NOTIUNI GENERALE DESPRE IMPOZITE

NOTIUNI GENERALE DESPRE IMPOZITE

1. Continutul impozitelor si trasaturile acestora

Cuvantul impozit (impositum) deriva din latinescul imponere care, in acest caz, semnifica faptul ca statul, in calitatea sa de autoritate publica, impune supusilor sai obligatia de a contribui la acoperirea cheltuielilor sale, platindu-i anumite sume de bani, denumite impozite.

Impozitele in bani au fost primele elemente de finante, dar vreme indelungata ele au fost folosite alaturi de darile in natura si prestatiile obligatorii in munca, toate acestea fiind datorate nu numai regelui, a carui camara se confunda cu visteria statului, ci si stapanului feudal sau clerului. Tocmai de aceea, notiunea de impozit avea o semnificatie mult mai larga, incluzand toate aceste contributii obligatorii, atat sub forma baneasca, cat si in natura, atat in favoarea statului (domnitorului), cat si in favoarea stapanului si a bisericii.

Abia in capitalism, cand visteria statului se separa de cea a domnitorului, incercandu-se a se face ordine in administrarea banului public, impozitele imbraca exclusiv sau prioritar forma baneasca si se varsa la bugetul statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.

In definirea impozitelor trebuie sa se porneasca de la ratiunile ce stau la baza existentei lor si de la functiile pe care le au de indeplinit.

Ratiunea de a fi a impozitelor este de ordin financiar. Pentru a functiona, statul are nevoie de bani, iar pentru a-i procura pretinde impozite. De aceea, prima si cea mai insemnata functie a impozitelor a fost si continua sa ramana functia lor de mobilizare de venituri pentru stat, aceasta fiind si functia lor traditionala.

Cu timpul, la baza impozitelor sunt asezate ratiuni noi, de ordin economic si social, astfel ca impozitele dobandesc si functii noi. Impozitele sunt activizate ca parghii fiscale, statul utilizandu-le, prin diferentierea tratamentului fiscal, in raport cu anumite interese economice si sociale, pentru stimularea activitatilor dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite, pentru redistribuirea unei parti importante din produsul intern brut pe criterii sociale.

Astfel, impozitele reprezinta in zilele noastre obligatii pecuniare pretinse, in temeiul legii, de catre autoritatea publica, de la persoane fizice si juridice, in raport cu capacitatea contributiva a acestora, preluate la bugetul statului in mod obligatoriu, cu titlu definitiv si fara contraprestatie imediata si folosite ca instrumente de influentare a comportamentului platitorilor, astfel incat interesele acestora sa fie armonizate cu interesul public.

Din definitie se pot desprinde urmatoarele trasaturi ce caracterizeaza impozitele:

impozitul este o contributie pecuniara, forma baneasca devenind tipica;

impozitul este o contributie obligatorie, plata acestuia catre stat fiind o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice si juridice care realizeaza venituri sau detin un anumit gen de avere pentru care, potrivit legii, datoreaza impozit;

impozitul este o prelevare cu titlu definitiv si gratuit, in sensul ca sumele achitate de contribuabili nu au un echivalent direct si imediat in folosul platitorilor de impozite. Totusi, impozitele sunt destinate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmeaza a se efectua in beneficiul tuturor membrilor societatii, dar contraserviciul nu este imediat si nu este obligatoriu;

impozitul este datorat la buget in conformitate cu dispozitiile legale; dreptul de a institui impozite apartine statului, drept exercitat prin intermediul puterii legislative (Parlament) si, uneori, prin intermediul organelor locale ale puterii de stat.

2. Clasificarea impozitelor

Impozitele instituite in majoritatea statelor lumii sunt caracterizate prin eterogenitatea lor, determinata de deosebirile care privesc atat trasaturile de forma, cat si de continut. Pentru a observa mai usor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social si politic, se impune cu necesitate gruparea lor pe baza unor criterii stiintifice.

Dintre numeroasele clasificari intalnite in literatura de specialitate le vom prezenta pe cele mai frecvent utilizate.

1. Dupa principalele trasaturi de fond si de forma impozitele se impart in:

a)     impozite directe;

b)     impozite indirecte.

a) Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice si/sau juridice, in functie de veniturile si/sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute de lege. Ele se incaseaza direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite.

In functie de criteriile care stau la baza asezarii lor, impozitele directe se pot grupa in impozite reale si impozite personale.

Impozitele reale se caracterizeaza prin aceea ca se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (de exemplu pamantul, cladirile, fabricile, magazinele etc.), facandu-se abstractie de situatia personala a subiectului impozabil. Ele mai sunt denumite si impozite obiective sau pe produs, deoarece se aseaza asupra produsului brut al obiectului impozabil, fara a se tine cont de situatia subiectului impozabil [exemple: impozitul funciar, impozitul pe cladiri, impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii liberale, impozit pe capitalul mobiliar sau banesc].

Impozitele personale tin cont, in primul rand, de situatia personala a subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc si impozite subiective. In raport cu materia impozabila vizata, impozitele personale imbraca forma impozitelor pe venit (care pot fi impozite pe venitul persoanelor fizice - impozitul pe venituri din salarii, impozitul pe venituri din cedarea folosintei bunurilor, impozitul pe venituri din dividende si dobanzi, impozitul pe venituri din pensii ce depasesc un anumit plafon, sau impozite pe venitul persoanelor juridice - impozitul pe profit), contributii privind securitatea sociala (platite de angajatori sau platite de angajati) si impozite pe avere (impozite asupra averii propriu - zise, impozite pe circulatia averii si impozite pe sporul de avere).

b) Impozitele indirecte nu se stabilesc direct si nominal asupra subiectului impozabil, ci se aseaza asupra vanzarii unor bunuri (de consum sau de lux) si al prestarii unor servicii (de transport, hoteliere, spectacole etc.), al importului ori exportului etc., ceea ce inseamna ca ele vizeaza cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. In cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decat suportatorul acestuia

Dupa forma pe care o imbraca, impozitele indirecte pot fi grupate astfel:

taxe de consumatie (taxa pe valoarea adaugata, accize);

venituri de la monopolurile fiscale;

taxe vamale;

taxe de timbru si de inregistrare.

2. Dupa obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate in:

a)     impozite pe venit (profit);

b)     impozite pe avere (patrimoniu net sau capital);

c)     impozite pe consum (pe cheltuieli).

3. Dupa scopul urmarit la introducerea lor, impozitele se grupeaza in:

a)     impozite financiare;

b)     impozite de ordine.

a) Impozitele financiare sunt instituite in vederea realizarii de venituri pentru acoperirea nevoilor statului. In aceasta categorie se includ impozitele pe venit, taxele de consumatie etc.

b) Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei actiuni sau in vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal. Astfel, prin instituirea unor taxe ridicate la vanzarea bauturilor alcoolice si a tutunului se urmareste limitarea consumului acestora avand in vedere efectul lor nociv asupra sanatatii persoanelor care le consuma.

4. Dupa frecventa cu care se incaseaza la buget, impozitele pot fi:

a)     permanente, care se incaseaza periodic;

b)    incidentale sau intamplatoare, care se instituie si se incaseaza o singura data (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile exceptionale de razboi).

5. Dupa aria de cuprindere a materiei impozabile, deosebim:

a)     impozite analitice;

b)     impozite sintetice.

a) Impozitul analitic este un impozit asezat asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei operatii izolate, respectiv asupra unei singure categorii de venit denumita cedula.

b) Impozitul sintetic este asezat asupra unui ansamblu de operatiuni sau de venituri si consta in impunerea acestui ansamblu de operatiuni sau de venituri o singura data.

Impozitul analitic este cel mai adesea asezat in cote proportionale, pe cand impozitul sintetic este stabilit, de regula, in cote progresive. Impozitele sintetice sunt cele mai neutre din punct de vedere economic si au un randament fiscal mai bun decat impozitele analitice.

6. Dupa institutia care le administreaza, in statele de tip federal intalnim: impozite federale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale federatiei si impozite locale, iar in statele de tip unitar deosebim: impozite ale administratiei centrale de stat si impozite ale colectivitatilor locale.

Impozitele mai pot fi grupate si dupa alte criterii astfel:

dupa modul de asezare (impozite specifice si impozite ad-valorem);

dupa tipul cotelor de impunere utilizate (impozite proportionale, impozite progresive, impozite degresive);

dupa modul de stabilire a sarcinii fiscale (impozite de repartitie si impozite de cotitate) etc.

3. Elementele tehnice ale impunerii

Cu prilejul instituirii unui nou impozit trebuie sa se precizeze o serie de elemente tehnice din care sa rezulte in sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de asezare si percepere, caile de urmarire in caz de neplata, sanctiunile pentru incalcarea prevederilor legale. Precizarea expresa a acestor elemente este necesara atat pentru contribuabil, pentru a sti cat are de plata si cand trebuie sa plateasca, cat si pentru organele fiscale, care trebuie sa stabileasca, sa perceapa si sa urmaresca incasarea impozitelor.

Elementele tehnice ale impozitului, intalnite in teoria si practica financiara sunt: subiectul, suportatorul, materia impozabila, sursa impunerii, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenul de plata, facilitatile acordate si altele.

Subiectul impozitului, adeseori denumit platitor sau contribuabil, este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia. De obicei, subiectul impozitului este, sau ar trebui sa fie, si cel ce suporta plata finala a impozitului.

Uneori insa, suportatorulul (destinatarul) impozitului este o alta persoana decat subiectul. Este posibila aceasta situatie deoarece, prin diverse cai si mijloace, intr-o masura mai mica sau mai mare, unele impozite platite de persoane fizice sau juridice pot fi transpuse in sarcina altor persoane. Avem de-a face cu ceea ce se numeste incidenta indirecta a impozitului. Are loc deci transmiterea sarcinii fiscale, ajungandu-se astfel la fenomenul de repercusiune fiscala.

Materia impozabila, numita adeseori si obiectul impozabil, este reprezentata de veniturile realizate de contribuabil, de averea pe care o detine sau, uneori, si de cheltuieli. In cazul impozitelor directe, venitul si averea apar in calitatea de obiect al impunerii. Astfel, in cazul impozitului pe salarii obiectul impozitului il constituie salariul si alte drepturi de personal, la impozitul pe profit - profitul obtinut de agentii economici, la impozitul pe donatii (succesiuni) - bunurile mobile si imobile care fac obiectul donatiei (succesiunii). In cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii il constituie produsul care face obiectul vanzarii, serviciul prestat sau lucrarea executata, bunul importat sau exportat etc.

Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul: din venit sau din avere. Veniturile, ca sursa a impozitului, pot imbraca mai multe forme: salariu, profit, dividende etc. In cazul impozitului pe venit, sursa impozitului coincide in toate cazurile cu obiectul impunerii. Averea poate sa apara fie sub forma de capital (in cazul actiunilor emise de societatile de capital), fie sub forma de bunuri (mobile si imobile). La impozitele pe avere, de regula, sursa nu coincide cu obiectul impunerii deoarece impozitul se plateste din venitul realizat de pe urma averii respective si numai in situatii exceptionale se intampla ca impozitul sa fie platit din avere.

Unitatea de impunere reprezinta unitatea de masura in care se exprima dimensiunea materiei impozabile in vederea cuantificarii. De exemplu, la impozitul pe venit unitatea de impunere este unitatea monetara, la impozitul pe cladiri metrul patrat de suprafata utila, la impozitul funciar hectarul etc. Este important acest element deoarece pe unitatea de impunere se stabileste marimea impozitului datorat.

Cota de impunere (cota impozitului) este reprezentata de impozitul aferent unei unitati de impunere. Cota de impunere poate fi fixa, cand impozitul aferent unitatii de impunere apare ca o marime invariabila, exprimata in marimi absolute, sau procentuala, exprimata in marimi relative.

Cotele procentuale, dupa felul in care sunt stabilite, raportul dintre ele si materia impozabila, pot fi proportionale, progresive si degresive.

La impunerea in cote proportionale, cota este constanta, iar impozitul creste proportional cu cresterea materiei impozabile. Impunerea proportionala este adeseori criticata pentru ca se mentine aceeasi presiune fiscala asupra tuturor contribuabililor, netinandu-se cont de puterea lor contributiva.

La impunerea in cote progresive, impozitul creste mai rapid decat materia impozabila. Cotele cresc intr-un ritm uniform sau variabil, dar mai repede decat materia impozabila. Ele opereaza diferentiat, dupa cum avem de-a face cu progresivitatea simpla (sau globala) sau cu progresivitatea compusa (sau pe transe).

In cazul impunerii in cote progresive simple (globale), materia impozabila este sectionata pe clase in raport cu marimea ei, cotele cresc pe fiecare clasa urmatoare, iar impozitul se stabileste prin aplicarea cotei corespunzatoare clasei de incadrare a venitului asupra intregului venit realizat. Sunt dezavantajati cei care se afla in imediata apropiere a clasei anterioare, deoarece intregul venit este impozitat cu cota aferenta clasei de incadrare. Desigur ca aceasta poate incita la frauda fiscala, contribuabilul ce realizeaza un anumit venit fiind preocupat sa nu treaca in clasa urmatoare, daca cota care urmeaza il dezavantajeaza puternic.

In cazul impunerii in cote progresive compuse (pe transe), materia impozabila este impartita pe transe, pentru fiecare transa este fixata o anumita cota (cotele cresc desigur de la o transa la alta), iar impozitul total, aferent venitului realizat se stabileste prin insumarea impozitelor partiale calculate pentru fiecare transa de venit. Progresivitatea compusa este astfel mai echitabila decat cea pe clase, ea mentinandu-se continua, limitandu-se la nivelul maxim al cotei pentru ultima transa. In acest caz, toti contribuabilii, indiferent de marimea venitului realizat, vor suporta pentru aceeasi transa de venit acelasi impozit. Trebuie delimitata aici cota marginala, care se aplica transei superioare de impozitare doar pentru segmentul de venit aferent acelei transe, de cota reala sau medie ce se obtine ca un raport procentual intre totalul impozitului datorat si totalul venitului supus impozitarii.

La impunerea in cote degresive, cota de impozitare se reduce pe masura ce ea atinge nivele mai putin importante ale materiei impozabile. Impozitul degresiv apare astfel ca un impozit progresiv privit invers, adica in loc sa se porneasca de la micii contribuabili si cota sa cresca pe masura cresterii materiei impozabile, se porneste de la marii contribuabili si cota se reduce pe masura ce ea atinge contribuabili mai putin instariti. Impunerea degresiva prezinta un dublu avantaj: pe de o parte ea scoate in evidenta faptul ca exista o limita superioara a cotei (cea de plecare) ce nu va putea fi nicidecum depasita; pe de alta parte ea are un avantaj de ordin psihologic, putandu-se constata inlesnirile acordate micilor contribuabili si nu suprataxarea marilor contribuabili, ce iese in evidenta in cazul progresivitatii.

Asieta (modul de asezare a impozitului) reflecta totalitatea operatiunilor intreprinse de organele fiscale pentru identificarea si evaluarea materiei impozabile si pentru determinarea sumei impozitului datorat statului.

Prin lege se precizeaza si termenele la care trebuie sa se faca plata si ele, de regula, sunt diferite in raport cu marimea impozitului si periodicitatea realizarii veniturilor. Sunt impozite care se incaseaza zilnic, altele se incaseaza la intervale regulate de timp (semidecadal, decadal, chenzinal, lunar, trimestrial, semestrial, anual). Din acest punct de vedere avem de a face adesea cu plati provizorii in cursul lunii sau anului, cu regularizari in raport cu evolutia materiei impozabile la sfarsit de perioada. Legea face distinctie intre momentul in care este datorat impozitul si momentul cand plata devine exigibila. Pentru situatiile in care apar intarzieri la plata se percep majorari si legea precizeaza cat anume reprezinta plata pentru fiecare zi de intarziere a platii. Daca avem de a face cu un contribuabil rau platnic, organele fiscale trebuie sa intervina prin procedura de urmarire si executie silita.

4. Principiile impunerii

Pentru evitarea abuzurilor in materie fiscala, pentru cresterea randamentului fiscal al impozitelor, pentru asigurarea echitatii impunerii, pentru activizarea impozitelor ca parghii fiscale, in timp s-au formulat si consacrat mai multe principii care guverneaza impreuna:

principiul echitatii fiscale;

principii de politica financiara;

principii de politica economica;

principii social - politice.

4.1. Principiul echitatii fiscale

Principiul echitatii fiscale este cu predilectie unul etic si presupune existenta dreptatii sau justitiei sociale in materie de impunere.

In timp, in domeniul fiscal au existat privilegii si au existat abuzuri. Au existat privilegii pentru ca impunerea nu era generala. Anumite categorii ale populatiei nu datorau statului impozit. Au existat abuzuri pentru ca adesea cei desemnati sa adune impozitele depaseau cadrul legal si pretindeau contribuabililor impozite mai mari decat cele legale.

In evul mediu nobilimea si clerul care realizau venituri mari beneficiau de scutire de impozite. In Franta exista un aforism: "nobilimea serveste regele cu spada, clerul cu rugaciunile, iar cea de-a treia stare cu banii". O astfel de distribuire a obligatiilor fata de suveran se considera ca echitabila, desi ea consfintea existenta unor privilegii fiscale pentru nobilime si cler si arunca greul impozitelor asupra norodului.

Atunci cand burghezia ajunge la putere, primul lucru pe care il revendica in materie fiscala este abolirea privilegiilor fiscale si decara impozitarea generala si egalitatea in fata impozitelor, astfel incat toti cei care realizeaza venituri si detin avere sa contribuie la alimentarea bugetului cu impozite.

Egalitatea in fata impozitelor, in aparenta echitabila, in realitate nu asigura dreptatea in materie fiscala. Ea presupune un tratament fiscal neutru, nediscriminator. Nu se tine seama de marimea veniturilor, de natura si provenienta lor, de situatia generala a contribuabilului. Ea inseamna altceva decat egalitatea prin impozite. Aceasta din urma inseamna, dimpotriva, un tratament fiscal diferentiat, tinand seama de puterea contributiva a platitorului. Aici se tine seama de marimea veniturilor, de faptul ca acestea provin din munca sau din activitati speculative, de numarul de persoane aflate in intretinerea contribuabilului etc.

Echitatea poate fi privita si din alte puncte de vedere si adesea se vorbeste despre asa- zisa echitate orizontala si, respectiv, verticala.

In primul caz, pentru ca impozitul sa fie echitabil, trebuie sa fie comparabila marimea lui pentru venituri de aceeasi marime, dar realizate din surse diferite.

In cel de-al doilea caz se compara sarcina fiscala pentru contribuabili ce realizeaza din aceeasi sursa venituri de marimi diferite.

Echitatea se mai poate judeca si printr-o alta prisma. Avem de a face cu asa-zisa echitate matematica sau aparenta si cu o echitate reala sau efectiva.

De exemplu, in cazul impozitului asupra veniturilor obtinute din salarii, el apare ca echitabil daca are acelasi nivel pentru doua persoane care incaseaza acelasi salar, dar in realitate el nu este echitabil daca cei doi salariati au familii diferite, deci obligatii sociale diferite, adica puterea lor contributiva este diferita.

Pentru ca impunerea sa fie echitabila, cateva conditii trebuie sa fie respectate:

sa existe un minim neimpozabil, adica o anumita parte din venit sa fie scutita la plata impozitului. Minimul neimpozabil se preteaza la impozitele directe si in principal la cele pe veniturile persoanelor fizice. Este vorba de asigurarea posibilitatii ca acestea sa duca un trai decent. Exista si situatia cand, din alte motive, se practica minimul neimpozabil, cum ar fi factorii economici; de exemplu, profitul pana la un anumit nivel sa fie scutit de impozit. Exista doua posibilitati ca minimul sa opereze: fie se scade minimul neimpozabil din venit, fie din impozitul calculat se reduc anumite sume;

impunerea sa fie universala sau generala, adica toti cei care realizeaza venituri sau detin avere sa intre sub incidenta impozitului;

impozitul datorat de o anumita persoana sau grup sa fie comparabil cu cel realizat de alta persoana sau grup care realizeaza aceleasi venituri sau detin aceeasi avere, adica sa nu existe privilegii fiscale;

sa se tina seama la stabilirea impozitului de puterea contributiva a platitorului. Din acest punct de vedere insa opiniile sunt impartite si in consecinta si criteriile dupa care ar trebui sa se stabileasca marimea impozitului datorat sunt diferite. Cei care promoveaza teoria echivalentei in domeniul fiscal apreciaza ca impozitul trebuie stabilit in raport cu marimea avantajelor oferite de stat platitorilor, respectiv a costului serviciilor publice pe care statul le realizeaza folosind impozitul. Cei care sustin teoria sacrificiului fac abstractie de aceste avantaje si costuri si aseaza la baza impozitarii criteriul capacitatii de plata.

Asigurarea echitatii fiscale depinde si de felul cotelor folosite. Gradul de echitate e diferit la impunerea prin cote proportionale, progresive sau degresive. Dintre toate acestea se apreciaza ca cea mai echitabila este progresivitatea si mai ales cu cote progresive in transe. Exista insa si opinia ca impunerea progresiva nu duce la egalitate in fata impozitelor, ci duce la un anumit egalitarism fiscal, duce la o anumita nivelare a veniturilor care depasesc un anumit plafon. Neajunsul invocat este acela ca aceasta nivelare suprima interesul pentru afaceri si interesul pentru economisire. Daca veniturile mari sunt retezate prin impunerea progresiva, iar cele mici sunt completate prin subventii de la buget, apare o anumita egalizare a veniturilor. Unii spun ca acest lucru franeaza acumularea, apare pericolul stagnarii, la acestea se asociaza escaladarea somajului si, in consecinta, aceasta problematica a progresivitatii trebuie judecata cu toata seriozitatea. Exista specialisti care apreciaza ca nu exista un pericol real atunci cand se foloseste progresivitatea, pentru ca, in practica, statul manifesta flexibilitate in materie de impunere; in raport cu evolutia conjuncturala, el inaspreste fiscalitatea sau acorda facilitati fiscale. In plus, apare frecvent fenomenul de evaziune, de repercutare a impozitelor, ceea ce antreneaza riscuri legate de impunerea progresiva.

4.2. Principiile de politica financiara

In domeniul impunerii trebuie sa se tina seama nu numai de asigurarea echitatii, ci si de principiile de politica financiara, care au la baza cerinte de ordin tehnic si ratiuni practice. Ele se refera la: randamentul fiscal al impozitelor, stabilitatea si elasticitatea acestora, numarul si tipul impozitelor folosite.

A. Randamentul fiscal al impozitelor

Pentru ca un impozit sa aiba un randament fiscal ridicat trebuie respectate cateva cerinte:

a)     impunerea sa fie universala, adica sub incidenta impozitului trebuie sa intre toti cei care detin materie impozabila si toti cei care realizeaza un anumit venit si sa fie supusa impunerii intreaga materie impozabila, privilegiile fiscale sa fie lichidate, facilitatile sa fie restranse la minimul necesar. Aceasta presupune ca legea de impunere sa fie astfel elaborata incat sa se evite din start evaziunea fiscala;

b)     cheltuielile de asezare si de percepere a impozitelor sa fie cat mai mici.

Randamentul fiscal difera de la un impozit la altul. Aceste diferente apar din multiple cauze:

metodele de evaluare a materiei impozabile folosite au un grad diferit de exactitate, unele ducand la subevaluare, altele, dimpotriva, la supraevalua-rea acesteia;

impunerea separata a veniturilor asigura, de regula, un randament fiscal mai scazut decat impunerea globala asupra veniturilor cumulate;

folosirea unor cote progresive aduce un randament fiscal mai ridicat decat plicarea cotelor proportionale sau degresive;

acordarea de facilitati fiscale reduce randamentul fiscal, iar suprataxarea il sporeste, desi, de regula, ceea ce se pierde printr-un nivel mai scazut al cotelor se poate compensa printr-un interes sporit pentru cresterea materiei impozabile.

B. Stabilitatea si elasticitatea impozitelor

In politica fiscala trebuie sa se asigure o oarecare stabilitate, dar mai ales elasticitate si flexibilitate.

Un impozit este stabil daca randamentul sau fiscal nu se modifica in functie de evolutiile conjuncturale din economie, adica volumul sau nu creste in faza de prosperitate si nu scade in faza de recesiune. Impozitele asupra averii sunt, de exemplu, mai stabile decat cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.

Un impozit este elastic atunci cand marimea lui se poate modifica in functie de evolutia cheltuielilor bugetare, crescand sau reducandu-se in functie de nevoile statului.

Elasticitatea poate fi legala sau economica. Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci cand modificarea cotei sale duce la modificarea volumului incasarilor. Un impozit este elastic in raport cu conjunctura din economie atunci cand incasarile cresc in faza de prosperitate si se reduc in faza de recesiune.