudinea autoritatilor locale fata de aceste zone este diferentiata de la o localitate la alta: daca unii le iau in administrare si incearca sa le repare pentru a le transforma in locuinte sociale de un standard acceptabil, altii le utilizeaza drept “rezervatii pentru saraci” in starea deplorabila in care se afla. De asemenea, interesul pietii imobiliare este puternic diferentiat, in sensul ca in orasele mai dezvoltate, multe dintre aceste structuri au fost cumparate de firme private care le-au transformat in cladiri de birouri.

Zonele din centrele istorice ale oraselor sunt, in mare parte, formate prin interventia directa a autoritatilor. Din punct de vedere al rezidentilor, aceste zone sunt mai stabile decat cele prezentate anterior, populatia „veche”, stabilita in zona inainte de 1990, reprezentand 40% din populatia rezidenta totala. Istoria centrelor vechi este de asemenea diferita. Casele din aceste zone au fost majoritatea nationalizate in regimul socialist. Ele au fost locuite de chiriasi care zeci de ani de zile nu au investit in repararea si intretinerea lor. Dupa 1990, ajunse intr-o stare de degradare avansata nu sunt revendicate de nimeni (sau nu sunt retrocedate) si sunt folosite ca locuinte sociale de catre primarii sau sunt ocupate abuziv de populatia saracita a orasului. Afluxul puternic de dupa 1990, cu persoane majoritar in saracie extrema, a grabit si accentuat procesul de saracire a zonei. In cazul acestor zone, actorii influenti de pe piata imobiliara privata sunt interesati de zona datorita potentialului sau deosebit de dezvoltare, dar nu au acces la aceasta.

Cartierele vechi de case de la periferia oraselor sunt zone vechi, stabile, saracite recent. Au fost deschise mai ales inainte de 1990, pentru cei din sate. Dupa 1990 devin relativ inaccesibile in lipsa unor legaturi de rudenie (sau casatorie) care sa sustina venirea in zona. Majoritatea noilor sositi sunt dintr-o alta zona a orasului, care insa nu reprezinta un aflux de saracie extrema, majoritatea lor fiind in situatii de criza sau in situatie de normalitate critica.

La mare distanta fata de zonele sarace urbane, in sate, saracia extrema caracterizeaza cel mult o cincime din populatie. In consens cu teoriile, saracia extrema in mediul rural are dimensiuni considerabil mai reduse decat in mediul urban si tinde mai degraba sa fie dispersata teritorial. Populatia este mai echilibrat distribuita pe tipurile considerate de saracie, astfel saracia extrema co-exista cu situatii de criza si cu normalitatea critica, fara sa fie dominanta.

Prin urmare, in mediul rural analiza asupra zonelor rurale sarace implica o oarecare artificialitate. Astfel, zone sarace sunt demarcate doar in unele sate mari (nu in toate), in timp ce satele mici sunt considerate „sarace” in totalitatea lor. Zonele studiate in satele mari si dezvoltate se suprapun cu doua tipuri de comunitati demarcate printr-un criteriu al alteritatii: comunitatile de romi (alta etnie decat cea majoritara) si comunitatile de venetici (alt loc de nastere decat in sat). Zonele de venetici le-am intalnit doar in satele mari aflate in imediata apropiere a unui oras mijlociu sau mare. Acestea sunt foste comunitati muncitoresti formate majoritar din persoane venite in sat inainte de 1989, pentru ca orasele erau inchise migrantilor. Acestia s-au asezat in blocurile construite in anii 1980 sau in cartiere compacte de case/ baraci si au lucrat fie la cooperativa din sat fie in intreprinderile din oras. Dupa 1990, au ramas in sat, dar au pierdut locurile de munca si nici nu au primit pamant, ceea ce explica caderea lor in saracie.

Saracia din zonele sarace rurale si din satele mici, periferice si sarace, este in primul rand expresia saracirii locuitorilor vechi si de-abia in al doilea rand rezultatul atragerii saracilor din alte zone sau localitati. Dar, desi ponderea saracilor extremi care au venit sau au revenit in rural dupa 1990 este mica, natura fenomenului este similara cu cea inregistrata in mediul urban in ceea ce priveste functia de spatiu de retragere a saracilor ramasi fara oportunitati in alte zone /localitati.

Saracia extrema

Principalele rezultate ale cercetarii arata ca in Romania anului 2001 saracia extrema este asociata cu somajul de lunga durata, munca in sectorul informal, lipsa de calificare, familia monoparentala sau alte forme atipice de familie, ne-participare si marginalizare sociala, fenomene de dezagregare sociala, tendinte de etnicizare si de concentrare a saracilor in anumite zone clar delimitate teritorial. Datorita acestui cumul de caracteristici saracia extrema din Romania se subscrie conceptului de excluziune sociala folosit de tarile Uniunii Europene si, astfel, necesita o abordare din perspectiva drepturilor sociale fundamentale ale omului.

Saracia extrema din Romania este predominant „noua”, adica este „tanara” (copiii si tinerii au cel mai mare risc), predominant urbana, in stransa relatie cu transformarile sociale de dupa 1990, cu fenomenul persoanelor fara locuinta, cu schimbarile de pe piata muncii (somaj) si cu forme de dezorganizare sociala. Pe de alta parte, in zonele sarace din sate, „noua saracie” este doar partial noua, fiind in fapt combinata cu forme de saracie de tip traditional, specifice comunitatilor cu grad redus de modernizare, a caror viata economica este dominata de agricultura.

Trasaturile economice caracteristice saraciei extreme includ o lupta permanenta pentru supravietuire, somaj sau sub-ocupare in economia sub-terana, salarii foarte scazute pentru cei care sunt angajati, copilul ca aducator de venituri in gospodarie, desfasurarea unui numar larg de activitati ocazionale, lipsa cronica de bani si absenta economiilor, ne-acoperirea cronica a nevoilor alimentare (mai ales in perioadele cand oportunitatile de munca informala sunt rare) si obiceiul de a cumpara pe credit cantitati foarte reduse de alimente.

Caracteristicile sociale si psihologice ale culturii saraciei sunt: supraaglomerarea zonei si a locuintei, lipsa intimitatii, incidenta inalta a alcoolismului, violenta in familie si mica infractionalitate, casatorii neoficiale si un accent deosebit pe solidaritatea familiei.

Deci, saracia extrema este o stare de lipsuri cumulate care s-a permanentizat. Cu alte cuvinte, saracia extrema presupune lipsa unei vieti ordonate de rutine care sa confere siguranta si predictibilitate, fiind centrata pe azi si lipsita de perspective. Intregul set de dileme si probleme ce trebuie rezolvate pentru „a trai de la un salariu la altul”, in cazul saracilor extremi se restrange la intrebarea fundamentala „ce punem azi pe masa”.

Daca in copilarie, saracia era un rezultat al alegerilor perverse sau actiunilor neadecvate ale parintilor, la maturitate, marginalizarea si saracia sunt elemente ale lipsei de orizont, sunt parti integrate ale biografiei ca „dat natural” pe care nu poti decat sa le accepti. Saracia este „data”, este „normala” si este fara iesire, important fiind doar sa supravietuiesti in orice conditii, chiar dormind intre buruieni, chiar traind din tomberoane sau de la groapa de gunoi, viata in sine fiind doar plutire in deriva „cum o vrea Dumnezeu”.

Traiectoriile de cadere in saracie extrema sunt secvente de evenimente critice, naturale, structurale si/sau individuale, care se succed si intrepatrund in moduri diverse rezultand in permanenta si grava deterioare a calitatii vietii. Ca un corolar firesc, indivizii pierd increderea in sine, isi asuma lipsa de control, devin pesimisti si renunta la planuri si proiecte, experimenteaza saracia si marginalizarea din ce in ce mai accentuat, transformandu-le in dat natural si, astfel, invatand ne-ajutorarea care se instaleaza ca stare de fapt, imposibil de depasit fara sprijin si impuls exterior. Interactiunea dintre situatia dramatica a gospodariei si ne-ajutorare invatata creaza sinergii negative care, in schimb, accentueaza marginalizarea si grabeste caderea catre starea de mizerie, permanentizata si auto-reproductiva.

Cine sunt cei in saracie extrema

Copiii sunt supra-reprezentati in zonele sarace si au cel mai mare risc de saracie extrema atat in sate cat si in orase. Totusi riscul de saracie extrema al copiilor din zonele sarace urbane este de aproape doua ori mai mare decat al copiilor din sate. In zonele sarace urbane 43% dintre copii traiesc in saracie extrema si inca 21% cresc in gospodarii aflate in situatie de criza generalizata. Spre deosebire, in satele studiate doar un sfert dintre copii apartin de gospodarii in saracie extrema, in timp ce majoritatea 37% sunt in gospodarii aflate in situatie de criza generalizata, care reusesc doar sa supravietuiasca, patrimoniul lor reducandu-se la locuinta. Ponderea copiilor din gospodarii care locuiesc in zone sarace dar nu sunt in saracie se reduce la 11% in sate si doar 7% in orase.

La polul opus sunt varstnicii de 60 de ani si peste. In primul rand este de subliniat ca in zonele sarace varstnicii sunt sub-reprezentati, prin comparatie cu populatia. In al doilea rand, tipul de situatie specifica varstnicilor este cea de normalitate critica. Dintre varstnicii din zone sarace doar 9% in mediul rural, repectiv 19% in urban se afla in saracie extrema. Normalitatea critica a varstnicilor din mediul rural se suprapune aproape in totalitate saraciei de tip traditional, caci se refera la lipsa dotarilor de tip modern. In zonele sarace din mediul urban, situatia de normalitate critica a varstnicilor, in jumatate din cazuri se traduce prin lipsa dotarilor moderne, iar jumatate in insuficienta veniturilor, deoarece din pensii isi intretin si copiii care n-au reusit sa intre pe piata muncii si care nu au parasit inca familia de origine.

In zonele sarace urbane familiile monoparentale, indiferent daca locuiesc singure sau se grupeaza cu altii, indiferent daca copiii din intretinere sunt mici sau au peste 15 ani, sunt peste jumatate in saracie extrema si inca o treime au locuinta drept singurul bun in proprietate, dar nedotata si traind de pe o zi pe alta din venituri sub pragul de saracie.

In zonele sarace din orase, situatia romilor este ingrijoratoare si mult mai proasta decat a romilor din sate. Peste jumatate dintre ei sunt in saracie extrema, adica nu au nici locuinta, nici bunuri moderne si nici venituri, iar mai mult de o treime au doar locuinta in proprietate dar saracacios dotata si au venituri sub pragul de saracie, cei mai multi sub pragul alimentar. Spre deosebire, in zonele sarace din sate, majoritatea sunt in situatie de criza generalizata si doar 17% sunt in saracie extrema.

Comportamentul demografic al populatiei din zonele sarace

Cliseul larg raspandit atat la nivelul autoritatilor, cat si al mass mediei, sustine ca zonele care concentreaza saracia extrema sunt comunitati de romi. Deci, la nivelul mentalului colectiv, problematica zonelor sarace se suprapune cu una etnica. Analizele comportamentului demografic al populatiei zonelor sarace arata insa ca acest cliseu este fals: romii sunt supra-reprezentati in aceste zone (in jur de o treime din populatie), dar nici macar hetero-identificarea etnica nu sustine ipoteza predominantei romilor.

Groapa de gunoi si zonele sarace din satele mari sunt tipuri aparte, fiind formate din zone situate la poli extremi. Fie se declara romi peste trei sferturi dintre rezidenti, fie se declara romi mai putin de o cincime din populatia zonei. In zonele sarace din satele mari, autoidentificarea etnica este concordanta cu distinctia dintre comunitatile de romi si comunitatile de venetici, subliniata anterior.

Dincolo de identificarea etnica, analizele pe fertilitate arata ca generatia femeilor de 30-44 de ani din zone sarace au o fertilitate intre cea a femeilor roma si cea la nivel national, pe cand generatiile de femei tinere (18-29 ani) au o fertilitate foarte ridicata (depaseste fertilitatea femeilor rome de aceeasi virsta). Acest rezultat indica un comportament atipic, de decuplare de la modelul dominant de reducere a numarului de copii, valabil atat pentru romani cat si pentru romi. Fertilitatea tinerelor din zonele mentionate nu poate fi explicata doar printr-o saracie temporara in care momentan nu ai bani pentru un avort si nici prin modelul cultural al romilor, ci mai degraba prin alte elemente, de tipul culturii delasarii.

Concubinajele sau casatoriile fara acte sunt foarte frecvente. Groapa de gunoi constituie zona cea mai bogata in astfel de forme alternative la casatoria oficiala. La 100 de barbati de 18-59 ani casatoriti oficial intalnim 105 barbati in uniune consensuala. La 100 femei casatorite cu acte, de 18-59 ani, exista 100 femei in uniune consensuala. Un raport crescut se inregistreaza si in cazul zonelor industriale dezafectate si trebuie remarcat faptul ca aceste doua tipuri de zone urbane intrec cu mult valorile de la nivelul populatiei de romi. Ponderea mare a uniunilor consensuale in zonele sarace nu poate fi explicata, prin sau nu doar prin norma comunitara traditionala si apartenenta etnica. Acest fenomen trebuie pus in legatura cu aparitia acestor medii sociale saracite in mod extrem, in care normele traditionale par a-si pierde sensul, valoarea adaptativa, si trebuie redefinite, intr-un proces de emergenta a unei (unor) noi culturi specifice zonelor sarace.

Referitor la modelul familial, ponderea crescuta a familiilor monoparentale si a persoanelor divortate/separate definesc cele mai multe dintre zone ca atipice, in sensul indepartarii atat fata de modelul national, cat si fata de modelul romilor. Si romanii si romii din zonele studiate sunt intr-o masura mai mare decat populatia fie in situatia de parinte singur cu copii, fie divortat sau separat, ceea ce reflecta o stare de instabilitate a relatiilor sociale. Si ambele grupuri adopta familia extinsa ca raspuns la situatia de criza sau saracie.

Pe ansamblu, comportamentul demografic al populatiei din zonele sarace, cu precadere in comunitatile din apropierea gropilor de gunoi, este caracterizat pe majoritatea dimensiunilor de valori statistic deviante atat fata de media nationala, cat si fata de modelul roma.

Comunitatile sarace de romi sunt caracterizate de un comportament demografic extrem. Prin comparatie cu modelul roma, comunitatile sarace de romi, urbane si rurale, se abat puternic: fertilitate mult mai ridicata, fie la tinere, fie la femeile de 30-44 de ani, gospodarii mult mai mari, familii nucleare mult mai rare si concubinajul ca model generalizat. De prisos sa mai spunem ca prin comparatie cu modelul national, comportamentul demografic al romilor din comunitatile extrem de sarace, compacte etnic, sunt un caz aberant in sens statistic.

Comunitatile sarace de etnici romani din satele mari sau gropile de gunoi se abat considerabil de la modelul national, plasandu-se undeva in preajma valorilor medii ale populatiei de romi. Demografic vorbind, etnicul roman din comunitatile extrem de sarace se comporta precum etnicul rom mediu.

Comunitatile extrem de sarace compacte etnic se deplaseaza fata de modelul general al etniei de apartenenta in acelasi sens si cu amplitudine ridicata. Fie ca sunt etnici romi, fie ca sunt etnici romani, odata ce traiesc in comunitati compacte etnic aflate in saracie extrema, adopta modele culturale deviante. Deci, etnia da o nota aparte profilului demografic al comunitatii, dar saracia este cea care explica devierea de la norma culturala etnica.

Locuirea in zonele sarace

In zonele sarace predomina formele atipice de proprietate asupra locuintei, cu exceptia cartierelor vechi de case aflate la periferia oraselor. Ne referim la lipsa actelor de proprietate asupra locuintelor si de inchirieri, forme atipice care sunt asociate cu absenta actelor de identitate si cu insecuritatea locuirii.

Lipsa actelor asupra locuintei este rezultat al unor mecanisme structurale, dar si a neglijentei sau relatiilor dezastruoase de familie. Ne concentram doar asupra mecanismelor structurale, caci doar acestea sunt de interes din perspectiva excluziunii de la locuire.

In comunitatile de pe langa gropile de gunoi si in zonele industriale dezafectate, peste jumatate (57.9% respectiv 58.5%) dintre gospodarii nu detin forme legale asupra locuintelor. Majoritate acestor gospodarii nu pot obtine forme legale de proprietate asupra locuintelor pentru ca adaposturile lor sunt construite fie pe teren public, fie pe un teren inregistrat drept extratravilan, fie pe un teren cu un statut neclar din punct de vedere al proprietatii, care poate fi inca revendicat conform legii de catre fostul proprietar, fie nu pot fi incadrate drept locuinte care sa reprezinte adrese. Ca efect, ei nu pot obtine nici acte de identitate actualizate, caci, nu-si pot face mutatia pe domiciliul actual. In aceste conditii, persoanele din aceste zone chiar si atunci cand doresc si incearca sa se inregistreze oficial, nu gasesc cai legale de rezolvare; autoritatile locale nu pot elibera actele, caci la randul lor ar incalca legea. Astfel, explica autoritatile, in conditiile lipsei de alternative, rezidentii acestor zone cad victime „capcanei legilor”, fiind fortati in mod inevitabil la o existenta „invizibila” din punct de vedere legal.

In zonele de tip centru istoric 60% dintre gospodarii traiesc in locuinte sociale, inchiriate de la stat. Aceasta pondere este de aproape 20 de ori mai mare decat ponderea existenta la nivelul intregului mediu urban. Si in cazul zonelor popular denumite „ghetou” si a zonelor industriale dezafectate ponderea celor care locuiesc cu chirie la stat este de 8-9 ori mai mare decat cea inregistrata la nivel urban, 3.3%. De asemenea, cu o pondere de 18% dintre gospodarii (de 9 ori mai mare decat la nivelul intregului mediu urban) inchirierile de la particulari se adauga la formele atipice de proprietate asupra camerelor de camin din zonele de tip „ghetou”. Este de remarcat ca in majoritatea cazurilor aceste inchirieri nu implica firme private, ci persoane particulare care in unele cazuri nu detin locuinta respectiva in proprietate, ci se impun prin forta in aceste comunitati a-legale. Deci, nu presupun intocmirea actelor oficiale corespunzatoare. De aceea, si in acest caz, lipsa formelor legale referitoare la locuinta implica si absenta actelor de identitate actualizate.

A locui cu chirie la stat sau a detine o locuinta sociala nu atrage dupa sine conditii de locuire mai bune. Casele sunt vechi si necesita reparatii serioase, blocurile sunt intr-o stare deplorabila, majoritatea ne-reparate din lipsa de fonduri (a primariei si nu doar a populatiei), utilitatile sunt rare. Exista blocuri date cu chirie care sunt deconectate chiar si de la curent electric, pentru ca primaria are datorii la regiile furnizoare. In aceste conditii, statul, ca si persoanele in saracie extrema, defineste casele pentru saraci strict ca acoperis si nu in termeni de conditii adecvate si sanatoase de viata, nici macar minimale.

Zonele sarace urbane si utilitatile publice



Majoritatea zonelor urbane sarace sunt deprivate atat din punct de vedere institutional (lipsa scolii, dispensarului, sectiei de politie, etc. din zona) cat si din punct de vedere al utilitatilor publice: energie electrica, apa curenta, canalizare, apa calda, incalzire si posturi telefonice.

Curent electric: La nivelul mediului urban din Romania doar 1% dintre gospodariile nu dispun de locuinte iluminate electric. In zonele sarace din orase procentul celor cu locuinte fara iluminat electric creste substantial la: 12% in centrele istorice, 20% in zonele de tip „ghetou” si in fostele colonii muncitoresti, atingand un maxim de 66% in comunitatile care traiesc din gropile de gunoi.

Apa curenta si canalizare: In zonele sarace, ponderi reduse de gospodarii au locuinte racordate la reteaua publica urbana. In cele mai multe blocuri din zonele sarace instalatiile de canalizare fie au fost complet distruse, fie sunt intr-o stare de degradare atat de avansata incat nu mai pot fi folosite. Prin urmare, populatia a adoptat strategia de inceput de secol a galetii desertate zilnic in spatii ne-amenajate special, dintre blocuri („in spatele blocului”, care de cele mai multe ori inseamna in fata blocului altora). In zonele de case, WC-urile in curte sau lipsa WC-ului este norma. Strategiile locatarilor din zonele sarace urbane in lipsa apei curente si a canalizarii reprezinta principalele cauze ale asocierii acestor zone cu „mizerie” (ca lipsa de curatenie) si cu „focare de infectie”.

Marea majoritate a gospodariilor din zonele urbane sarace „locuiesc inghesuiti, in locuinte mizere”, fara acces la utilitatile specific urbane, fie pentru ca acestea nu sunt prezente in zona, fie pentru ca nu si le permit. Un cinic ar comenta ca cealalta fata a acestei situatii disperate este una pozitiva, lipsa de vulnerabilitate la datoriile catre utilitati – pentru ce nu ai, nu este nevoie sa platesti. Cum spunea unul dintre intervievatii nostri: „blocul meu e dat la zero”, adica „nu platim ca nu este instalatie, nu exista nimic. Nu avem apa, nu avem lumina, nu avem nimic, deci o singura camera asta este ce avem.” Cu toate acestea, si in anumite zone urbane sarace fenomenul supraindatorarii este prezent, gospodariile cumuland plati restante la apa, gaz, energie electrica, intretinere (cel mai frecvent), telefon, dar si chirie sau taxe si impozite pentru casa.

Pierderea locuintei: Fenomenul celor care au ajuns fortuit in zonele sarace, pentru ca anterior au fost nevoiti sa paraseasca o locuinta este specific urban (foarte putini dintre acestia se afla in satele studiate), mai precis este specific fostelor camine muncitoresti si gropilor de gunoi, caci aceste zone atrag majoritatea acestor persoane: gropile de gunoi reprezinta poli de atractie a rezidentilor din oras, pe cand fostele camine muncitoresti atrag atat localnici cat si populatie ramasa fara locuinta in alte orase.

Grupul total al celor fortati sa paraseasca o locuinta are un profil diferit de restul nou-venitilor in zona. Sunt mai degraba persoane adulte (30-59 ani) care fie au divortat, fie sunt separate de partener, fie sunt vaduvi /vaduve, intr-o proportie mai mare locuind singure sau fiind capul unei familii monoparentale. Pentru o mai mare parte dintre cei fortati sa paraseasca o locuinta lipsa scolii, disponibilizarea si somajul au mentinut cursul vietii lor pe o traiectorie descendenta. Aceste persoane au o probabilitate chiar mai mare decat restul de a sta intr-o locuinta nesigura, ilegal, fara acte, sau cu chirie. In egala masura cu ceilalti veniti in zona, ei se afla majoritar in saracie extrema si situatie de criza acuta.

Motivele pentru care au fost nevoiti sa paraseasca o locuinta sunt diverse, dar cele mai frecvente sunt cele referitoare la evacuarea pe motive financiar-legale, dezagregarea familiala si nesiguranta locuintei anterioare (locuirea cu chirie).

Persoanele fara adapost

Definirea explicita a ceea ce inseamna persoana fara adapost este un prim indicator al acceptarii incidentei acestui fenomen social. De asemenea, insemnatatea unei definitii rezida in posibilitatea formularii unor solutii sub forma unor programe, a unor strategii sau doar sub forma unor beneficii sociale; adresabilitatea acestora va fi directionata in mod cert catre cei cuprinsi in definitie. Nu in ultimul rand, trebuie mentionat ca numarul de persoane fara adapost depinde in mare masura de cadrul legislativ. Acestea sunt argumentele pentru care tari occidentale in care fenomenul persoanelor fara adapost a capatat amploare, au cautat in mod constant sa isi revizuiasca legislatia.

Persoanele fara adapost sunt prezente sterse in legislatia actuala a tarii noastre. Interesul politic fata de fenomenul persoanelor fara locuinta este redus, definitia persoanei fara adapost este una restrictiva (in fapt, nu exista o definitie operationala a persoanei fara adapost), dimensiunea fenomenului nu este estimata si monitorizata, nu exista programe si masuri articulate intr-o strategie unitara, practic, problema nu este adresata.

Gradul de cuprindere a problematicii persoanelor fara adapost in cadrul legislatiei romanesti este unul scazut; ele se regasesc in mod explicit doar printre beneficiari in legea venitului minim garantat si in cea privind asistenta sociala a persoanelor virstnice. Normele de aplicare a legii locuintei amintesc de o eventuala inlesnire a accesului la proprietate pentru cei care au ramas fara adapost ca urmare a unor calamitati naturale, dar nu si pentru cei care au pierdut o locuinta. Lipsa locuintei nu este un criteriu prioritar in functie de care se acorda ajutor sau asistenta sociala sau posibilitatea de a accede la o locuinta. Cei lipsiti de adapost se pot „califica” pentru anumite servicii sociale mai degraba prin incadrarea in alte categorii beneficiare: tineri pina in 35 ani, virstnici, persoane care nu realizeaza venituri, persoane cu handicap, familisti cu copii in intretinere, etc.

Munca

Unul dintre cliseele mult vehiculate referitor la zonele sarace si rezidentii lor este ca saracia extrema de care sufera acestia este un rezultat firesc al neseriozitatii si lenii care ii caracterizeaza: „sunt cei care nu vor sa munceasca”, „nu le place munca”, „fug de munca ca de al rau” si alte asemenea. Rezidentii zonelor sarace muncesc, dar munca lor este invizibila, este ne-contabilizata si ne-recunoscuta social. Munca informala pe care o desfasoara cei saraci este: (1) rara, adica nu se gaseste tot timpul anului si nu asigura un climat de disclipina si stabilitate/ securitate gospodariilor care traiesc de pe urma acestor activitati; (2) grea si extenuanta, se lucreaza in aer liber si pe vreme buna si pe ger si pe arsita, se sta in picioare sau aplecat, se cere conditie fizica buna si chiar in absenta acesteia nu-si permit vacante sau odihna pentru ca daca nu muncesc nu au ce pune pe masa; (3) nesigura, cu inalta expunere la risc de imbolnaviri sau accidentare, pentru care nu exista nici protectie si nici ingrijiri medicale gratuite; (4) conditii de munca mizerabile si plata minimala, suficienta doar pentru asigurarea hranei zilnice, situatie inrautatita si de rata inalta de dependenta economica.

La pozitia periferica si dezavantajata pe piata muncii corespunde o pozitie marginala si vulnerabila in cadrul sistemului de redistribuire care depinde de munca: nu detin asigurari, nu sunt protejati de legi si contracte, nu au acces la beneficii precum concedii de odihna, de maternitate sau de boala, nu au drept si nici sanse de a obtine la batranete o pensie.

Cu exceptia femeilor care se auto-identifica roma, rezidentii zonelor sarace fie acestia in saracie extrema sau in non-saracie au muncit inainte de 1989, in contextul permisiv al pietei de munca socialista. Ceea ce ii diferentiaza de restul populatiei sunt rate mai ridicate de pierdere a locurilor de munca si mai scazute de intrare pe piata oficiala a muncii capitaliste, de dupa 1990. In ceea ce ii priveste pe romi trebuie adaugate pierderea nisei meseriilor traditionale (mai putin colectarea de materiale reciclabile si comertul ambulant) si lipsa de acces la nisa agriculturii de subzistenta.

Dupa 1990, se observa pierderea masiva de locuri de munca a rezidentilor din zonele studiate. Pierderea de magnitudine maxima este clar a barbatilor roma din mediul urban (chiar daca tinem nivelul de educatie sub control), ceea ce substantiaza prima parte a vorbei „tiganul este primul concediat si ultimul angajat”. Pentru partea a doua, „ultimul angajat”, sta dovada ponderea considerabil mai mare a barbatilor de etnie roma care nu au reusit niciodata sa intre pe piata oficiala a muncii. Acestia sunt tinerii de 17, 18 si 19 ani in 1989, care prin comparatie cu persoanele de aceeasi varsta de alta etnie, au reusit dupa 1990 in semnificativ mai mica masura sa gaseasca un loc stabil de munca pe baza de contract. In cazul acestora, motivul nu este doar discriminarea etnica, pentru ca majoritatea acestor tineri au cel mult opt clase, fapt ce ii diferentiaza de cei de aceeasi varsta dar de alta etnie. La momentul in care au ajuns la varsta ce le permitea intrarea pe piata muncii socialiste, unde poate ar fi avut ceva sanse pe la fostele CAP-uri, IAS-uri, santiere, aceasta, piata muncii socialiste, nu mai exista, fiind deja structural transformata in piata muncii de tranzitie, unde, pentru cei lipsiti total de calificare nu exista decat pozitii marginale sau deloc. Pierderea suferita de femeile de etnie roma este considerabil mai mica, nu doar in termeni cantitativi, ci si simbolici. Dovada este faptul ca si in 2001 mare parte dintre acestea nu se declara somere in cautare de loc de munca (precum barbatii romi), ci casnice.

La nivel agregat al zonelor sarace, ponderea mare a copiilor si tinerilor pana in 29 de ani (intre 49 si 67% din populatia totala), are drept rezultat imaginea distorsionata a „saracului care nu a muncit, nici macar atunci (inainte de 1990), cand avea unde”.

Situatia ocuparii s-a inrautatit sensibil dupa 1989, mai ales pentru tinerii din zonele sarace. Indiferent de nivelul de scolarizare, in zonele sarace din ambele medii rezidentiale ponderea tinerilor care nu reusesc sa intre pe piata oficiala a muncii este de 1,3 (in cazul celor cu liceu) – 4 (in cazul celor cu patru clase) ori mai mare decat ponderea corespunzatoare inainte de 1989.

Exista mai multe motive pentru care tinerii au greutati in incadrarea pe piata formala a muncii, dar principalul este deficitul de educatie. Majoritatea lor nu au o calificare ceruta pe piata sau sunt complet lipsiti de calificare, fiind absolventi de maximum opt clase. Doar 15 din o suta de tineri din rural care au absolvit cel mult gimnaziu reusesc in prezent sa mai intre pe piata oficiala a muncii. Spre deosebire, in 1989, 55 din 100 de tineri din rural care au absolvit cel mult gimnaziul erau incadrati pe piata muncii. Similar, in mediul urban proportia tinerilor absolventi de gimnaziu care au intrat pe piata formala a muncii a scazut de la 67% in 1989      la 18% in 2001.

Schimbari frecvente de locuri de munca diverse este constanta istoriilor ocupationale ale celor mai multi in saracie. De obicei, caderea in saracie presupune existenta a trei faze distincte in traiectoria ocupationala a persoanei.

Faza 1: Non-saracia este asociata cu un loc de munca stabil. Caderea in saracie poata sa inceapa inca din perioada in care detii un loc de munca stabil, ca salariat cu carte de munca si chiar in absenta copiilor in intretinere. Din cauza lipsei de comenzi, intreprinderea incearca variate strategii de flexibilizare interna, alterneaza perioadele de angajare cu perioade de somaj, schimba incadrarea de la norma intreaga la norma redusa, astfel incat salariatii sa-si poata conserva vechimea in munca si ajunge la vechimea eligibila pentru pensionare. Aceste strategii sunt aplicate doar de catre unii angajatori, in schimb sunt acceptate de catre toti salariatii intervievati pentru ca le ofera o sansa, mai ales ca in noul context sarac-in-munca ei cu calificarile de care dispun nu au nici o alta alternativa de a „sta agatati” de piata fortei de munca. In cazul specific al salariatilor de peste 45 de ani, acest tip de strategii de flexibilizare adoptate de angajator sunt si valorizate (nu doar acceptate) pentru ca sunt dispusi sa faca orice pentru a-si asigura iesirea de pe piata fortei de munca pe „usa sigura” a pensionarii.

In cazul tinerilor aceasta faza este inexistenta, un numar foarte mic dintre ei reusind intrarea pe piata oficiala a muncii, mai ales daca provin din gospodarii in saracie extrema. Traiectoriile celor mai multi tineri din zonele sarace incep direct cu faza 2, adica cautarea unui loc de munca, incercare ce esueaza.

Faza 2: Dupa pierderea locului de munca stabil urmeaza o perioada in care individul se straduieste sa gaseasca un loc de munca inregistrat oficial, intai la stat, dupa acea in sectorul privat al economiei.

Faza 3: Dupa o serie de esecuri si experiente de exploatare, in care sunt inselati, ajung in a treia faza sa isi piarda increderea si speranta. Astfel, invata ca nu au de unde sa ceara ajutor, invata ca drepturile lor sunt in mod sistematic incalcate si nu exista nici o institutie sau persoana care sa ii protejeze si toate acestea le limiteaza campul de vizibilitate, pana la stadiul in care pierd capacitatea de a sesiza eventuale oportunitati. Renunta la cautare, unii nici nu mai spera la un loc pe piata oficiala a muncii, perceputa ca inaccesibila si creaza un modus vivendi al muncii invizibile caruia ii devin captivi. Se retrag in economia subterana unde detin slujbe ocazionale, nesigure, cu risc inalt de accidentare si pericole si cu o plata mizerabila sau practica activitati marginale (legale sau nu). Cei din sate care dispun de teren agricol de la parinti sau socrii se retrag in agricultura. Cei mai in varsta de la orase dezvolta strategii de amanare in asteptarea iesirii la pensie, „dupa o viata de munca”. Majoritatea devin nostalgici dupa perioada serviciului stabil (localizata majoritar inainte de 1989), nu mai apeleaza la institutii si traiesc, „cum putem”, de pe o zi pe alta.

Indiferent de locatia zonei sarace, toti cei lipsiti de munca formala impartasesc aceleasi istorii si percep Romania ca pe o societate saraca-in-munca, tocmai datorita lipsei lor de acces la oferta existenta.

Sunt saracii exclusi ocupational?

Pentru ca decidentii locali imbratiseaza principiul conform caruia menirea asistentei/ politicii sociale este „sa invete saracii sa pescuiasca” si nu „sa le ofere pestele”, intreaga discutie se invarte in jurul muncii, caci „a invata sa pescuiesti” inseamna a gasi un loc de munca din care sa te auto-intretii, in timp ce „a oferi pestele” se traduce prin a acorda beneficii monetare sau de alt gen, fara munca in schimb. Aceasta este in fond marea dezbatere in termeni de politici sociale active-pasive, purtata si in Romania ca si in Occident. Totusi, in Romania discursul este vehiculat in contextul societatii marcate de lipsa-de-munca si protectie sociala redusa, in timp ce in tarile dezvoltate ingrijorarea sta tocmai in dependenta ce o poate crea un sistem generos atat in ceea ce priveste munca cat si asistenta sociala.

Reprezentantii opiniei centrate pe „pescuit” sunt cu precadere autoritatile locale din orasele mijlocii si mari sau sate mari si relativ dezvoltate: saracii sunt majoritar saraci-profitori-care-nu-vor-sa-munceasca si trebuie invatati sa pescuiasca. Al doilea punct de vedere este adus in discutie cu precadere de reprezentanti ai scolilor, medici, unii preoti, unii asistenti sociali, dar si de autoritatile locale din satele mici si periferice, sau din orasele mici, care toti polemizeaza cu primii si pun in discutie „lacul”, care fie este golit de pesti, fie a secat intrutotul. Accentul cade pe declinul economiei locale si lipsa locurilor de munca in localitate. La acest al doilea punct de vedere adera si majoritatea celor saraci, care spun ca ei nu gasesc nimic de lucru, pe ei nu ii angajeaza nimeni pe baza de contract, ei reprezinta doar un rezervor de munca ieftina, exploatat si marginalizat. De altfel, cum accesul la oferta de munca depinde de nivelul de educatie, de calificare, de etnie, cei in saracie extrema sau in situatie de criza generalizata desi ocupati in masura relativ similara cu celelalti rezidenti, indiferent de contextul local, reusesc „sa pescuiasca” doar slujbe nesigure in economia informala. Deci intr-adevar contextul local este sarac-in-munca accesibila lor, indiferent de marimea localitatii.

Figura 1 Structura populatiei ocupate (formal sau informal) in saracie extrema sau in situatie de criza generalizata, din zonele sarace functie de marimea localitatii

Autoritatile locale au dreptate sa nu puna in discutie „lacul cu pesti” in orasele mijlocii, mari si capitala, caci in termeni relativi, se gaseste munca prin comparatie cu alte locatii. Dreptate au insa in egala masura cei care sustin a doua opinie, caci, indiferent de contextul local, „pestii sunt rari” in zonele la care au acces saracii cu nivel redus de educatie si calificare. Este lipsit de relevanta numarul de locuri de munca pentru operatori pe computer, contabili, referenti, secretare cunoscatoare de limbi straine, specialisti, agenti de vanzare, etc. pentru populatia in saracie extrema.     

In cazul lor, nu vointa de munca trebuie chestionata, ci abilitatile de a sesiza oportunitati (de unde nevoie de consiliere), lipsa lor de calificare (de unde nevoia de programe de calificare) si obstacolele structurale care le blocheaza sau obstructioneaza intrarea pe piata muncii oficiale, printre care urmatoarele, mentionate de intervievatii nostri si dintre saraci si dintre reprezentanti institutionali:

lipsa de reglementari legale referitoare la munca cu ziua sau ocazionala,

practica patronilor de a nu angaja pe baza de contract lucratorii, cu precadere necalificati, pentru care au de munca doar o perioada scurta,

politicile de personal ale intreprinderilor in sistem lohn si, in general, ale firmelor private; de exemplu, angajarea pe asa-zise perioade de proba,

discriminarea etnica conform principiului: 'nici rachita nu-i ca pomu’, nici tiganu’ nu-i ca omu’',

lipsa de cursuri de calificare/ recalificare adresate saracilor cu nivel scazut de scolarizare, care tocmai datorita nivelului scazut de educatie nu sunt acceptati la cursurile existente,

modul de organizare al unor cursuri AJOFM, care presupun perioade de saptamani/luni de zile, in care participantii nu sunt platiti, iar contractele de munca ulterioare includ clauze dezavantajoase lucratorilor, sau

mita ce trebuie platita pentru a obtine un loc de munca, mai ales „la stat”.

Saracii care muncesc

Analizand structura ocuparii, gasim diferente majore intre zonele sarace si mediul de rezidenta. Prin comparatie cu intregul mediu urban, in zonele sarace din orase munca formala este mult mai rara, in timp ce munca in sectorul informal reprezinta mijlocul de subzistenta pentru doua cincimi din populatie de 15 ani si peste. Diferentele procentuale intre zonele sarace si intreg mediul de rezidenta caruia ii apartin arata clar cat de atipice sunt acestea din punct de vedere al ocuparii.      Intre 33.5% si 40.5% din populatia din zonele sarace, cu precadere persoanele din gospodariile in saracie extrema sau situatie de criza generalizata, sunt sub-ocupate in economia sub-terana si au sanse foarte mici de a deveni ocupati pe piata oficiala a muncii.

In zonele sarace, populatia ocupata formal se concentreaza in statutul profesional de salariat cu carte de munca. Aproape toti salariatii sunt muncitori si meseriasii. Toate celelalte grupe ocupationale detin ponderi mai mici de 5% din totalul de salariati. Muncitorii sunt majoritar calificati, dar doar o parte au absolvit o scoala de specialitate, restul, mai ales cei mai in varsta fiind persoane calificate la locul de munca. Si printre pensionarii din zonele studiate care au iesit la pensie la limita de varsta sau pe caz de boala tot grupa ocupationala a muncitorilor este supra-reprezentata, in proportie de aproape 40% fiind ne-calificati. Acest profil al ocuparii pe piata oficiala a muncii explica cum o parte dintre acestia se afla in saracie extrema sau situatie de criza generalizata, caci castiga salariul minim pe economie sau chiar mai putin si, implicit, au pensii mici (plus ca fac parte din gospodarii numeroase cu multi dependenti). Vorbim despre femei de serviciu cu salariu de 1–1,2 milioane de lei si pensii de 600–800 de mii de lei. Vorbim despre gunoieri care muncesc la camine studentesti contra 300 de mii de lei plus „ce strang eu, niste sticle, pe care le spal, le vand si iau ceva bani si pe deasupra mai primesc acolo mancare, paine, cartofi”. Vorbim despre cupluri in care barbatul lucreaza „cu matura pe strada” si castiga 2 milioane de lei si femeia este pensionara cu 600 de mii de lei, care au sase copii in intretinere. Vorbim despre manipulant la butelii cu salariu de 1,3 milioane de lei sau soferi cu salariu de 1,8 milioane si „cu ce se mai compenseaza, ca este platit la curse si are mai multe, ajunge la 2,2 milioane”, care insa au cate doi copii in intretinere fiecare. Vorbim despre multi muncitori cu salariu net de 1–1,4 milioane de lei si salarii platite pentru jumatate de norma (ca angajatorii n-au bani sa plateasca mai mult) si salarii platite doar pentru 15 zile intr-o luna, pentru ca in celelalte zile isi trimite oamenii acasa.

Cei (sub-)ocupati in sectorul informal sunt cu precadere tinerii de 15–24 de ani (peste 60% dintre acestia), femei si barbati in egala masura, lipsiti de calificare, in special cei fara scoala sau cu scoala primara. Majoritatea romilor sunt in aceasta situatie dar acestia reprezinta doar 40% dintre toti cei care desfasoara munca informala in agricultura sau intr-un sector ne-agricol.

Trei sferturi in rural si doua treimi in mediul urban dintre cei activi in sectorul informal nu au intrat niciodata pe piata oficiala a muncii. Restul, au avut un loc de munca pe baza de contract la inceputurile tranzitiei, dar au fost disponibilizati in 1994 – 1995 dupa care au intrat in somaj. Cu doar 15 ani de vechime in munca in medie (pentru cei care erau pe piata muncii in 1989) sau 6 ani de munca (pentru cei intrati pe piata muncii dupa 1989) si cu o istorie de 7 – 6 ani in somaj cei mai multi dintre ei nici nu mai sunt inregistrati la Oficiile Fortei de Munca si nici nu se mai auto-definesc someri.

La nivelul gospodariilor, se constata ca o treime din gospodariile din zonele sarace rurale si un sfert dintre cele din urban nu au nici un membru de 15 ani si peste ocupat, deci traiesc din pensii, alocatii pentru copil, ajutor social sau alte prestatii sociale. Daca limitam discutia la economia oficiala ponderea gospodariilor fara nici un membru ocupat pe piata oficiala a muncii este mult mai mare, 67% in rural si 47% in urban. Prin urmare, bunastarea majoritatii gospodariilor din zonele sarace, cu precadere cele in saracie extrema sau in situatie de criza generalizata, nu depinde de mecanismele de piata, ci depinde de evolutiile economiei informale si de nivelul prestatiilor sociale.

Dependenta de protectie sociala

In total, gospodariile din zonele sarace au beneficiat de cel putin o prestatie sociala reprezinta 83,5% in urban, respectiv 87,7% in rural. Nu exista diferente semnificative nici intre zonele sarace si populatia intregii tari si nici in interiorul zonelor sarace, intre diferitele tipuri de situatii de saracie considerate.      Principalele caracteristici ale distributie prestatiilor sociale in zonele sarace sunt: mai putine pensii si de nivel mai redus, incidenta mai inalta a alocatiilor pentru copii care joaca chiar rol de sursa de venit principal, acces redus al saracilor si la ajutorul de somaj si la ajutor social, care nu joaca rolul de reducere a saraciei si nici de protectie impotriva saraciei extreme.

Pentru gospodariile din zonele sarace pensiile de asigurari sociale sunt mult mai rare si includ o parte importanta de pensii de boala sau de handicap, in zonele sarace urbane, si de pensii de urmas si de veteran in satele mici, periferice si sarace, ceea ce reprezinta un model atipic la nivel de tara. In timp ce majoritatea pensiilor pentru limita de varsta, precum si pensiile de agricultori revin gospodariilor in situatie de normalitate critica sau celor non-sarace, gospodariile in saracie extrema sau in situatie de criza generalizata dispun de pensii pentru boala, handicap sau cele de urmas sau veteran. Data fiind actuala sub-ocupare in sectorul informal a tinerilor din zonele sarace prezentul pattern nu are sanse de a se schimba pe viitor.

Alocatia pentru copil este prestatia sociala in bani de care beneficiaza cele mai multe gospodarii din zonele sarace. In ciuda nivelului scazut, aceasta reprezinta sursa principala de venit pentru o parte importanta din gospodariile in saracie extrema sau situatie de criza generalizata. Este de remarcat ca aceasta situatie nu este valabila pentru restul gospodariilor din zonele sarace.

Peste o treime din gospodariile in saracie extrema si o cincime dintre cele in situatie de criza generalizata, care locuiesc in zonele sarace din orase, combina alocatiile pentru copil cu munca informala sau cu diferite prestatii sociale (altele decat pensii) sau cu transferuri particulare (bani de la rude/prieteni). Doar o treime dintre aceste gospodarii sunt gospodarii de romi, restul fiind conduse de persoane de etnie romana. Majoritatea acestor gospodarii sunt de asemenea mari, dar includ familii cu numar mare de copii, nucleare (parinti + copii) sau monoparentale (mame + copii). In cele mai multe dintre ele munceste in sectorul informal doar un membru (tatal sau un fiu mai mare) care are deci un venit atat de neregulat si cu un cuantum atat de scazut incat alocatiile copiilor cumulate reprezinta cel mai important venit al gospodariei. Doar in mediul urban si doar in cazul celor in saracie extrema exista gospodarii care declara alocatia pentru copil principalul venit al gospodariei desi obtin venituri din munca formala sau din pensii. Astfel de situatii se refera tot la gospodarii cu multi copii in care mama munceste ca femeie de serviciu pe baza unei conventii civile, sau tatal ca „muncitor necalificat la patron”, sau pensia este o pensie de handicap. In toate aceste cazuri, veniturile din munca, chiar daca munca este pe piata oficiala a muncii, nu asigura gospodariei nici macar cat alocatiile pentru copii cumulate.

Majoritatea gospodariilor in saracie extrema sau situatie de criza generalizata traiesc din combinatia intre munca informala si prestatii sociale, eventual plus agricultura si in zonele sarace urbane si in cele rurale. Cum munca in sectorul informal produce venituri si neregulate si de cuantum redus, iar agricultura de subzistenta practicata cu mijloace rudimentare pe suprafete mici de teren aduce doar venituri ne-monetare, persoanele in astfel de situatii tind sa defineasca prestatia sociala drept sursa principala de venit a gospodariei, aceasta fiind unica sursa de care pot dispune lunar de-a lungul unui an de zile. Deci, dependenta de prestatii sociale este corelata cu absenta muncii si fluctuatia veniturilor de tip informal si nu cu fuga de munca sau cu traiul confortabil din buzunarul contribuabililor. In plus, cum din munca lor de zilier cumulate cu prestatiile sociale ajung in total doar la sume de mizerie (8 – 17 EURO per persoana, pe luna), dependenta saracilor din Romania difera puternic de welfare dependency care ingrijoreaza Marea Britanie, Statele Unite ale Americii sau tarile europene. Dependenta pe care o identificam la saracii extremi din Romania este una care asigura strict supravietuirea si nici aceea in intregime din moment ce majoritatea trebuie sa accepte exploatarea in sectorul informal. Asa ca, la acest moment, statul roman nu trebuie sa se ingrijoreze de resursele risipite pe saraci, ci de resursele risipite pe drumul catre acestia si, mai ales, de refacerea legaturilor de solidaritate, de crearea mecanismelor de integrare si afirmare a lor ca cetateni deplini ai acestei tari.

Educatia

Adultii rezindenti in zonele sarace au un capital educational considerabil mai redus decat la nivelul intregii populatii. In mediul urban, diferentele sunt izbitoare. De la 6% persoane de 18 ani sau peste care au absolvit cel mult scoala primara la nivelul populatiei urbane, la 20% din rezidentii zonelor sarace si la 32% dintre cei care apartin gospodariilor in saracie extrema. La extrema opusa, ponderea absolventilor de liceu, sau un nivel de scolarizare mai inalt, scade dramatic de la 57% din intreaga populatie urbana, la doar 13% dintre cei in saracie extrema sau situatie de criza generalizata.

Tinerii de 15 – 19 ani au un deficit de educatie considerabil, peste trei sferturi au doar opt clase, iar ponderea celor inscrisi inca la scoala este mult mai redusa decat la nivel national atat in zonele sarace urbane, cat si rurale, atat pentru fete cat si pentru baieti, atat pentru romani cat si pentru romi si mai ales pentru cei din gospodarii aflate in saracie extrema sau situatie de criza generalizata. Deci, marea majoritate a tinerilor din zonele sarace sunt lipsiti de calificare, lipsiti de sanse de a intra pe piata oficiala a muncii.

In zonele sarace, alaturi de deficitul de educatie si rata redusa de completare a studiilor peste nivelul de educatie obligatoriu, cresterea analfabetismului apare ca problema majora, ce necesita imediata interventie. In aceste zone, ponderea celor fara scoala, este mai mare decat cea la nivel national de trei ori in mediul urban si de o data si jumatate in mediul rural. Sunt ingrijoratoare evolutiile dupa curbe de forma U, care indica o deterioare sensibila a situatiei in ultimii ani. Adolescentii de 15–17 ani, categorie de varsta supra-reprezentata in zonele sarace, mai ales cei din familiile cu multi copii si mai ales fetele, care pot ingriji de casa si de frati si surori cat parintii lipsesc de acasa, nu sunt trimise la scoala. Comportamentul celor din zonele sarace, fie la sat, fie la oras, face recurs la modelul traditional (vizibil la generatiile de peste 66 de ani) in care cel putin una dintre fiice este tinuta acasa ca sa preia indatoririle domestice ale gospodariei.

Sistemul de educatie ramane principalul „liant” care-i tine pe acesti copii conectati la scara mobilitatii sociale. Mersul zilnic la scoala introduce in viata lor un element minimal de ordonare, de disciplina zilnica, aduce cornul cu lapte si alocatia lunara ca elemente esentiale pentru aceste familii. In plus inseamna invatarea unor lucruri esentiale precum interactiunea cu celalalt, traiul impreuna cu altii si alte indemanari sociale de care, spre exemplu, copiii strazii sunt deprivati. Dar a trimite copilul la scoala presupune si dificultati pe care parintii din zonele sarace le descriu cu mare precizie. Pachetelul zilnic, hainele si incaltamintea necesare, lipsa de supraveghere, gradul de complexitate al temelor care depasesc competentele parintilor si bunicilor, banii pentru rechizite, carti sau diferite fonduri, frustrarile copiilor legate de saracie dar si de lipsa de atentie, de intelegere si suport din partea colegilor sau cadrelor didactice, fenomenul „ultimei banci” sunt toate listate de catre parintii copiilor din zonele sarace. Aceste dificultati nu sunt doar ale copiilor din zonele sarace. Multi alti copii trebuie sa faca fata acestora (Jigau, 2000). Diferenta, insa, consta in faptul ca familiile si copiii din zonele sarace se confrunta cu toate acestea la un loc si in mod sistematic, ceea ce explica de altfel si deficitul lor considerabil de educatie.



Parintii din zonele sarace valorizeaza scoala, isi exprima dorinta de a sprijini copiii in vederea finalizarii scolii si fac sacrificii in acest sens. Specific zonelor sarace este insa orizontul de asteptari extrem de redus al acestor parinti, la randul lor cu un deficit de educatie considerabil. Parintii nu sprijina, nu asteapta si nu fac presiuni asupra copiilor pentru obtinerea de performante scolare, ci doar pentru „a trece prin scoala”. De altfel multi dintre cei in saracie extrema, in masura egala romi, romani sau maghiari, vorbesc cu indulgenta despre rezultatele scolare proaste ale copiilor lor (repetentie, corigente, ne-reusita la examenul de capacitate), privindu-le ca pe un rezultat firesc al situatiei dezastruoase in care traiesc.

Deficitul de educatie desi explicat atat de catre parinti cat si de catre educatori prin saracie economica este totusi in acord cu orizontul redus de asteptari cu privire la educatie. Grupul de referinta al celor din zonele sarace sunt cei cu meserie si nu cei educati, succesul inseamna a nu fi in saracie si nu a face cariera, investitia „rationala” in educatie este cea pe termen scurt, care asigura abilitatile de a te descurca si nu cea pe termen lung asociata acumularii capitalului cultural.

Ca mecanism de excluziune de la educatie este faptul ca zonelor sarace le corespund scoli segregate. In zonele sarace unde scolile au multi elevi hetero-identificati drept romi se observa fenomenul transferurilor scolare si, ca efect, concentrarea copiilor fara performante la invatatura. Fenomenul are loc fie la nivelul anumitor clase, fie la nivelul unor scoli, caci „scolile din centru (sau alte zone bune) nu primesc romi, ca sa nu le strice scoala”. Mecanismul este descris de catre cadrele didactice din zonele studiate ca functionand in pasi. Totul porneste de la saracirea zonei arondate. Pe masura ce ponderea celor in saracie extrema creste, scoala include tot mai multi copii cu slabe performante la invatatura si copii romi, pentru ca acestia sunt supra-reprezentati printre cei in saracie extrema.

In prima faza, tendinta este de a grupa acesti copii in clase compacte, la care se adauga toti repetentii din anii anteriori. Pe masura ce numarul acestor clase creste, scoala pierde tot mai multi copiii non-rezidenti in zona si in acelasi timp pe cei din zona care provin din familii cu un standard economic mai bun, care se inscriu sau se transfera la „scoli mai bune”. In acest mod, zonei sarace ajunge sa-i corespunda o scoala segregata. Segregata si saraca, caci in majoritatea cazurilor nu i se aloca fonduri mai mari decat altor scoli, desi cererile de burse sociale si de ajutoare sunt record la nivel de municipalitate.

Cadrele didactice care lucreaza in aceste scoli sarace si segregate au exprimat in mod repetat frustrari legate de pierderi serioase de prestigiu, caci nu lucreaza in „scolile bune”, prin urmare, in cadrul tagmei profesionale sunt catalogati drept cadre didactice de rang doi, fara performante, fara olimpici. Faptul nu este de neglijat, caci este unul structural. Nu vorbim doar despre frustrarile unor cadre didactice, ci despre un sistem de educatie care pune accentul pe instructie si nu pe educatie, adica pe rezultate care se traduc in premii si olimpici si nu pe sanse egale pentru toti copiii. Astfel, scolile „bune”, ca sa isi protejeze pozitia, selecteaza elevii la clasa I si a V-a: pe cai informale, invatatorii si profesorii descurajeaza parintii in saracie extrema si pe parintii pe care ii hetero-identifica drept romi sa isi inscrie copiii. In acest mod, scolile din zonele sarace ajung sa reprezinte unica alternativa pentru copiii din familii in saracie extrema si din familii sarace de romi, indiferent de zona din oras in care locuiesc. Iar aceste scoli ii „accepta”, nu pentru ca aceasta este misiunea scolii de a educa copii, fie ei saraci, bogati, romani, romi sau maghiari, ci pentru ca este nevoie de ei ca numar, ca si cantitate de elevi ce asigura norma si deci salariul cadrelor didactice.

Cadrele didactice din scolile corespunzatoare zonelor sarace nu par a fi mai active decat in celelalte scoli, din contra, majoritatea par ne-pregatite in confruntarea cu saracia. Totusi in zonele studiate am gasit si scoli in care profesorii si invatatorii s-au mobilizat si organizeaza pentru acesti copii diferite actiuni de sprijin. Interesant de observat ca in cazul acestora li se duce faima si pe masura ce vestea se raspandeste tot mai multi parinti saraci (indiferent de etnie) apeleaza la aceasta scoala, chiar daca nu stau in zona arondata scolii. Astfel, in scolile cu cadre didactice care se organizeaza si dezvolta actiuni de sprijin, afluxul de copii „dezavantajati” este si mai mare. Aceste scoli se afla in fata unei dileme greu de rezolvat, caci cu cat atractivitatea scolii este mai mare pentru saraci cu atat este mai ne-atractiva pentru ceilalti, ceea ce in timp pune in pericol pozitia de „scoala buna”.

Fenomenul descris mai sus este specific mediului urban, dar este intalnit si in satele mari si dezvoltate, in care una din zonele sarace include o comunitate de romi. Strategiile din scolile rurale sunt similare celor din mediul urban: gruparea copiilor romi in clase distincte. Pe de o parte, cadrele didactice tind sa sublinieze ca «ca nu fac diferenta intre romi, romani si maghiari», dar pe de alta parte, vorbesc despre «clase in care predomina romii la sectia romana/maghiara», in care «profesorii stau cu usile si geamurile deschise la clasa, pentru a nu simti putoarea romilor». Din punctul de vedere al romilor in cauza, aceasta strategie a scolii este interpretata ca un alt semn al marginalizarii si discriminarii: ei sunt concentrati intr-o zona unde sunt trimisi orasenii saraciti veniti de la oras, li s-a dat un cimitir al lor, local denumit «cimitirul vechi al saracilor«, unde sa fie inmormantati si, mai nou, au clasele lor in care le sunt copiii izolati la scoala. Prin comparatie cu «vremea lu’ Ceausescu», democratia se traduce pentru ei intr-un numar tot mai mare de circumstante care ii marginalizeaza si ii lipsesc de sanse pe copiii lor.

Sanatate

Daca in satele studiate predomina bolile varstnicilor, in zonele sarace urbane predomina bolile copiilor. Acest fapt este in deplina concordanta cu profilul demografic al zonelor, cu grupurile de populatie care predomina printre asigurati (care interactioneaza mai des cu cadrele medicale) si cu ciclurile de viata cu risc maxim de imbolnavire in conditiile ne-igienice de viata, la care se adauga foamea si frigul indurate sistematic.

Conform medicilor si asistentelor medicale care asigura serviciile medicale saracilor din zonele sarace, bolile specifice acestora numara: alcoolism, anemie, distrofie, malnutritie, boli digestive, hepatita, sifilis, SIDA, scabie, paduchi sau TBC. De asemenea, par a fi frecvente bolile psihice, handicapuri de tot felul (de la nastere sau in urma unor accidente) si cazuri de paralizie, fie in familie, fie in zona de rezidenta. La acestea, saracii adauga o stare de deprimare adeseori mentionata si de catre femei si de catre barbati si fie tentative esuate de suicid, fie ganduri in acest sens.

Lunga lista de boli intalnite in zonele sarace are drept corolar firesc sanse de supravietuire ale copiilor din zonele sarace urbane sub cele inregistrate pentru populatie (doar in jur de 65 de ani pentru femei, respectiv 61 de ani pentru barbati). Asocierea dintre saracie si stare precara de sanatate este cu atat mai grava cu cat in gospodariile in saracie extrema se afla un numar mare de copii (65% dintre copiii din zonele sarace), care astfel sunt in dificultate, fiind inca de la varste mici supusi unor riscuri multiple de imbolnavire.

Zonele sarace: mica infractionalitate si cultura deviantei

In special in zonele sarace urbane, concentrarea gospodariilor in saracie, incidenta inalta a bolilor si epidemiilor de tot felul, lipsa de dotari cu infrastructura necesara unei vieti sanatoase si mizeria, se asociaza cu mica infractionalitate si rezulta in eticheta „focar de infectie”. Focar pentru ca zonele astfel etichetate pun in pericol si sanatatea celor din vecinatate, pentru ca mizeria de aici afecteaza si aria imediat inconjuratoare si scade pretul acesteia, pentru ca mica infractionalitate (scandaluri, batai, galagie permanenta, muzica data tare) ii deranjeaza si pe vecini. Asocierea boala-mizerie-ilegalitate (a locuirii)-mica infractionalitate formeaza un intreg care de la caz la caz balanseaza intre „focar de infectie” si zona „rau famata”, adica o zona fara respectabilitate, in care „nimeni nu vrea sa locuiasca, nici macar in vecinatate”.

Conform reprezentantilor locali ai politiei, zonele cu infractionalitate mai ridicata decat la nivelul localitatii, in care politia a fost nevoita sa intervina frecvent in anul 2001 sunt: comunitatile formate in apropierea gropilor de gunoi sau care traiesc din acestea, zonele de foste camine muncitoresti, popular denumite „ghetou”, precum si zonele industriale dezafectate. Cu toate acestea, in cele mai multe cazuri, informatia este completata cu faptul ca zonele sarace sunt mai degraba zone de „mica infractionalitate”, de contravenienti si nu de infractori.

Asupra predominantei „micii” infractionalitati insista toti reprezentantii institutionali. La aceasta caracteristica adauga atributele de sporadic si sezonier, relativ la furturi, „prin mai, iunie plangerile populatiei aproape dispar, pentru ca gasesc de munca cu ziua si pentru mancare si bani renunta la furturile de noapte din curtile oamenilor

Consumul de alcool si furturile sunt mentionate cel mai frecvent. Fura adultii, dar si copiii. Se fura, adica „se completeaza”: (1) hrana: „urzici, spanac, zarzare, prune, ce gasim aia mancam”, dar si „cai, capre, gaini, tot ce se gaseste”. Se fura din curtile celor din zona (daca exista), se fura din alte zone din oras, de la intreprinderi, de la magazine, dar si din satele invecinate; (2) lemne din padure; (3) lumanari din cimitir; (4) curent electric, iar daca nu se fura se face trafic cu apa si electricitate intre blocuri. Scandalurile si violenta de limbaj sunt obisnuite. Definitia operationala a delicventei din zonele sarace mai include: lipsa actelor de identitate sau lipsa actelor asupra locuintei, micul trafic de frontiera, munca la negru sau cu ziua pentru cei care solicita sau beneficiaza de ajutor social sau cantina sociala, comert ne-autorizat si ne-plata impozitelor aferente, cersetorie, prostitutie, trafic de carne vie si sinucideri.

Cel mai grav insa este aparitia la nivelul tinerilor a culturii deviantei, care combina saracia economica cu un set de valori si atitudini deviante, altele decat cele promovate si impartasite la nivel societal si chiar la nivelul persoanelor de peste 30 - 35 de ani din zonele sarace.

Doar in discutiile de grup cu tineri se vorbeste despre si se descriu acte de delicventa cu nonsalanta. A fi sarac nu numai ca nu este „o rusine”, ci este o stare care te indreptateste sa adopti orice mijloace pentru „a reusi”, unde reusita este tradusa prin „a avea bani”. Scopul lor este cel al majoritatii, diferenta sta in mijloacele legitime de atingere a acestuia. Furtul, prostitutia, precum orice alt fel de activitate „usoara” sunt cai acceptabile atat timp cat sunt rezolvate frustrarile, adica aduc banii care fac sa dispara statutul de „boschetar imbracat”. Teoretic, munca ar reprezenta o cale spre succes, dar nu pentru ei, pentru ca nu sunt invatati si nu rezista la munca la care au acces: grea, prost platita si care presupune exploatarea, mai ales a celor tineri. Acest tip de tineri, cum isi spun chiar ei „cu-puscaria-la-cur”, nu ar accepta o munca precum cea a parintilor lor, nu ar accepta sa lucreze la camp zi lumina, nu ar accepta sa sape dupa fier vechi in gropile de gunoi, nu ar accepta sa umble cu calul si caruta dupa fier, cartoane sau sticle precum tiganii-spoitori, nu ar accepta sa lucreze pe salarii de mizerie ca femeie de serviciu, maturator, manipulant de butelii sau incarcator/descarcator. In definitia lor, aceste forme de munca, nu sunt acceptabile pentru ca nu iti asigura decat supravietuirea in conditii mizerabile, la marginea societatii, ca cetatean de rang doi. Ei vor sa obtina miliarde pentru a ajunge „mahari”, pentru a-si permite tot ce vad la televizor. Si cum munca nu este drumul catre averi de miliarde, fac precum „omu’ din Romania”, invata sa fure. In noul context, liber de frontiere, nu-si fac griji ca n-ar mai fi nimic de furat, ci trec la actiune, pornesc din zona, se extind in oras, in satele din preajma, in capitala si apoi, in Europa, ca lumea e larga „ca aia e bine organizati: furi o masina, iei 72 de ore, furi un portmoneu, iei tot 72 de ore, nu ca aici unde pentru o gaina iei ani grei”. Cu toate riscurile, „cu puscaria la cur” de trebuie, furtul reprezinta singura metoda de a-si atinge visul sau macar de a se amagi ca intr-o buna zi visul va deveni realitate. In acest mod, nu doar comportamentul lor se schimba devenind deviant, ci intregul sistem de valori pe care il impartasesc este distorsionat astfel incat sa le justifice comportamentul. Din acel moment, ,bine’, ‚corect’, ‚munca’ sunt termeni re-definiti, devianta devine stil de viata, ce poate fi tuturor dezvaluit fara teama si fara rusine.

Excluziune sociala

Spre deosebire de populatia tarii, rezidentii zonelor sarace sufera de un deficit de integrare. Retelele sociale sunt fragile, sunt de mici dimensiuni, sunt bazate pe „legaturi slabe” (weak ties) fiind construite pe principiul proximitatii, sunt retele de vecini-saraci-din-zone-sarace ceea ce se traduce in incapacitate de mobilizare a unui suport consistent, care sa ajute constituentii sa dea raspunsuri valide la situatiile critice cu care se confrunta.

Conectarea la fluxurile de informatii si comunicare este de asemenea slaba, principalul liant dintre rezidentii zonelor sarace si exterior constituindu-l televiziunea, dar si aceasta cu o acoperire deficitara.

La acestea se adauga concentrarea in zone dominate de saracie, segregate teritorial, se mai adauga excluderea de pe piata oficiala a muncii, lipsa de acte si de acces la sistemul de redistribuire a bunastarii. Cu alte cuvinte, in jur de un sfert dintre gospodariile sarace din zonele sarace, atat in mediul rural, cat si in mediul urban, sunt decuplati de la fluxurile de resurse, de oportunitati, de comunicare si de informatii, deci sunt exclusi social.

Este de remarcat ca gospodariile excluse social includ si copii si tineri in randul carora a inceput sa se dezvolte cultura deviantei, despre care am vorbit anterior. Prin urmare, in cativa ani de acum incolo vom avea de-a face cu un numar mai mare decat azi de tineri si copii, victime ale tranzitiei, intotdeauna necajiti, fara scoala, fara credinta, fara sperante si fara sanse, in acelasi timp periculosi pentru cei din jur, caci nu au nimic de pierdut si nu impartasesc valorile promovate la nivel de societate.

Saracii-merituosi versus saracii-profitori

Clivajul intre lumea zonelor sarace si lumea institutionala devine vizibil prin lectura comparata a perceptiilor reprezentantilor institutionali versus perceptiile saracilor. Desi vorbesc despre aceleasi lucruri / fapte, perspectivele sunt opuse. Saracii sunt beneficiarii sau potentiali beneficiari de ajutor, in timp ce reprezentantii institutionali sunt cei ce decid asupra acestuia. Normele si criteriile administrativ-birocratice stabilite la nivel central sunt interpretate la nivel local si sunt aplicate diferentiat de la o localitate la alta, de la o zona saraca la alta, capatand astfel noi sensuri. Saracii, ca beneficiari, se supun si/sau dezvolta strategii functie de contextul local, dat de combinatia intre definitiile si criteriile nationale si modul specific de re-interpretare si aplicare concreta a lor, rolul fundamental in modelarea acestuia apartinand reprezentantilor institutionali locali.

Daca saracii percep primaria ca institutie ineficienta sau corupta si bisericile ortodoxa si catolica ca institutii ale „bogatilor”, in contrapartida reprezentantii acestor institutii dezvolta discursuri despre saraci „merituosi”/legitimi/ „adevarati” versus saraci „ne-merituosi”/ ne-legitimi, profitori ai sistemului. Liniile de demarcatie intre saracii-merituosi si saracii-profitori, nu sunt stabilite pe baza criteriilor administrativ-birocratice, ci prin contact direct, in urma interactiunii personale sau a unor stereotipuri.

Distinctia dintre saraci-merituosi versus saraci-profitori este intalnita in discursurile reprezentantilor institutionali (indiferent de institutie) din toate tarile lumii si nu doar din Romania. O nota specifica cazului Romaniei este ca la stimulul “saracie” mai toti reprezentantii institutionali mentioneaza initial cauze de natura structurala: erodarea veniturilor (salarii si pensii) si somajul. Acestea functioneaza drept cauze principale ale saraciei, definita insa, ca insuficienta a resurselor, cu precadere financiare. Saracia este una temporara, este saracia, „care ne afecteaza pe fiecare dintre noi, pe toti cetatenii Romaniei” si nu saracia extrema. Starea absolut inacceptabila de saracie extrema, fara resurse si fara capacitati este in schimb predominant plasata in responsabilitatea individului si pentru aceste cazuri, reprezentantii institutionali opereaza cu distinctia intre merituos versus profitor. Aici, intervin in discurs cauze precum stilul de viata distorsionat sau chiar inzestrarea genetica a persoanelor de etnie roma, familiile cu multi copii, dezorganizarea familiei, batranii singuri, incapacitatea de munca versus lenea si dependenta fata de stat, cauze care disting pe cei ce merita ajutati de cei care trebuie ignorati.

Saracii-merituosi sunt cei al caror sprijin este considerat legitim. Acestia includ doua sub-tipuri: saracii in incapacitate de munca, care nu se pot sustine singuri (pensionarii cu pensii mici, persoanele in incapacitate de munca, copiii) si saracii in capacitate de munca, care sunt angajati sau pensionari, traiesc din resurse minimale la pragul de subzistenta, dar in cele mai multe cazuri „au bun simt” si nu recurg la ajutorul colectiv. Chiar si dintre acestia, cei care incearca sa apeleze la programele sociale sunt etichetati automat drept „fara bun simt”.

In contrast, in perceptia reprezentantilor institutionali portretul saracului-profitor este compus din: tineri, „care ar putea munci”, „tigani care nu vor sa munceasca”, cu o atitudine pasiva „s-au obisnuit sa traiasca in saracie”, „lipsiti de bun simt” pentru ca apeleaza la ajutorul oferit de stat „in carca” caruia traiesc, de altfel. Elementul cheie al discursului despre saracul-profitor din Romania se refera inainte de toate la etnie – romi – care, asemanator cazului american anterior prezentat, se concentreaza in comunitati compacte, cu un stil de viata deviant de la norma populatiei majoritare: „fac multi copii”, „fug de munca”, in cazuri mai rare se explica pe larg ca ne-munca este element integrat al modelului genetic roma, „sunt comozi/ pasivi” si „asteapta totul de la stat”.

In practica, reprezentantii institutionali re-interpreteaza criteriile de eligibilitate astfel incat sprijinul sa fie acordat in mod diferentiat. Daca pentru saracii inapti de munca acordarea neconditionata a unor beneficii si servicii de asistenta sociala este considerata legitima, pentru saracii-profitori, apti de munca dar care „nu vor sa munceasca”, este considerata necesara introducerea unor criterii restrictive de acces la acestea in scopul descurajarii abuzului si dependentei de servicii si beneficii de asistenta sociala. Astfel, accesul celor in saracie extrema la diferitele beneficii, depinde si de categoria in care sunt incadrati, pe baza unor criterii subiective. In contextul lipsei de resurse pentru asistenta sociala, o mare parte dintre saraci nu se inscriu criteriilor de eligibilitate, iar dintre cei care se inscriu, saracii merituosi sunt cei care au mai multe sanse de a fi tratati corect politic si de a primi ajutor.

Concluzii si recomandari

Saracia din Romania nu este exclusiv una superficiala si elastica la performantele macro-economice. Studiul nostru in zonele sarace arata fara echivoc aparitia in tara noastra si a saraciei extreme, multi-dimensionala si localizata teritorial, care este considerata problematica si in tarile europene dezvoltate precum si in Statele Unite, caci nu poate fi „tratata” doar prin crestere economica, ci prin politici dedicate de incluziune sociala. Aceasta este concentrata la nivelul tinerilor, copiilor si mediului de rezidenta urban, fiind caracterizata de comportament demografic atipic, profil de ocupare si de locuire atipice, deficit educational considerabil, sanatate subreda si profil psihologic caracterizat de neajutorare invatata. Nu este vorba doar despre lipsa resurselor financiare, ci despre o stare de deprivari multiple, de deriva, care nu poate fi depasita decat prin interventie din exterior.

Cel mai grav fenomen este asocierea, la nivelul tinerei generatii, a saraciei extreme cu cultura deviantei. Pentru cei care isi imagineaza ca tinerii in discutie sunt romi, le spunem pe sleau: grava eroare de perspectiva! Nu sunt romi, nu sunt romani, nu sunt maghiari sau pot fi oricare dintre acestea. Aici, diferentele nu sunt de etnie, ci de o cultura devianta crescuta din si sustinuta de saracie, mai ales, credem noi, saracie extrema grupata teritorial in comunitati compacte, experimentata inca de la varste fragede. Pentru moment, „tinerii-cu-puscaria-la-cur” socializati in zonele sarace, sunt doar o minoritate. Dar sunt putini, pentru ca prima generatie socializata in situatie de saracie extrema este mica, prin comparatie cu generatiile de copii care cresc chiar acum in familii care de abia supravietuiesc in aceste zone. Pe langa tinerii olimpici, care sunt de ordinul sutelor, ne indreptam spre Europa cu tinerii care gandesc precum cei de mai sus si acestia reprezinta mii si vor reprezenta zeci de mii. Tineri care nu urmeaza scoala mai mult de opt clase, care au apucaturi barbare, fara respect fata de lege sau de institutii, fara etica muncii, dar care viseaza la averi de miliarde. Semnul bun este ca majoritatea tinerilor de azi din zonele sarace spun: „Eu n-as vrea sa fiu miliardar(a)! Sa am acolo un serviciu, sa am din ce sa ma intretin cel putin eu si copilul meu: sa-mi platesc chiria, sa-mi platesc apa si astea, nu sa am miliarde, nu neaparat miliarde.” Semn bun in sensul ca interventia are sens, nu implica inca costuri exagerate si are sanse mari de reusita. Semnul rau este ca nu se intreprinde nimic, ca nu li se da nici o sansa copiilor din zonele sarace si din familii in saracie extrema, optiunile lor balansand intre o viata mizera precum a parintilor si aderarea la cultura deviatei.

Zonele sarace concentreaza persoane in saracie extrema sau situatie de criza generalizata, sunt segregate teritorial, reprezinta poli de atractie ai saracitilor din sate si orase si focare de epidemii si mica infractionalitate. Prin urmare, acestea sunt, inainte de toate, evitate.

Specialistii din sistemul de sanatate adopta strategii de evitare: medicii de familie nu inscriu pe listele de pacienti localnici din aceste zone, iar autoritatile din domeniu sanatatii nu intervin decat in cazul unor campanii de vaccinare. Ce dovada mai clara a strategiilor de ignorare si evitare a zonelor sarace se poate oferi decat faptul ca in perioada de desfasurare a activitatii de teren am gasit doua zone sarace in care se declansase epidemie de hepatita B, dar nu se intervenea in nici un mod. Chiar si mass-media locala, de obicei sensibila la un astfel de subiect, nu reflecta situatia: „este firesc, in conditiile de mizerie in care traiesc, asa ca ”. Problema serioasa de sanatate cu care se confruntau aceste comunitati, in conditiile agravante ale lipsei de apa, de grupuri sanitare, de supra-aglomerare a locuintelor, era ignorata si tratata cu tacere de catre colectivitate, ca un dat firesc, de care nimeni in afara celor direct afectati nu este responsabil. Ce inteles capata in acest context conceptul de sanatate publica?

Si atunci cand nu se adopta strategii de evitare, se discuta despre demolare, desfiintare, deratizare sau curatire a spatiului, localnicii fiind complet ignorati in discurs, caci ei prin definitie „trebuie sa plece de unde au venit”, indiferent daca acest „de unde au venit” exista sau nu ca alternativa viabila. Acesta este cazul reprezentantilor autoritatilor locale si a fortelor de ordine publica. Justificarea apelata cel mai frecvent este: „sunt comunitati de tigani, care nu se spala si nu stiu ce-i curatenia”.

Perspectivele de viitor ale zonelor sarace sunt puternic diferentiate. Zonele din centrul istoric al oraselor, precum si o parte din zonele de case de la periferiile oraselor au sanse mari sa fie “salvate” pe masura ce creste interesul populatiei cu standard mediu sau bun fata de acestea. In contrast, “ghetourile” romanesti, zonele industriale dezafectate si comunitatile din gropile de gunoi necesita interventia statului, situatia avand sanse minore de a se indrepta de la sine sau prin actiunea mecanismelor de piata. Aceste actiuni necesita o gandire de tip strategic, caci interventiile radicale simple de tipul demolare si raspandirea rezidentilor “de unde au venit” nu pot avea decat efecte de mascare, de peticire si de institutionalizare a excluziunii sociale. Efectul de mascare se refera la faptul ca rezolvarea problemei este doar amanata si eventual transferata unei alte autoritati locale. Efect de peticire pentru ca cei nevoiasi, cazuti deja in saracie extrema, odata aruncati in drum nu vor putea decat re-aplica aceeasi strategie, eventual pe un alt teritoriu, ne-avand acces la optiuni alternative. Prin urmare, “salubrizarea” realizata de autoritati va fi urmata de re-aparitia problemei intr-o alta locatie, dupa modelul sacului peticit pe care-l cosi intr-o parte si cedeaza intr-o alta parte. De aceea, interventiile in aceste zone, pentru a fi durabile, trebuie sa fie parte integrata a unor strategii urbane adecvate conditiilor locului, oportunitatilor si constrangerilor locale. Institutionalizarea excluziunii face referire la procesul prin care zidurile simbolice ridicate deja de populatia rezidenta ca scut de protectie in interactiunea cu mediul ostil sunt dublate cu stigma si actiuni in forta de reprimare, se fortifica si devin ziduri institutionalizate de marginalizare.

Un prim pas ar fi recunoasterea saraciei extreme si a zonelor sarace drept probleme care nu se vor rezolva de la sine ca urmare a redresarii economice si proiectarea unor politici integrate si dedicate acestora.

Referinte

Alcock, P. (1997) Understanding Poverty, MacMillan.

Arpinte, D. (2002) „Situatia personalului din sistemul public de asistenta sociala”, in Revista de asistenta sociala, Nr. 2/2002, Bucuresti.

Berevoescu, I., Chiribuca, D., Comsa, M., Grigorescu, N., Lazaroiu, A., Lazaroiu, S., Pana, M., Pop, L. si Stanculescu, M.S. (1999) Fetele schimbarii. Romanii si provocarile tranzitiei, Ed. Nemira, Bucuresti.

Berthin, G. (2001) Raportul National al Dezvoltarii Umane, Romania 2000, Implicatiile procesului de aderare la Uniunea Europeana pentru dezvoltarea umana, PNUD, Bucuresti.

Booth, C. (1889) The Life and Labour of the People, Williams and Northgate, London.

Burrows, R. (ed.) (1997) Homelessness and Social Policy, Routledge, London & New York.

Chelcea, L. (2001), „Grupuri marginale in zone centrale: gentrificare, drepturi de proprietate si acumulare primitiva postsocialista in Bucuresti”, in Sociologie Romaneasca, Serie noua 3-4/2000, Bucuresti.

Chirca, Ct. si Tesliuc, E. (1999) De la saracie la dezvoltare rurala, Banca Mondiala si Institutul National pentru Statistica, Bucuresti.

Clark, K. (1965) Dark Ghetto: dillemas of social power, Harper and Row, New York.

Daly, G. (1996) Homeless. Policies, Strategies and Lives on the Street, Routledge, London & New York.

David, Ed. si Grunski , B. (2001) Social Stratification: Class, Race and Gender in Sociological Perspective, Westview.

Gans, H. J. (1990) ‘Deconstructing the underclass’, in APA Journal, 52, 271-277.

Gans, H. J. (1996) ‘From ‘Underclass’ to ‘Undercaste’: Some Observations About the Future of the Post-Industrial Economy and its Major Victims’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and the Underclass. A Reader, 141-152, Blackwell.

Ghebrea, G. (1994) „Tinerele cupluri si coabitarea intergenerationala”, in Calitatea Vietii, Nr. 1/1994, Bucuresti.

Golding, P. si Middleton, S. (1982) Images of Welfare: Press and Public Attitudes to Welfare, Basil Blackwell and Martin Robertson.

Ionete, Ct. si Wagner, P. (coord.) (1997) Raportul National al Dezvoltarii Umane PNUD, Bucuresti.

Ionete, Ct. si Chirca, Ct. (coord.) (1998) Raportul National al Dezvoltarii Umane PNUD, Bucuresti.

Ionete, Ct. si Dinculescu, V. (coord.) (1999) Raportul National al Dezvoltarii Umane PNUD, Bucuresti.

Jencks, C. (1994) The Homeless’, in The New York Review of Books, 21 aprilie 1994 din Urban Society, Editia a saptea, The Dushkin Publishing Group, Guilford, Connecticut.

Jigau, M. (coord.) (2000) Invatamantul rural din Romania: conditii, probleme si strategii de dezvoltare, Ministerul Educatiei si Cercetarii si Institutul de Stiinte ale Educatiei, Bucuresti.

Katz, B. M. (1989) The Underserving Poor. From the War of Poverty to the War of Welfare, Pantheon Books, New York.

Klugman, J. (ed.) (2001) A Sourcebook for Poverty Reduction Strategies, Vol 2: Macro and Sectoral Issues, World Bank, Washington D.C.

Lewis, O. (1961) The Children of Sanchez, Penguin Books in association with Secker&Warburg.



Marcuse, P. (1996) ’Space and Rase in the Post-Fordist City: the Outcast Ghetto and Advanced Homelessness in the United States Today’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 176-216, Blackwell.

Marginean, I. (2000) Economia politicilor sociale, Ed. Ars Dodendi, Bucuresti.

Micheli, G. (1996) ’Downdrift: Provoking Agents and Symptom-formation Factors in the Process of Impoverishment’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 41-63, Blackwell.

Mihailescu, I. (1999) Familia in societatile europene, Ed. Universitatii din Bucuresti, Bucuresti.

Mihailescu, V. (1996) „Doua sate in tranzitie. Tipuri strategice dominante in lumea rurala”, in Revista de Cercetari Sociale, Nr. 3/1996, Bucuresti.

Mingione, E. (1996) ’Urban Poverty in the Advanced Industrial World: Concepts, Analysis, and Debates’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 3-40, Blackwell.

Morlicchio, E. (1996) ’Exclusion from Work and the Impoverishment Processes in Naples’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 325-342, Blackwell.

Muraru, I. si Iancu, Gh. (1995) Constitutiile Romane, Regia Autonoma “Monitorul Oficial”, Bucuresti.

Myrdal, G. (1963) Challenge to Affluence, Pantheon, New York.

Panduru, F., Porojan, D. si Molnar, M. (coord.) (2001) Conditiile de viata ale populatiei din Romania, Institutul National pentru Statistica si Phare, Bucuresti.

Passaro, J. (1996) The Unequal Homeless, Routledge, London & New York.

Pop, L. (1995) „Sistemul de asistenta sociala bazat pe testarea mijloacelor”, in E. Zamfir si C. Zamfir (coord.) Politici Sociale, Romania in Context European, Ed. Alternative, Bucuresti.

Pop, L. (coord.) (2002) Dictionar de politici sociale, Ed. Expert, Bucuresti.

Preda, M. (2002) politica sociala romaneasca intre saracie si globalizare, Ed. Polirom, Iasi.

Robbins, D. (1994) Social Europe. Towards a Europe of Solidarity : Combating Social Exclusion, Comisia Europeana.

Room, G. (1990) ‘New Poverty’ in the European Community, St. Martin’s, London.

Room, G. (ed.) (1996) Beyond the Threshold. The Measurement and Analysis of Social Exclusion, The Policy Press.

Ross, M. A. si Hill, H. (1967) Employment, Race and Poverty. A critical study of the disadvantaged status of Negro workers from 1865 to 1965, Harcourt, Brace&World, Inc.

Rotariu, T. si Mezei, E. (1999) „Asupra unor aspecte ale migratiei interne recente din Romania”, in Sociologie Romaneasca, Nr.3/1999, Bucuresti.

Rowntree, B. S. (1901) Poverty: a Study of Town Life, Macmillan.

Rowntree, B. S. (1941) Poverty and Progress: a Second Social Survey of York, Longman.

Runciman, W. G. (1966) The Relative Deprivation and Social Justice, Roultledge&Kegan Paul.

Sandu, D. (1998) „Migratia interna sub socul tranzitiei”, in Populatie & Societate, Nr.2(8)/1998, Bucuresti.

Sandu, D. (1998) Rural community poverty in Romania. Targets for poverty alleviation by Romania Social Development Fund, Raport al Bancii Mondiale, Bucuresti.

Sandu, D. (1999) „Community and Regional Poverty in Rural Romania”, in Romanian Journal of Sociology, X, 1-2/1999, Ed. Academiei Romane, Bucuresti.

Sandu, D. si Stanculescu, M. (coord.) (1999) Rebuilding Community Space. The Village and the Church in the Former Saxon Villages in Transylvania, Rapoarte ale Bancii Mondiale, Bucuresti.

Sandu, D. (coord.), Stanculescu, M. S., Berevoescu, I. and Tufis, C. (2000) Romanian Village: Development, Poverty and Social Capital, Raport al Bancii Mondiale, Bucuresti.

Sandu, D. (2000) „Dezvoltare si saracie in satele Romaniei”, in Sociologie Romaneasca, Serie noua 4/1999, Bucuresti.

Santow, G. (1993) ’Coitus Interruptus in the Twentieth Century’, in Population and Development Review, vol.19, Nr.4/1993, The Population Council, Inc., New York.

Schneider, P. si Schneider, J. (1995) ’High fertility and poverty in Sicily: Beyond the culture vs. Rationality debate’, in S. Greenhalgh (ed.) Situating Fertility. Anthropology and Demographic Inquiry, Cambridge University Press.

Silver, H. (1994) ‘Social exclusion and social solidarity: three paradigms’, in International Labour Review, 133 (5-6), 531-578.

Silver, H. (1996) ’Culture, Politics and National Disourses of the New Urban Poverty’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 105-138, Blackwell.

Stahl, H. (1998) Contributii la studiul satelor devalmase romanesti, vol.II, Structura interna a satelor devalmase libere, Editia a doua, revazuta, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti.

Stanciu, M. (2001) Structuri moderne ale consumului european, Ed. Genicod, Bucuresti.

Stanculescu, M. S. (1998) „Intre saracie absoluta si bunastare”, in Revista de Cercetari Sociale, 2/1998, 15-51, Bucuresti.

Stanculescu, M. S. si Ilie, S. (2001) Economia informala in Romania, PNUD si ICCV, Bucuresti si https://www.undp.ro/news.htm.

Stanculescu, M. S. si Berevoescu, I. (2003) Households, Work and Flexibility: Romanian Survey’, in C. Wallace (ed.) Research Report #3. HWF Survey: Country survey reports, HWF Research Consortium, www.hwf.at, Institute for Advanced Studies, Vienna.

Stanculescu, M. S. (2003) „Analiza asupra violentei in familie”, in Cercetarea Nationala privind Violenta in Familie si la Locul de Munca. Romania, 2003, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Bucuresti

Serban, M. (1998) „Aspecte ale atasamentului fata de comunitate – studiu comparativ asupra a doua comunitati bogate de romi caldarari”, in Revista de Cercetari Sociale, Nr. 3-4/1998, Bucuresti.

Serbanescu, F., Morris, L. si Marin, M. (2001) Reproductive Health Survey, Romania, 1999. Final Report, ARSPMS, INS Romania, DRH/CDC Atlanta, Georgia, USA, USAID, UNFPA, UNICEF.

Tesliuc, E. (1999) ‘Agriculture Policy: Achievements and Challenges’, in C. Ruhl si D. Daianu (eds.) Economic Transition in Romania: Past, Present and Future, 91–142, Banca Mondiala si Centrul Roman pentru Politici Economice, Bucuresti.

Tesliuc, C. M. si Pop, L. (1999) ‘Poverty, Inequality, and Social Protection’, in C. Ruhl si D. Daianu (eds.) Economic Transition in Romania: Past, Present and Future, 91–142, Banca Mondiala si Centrul Roman pentru Politici Economice, Bucuresti.

Tesliuc, C. M., Pop, L. si Tesliuc, E. (2001) Saracia si sistemul de protectie sociala, Ed. Polirom, Bucuresti.

Tesliuc, E., Pop, L. si Panduru, F. (2003) Poverty in Romania: Profile and Trends during the 1995-2002, Raport al Bancii Mondiale, Bucuresti.

Toba, M. (2002), „Capitalurile parintilor si educatia copiilor” in Sociologie Romaneasca, Serie noua, Nr. 3-4/2002, Bucuresti si https://www.sociologieromaneasca.ro/numere /34_2002.htm.

Tosi, A. (1996) ’The Excluded and the Homeless: the Social Construction of the Fight Against Poverty in Europe’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 83-104, Blackwell.

Townsend, P. (1979) Poverty in the United Kingdom: a Survey of Household Resources and Standards of Living, Penguin.

Townsend, P. (1987) ‘Deprivation’, in Journal of Social Policy, Vol. 16, No.2.

Townsend, P. (1993) The International Analysis of Poverty, Harvester/ Wheatsheaf.

Wacquant, L. J. D. (1993) ’Urban outcasts: stigma and divisions in the black American Ghetto and the French urban periphery’, in International Journal of Urban and Regional Research, Nr. 17(3).

Wacquant, L. J. D. (1996) ’Red Belt, Black Belt: Racial Division, Class Inequality and the State in the French Urban Periphery and the American Ghetto’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 234-274, Blackwell.

Wilson, W. J. (1987) The Truly Disadvantaged: the inner city, the underclass, and public policy, University of Chicago Press, Chicago.

Wilson, W. J. (1991) ‘Studying inne-city social dislocations: the challenge of public agenda research’, American Sociological Review, 56, 1-14.

Wilson, W. J. (1996) When Work Disappears: The World of the New Urban Poor, New York: Alfred A. Knopf.

Zajczyk, F. (1996) ’The Social Morphology of the New Urban Poor in a Wealthy Italian City: the Case of Milan’, in E. Mingione (ed.) Urban Poverty and The Underclass. A Reader, 299-324, Blackwell.

Zamfir, C. (coord.) (1995) Dimensiuni ale saraciei, Ed. Expert, Bucuresti.

Zamfir, C. (1997) ‘Social Insurance and Social Assistance in Countries in Transition’, in Romanian Journal of Sociology, VIII, 2/1997, Ed. Academiei Romane, Bucuresti.

Zamfir, C. (coord.) (1999) Politici Sociale in Romania: 1990-1998, Ed. Expert, Bucuresti.

Zamfir, C. (1999) „Tranzitia demografica si problemele asociate”, in C. Zamfir (coord.) Politici sociale in Romania: 1990-1998, Ed. Expert, Bucuresti.

Zamfir, C. (coord.) (2001) Situatia saraciei in Romania, ICCV si PNUD, Bucuresti si https://www.undp.ro/news.htm.

Zamfir, C. si Preda M. (coord) (2002) Romii in Romania, Ed. Expert, Bucuresti.

Zamfir, E. si Zamfir, C. (coord) (1993) Tiganii intre ignorare si ingrijorare, Ed. Alternative, Bucuresti.

Zamfir, E. si Zamfir, C. (coord.) Politici Sociale. Romania in Context European, Ed. Alternative, Bucuresti.

Zamfir, E. (coord.) (2000) Strategii anti-saracie si dezvoltare comunitara, Ed. Expert, Bucuresti.

Zamfir, E. (2002) „Asistenta sociala in Romania”, in Revista de Asistenta Sociala, Nr. 1/2002, Bucuresti.

Rapoarte si Publicatii:

Asociatia Medecins Sans Frontieres (2002) Ghidul serviciilor sociale adresate persoanelor adulte fara adapost, Bucuresti.

Banca Mondiala World Development Report 2000/2001 : Attacking Poverty, www.worldbank.org/poverty/wdrpoverty.

Banca Mondiala (2000), Making Transition Work for Everyone: Poverty and Inequality in Europe and Central Asia, Washington D.C.

Institutul National pentru Statistica (1994) Recensamantul Populatiei si Locuintelor. Romania. 1992, Bucuresti.

Institutul National pentru Statistica (1994) Romania. Date Demografice, Bucuresti.

Institutul National pentru Statistica (1997-2000) Ancheta asupra fortei de munca in gospodarii (AMIGO), Bucuresti.

Institutul National pentru Statistica (2001) Populatia Romaniei la 1 iulie 2001, Bucuresti.

Institutul National pentru Statistica (2001) Anuarul Demografic al Romaniei, Bucuresti.

Institutul National pentru Statistica (2002) Anuarul Statistic al Romaniei, Bucuresti.

Institutul National pentru Statistica (2003) Recensamantul Populatiei si al Locuintelor. Romania. 2002, Bucuresti.

Guvernul Romaniei, Comisia Anti-Saracie de Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) (2002) Planul National Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale, Bucuresti.

Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) (1998) P. Wagner, Ct. Chirca, C. Zamfir, M. Molnar si S. Parciog (coord.) Metode si tehnici de evaluare a saraciei, PNUD Programul pentru Prevenire si Combatere a Saraciei, Bucuresti.

Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) (1999) M. S. Stanculescu (ed.) Saracia in Romania 1995-1998, Vol. I, „Coordonate, dimensiuni si factori”, Programul pentru Prevenire si Combatere a Saraciei, Bucuresti.

Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) si Institutul National pentru Statistica (2000) Femeile si barbatii in Romania, Bucuresti.

Programul Natiunilor Unite pentru Protectia Copilului (UNICEF) si Institutul National pentru Statistica (2001) Tendinte Sociale, Bucuresti.

United Nations (1983) Manual X. Indirect Techniques for Demographic Estimations, New York.

Baze de date:

Fundatia pentru o Societate Deschisa (1998–2001) Barometrul de Opinie Publica, www.osf.ro, Bucuresti.

Fundatia pentru o Societate Deschisa (2000) Barometrul de Gen, Bucuresti.

Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii (1992) Ancheta asupra Romilor, Bucuresti.

Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii (1998) Ancheta Nationala asupra Romilor, Bucuresti.

Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii (2001) Saracie extrema si Excluziune sociala in Romania, Bucuresti.



Proiectul de cercetare a fost finantat din doua granturi: „Studiul Relatiei dintre Saracie si Excluziune Sociala”, Banca Mondiala si „Dimensiuni, Tipuri si Factori ai Saraciei Extreme in Romania”, Ministerul Educatiei si Cercetarii. Raportul a fost realizat la cererea Comisiei Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale - CASPIS

Studiul distinge doua sub-tipuri si anume: zone „semirural” si zone de tip Cotorga. Cele doua sub-tipuri au profiluri diferite, dar pentru prezenta sinteza care pune accent pe mecanismele de excluziune sociala, aceasta distinctie nu este strict necesara. De asemenea, studiul opereaza si cu un al saselea tip de zone – zone de blocuri cu mari datorii la intretinere – care se asemeana in cele mai multe privinte cu media urbana. Prin urmare, nu este inclus in prezenta sinteza.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1488
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site