Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Statistica

CONCEPTII SI TEORII MONETARE - Teoria banilor ca instrument tehnic al schimbului

finante

+ Font mai mare | - Font mai mic




CONCEPTII SI TEORII MONETARE

De-a lungul anilor, in legatura cu multiplele si complexele probleme ce vizeaza moneda, au aparut si s-au conturat diverse curente de gandire, conceptii, scoli si orientari. Dintre acestea, mai cunoscute sunt conceptiile privind rolul banilor ca instrument tehnic al schimbului, teoria metalista, teoria nominalista, teoria cantitativa a monedei, teoria keynesista si teoria monetarista.




1 Teoria banilor ca instrument tehnic al schimbului

Esenta acestei conceptii rezida in faptul ca banii sunt considerati a fi rezultatul unei conventii intre oameni, adoptata pentru depasirea dificultatilor tehnice ale trocului. Altfel spus, banii sunt un expedient ingenios creat pentru a servi nevoilor practice ale schimbului. Elementele acestei teorii au fost sesizate inca de Aristotel, care a formulat pentru prima data in mod explicit problema naturii complexe a acestui fel ciudat de bogatie care este moneda, din moment ce posesorul sau oricat de avut ar fi, poate la fel de bine sa moara de foame ca si cel care nu o are. Ele au fost dezvoltate de A. Smith si D. Ricardo, analiza lor ocupand un loc, adeseori important, si in gandirea monetara contemporana, indeosebi sub forma conceptiei neutralitatii monedei. In opinia lui A. Smith, de pilda, banii sunt “marea roata a circulatiei”, adica un instrument tehnic, la fel ca drumurile, caile ferate, mijloacele de transport, folosit pentru inlaturarea dificultatilor schimbului in natura.

Limitele acestei conceptii se datoreaza faptului ca atat A. Smith cat si D. Ricardo nu au inteles suficient de profund procesul genezei banilor, deoarece au vazut in forma marfa a produsului muncii o forma naturala si nu una sociala si nu au sesizat caracterul contradictoriu al acestei forme.

2 Teoria metalista asupra banilor

A aparut in secolele XVI-XVII, avand ca reprezentanti mai importanti pe Thomas Mun in Anglia si J.B. Colbert, in Franta. Adeptii acestei conceptii sustineau ca, pentru a indeplini functiile ce-i sunt specifice, moneda trebuie sa aiba o baza metalica si ca stabilitatea circulatiei monetare este de neconceput fara existenta monedei de aur si argint. Caracteristic acestei conceptii este, asadar, identificarea banilor in general cu banii cu valoare intrinseca si a acestora din urma cu avutia. In realitate insa, aurul si argintul nu imbraca forma de bani in mod natural, ci devin bani in societate, care, in anumite conditii istorice, le confera utilitate si putere de cumparare. Pe de alta parte, desi banii reprezinta o forma frecventa a avutiei, ei nu sunt singura sa forma si, mai ales, nu sunt continutul sau. Metalismul exagereaza acele functii ale banilor pentru indeplinirea carora este necesar ca ei sa aiba o valoare intrinseca. De altfel, practica a dezmintit aceasta conceptie, deoarece chiar si functia de rezerva de valoare este indeplinita in prezent, este adevarat in anumite conditii, de banii fara valoare intrinseca.

Pentru cei care au admis teza metalista, problema principala care s-a pus in continuare a fost a modului in care trebuia ancorata, de baza metalica, emisiunea bancnotelor. Aceasta problema a generat o aprinsa controversa in cursul secolului trecut intre doua importante scoli engleze de gandire monetara: Scoala bancara (Banking School) si Scoala monetara (Currency School). Polemica dintre ele a agitat spiritele europene intre anii 1810-1844, spirite infierbantate de repetatele crize financiare ale tarilor europene.

Scoala monetara a considerat ca principala cauza a acestor crize ar fi emisiunea exagerata de bancnote, factor generator de neincredere, de falimente bancare si de dezordine economica. Remediul propus a fost disciplinarea emisiunii de bancnote apreciind ca aceasta trebuie sa se comporte in acelasi mod ca si baterea de moneda metalica. Practic, aceasta insemna o astfel de reglementare a emisiunii de bancnote a Bancii Angliei incat orice reducere a rezervelor sale de aur sa se traduca prin reducerea egala sau proportionala a emisiunii de bancnote. Acest punct de vedere a fost insusit de oficialitatile engleze, care l-au consacrat printr-o lege monetara celebra - “Actul Peel”, care a constituit un model de referinta pentru numeroase tari europene. In conformitate cu prevederile acestei legi si cu doctrina lui D. Ricardo, care de fapt a inspirat-o, Banca Angliei putea sa puna in circulatie, fara acoperire metalica, numai o anumita cantitate de bancnote, limitata de stat si considerata strict necesara economiei. In afara de aceasta, banca putea sa emita orice cantitate suplimentara de bancnote, insa, cu conditia sa dispuna de o rezerva de aur de aceeasi valoare. In acest mod se aprecia ca Banca Angliei putea sa faca fata oricand cererilor de convertire in aur a bancnotelor emise peste ceea ce se considera a fi necesarul de bani al economiei.

Scoala bancara, reprezentata de Tooke, Fullarton, s.a. a respins atat analiza cat si concluziile scolii monetare, dar ea nu a beneficiat de o expunere sistematica si fundamentata teoretic comparabila cu a lui D. Ricardo.

In principiu, scoala bancara a considerat ca masa monetara in circulatie trebuie sa varieze in functie de nevoile variabile de moneda ale economiei. In consecinta, ea nu poate fi limitata nici printr-o decizie a statului si nici printr-un reper natural (stocul de aur al bancii de emisiune), tot asa de indiferent la nevoile afacerilor, in viziunea partizanilor acestei conceptii, ca de exemplu cantitatea de electricitate din atmosfera. Din aceasta cauza, reprezentantii scolii bancare au militat pentru orientarea bancii de emisiune spre nevoile pietei, concretizate in cererile de credite. Daca exista marfuri pe piata, afirma ei, exista cambii, iar in masura in care cambiile se prezinta la scont, banca trebuie sa puna in circulatie bancnote. Adevarata garantie a bancnotelor emise, trebuie sa fie deci portofoliul de cambii detinut la banca de emisiune.

Reprezentantii scolii bancare au urmarit indeosebi principiul neinterventiei statului in activitatea bancara. In prezent insa, nimeni nu mai sustine acest principiu, interventia statului fiind generala. Cu toate acestea, disputa dintre scoala monetara si scoala bancara isi pastreaza actualitatea. Potrivit reprezentantilor actuali ai conceptiei metaliste, statele ar trebui sa asigure convertibilitatea bancnotelor emise sub egida lor, instituind astfel un mecanism spontan de reglare a masei monetare capabil sa elimine arbitrariul ce se manifesta frecvent in acest domeniu.

Desi se bucura de o anumita audienta, ca urmare a proceselor inflationiste contemporane, variantele moderne ale conceptiei metaliste pledeaza pentru o cauza dinainte pierduta. Solutia dificultatilor economice actuale nu pare a fi reintoarcerea la faza istoric depasita a etalonului aur-moneda, ale carui mecanisme automatiste sunt oricum incompatibile cu natura si rolul economic al statelor contemporane, ci eliminarea cauzelor care genereaza excesul de moneda in circulatie.

3 Teoria nominalista

Prima reactie impotriva conceptiei metaliste a venit din partea curentului de gandire functionalist si in special a lui K. Menger, care pune accentul pe aptitudinea monedei de a fi schimbata pe o anumita cantitate de bunuri si servicii. Totusi, reprezentantii curentului functionalist recunosc si insemnatatea factorilor materiali pentru stabilitatea circulatiei monetare.

A doua reactie, de fapt cea mai importanta, impotriva conceptiei metaliste a venit din partea economistilor nominalisti reprezentati de Steward, Müller, Knapp, Schumpeter, Hawtrey. Acestia au contestat ca moneda ar trebui sa aiba neaparat o baza metalica, considerand ca valoarea monedei este de natura juridica sau de natura social-economica. De exemplu, dupa Knapp “moneda este o creatie a legii”. Dupa nominalisti, banii sunt doar un simbol recunoscut ca atare de societate, unitate ideala de calcul cu ajutorul careia se exprima diferitele proportii in care se schimba intre ele marfurile, la fel ca punctele cu care se marcheaza rezultatele obtinute pe un teren de joc. Puterea de cumparare a banilor este, in opinia lor, exclusiv o problema conventionala, nominala, ce poate fi rezolvata de stat prin stabilirea administrativa a raportului de schimb cu marfurile si serviciile, sau o problema de incredere in emitent si in perspectivele acestei puteri de cumparare.

Materializarea acestor elemente ale conceptiei nominaliste a pus capat rigiditatii functionale a sistemelor metaliste si a creat premisele utilizarii monedei ca instrument de interventie a statului in activitatea economica. Din acest punct de vedere, aparitia curentului nominalist a reprezentat un progres in dezvoltarea teoriei monetare.

Cu toate acestea, judecata in ansamblul sau, conceptia nominalista este la fel de unilaterala ca si cea metalista, pentru ca exagereaza latura formala, institutional-organizatorica a instrumentului monetar. Desi in cursul evolutiei lor istorice banii imbraca mai multe forme a caror latura formal-institutionala se accentueaza treptat in defavoarea substantei materiale din care este confectionat semnul banesc, ei nu-si pierd prin aceasta continutul valoric obiectiv. Indiferent de forma lor istorica concreta, banii raman expresia relatiilor valorice obiective care-i leaga pe participantii la actul schimbului. Este adevarat ca expresia respectiva este recunoscuta ca atare de societate fie in mod spontan, in virtutea insusirilor valorice ale substantei din care este confectionat simbolul banesc, fie in temeiul prevederilor legislatiei monetare, care impune o anumita semnificatie valorica pentru un semn fictiv. Insa, indiferent de aceste modalitati, foarte diferite, de conservare a semnificatiei simbolului banesc, realitatea semnificata are un caracter obiectiv. In cazul tuturor formelor de bani este vorba despre o forma speciala a valorii si anume de forma in care ea apare ca separata de corpul natural al marfurilor, avand o existenta si o miscare de sine statatoare, ca valoare in general. Realitatea acestei forme a valorii se impune nu numai prin consistenta materiala a simbolului social in care se incorporeaza, ci si prin functiile pe care le exercita in mecanismul economic si care sunt functii ale banilor in general, indiferent de forma lor concret istorica.

In concluzie, relatiile banesti pot sa devina si devin in fapt obiect al reglementarii juridice, ceea ce le confera caracterul unor raporturi juridice, a unor institutii sociale, dar aceasta nu desfiinteaza natura lor obiectiva originara. In consecinta, economistii nominalisti gresesc atunci cand retin doar aspectul formal al monedei, pe care il supraliciteaza pana ce-l desprind complet nu numai de orice baza metalica, ci si de orice continut valoric obiectiv.

4 Teoria cantitativa a monedei

Conceptia cantitativa reprezinta unul din punctele centrale si extrem de controversate ale teoriei monetare. In forma sa initiala, aceasta conceptie releva existenta unui raport direct proportional intre cantitatea de moneda in circulatie si nivelul preturilor. Daca masa monetara in circulatie creste sau scade, atunci creste sau descreste in mod corespunzator si nivelul preturilor. Altfel spus, puterea de cumparare a monedei este invers proportionala cu cantitatea ei. Aceasta forma simplista a conceptiei cantitative poate fi exprimata algebric prin relatia:

M = P x T

unde:

M= masa monetara; 

P= nivelul general al preturilor;

T= volumul tranzactiilor.

Presupunand ca T este constant, variatia lui M determina covariatia lui P.

Prima formulare mai coerenta a teoriei cantitative apartine economistului englez David Ricardo. In opinia lui Ricardo, o anumita productie de bunuri si servicii determina un anumit volum de tranzactii (T), la un anumit pret mediu (P), format in functie de cantitatea de moneda (M) aflata la dispozitie. De aici si relatiile:

P= M / T sau M=P x T

Daca  M creste, nivelul mediu al preturilor (P) se majoreaza corespunzator si invers.

O formulare si mai cuprinzatoare a conceptiei cantitative a fost elaborata de Irving Fisher, care a construit asa-zisa ecuatie de legatura necesara intre masa monetara si viteza de circulatie a monedei, pe de o parte, si nivelul preturilor, pe de alta parte, cunoscuta sub denumirea de ecuatia schimbului.

Expresia analitica a acestei ecuatii se prezinta astfel:

unde,

P= nivelul general al preturilor;

M = masa numerarului in circulatie;

V = viteza de circulatie a numerarului;

M' = masa monedei de cont in circulatie;

V' = viteza de circulatie a monedei de cont.

Aceasta ecuatie exprima, dupa Fisher, doar dependenta directa a mediei preturilor de masa monetara in circulatie, impartita la volumul tranzactiilor efectuate intr-o perioada de timp data.

Ceea ce caracterizeaza pozitia metodologica pe care se situeaza toti reprezentantii conceptiei cantitative este postulatul ca preturile sunt o marime rezultanta, in timp ce ceilalti factori sunt marimi cauza. Preturile nu au un rol activ, nu sunt cauza, nici primara, nici secundara, a variatiei monetare. Numai aceasta din urma poate influenta nivelul preturilor, numai ea are un rol activ cauzal.

J.M.Keynes a incercat si a reusit, in prima parte a creatiei sale, integrarea conceptiei cantitative in teoria generala a venitului global. Astfel, Keynes a luat in considerare indeosebi: cererea efectiva; elasticitatea ofertei de bunuri si servicii; gradul de utilizare a fortei de munca; dezechilibrele sectoriale ale economiei.



In acest fel a rezultat prima formulare a ecuatiei de la Cambridge:

m = p(k+rk’),

unde:

m - masa bunurilor in circulatie;

p - nivelul general al preturilor;

r - raportul dintre incasarile bancilor si totalul angajamentelor lor;

k si k'- unitati de consum susceptibile a fi cumparate cu disponibilitatile banesti ale agentilor economici, aflate fie asupra lor (k), fie in conturile bancare, sub forma de depuneri la vedere (k');

Parametrii k si k' nu reprezinta deci mase monetare nominale, ci puteri reale de cumparare ale publicului, destinate efectuarii cheltuielilor pentru achizitionarea bunurilor necesare.

Deosebirea dintre maniera de abordare a lui Fischer si cea a lui Keynes este evidenta: in timp ce primul pune accent pe masa monetara in circulatie, al doilea acorda importanta puterii de cumparare a agentilor economici (k+rk,). Prima formulare a ecuatiei de la Cambridge, realizata de Keynes in 1923, a fost inlocuita in 1930 cu urmatoarea:

P x O = M'x V'

unde:

P-nivelul general al preturilor;

O-oferta de bunuri si servicii;

M'- volumul depunerilor la banci provenite din venituri;

V' - viteza de circulatie a acestor depuneri.

Keynes a abandonat deci, in baza unor noi cercetari, conceptul si variabila k si a introdus in locul sau conceptul de depuneri provenite din venituri, notiune in egala masura cantitativa si calitativa.aaaa

Conceptia cantitativa asupra monedei reprezinta prima incercare cooerenta de a explica miscarea preturilor in conditiile economiei de marfuri. Ea devine in mare masura operanta in zilele noastre, cand masa baneasca si-a pierdut capacitatea autoreglatoare, comportandu-se ca o variabila exogena. Se poate spune, de aceea, ca teoria cantitativa devine aplicabila, cel putin in spiritul sau, tocmai acum cand faptele pareau ca au condamnat-o definitiv si cand criticii sai i-au lamurit pe deplin insuficientele. Adevarul insa, pare a fi acela ca, conceptia cantitativa a monedei corespunde in spiritul sau, daca nu in litera sa, cu faptele monetare reale, oferite de practica actuala, si aceasta impresie este cu ataat mai puternica cu cat multe state contemporane pun la baza politicii lor monetare principiile cantitativiste, recunoscandu-le astfel, intr-un mod mai mult sau mai putin implicit, utilitatea.

6 Conceptia keynesista asupra monedei

Conceptiile monetare dominante in prezent in literatura economica sunt cea a lui J.M.Keynes formata  si dezvoltata in timpul marii crize interbelice din anii 1929-1933 si preluata si amplificata de succesorii sai, keynesienii- si cea a monetaristilor - grupati in jurul cercurilor academice ale Universitatii din Chicago si inspirati de profesorul Milton Friedman. In conditiile crizei din anii 1974-1975, controversa dintre aceste doua curente de gandire s-a transformat intr-o dezbatere principiala care a opus interventionismul statului in economie, sustinut de keynesieni, liberalismului economic, sustinut de monetaristi.

Dupa Keynes, interventia statului in economie este necesara pentru asigurarea utilizarii complete a fortei de munca, iar principalul mijloc prin care statul poate actiona in acest sens este modificarea cheltuielilor globale. Aceasta deoarece intre nivelul si structura cheltuielilor si produsul intern net exista o stransa legatura. De exemplu, sporirea cheltuielilor de investitii ale intreprinderilor, componenta a cheltuielilor globale, determina in mod direct o crestere a produsului intern net.

Insa, investitiile reprezinta totodata si elementul de cheltuieli cel mai instabil, astfel incat ele constituie principalul factor stimulator sau inhibator al activitatii economice globale. Investitiile sunt determinate, in principal, de previziunile consiliilor de administratie din intreprinderi, iar pentru a combate efectele fluctuatiei cheltuielilor pentru investitii asupra activitatii economice, este necesar sa se manevreze in sens invers cheltuielile publice. Soldul bugetar trebuie utilizat anticiclic: in caz de recesiune, bugetul trebuie incheiat cu un anumit deficit, pentru ca deficitul stimuleaza economia; in caz de supraincalzire a economiei, bugetul trebuie sa fie excedentar, pentru ca, crearea unui anumit excedent reduce puterea de cumparare a agentilor economici.

In contextul mentionat, monedei ii revine un rol secundar. Adversar al etalonului aur-moneda, care, datorita rigiditatii sale, se opune interventiei statului, Keynes subordoneaza obiectivul asigurarii stabilitatii puterii de cumparare a monedei si cel al realizarii echilibrului financiar si monetar, satisfacerii necesitatilor aparute in procesul interventiei statului in economie. Pentru Keynes, economisirea, adica preferinta pentru lichiditate, conditionata strict de stabilitatea monedei, are o actiune depresiva si, dimpotriva, consumul- favorizat de o putere de cumparare a monedei instabila - este cel care stimuleaza investitiile si, deci, cresterea economica. In consecinta, este necesar ca statul sa combata stocarea monedei, atenuand preferinta pentru lichiditate, si sa relanseze investitiile. Solutia preconizata de Keynes, in lucrarile Teoria generala a utilizarii mainii de lucru, a dobanzii si banilor si Cum sa se plateasca pentru razboi, este cresterea masei monetare in circulatie si provocarea unei inflatii moderate. Aceasta provocare descurajeaza detinerea banilor o perioada mai indelungata de timp, stimuleaza investitiile si consumul si, ca o consecinta, antreneaza cresterea economica si ocuparea completa a fortei de munca.

Influenta monedei asupra activitatii economice, asupra produsului intern net, nu se exercita, in opinia lui Keynes, numai in mod direct, prin stoparea preferintei pentru lichiditate si efectele rezultate din acest act, ci si indirect prin intermediul dobanzii. Dobanda se formeaza in sfera monetara a economiei, iar nivelul sau depinde de raportul dintre oferta de capital, echivalenta cu oferta de moneda si cererea de capital, echivalenta cu cererea de moneda. O dobanda redusa, determinata de sporirea resurselor bancilor, fie ca urmare a mobilizarii disponibilitatilor banesti neutilizate in economie, fie ca urmare a transferurilor de fonduri banesti de la bugetul statului, fie ca urmare a emisiunii monetare, incurajeaza pe conducatorii de intreprinderi sa se imprumute, fenomen ce stimuleaza investitiile si, prin ele, activitatea economica. Orice alta sporire a masei monetare in circulatie, de pilda prin operatiuni de open market, conduce la reducerea nivelului dobanzii, stimuland investitiile, iar acestea la randul lor, stimuleaza cheltuielile de consum prin crearea de noi venituri.

Realitatile economice din ultimile decenii au infirmat o serie de teze ale keynesismului in general, ale aplicatiilor sale in domeniul monetar, in particular. Potrivit acestei conceptii, inflatia si somajul sunt marimi invers proportionale, in sensul ca reducerea somajului poate fi obtinuta prin accelerarea inflatiei si invers. Stagflatia din deceniul al optulea al secolului trecut a demonstrat insa ca inflatia nu are, intotdeauna, o influenta reala asupra somajului si ca, cele doua fenomene pot sa coexiste. In consecinta, politica monetara a unor state dezvoltate, cum sunt S.U.A., Anglia, Germania, Elvetia a inceput sa renunte la retetele keynesiste si sa se orienteze dupa alte conceptii care recomanda mentinerea expansiunii monetare anuale intre anumite limite stabile.

Conceptia monetarista

Spre deosebire de keynesieni, monetaristii considera ca intre sfera monetara si cea a productiei exista o puternica legatura directa, fapt ce-i face sa atribuie modificarii masei monetare in circulatie o importanta decisiva in evolutia activitatii economice si in asigurarea stabilitatii preturilor. In opinia monetaristilor, dublul obiectiv- stabilitatea monetara si dezvoltarea echilibrata a economiei- ar putea fi atins aproape automat printr-un control oficial, riguros, al masei monetare in circulatie si prin admiterea cresterii anuale a acestei mase  numai cu un anumit procent ce se inscrie in tendinta pe termen lung a economiei.

La baza conceptiei monetariste stau doua postulate si anume:

- intre evolutia masei monetare in circulatie si cea a produsului social exista o stransa legatura;

- masa monetara in circulatie este o marime influentabila, ce poate fi corelata cu necesitatile economiei.

Deci, masa monetara este ridicata la rangul de variabila dominanta in explicarea evolutiei veniturilor si a preturilor, atentia autoritatilor trebuind indreptata spre acest factor. In acest context, banca de emisiune stabileste, prin intermediul cantitatii de bani, volumul cererii globale, iar fiecare agent economic trebuie sa-si incadreze comportamentul in limitele acestei cereri globale prefigurata de banca de emisiune prin dirijarea masei monetare in circulatie.

Alte influente, cum ar fi politica bugetara, masurile economice, comportamentul social, impactul extern, sunt de importanta secundara. Daca exista totusi fluctuatii conjuncturale, ele se datoreaza politicii monetare gresite si nu altor cauze.

Monetarismul constituie o continuare si, totodata, o dezvoltare a teoriei cantitative a monedei, avand ca precursori pe I.Fisher si pe reprezentantii Scolii de la Cambridge: A. Marshall si A.C.Pigou.

Principalul sau mentor este profesorul Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, care analizand, in mod empiric, corelatia dintre masa monetara si produsul intern brut, a ajuns la urmatoarele concluzii:

- pe termen lung exista o legatura statistica stabila intre cantitatea de bani ce revine pe unitatea de produs si nivelul preturilor, fapt ce confirma ideea conform careia cresterea produsului intern brut depinde de masa monetara in circulatie;

- viteza de circulatie a veniturilor banesti este, pe termen lung, o marime stabila: tendinta vitezei de circulatie este de scadere, odata cu cresterea venitului real;

- impulsurile monetare influenteaza cresterea sociala cu un anumit decalaj temporar, a carui marime difera de la un ciclu la altul.

Pornind de la aceste concluzii, Friedman a dedus ca o politica monetara anticiclica, discretionara, nu conduce la stabilitate din cauza marimii diferite a decalajelor in timp cu care se manifesta efectele sale. Este preferabil, de aceea, a propus M. Friedman ca in lipsa unor cunostinte stiintifice, suficient de sigure cu privire la aceste elemente, sa se adopte o rata prudenta de crestere a masei monetare in circulatie in functie de experienta acumulata in trecut si de rata anuala de crestere a produsului intern brut.

In opinia lui M. Friedman, nu stabilirea ca atare a procentului de crestere este hotaratoare, ci mentinerea sa neschimbata, pentru ca cea mai potrivita marime economica, cea mai riguros optima, ca si cea mai indicata marime monetara globala, sunt mai putin importante decat adoptarea de catre autoritati a unui program de actiune constant si cunoscut.

In scopul transpunerii in practica a recomandarilor sale, Friedman a preconizat o reforma concomitenta a aparatului bancar, in sensul eliminarii autonomiei bancilor comerciale in ceea ce priveste crearea monedei de cont si extinderii capacitatii bancii de emisiune de a efectua operatiuni de rescont si de a interveni pe alte cai administrative in activitatea altor banci.

Tezele lui Friedman au fost dezvoltate indeosebi de K. Brunner si de A.H.Meltzer. Acestia au introdus in analiza conceptul de baza monetara, care este o marime masurabila statistic si controlabila, constand din rezervele lichide ale bancilor si numerarul in circulatie. Celelalte posturi in bilant ale bancii centrale constituie surse de formare a bazei monetare. Ceea ce trebuie controlat si dirijat sunt tocmai aceste surse, iar cea mai potrivita metoda in acest scop o constituie vanzarea-cumpararea de hartii de valoare. Din acest punct de vedere, manevrarea taxei de rescont la care bancile comerciale se refinanteaza de la banca de emisiune-metoda folosita in mod traditional - este inadecvata, pentru ca decizia de refinantare si marimea acesteia depind mai mult de vointa bancilor comerciale decat de cea a bancii de emisiune.



Continuatorii conceptiei lui Friedman au aprofundat analiza canalelor prin care impulsurile monetare actioneaza asupra sferei materiale, elaborand teoria preturilor relative. Potrivit unor lucrari monetare recente, baza monetara(B), inmultita cu multiplicatorul ofertei de moneda (m), este egala cu masa monetara in circulatie (M), adica B x m = M. De aici rezulta ca sporirea bazei monetare, prin masuri adecvate de politica monetara, conduce la o crestere corespunzatoare a masei monetare in circulatie, proportional cu valoarea cifrica a multiplicatorului ofertei de moneda. Optimizarea masei monetare in circulatie trebuie sa constituie principalul obiectiv al politicii monetare.

Conceptia monetarista a determinat renasterea interesului pentru moneda, favorizand dezbaterile teoretice si practice in acest domeniu, insa realitatea nu s-a conformat intotdeauna teoriei. In aplicarea teoriei monetariste au aparut o serie de complicatii, referitoare mai ales la lamurirea continutului notiunilor de moneda si masa monetara si la problema vitezei de circulatie a monedei si comportamentul sau. Cu toate acestea, datorita insatisfactiei resimtite in urma esecului aplicarii tezelor keynesiene si vidului lasat in teoria economica prin prabusirea sistemelor doctrinare create in conditiile circulatiei metalice, unele state au inceput sa aplice, cu o oarecare fermitate, recomandarile monetariste.

Teste grila

1. Influenta monedei asupra activitatii economice, asupra produsului intern net, se exercita, in opinia lui Keynes, prin urmatoarele cai:

a)           stoparea preferintei pentru lichiditate si efectele rezultate din acest act;

b)           manevrarea ratei dobanzii;

c)           stimularea economisirii;

d)           asigurarea stabilitatii puterii de cumparare a monedei;

e)           crearea premiselor realizarii echilibrului financiar si monetar.

2. Reprezentantul Scolii de la Chicago, Milton Friedman, analizand corelatia dintre masa monetara si produsul intern brut a ajuns la o serie de concluzii pe care va rugam sa le alegeti dintre cele ce urmeaza:

a)      tendinta vitezei de circulatie a banilor este de scadere pe masura cresterii veniturilor reale;

b)      impulsurile monetare influenteaza cererea sociala cu un decalaj temporal, diferit de la un ciclu economic la altul;

c)           odata cu cresterea veniturilor reale se manifesta si tendinta de crestere a vitezei de circulatie a banilor;

d)           viteza de circulatie a veniturilor banesti este pe termen lung o marime variabila;

e)           pe termen lung nu exista o legatura stabila intre cantitatea de bani ce revine pe unitatea de produs si nivelul preturilor, deci cresterea produsului intern brut nu depinde de masa monetara in circulatie.

La baza conceptiei monetariste stau mai multe postulate pe care va rugam sa le precizati dintre urmatoarele:

a)           masa monetara in circulatie nu influenteaza evolutia preturilor;

b)           masa monetara in circulatie este o marime ce nu poate fi corelata cu nevoile economiei;

c)           inexistenta unor legaturi stranse intre masa monetara si cresterea economica;

d)           masa monetara in circulatie este o marime influentabila;

e)           existenta unei stranse legaturi intre evolutia masei monetare si cea a produsului intern brut.

4. Dupa Keynes interventia statului in economie este necesara pentru:

a)           asigurarea stabilitatii puterii de cumparare a monedei;

b)           stimularea cresterii produsului national net;

c)           tinerea sub control a echilibrului valutar;

d)           asigurarea utilizarii complete a fortei de munca;

e)           micsorarea cheltuielilor pentru investitii.

5. Potrivit economistilor K.Brunner si A.H.Meltzer in structura bazei monetare sunt incluse mai multe active pe care va rugam sa le alegeti dintre urmatoarele:

a)           rezervele lichide ale bancilor pastrate la banca de emisiune;

b)           numerarul in circulatie;

c)           aurul si devizele evidentiate in bilantul bancii de emisiune;



d)           creantele private si publice inscrise in bilantul bancii de emisiune;

e)           creditele acordate de banca centrala bancilor comerciale.

6. Sursele de formare a bazei monetare pot fi controlate si dirijate cu ajutorul a diverse metode, cea mai potrivita, in opinia monetaristilor, fiind:

a)           taxa scontului;

b)           sistemul rezervelor minime obligatorii;

c)           plafonarea creditului;

d)           vanzarea-cumpararea de hartii de valoare de catre Banca de emisiune;

e)           operatiunile de open-market.

7. Principalele obiective ale politicii monetare, in opinia scolii monetariste, sunt

a)      optimizarea masei monetare in circulatie;

b)      utilizarea, cu precadere, in controlul masei monetare a taxei scontului;

c)  incadrarea creditului;

d)  dezvoltarea echilibrata a economiei;

e)  maximizarea cresterii economice.

8. Aplicarea asa-zisei reguli de aur , in promovarea unei politici monetare adecvate, vizeaza:

a)  adoptarea unei rate prudente de crestere a masei monetare in circulatie;

b)  inghetarea creditului;

c)  practicarea unor dobanzi inalte;

d)  inasprirea politicii fiscale;

e)  revenirea la cursurile valutare fixe.

9. Dintre factorii care influenteaza, in opinia monetaristilor, rata de crestere a masei monetare in circulatie, mai semnificativi sunt:

a)  experienta acumulata;

b)  evolutia anuala de crestere a produsului intern brut;

c)  evolutia nivelului de trai;

d)  gradul de dezvoltare a sistemului bancar;

e)  nivelul datoriei publice.

10. Potrivit lui Milton Friedman o politica monetara anticiclica, discretionara, nu conduce la stabilitate din mai multe motive, dintre care va rugam sa-l alegeti pe cel exact:

a)  marimii diferite a decalajelor cu care se manifesta efectele sale;

b)  constructiei sale, de natura empirica;

c)  inconsecventelor, aparute in perioada de aplicare;

d)  efectelor induse de factorii externi;

e)  aparitia unor elemente noi, care perturbeaza fluxurile monetare.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1643
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site