CREATIA MONETARA - Rolul bancilor comerciale in creatia monetara

CREATIA MONETARA

1 Creatia monetara a bancii centrale

In genere, prin conceptul de creatie monetara este desemnat ansamblul operatiunilor de confectionare a semnelor monetare, de stocare si punere in circulatie a acestora, precum si de creare, prin operatiuni bancare corespunzatoare, a monedei de cont.

Emisiunea semnelor monetare se realizeaza de catre emitenti autorizati: banca de emisiune (bancnotele si in unele cazuri moneda divizionara) si Ministerul Finantelor (moneda de hartie si moneda divizionara). Astfel, bancnotele sunt confectionate de catre ateliere specializate si puse in circulatie de banca de emisiune care detine monopolul emisiunii prin transformarea disponibilului din conturile clientilor sai in cadrul mai multor operatiuni. Printr-o prima operatie este mijlocita crearea disponibilului in cont la banca de emisiune, iar printr-o a doua operatie, bancile comerciale ridica bancnotele de la ghiseele bancii de emisiune, pe care, intr-un al treilea moment, le difuzeaza in economie. Dupa efectuarea acestor operatiuni, bilantul bancii de emisiune se prezinta astfel:

Structura acesteia sugereaza ca emisiunea bancnotelor consta, in principiu, in transformarea unei forme de moneda in alta.

Tinand seama de faptul ca banca de emisiune efectueaza si alte operatiuni prin care creeaza disponibil in conturile clientilor sai, cum sunt rescontul de cambii, operatiunile cu aur si cu devize si ca in toate aceste cazuri acest disponibil se poate transforma partial sau in intregime in bancnote, bilantul sau ar putea arata astfel:

Emitand in regim de monopol o moneda cu curs fortat, respectiv bancnota, banca de emisiune are, in principiu, posibilitati nelimitate de a alimenta economia cu lichiditatile necesare. In fapt, acestea sunt insa limitate de o serie de reglementari care precizeaza plafonul emisiunii si volumul rezervelor pe care banca de emisiune trebuie sa le detina in functie de cantitatea de bancnote puse in circulatie, de cresterea preconizata a preturilor, care submineaza puterea de cumparare a bancnotelor emise in exces precum si de concurenta existenta pe piata internationala, fiecare banca nationala fiind obligata sa-si constituie un stoc corespunzator de aur si devize cu care sa sprijine cursul bancnotelor sale, daca acestea sunt legal negociabile.

Detinand monopolul punerii in circulatie a semnelor monetare, banca de emisiune are o contributie esentiala, alaturi de celelalte tipuri de banci, la crearea monedei de cont. Dupa cum s-a mentionat, cu prilejul prezentarii bilantului bancii centrale, emisiunea bancnotelor nu ar fi posibila fara existenta prealabila a monedei de cont. Astfel, banca de emisiune contribuie la crearea monedei scripturale prin refinantarea bancilor comerciale si a celorlalte institutii de credit cu ajutorul rescontului, efectuarea unor operatiuni pe piata financiara, concretizate in cumpararea sau vanzarea unor titluri ale imprumuturilor de stat si prin acordarea unor credite direct intreprinderilor. Deci, banca de emisiune, are puterea de a ajuta sau nu celelalte banci, furnizandu-le resursele de care au nevoie. Recurgerea la rescontul cambiilor, la imprumuturi sau la alte mecanisme de finantare, exprima tocmai aceasta necesitate de a solicita ajutorul financiar al bancii centrale, fapt ce creeaza la dispozitia acesteia o serie de parghii de control asupra politicii de emisiune promovata de intregul aparat bancar. Se are in vedere ca emisiunea mareste masa monetara ce se sedimenteaza in arterele circulatiei si deci influenteaza activitatea economica. Problema de fond care se pune in acest domeniu consta in dimensionarea emisiunii in functie de nevoile circulatiei, in scopul mentinerii permanente a echilibrului monetar. In legatura cu realizarea acestui deziderat au aparut si s-au cristalizat doua curente de gandire monetara: curentul liberalist si cel etatist. Principiul liberalist, respectiv al desfasurarii emisiunii in afara orcaror restrictii, s-a dezvoltat in secolul al XIX-lea in Anglia fiind promovat de Scoala Bancara si avand ca reprezentant principal pe Tooke. La randul sau, principiul etatist, constand in controlul statului asupra emisiunii efectuata de banca centrala, a fost sustinut de Scoala monetara, avand ca reprezentant de marca pe David Ricardo. Disputa nu are numai o semnificatie istorica deoarece si in prezent exista sustinatori atat ai principiului asigurarii spontane a lichiditatii economiei, cat si ai controlului emisiunii, iar, in practica, mecanismele emisiunii sunt partial contractuale si partial administrative.

2 Rolul bancilor comerciale in creatia monetara

Prin operatiunile pe care le efectueaza, respectiv scontarea cambiilor, acordarea de imprumuturi in cont, cumpararea de devize, metale pretioase, bunuri mobile si imobile, bancile comerciale si institutiile speciale de credit participa alaturi de banca centrala la crearea monedei de cont. Prin operatiunile efectuate, bancile obtin un anumit titlu de creanta sau de proprietate care, fiind un element patrimonial activ, figureaza in partea stanga a bilantului. Pe baza acestei majorari a activului, bancile emit o creanta asupra lor insasi, moneda de cont, pe care o pun sub forma de disponibil in cont la dispozitia clientilor pentru diverse genuri de plati. Aceasta creanta asupra lor insasi are pentru banci caracterul unui element patrimonial pasiv, figurand in partea dreapta a bilantului. Prin crearea paralela de posturi egale de activ si pasiv, echilibrul formal al patrimoniului bancii este in permanenta respectat. Retragerea monedei de cont din circulatie are loc prin operatiuni inverse celor mentionate, adica atunci cand bancile vand diverse genuri de bunuri, cand cedeaza contra cost devize, cand se rascumpara de catre debitori, la scadenta, cambiile primite la scont, cand se ramburseaza avansurile in cont.

Deci, spre deosebire de emisiunea semnelor monetare, crearea monedei de cont nu constituie monopolul unei singure banci. Aceasta se realizeaza de catre orice banca, prin intermediul operatiunilor sale cu utilizatorii de moneda - clienti ai sai. Relatiile de plati dintre utilizatorii de moneda se desfasoara prin intermediul bancii si un interes deosebit prezinta nu repartitia angajamentelor bancii intre acestia, respectiv variatiile soldurilor creditoare ale conturilor clientilor ce se compenseaza reciproc, ci doar valoarea totala a acestor angajamente, adica totalul pasivului bancii. Puterea de a crea moneda apartine exclusiv bancii, caci datorita pozitiei sale speciale de purtator al conturilor clientilor, ea poate emite si contabiliza in aceste conturi creante asupra sa insasi care nu-i sunt opuse de clienti, ci sunt folosite de acestia, pe un timp indefinit, ca mijloace de plata. Initiativa crearii de moneda apartine, insa, deopotriva, bancii si clientilor sai, pentru ca cedarea catre banca a unui activ nemonetar si monetizarea lui este rezultatul unui acord de vointa intre clientul care ofera o cambie, o anumita deviza etc., si banca ce accepta un asemenea activ.

In concluzie, moneda de cont este creata prin monetarizarea unor active nemonetare. In timp ce monetizarea unor drepturi reale conduce la o creatie definitiva de moneda, monetizarea unor drepturi personale determina o creatie temporara de moneda, deoarece stingerea creantei echivaleaza cu retragerea din circulatie a unei cantitati egale de moneda. Aceasta deosebire este insa numai relativa, deoarece in realitate existenta unui decalaj permanent intre imprumuturile acordate in fiecare monent de banca si imprumuturile ce i se ramburseaza in fiecare moment-decalaj determinat de nevoile sporite de credit ale clientilor, antreneaza per sold o creatie definitiva de moneda. Ca atare, bancile apar ca un agent care transforma in moneda valorile preexistente in economie, valori care sunt cedate bancilor sub un titlu sau altul, iar moneda apare ca o creanta asupra acestor valori. Aceasta transformare a valorilor economice in creante monetare nu este limitata obiectiv decat de masa totala a valorilor susceptibile de a fi schimbate si subiectiv, de reglementarile juridice in vigoare la un moment dat. In lipsa unor asemenea reglementari care, de regula, interzic bancilor sa obtina participatii la firmele industriale pe seama resurselor monetare, aparatul bancar ar putea transforma in moneda intreaga avutie nationala, pentru simplul motiv ca el creeaza moneda pentru a o cumpara.

Moneda de cont emisa de fiecare banca in parte este utilizata de clientii sai, de regula, in chiar aceasta forma pentru plati prin virament. In cazul in care viramentul se efectueaza intre clientii aceleiasi banci se modifica doar structura pasivului bilantului bancii, adica situatia soldurilor creditoare ale conturilor clientilor, fara sa fie afectata valoarea totala a pasivului. Altfel spus, utilizarea monedei de cont in cadrul propriului circuit monetar al bancii modifica doar repartizarea lichiditatilor intre diferiti clienti, fara sa afecteze cu ceva masa totala a lichiditatii. In situatia cand viramentul se efectueaza intre clientii unor banci diferite, moneda de cont emisa de o banca se transforma, prin intermediul conturilor de corespondenta interbancara, in moneda de cont a altei banci. Se produce, in acest fel, o interconectare a circuitelor bancare, o transformare a creantelor si obligatiilor clientilor in creante si obligatii reciproce ale bancilor care-i deservesc. Conditia esentiala a functionarii normale a aparatului bancar este compensarea acestor creante si obligatii reciproce, deoarece imposibilitatea pentru o banca de a-si stinge obligatiile fata de bancile corespondente, prin compensare cu creantele pe care le are asupra acestora nascute din ordinele de plata date in favoarea clientilor sai, presupune cedarea de cambii, devize etc., ceea ce creaza pericolul falimentului. Existenta unei pluralitati de banci, aflate in raporturi de concurenta cu spectrul falimentului rezultat din aceste raporturi, creaza o limita obiectiva a emisiunii monedei de cont. Pe de o parte, fiecare banca este interesata sa-si largeasca sfera clientelei, sa-si amplifice propriul circuit monetar, sa emita suficienta moneda de cont proprie, incercand sa modifice astfel in favoarea sa structura masei monetare scripturale totale, pentru ca altfel nu se poate incasa dobanda aferenta creditelor pe care le-ar fi putut acorda. Pe de alta parte, concurenta celorlalte banci determina fiecare banca sa promoveze o politica de emisiune si, implicit de creditare, prudenta, limitata.

In concluzie, desi bancile comerciale au o anumita putere autonoma de a crea moneda scripturala, aceasta putere este fara indoiala, limitata. Expresia cantitativa a acestei limitari este data de asa-numitul multiplicator al creditului care, in esenta, ilustreaza cresterea mai rapida a masei monetare in circulatie decat creditul acordat de banci ca urmare a faptului ca dintr-un credit initial angajat de la o banca, clientul poate sa efectueze o depunere la o alta banca, care acorda un nou credit, pe baza caruia se formeaza o noua depunere, ciclul putandu-se repeta. Expresia de calcul a acestuia poate fi scrisa astfel:

K = 1/ (r+b-r.b),

unde

K = multiplicatorul creditului;

r = proportia rezervelor lichide pe care bancile comerciale si institutiile de credit specializate trebuie sa le detina in cont la banca de emisiune;

b = proportia in care se repartizeaza masa monetara totala intre bancnote si moneda de cont;

O valoare superioara a lui K exprima faptul ca bancile comerciale si institutiile de credit specializate dispun de o creatie monetara potentiala ale carei variatii sunt multipli ai variatiei lichiditatii lor. Daca, existenta sa este determinata de functionarea principiului depunerile la banci fac creditul acestora, iar creditul acordat de banci face depunerile, actiunea sa releva ca, desi posibil, controlul efectuat de banca centrala asupra emisiunii monedei de cont de catre celelalte banci, indeosebi de cele comerciale, este limitat.

3 Rolul tezaurului in creatia monetara

Alaturi de banci, tezaurul public are o contributie deosebita in organizarea emisiunii monetare. In primul rand, in majoritatea tarilor, Ministerul Finantelor detine monopolul baterii si punerii in circulatie a monedelor divizionare. Intrucat, valoarea intruchipata de aceste monede nu este determinata de valoarea metalului din care sunt confectionate, ci de valoarea cu care au fost investite de emitent, baterea lor libera ar putea avea grave urmari pentru sistemul banesc. Astfel se explica necesitatea monopolizarii de catre tezaur a emisiunii monedei divizionare.

Din baterea monedelor fara valoare integrala, statul realizeaza un venit egal cu diferenta dintre valoarea nominala a acestora si valoarea lor reala, respectiv a cantitatii de metal pe care o contin.

In al doilea rand, statul pune in circulatie, in baza operatiunilor de credit public, moneda de hartie. Moneda de hartie poate fi creata fie prin imprumuturi cu caracter neproductiv pe care statul le contracteaza la banca de emisiune, fie prin emiterea directa de catre stat a unor semne monetare, este adevarat imperfecte, cum ar fi: bonurile de tezaur, certificatele de plata, obligatiunile de stat pe termen scurt. Retragerea din circulatie a monedei de hartie se realizeaza, de regula, prin rambursarea de catre stat a creditului public care a stat la baza emisiunii ei.

In al treilea rand, tezaurul public are o contributie importanta la emisiunea monedei de cont. Astfel, majoritatea imprumuturilor de care statul beneficiaza de la banca de emisiune sau de la alte categorii de banci sunt utilizate pentru stingerea unor obligatii publice prin intermediul viramentului. Politica promovata de majoritatea guvernelor, in conditiile unor bugete deficitare, determina cresterea continua a rolului detinut de tezaurul public in creatia monedei scripturale.

4 Creatia monetara si lichiditatea economiei

Creatia monetara este, in baza celor analizate, in primul rand, o emisiune de moneda scripturala datorata intermediarilor monetari. Banca centrala isi exercita rolul sau in acest proces, mai ales prin recreditarea sistemului bancar si a tezaurului. Pe de alta parte, prin instrumentele si tehnicile de politica monetara, banca centrala controleaza indirect procesul de creatie monetara, fara sa stanjeneasca, prin actiunile sale, finantele publice si ansamblul economiei.

De fapt, diferitele circuite ale creatiei monetare sunt interdependente, ca un sistem de vase comunicante, problemele repercurtandu-se, de la unul la altul. Astfel, bancile subscriu la emisiunile de bonuri de tezaur sau cumparand titlurile prezentate de clienti, iar banca centrala le asigura recreditarea. Pe de alta parte, tezaurul recurge la avansuri la banca de emisiune, obtinand astfel credite si provocand o creatie indirecta de moneda. In sfarsit, intreprinderile sau persoanele particulare atunci cand solicita credite, atunci cand prezinta efecte de comert la scont, incita sistemul bancar si banca centrala la rescont sau preluare in pensiune si, deci, la creatia monetara.

In concluzie, creatia monetara se orienteaza catre satisfacerea nevoilor de mijloace de plata ale economiei nationale si deci urmareste sa asigure lichiditatea ei.

Potrivit conceptiei monetariste care, in ultimul timp, orienteaza si masurile de politica monetara, in multe din tarile dezvoltate conceptul lichiditatii globale adoptat vizeaza un cadru mai larg avand in vedere dimensiunea M3 a masei monetare. In acest cadru lichiditatea economiei (LE) este data de relatia:

LE = M3 / CNB,

unde :

CNB - cheltuiala nationala bruta, apreciata mai semnificativa ca PIB, deoarece tine seama si de comertul exterior, reflectand mai veridic necesitatile de moneda ale economiei.

Dupa cum s-a mai precizat, componenta M3 a masei monetare cuprinde qvasimoneda, depozitele de la casele de economii si bonurile de tezaur, adica include si economiile foarte lichide susceptibile de a alimenta rapid cererea in momente de criza. O asemenea viziune pune in lumina necesitatea de a considera integral posibilitatile economiei de a-si procura mijloace de plata, de a se finanta. Au fost in acest context reconsiderate o serie de opinii in legatura cu evolutia fenomenelor monetare si fundamentarea deciziilor de politica economica.

Astfel, Raportul Radcliffe si analizele lui Gurley si Shaw au pus in lumina posibilitatile de finantare care exista in afara monedei propriu-zise si in special, posibilitatile de a substitui moneda cu active relativ lichide.

In acest cadru, se afirma ca alaturi de o finantare interna realizata de agentii economici prin autofinantare, exista o finantare externa care se realizeaza prin solicitari adresate intermediarilor financiari, statului, sau chiar strainatatii.

Finantarea externa poate fi o finantare directa, atunci cand investitorii se imprumuta de la detinatorii de disponibilitati insisi, emitand un titlu primar, adica o obligatiune, reducand astfel lichiditatea creditorului.

Totodata, poate fi o finantare indirecta, atunci cand un intermediar financiar se interpune intre detinatorii de disponibilitati si cel care se imprumuta. Intermediarul preia titlul primar, obligatiunea emisa de debitor si emite in contrapartida un drept, reprezentand un titlu indirect, de pilda un libret de economii ce revine imprumutatorului.

Aceasta datorie indirecta, depozitul la vedere pe libret de economii, nu reduce, de fapt, lichiditatea imprumutatorului. Ea nu constituie un instrument de plata decat daca emitentul este un intermediar monetar, dar in toate cazurile, intermediarul asigura o concordanta intre dorintele imprumutatorului si imprumutatului, dezvoltand astfel colectarea economiilor si servind, in principiu, interesele emitentilor.

Diferentele dintre cele doua categorii de datorii sunt totusi pentru intermediari atenuate prin posibilitatea de a mobiliza pe piata o datorie directa si prin faptul ca datoriile indirecte sunt foarte stabile si nu au adesea, decat o lichiditate potentiala si, deci, este foarte putin probabil ca in situatii normale ele sa se transforme in qvasimoneda.

Intermediarii monetari infaptuiesc o majorare a posibilitatilor de finantare intr-o economie data. Aceasta majorare nu poate fi firesc, infinita, in masura in care intermediarul, ca orice agent economic, trebuie sa realizeze o optimizare a plasamentelor de credite pentru a obtine rezultate bune in administrarea patrimoniului, in conditii de risc minim. Dincolo de grija pentru sine pe care trebuie sa o aiba fiecare intermediar sau agent economic, autoritatile monetare, potrivit atributiilor lor statuate prin lege, trebuie sa supravegheze activitatea si conduita acestora, nu numai cu privire la creatia monetara, ci si cu privire la ansamblul posibilitatilor de finantare a economiei, in cadrul instrumentelor si tehnicilor, politicilor monetare.

Teste grila

1. Emisiunea semnelor monetare se realizeaza de emitenti autorizati. Dintre cei mentionati, va rugam sa ii precizati pe cei reali:

a)  bancile comerciale;

b)  casele de economii;

c)  bancile de emisiune;

d)  bancile de afaceri;

e)  Ministerul Finantelor.

2. Posibilitatile bancilor de emisiune de a alimenta economia cu lichidatile necesare sunt limitate de o serie de reglementari care, printre altele, precizeaza:

a)  plafonul emisiunii;

b)  cursul de schimb al monedei nationale;

c)  nivelul taxei scontului;

d)  marimea datoriei publice;

e)  volumul rezervelor pe care banca centrala trebuie sa le detina.

3. Principiul etatist, constand in controlul statului asupra emisiunii efectuata de banca centrala, a avut drept reprezentanti de marca economistii:

a)  A. Smith;

b)  K. Brunner;

c)  M. Friedman;

d)  E. James;

e)  D. Ricardo.

4. Spre deosebire de emisiunea semnelor monetare, crearea monedei de cont constituie:

a)  monopolul unei singure banci;

b)  monopolul bancilor comerciale;

c)  numai dreptul bancilor de emisiune;

d)  monopolul tezaurului;

e)  apanajul oricarei banci, prin intermediul operatiunilor sale cu utilizatorii de moneda, clienti ai sai.

5. Initiativa crearii de moneda apartine:

a)  numai bancilor;

b)  exclusiv clientilor bancilor;

c)  deopotriva bancilor si clientilor lor;

d)  exclusiv organismelor financiare internationale;

e)  numai bancilor straine.

6. Conditia esentiala a functionarii normale a aparatului bancar este:

a)  compensarea, in fiecare moment a creantelor si obligatiilor reciproce;

b)  tinerea sub control a ratei inflatiei;

c)  stabilitatea cursului de schimb;

d)  asigurarea unei dobanzi real pozitive;

e)  controlul datoriei publice.

7. Existenta unei pluralitati de banci, aflate in raporturi de concurenta, cu spectrul falimentului rezultate din aceste raporturi, implica:

a)  limitarea emisiunii monedei de cont la nevoile obiective ale economiei;

b)  liberalizarea emisiunii monedei de cont;

c)  eliminarea oricaror restrictii in procesul emisiunii monedei de cont;

d)  controlul strict al emisiunii semnelor monetare in vederea adaptarii nivelului volumului acestora la nevoile economiei;

e)  eliminarea controlului efectuat de banca centrala asupra emisiunii monedei de cont ale celorlalte banci.

8. Tezaurul public detine monopolul, in majoritatea tarilor, in crearea urmatoarelor forme ale monedei:

a)  monedei de cont;

b)  bancnotei;

c)  monedei de hartie;

d)  activelor financiare;

e)  monedei divizionare.

9. Creatia monetara are, in primul rand, o semnificatie deosebita in crearea:

a)  monedei divizionare;

b)  bancnotelor;

c)  monedei scripturale;

d)  monedei de hartie;

e)  activelor financiare.

10. Atat Raportul Radcliffe cat si analizele lui Gurley si Shaw, au reliefat indeosebi urmatoarele aspecte:

a)  posibilitatile de finantare care exista in afara monedei propriu-zise;

b)  posibilitatile de a substitui moneda cu active relativ lichide;

c)  factorii care au determinat instabilitatea cursurilor de schimb;

d)      cauzele care au condus la abandonarea dobanzilor fixe;

e)      necesitatea restructurarii sistemelor monetare contemporane.