Tranzitia in Europa Centrala si de Est

Tranzitia in Europa Centrala si de Est

Tranzitia[1], desi nu este un proces nou, imbraca dimensiuni specifice in Europa Centrala si de Est, in special ca urmare a necesitatii trecerii de la un sistem bazat pe proprietatea colectiva la unul bazat pe proprietatea privata. Ea nu reprezinta un fenomen izolat, ci unul care a cuprins, aproape simultan, toate tarile foste comuniste europene. Totul a fost invatat din mers, teoria a urmat de mai multe ori practicii si, nu de putine ori, a fost infirmata de evenimentele urmatoare.

Tarile din centrul si estul continentului european au trecut, dupa cel de-al doilea razboi mondial, in mai putin de jumatate de secol, prin doua experiente de amploare. Primul proces a reprezentat tranzitia de la societatea democratica, bazata pe economia de piata, la societatea totalitara, cu o economie super centralizata; al doilea proces reprezinta tranzitia in sens invers.

Ambele tranzitii, asemanatoare prin efecte - schimbarea sistemului politic, social si economic - dar diametral opuse ca directie, au fost insotite de o serie de transformari cu implicatii in toate sferele, generand diverse socuri pentru societate si pentru individ.

Prima tranzitie, impusa cu brutalitate, s-a desfasurat pe parcursul a doua decenii, metodele totalitariste de conducere economica fiind promovate treptat si generalizate in anii 70. Ea a avut ca model tranzitia realizata de soviete intre cele doua razboaie mondiale. Analiza acestei tranzitii trebuie sa tina seama de elementele conjuncturale cum ar fi: accesul mai usor la resursele de materii prime si energetice, diferentele relativ reduse dintre nivelul tehnologic initial al tarilor cu economie de piata fata de cele cu economie centralizata, ambele aspecte fiind elemente definitorii pentru dezvoltarea economica.

Cea de-a doua tranzitie, determinata de esecurile modelului economic socialist, este un proces ce se desfasoara intr-un interval de timp mult mai scurt. Elementele definitorii de aceasta data sunt legate de conditiile in care nivelul tehnologiilor disponibile reprezinta mari ramaneri in urma fata de cele din tarile cu economie de piata, iar resursele de materii prime si energetice, inclusiv accesul la ele sunt tot mai limitate.

Acest tip de tranzitie prezinta fata de primul proces trasaturi ce se constituie in efecte negative cu o intensitate superioara celor care decurg din primul proces si anume.

lipsa experientei in acest tip de proces;

lipsa unor modele de referinta;

inexistenta unor teorii verificate in practica pentru trecerea de la economia centralizata la economia de piata;

existenta unor elemente conjuncturale, dintre care cele mai importante sunt mijloacele financiare insuficiente.

Caracteristica principala a tarilor socialiste cu economie centralizata a fost folosirea planului imperativ, care solicita interventia directa a guvernului si care trebuia sa asigure aplicarea prevederilor lui privind obtinerea unor anumite productii fizice si valorice pe baza unui mix de intrari prevazut in plan.

De-a lungul anilor, conducerea pe baza de plan a economiei a condus la mari probleme structurale cum ar fi:

deformarea cvasi-generala a preturilor si alocarea resurselor in mod administrativ, fara a se tine seama de avantajele comparative, ceea ce a generat profunde dezechilibre interne si externe,

consumatorii si producatorii au fost permanent intr-o situatie de dezechilibru la nivel micro-economic, materializat in lipsa de produse si piata neagra, pe de o parte sau stocuri de produse nerentabile, pe de alta parte;

sistemul de targuieli intre intreprinderi si ministere, conjugat cu lipsa stimulentelor la nivel micro-economic, au condus la o risipa masiva de resurse;

rigiditatea pietii muncii si absenta pietei de capital au impiedicat reorientarea in alocarea resurselor in economie si incetinirea schimbarilor;

investitiile ineficiente si mari consumatoare de resurse, rigiditatea institutionala, lipsa concurentei interne si externe cat si inexistenta stimulentelor au condus la un ritm incet al progresului tehnologic si de crestere a productivitatii in general.

Incercarile de reformare a sistemului economic socialist dateaza inca din anii 60, cand tot mai multe tari din Europa Centrala si de Est au inceput sa identifice neajunsuri mari cauzate de centralizarea prin plan, controlul si izolarea de restul lumii. Primele incercari de introducere a unor elemente de piata si a unor noi mecanisme economice au fost facute in Polonia si Ungaria , dar fara atingerea celor doi piloni de rezistenta ai economiei socialiste: tipul societatii si planificarea. Mai tarziu, in Ungaria si Iugoslavia, anumite competente au fost transferate la centru catre intreprinderi sau autoritati locale, iar directivele de plan au fost diminuate.[2] Aceasta a incurajat initiativa unor intreprinderi de a aplica o strategie de productie mai flexibila si a se adapta mai usor la cerintele pietei. Din pacate, in Romania nu au existat nici macar astfel de cosmetizari ale sistemului socialist, ceea ce a influentat intr-o masura ridicata evolutia economica dupa 1989.

Rezultatele limitate ale experimentelor cu socialismul de piata si dezechilibrele macroeconomice in crestere au impins tarile din centrul si estul continentului european catre reforme fundamentale post-socialiste, care, incepand din 1989, au cuprins o sfera tot mai larga, atat in sistemul politic cat si in cel economic.

Observand masurile de reforma aplicate in tarile est-europene s-a constatat ca renuntarea la planificare in toate tarile est-europene nu a fost compensata de intrarea in functiune a mecanismelor"autoregulatoare" ale pietei, existand pericolul realizarii uneia dintre cele mai nefericite combinatii de structuri, politici si instrumente economice ca de exemplu "capitalism fara profit sau socialism fara planificare"[3]. Evolutia reformelor economice ar fi trebuit sa conduca la dobandirea de catre populatie a convingerii ca libertatea economica inseamna cresterea oportunitatilor de prosperitate individuala, simultan insa cu asumarea unor riscuri cum ar fi "libertatea de a pierde" (N. Lamont, fost ministru britanic de finante).

Tranzitia si reformele economice in fostele tari comuniste din Europa Centrala si de Est sunt diferite fundamental de reformele din alte tari, pentru ca ele cuprind simultan sectoarele economic, social si politic depasind simpla reducere a sectorului de stat din economie sau democratizarea vietii politice. Majoritatea analistilor tranzitiei la economia de piata circumscriu reformele la trei domenii sau tipuri de politici economice:

Stabilizarea macroeconomica, obtinuta prin politici monetar-valutare, fiscale si ale veniturilor, care, la randul lor, sunt supuse unor procese de reforma fundamentale;

Liberalizarea micro-economica, care presupune inlaturarea diferitelor restrictii in desfasurarea activitatii economic, inclusiv clarificarea drepturilor de proprietate, a contextului comercial, formarea si functionarea societatilor, dar si eliminarea subventiilor, a controlului preturilor si valutei, liberalizarea comertului exterior etc.;

Transformari institutionale fundamentale, incepand cu transformarea proprietatii de stat, dar si reforma fiscala sau formarea unor institutii mari ca bursa de valori, institutiile de intermediere financiara etc.;

Liberalizarea micro-economica si restructurarea institutionala formeaza "transformarea sistemica", care presupune o dimensiune fara precedent pentru a realiza functionarea economiei de piata. Necesitatea transformarii sistemice in Europa Centrala si de Est rezulta atat din modificarile sistemului politic - trecerea la un sistem democratic - cat si din criza de sistem profunda a economiilor socialiste, planificate centralizat si a organizatiei lor de integrare economica, CAER.

Scopul si tinta transformarii sistemice erau clare: se urmarea constituirea unor economii de piata moderne, fara a se putea institui modele pentru aceasta devenire, avand in vedere, pe de o parte, multitudinea de tipuri de economii de piata existente in economia mondiala, iar pe de alta parte, influenta mentalitatilor, a comportamentelor social-culturale specifice tarilor respective.

Un loc important in acest proces il are redefinirea rolului statului, reforma cadrului juridic si a institutiilor administrative. Astfel economistul francez J. Sgard nota: "Tranzitia nu este infaptuita printr-o lege naturala, ci cere, din contra, interventia uni agent, a unui subiect istoric, care, in fapt este destul de usor de identificat: nu este nici un ceasornicar universal, nici Adam Smith nici o forta sociala mobilizata, ci statul, daca institutiile sale au ramas sau au redevenit suficient de puternice si legitime"[4].

In opinia Bancii Mondiale[5] procesul de transformare a fostelor tari socialiste este conceput ca un program ce se desfasoara in patru timpi. El se succede astfel:

stabilizarea macroeconomica si controlul ei

Implementarea programului de stabilizare presupune actiuni la nivel de guvern si intreprinderi prin masuri de:

fiscalitate severa;

politici de credit stricte;

diminuarea pierderilor bancare;

modificarea cheltuielilor privind balanta externa.

liberalizarea preturilor si reforma pietei

a.       Bunuri si servicii:

reforma preturilor interne;

liberalizarea comertului international;

sistemele de distribuire (transport si servicii de marketing);

servicii la nivel de menaje.

b.      Munca:

liberalizarea salariilor si a pietei muncii.

c.       Finante:

reforma sistemului bancar;

diversificarea pietelor financiare;

modificari in rata dobanzii.

3) dezvoltarea sectorului particular, privatizarea si restructurarea intreprinderilor prin:

- libera intrare si iesire a firmelor pe piata

- modificarea conceptiei privind conducerea intreprinderilor;

- stabilizarea concreta a drepturilor care deriva din proprietatea privata;

- reglementari in alocarea dreptului de proprietate privind terenurile agricole, capitalul industrial, fondul de locuinte si averi imobiliare de tip comercial.

4) redefinirea rolului statului prin :

a. reforme legislative privind :

- cadrul constitutional al proprietatii, regimul contractual, sistemul bancar, concurenta etc.;

- reforma institutiilor legislative,

- fundamentarea cadrului de reglementare a monopolurilor naturale

b. modernizarea sistemului informational

c. Realizarea de instrumente si infiintarea de institutii privind managementul indirect economic utilizand:

- sistemul de taxe;

- controlul bugetar asupra cheltuielilor;

- institutii care sa realizeze controlul monetar indirect.

d. Redefinirea ariei sociale corespunzator noilor elemente aparute:

- asigurarea de somaj;

- modificarea sistemului de pensii;

- restructurarea serviciilor sociale: sanatate, educatie, cultura.

Corespunzator acestei esalonari in timp, primul moment cuprinde stabilizarea macroeconomica interna si externa. Aceasta implica intarirea politicilor fiscale si de credit la nivelul guvernului si intreprinderilor, precum si redresarea dezechilibrelor create de surplusul monetar sau de marile pierderi bancare.

Cel de-al doilea moment este marcat de introducerea pietelor competitive si de prezenta reformei preturilor care insotesc aceste piete.

Al treilea moment este reprezentat de reforma intreprinderii si restructurarea activitatilor subordonate ei. Un prim pas implica clarificarea drepturilor de proprietate publica si implementarea unui control mult mai eficient in cadrul managementului firmelor deja existente.

Cel de-al patrulea moment are in vedere masuri impuse de reorientarea rolului statului in economie. Pierzand unele functii, statul castiga prioritate in alte directii - stabilirea unei game de taxe si impozite, dimensionarea cheltuielilor bugetare, reproiectarea sistemului de securitate sociala neta, facilitati privind redistribuirea fortei de munca pentru a diminua rata somajului.

Activitatile privind transformarea radicala a rolului statului s-au manifestat intens in special in Polonia, Ungaria si Iugoslavia, tari care au facut progrese substantiale in anumite domenii ale reglementarilor legislative si economice, precum si la nivelul institutiilor publice. In aceste tari au fost infiintate foarte timpuriu agentii de privatizare, au fost lichidate ministerele de planificare, s-au instituit programe speciale privind redresarea somajului. In alte tari, ca Romania si Bulgaria, aceste transformari au fost mult mai modeste.

Pe parcursul derularii procesului de tranzitie au aparut numeroase dispute teoretice referitoare la dilema "soc sau gradualism". Sustinatorii gradualismului au invocat drept argument suprem necesitatea si importanta pregatirii tranzitiei si a diminuarii costurilor sociale. Calea radicala, sustinatoare a asa numitei terapii de soc, porneste de la ideea ca oricum procesul este evolutiv si ca ceea ce pregatesti mult prea in amanunt s-ar putea sa nu mai corespunda cu realitatea din momentul transpunerii in practica a planului, ceea ce inseamna irosire de energii. Tranzitia era asimilata in ultima instanta unei partide de sah, in care la deschidere nu poti avea decat o vaga idee despre mijlocul partidei si aproape nici un fel de notiune despre sfarsitul posibil al jocului.

Pornind de la aceste controverse, profesorul american Murray N. Rothbard [6] arata care sunt cerintele si virtutile , in ultima instanta ale terapiei de soc, ca urmare a faptului ca aceasta poate evita capcanele procesului de descentralizare a economiei. Adoptarea unei terapii de soc permite in ultima instanta evitarea unor capcane care nu fac altceva decat sa perpetueze pierderile din economie, sa amane la nesfarsit instaurarea deplina a economiei de piata, sa cronicizeze dezechilibrele din economie, si ceea ce este poate cel mai important, sa transforme oamenii in inamicii capitalismului, ca urmare a faptului ca nimic imbucurator nu apare in viata lor. Aceste capcane ce trebuie evitate erau:

- Evitarea etapizarii economiei

Economia nu trebuie etapizata, piata libera trebuie sa-si intre in atributii cat mai rapid, dat fiind faptul ca intarzierile pot amana scopurile propuse pe un timp nedefinit. Motivele pentru o rapida instaurare a unei piete libere sunt determinate de faptul ca toate componentele pietei sunt interconectate si interactioneaza. Liberalizarea "pe bucatele" nu duce decat la perpetuarea distorsiunilor si la aparitia de noi conflicte ce vor alimenta disfunctionalitatile deja existente.

- Evitarea pietei negre sau a economiei subterane

Tergiversarea procesului de reforma prin planificarea sau etapizarea acestuia are ca efect proliferarea economiei subterane.

- Neconfiscarea banilor populatiei

O alta regula care se impune e aceea legata de confiscarea economiilor populatiei. O astfel de masura a fost aplicata in unele state foste comuniste, cum ar fi Rusia, dar si in Romania ("nationalizarea valutei" asa cum a fost denumita masura adoptata de guvernul Stolojan). Autorul american considera ca o astfel de actiune are efecte dintre cele mai nedorite, alimentand neincrederea in moneda nationala, in sistemul bancar si, in ultima instanta, in economia de piata.

Evitarea cresterii impozitelor

Se spune ca George Bush a pierdut alegerile din 1992 pentru cele trei cuvinte-angajament pe care nu le-a respectat: "No more taxes!". Conform teoriei lui Laffer, cu cat nivelul de impozitare creste, peste nivelul considerat optim din punct de vedere al incasarilor bugetare, cu atat mai mult sporeste evaziunea fiscala si, implicit, scad incasarile statului. Paradoxal, cel putin in Romania, fiecare criza a avut drept consecinta imediata cresterea impozitelor pentru cei ce le plateau; marii datornici au fost mereu iertati, iar sectorul privat autentic, si asa firav, a fost pur si simplu sugrumat de povara impozitelor.

Disputele initiale s-au estompat, multi economisti opinand ca aprecierile de acest tip sunt fortate, deoarece doar unele dintre transformari presupuse de reformele economice puteau fi efectuate brusc si foarte rapid, conform "terapiei de soc" (spre exemplu liberalizarea preturilor sau a comertului exterior) in timp ce majoritatea reformelor structurale nu puteau fi realizate decat intr-un timp indelungat si gradual (marea privatizare, liberalizarea fluxurilor de capital, restructurarea sistemului bancar si cea industriala).

Chiar daca in literatura economica de specialitate s-a vorbit deseori despre "terapia de soc" aplicata de Polonia, in fapt, aceasta era ilustrata prin una dintre componentele programului de reforma economica - programul de stabilizare aplicata in semestrul I 1990. Sau, atunci cand se vorbeste de "gradualismul" reformei economice din Cehoslovacia, se uita ca, de fapt, liberalizarea preturilor s-a facut de asemenea brusc si intr-un interval de timp comprimat (semestrul I 1990) si tot in aceasta tara s-a efectuat in cel mai rapid ritm atat mica cat si marea privatizare. Aceste controverse au dat nastere la asa-numitele mari dileme ale tranzitiei[7]:

liberalizarea preturilor in conditiile monopolurilor si a inexistentei competitiei creeaza posibilitatea obtinerii unor venituri excesive si a mentinerii ineficientei structurii de productie; stabilirea pe cale administrativa a preturilor vine in contradictie cu politica de eliminare a subventiilor si cu recunoasterea autonomiei intreprinderilor;

contradictia dintre necesitatea de a liberaliza comertul exterior (pentru a stimula competitia pe piata interna si pentru a majora oferta de marfuri, subdimensionata in raport cu cererea interna) si necesitatea de a proteja numite sectoare economice incapabile sa se confrunte cu concurenta straina;

liberalizarea comertului exterior, efectuata cu scopul crearii unui mediu competitiv in economie - in corelatie cu o politica de curs valutar corecta (realizandu-se astfel raportarea la preturile mondiale); simultan ea poate accentua distorsiunile din sistemul de preturi (in lipsa unor presiuni asupra costurilor de productie si a unei reforme a impozitelor);

reforma sistemului bancar ar fi necesara inainte de declansarea procesului de privatizare si de restructurare a intreprinderilor, pentru ca alocarea capitalurilor sa se faca sub controlul riguros al bancilor, dar aprecierea corecta a rentabilitatii unor intreprinderi este dificila inainte de privatizarea lor, deci eficienta politicii de credit poate fi nula inainte de efectuarea privatizarii;

bancile, acordand imprumuturi atat unor intreprinderi rentabile, cat si unora nerentabile pot ajunge in situatia de faliment datorita acestora din urma; astfel, ca urmare a falimentului bancilor, exista pericolul de faliment si pentru intreprinderile rentabile, cliente ale acestora;

creditul inter-firme practicat pe scara larga in tarile est-europene face dificila impunerea unei discipline financiare severe si aplicarea legii falimentului, deoarece falimentul unei intreprinderi poate antrena o "cascada" de falimente;

privatizarea sa se faca tinand seama prioritar de criteriile de justitie sociala sau de cele economice;

restructurarea si retehnologizarea intreprinderilor de stat sa se faca inainte sau dupa privatizarea lor;

privitor la reforma sistemului de impozite se contura contradictia dintre necesitatea de stimula sau proteja unele activitati in perioada de tranzitie - prin acordarea unor facilitati fiscale - si necesitatea de a crea un sistem de impozitare neutru, care sa nu fie discriminatoriu si sa asigure totodata cresterea resurselor bugetare (avand in vedere cresterea unor cheltuieli bugetare, de exemplu pentru extinderea protectiei sociale);

politica de stabilizare sa se realizeze pe seama unor masuri de management al cererii sau al ofertei;

trecerea la convertibilitate sa se faca pe cale administrativa sau organica;

pentru stimularea exporturilor si asigurarea protectiei economiei nationale sa se puna accentul pe utilizarea cursului de schimb (devalorizari substantiale) sau a politicii comerciale (tarif vamal protectionist, bariere netarifare).

Aceste dileme au fost recunoscute si de institutiile care s-au implicat in procesul de tranzitie catre economia de piata: FMI si Banca Mondiala. Daca la inceputul transformarilor din Europa Centrala si de Est, recomandarile institutiilor financiare[8] se puteau subscrie cuvintelor cheie: austeritate fiscala, privatizare, liberalizarea pietei, la aproape un deceniu de aplicare a acestor recomandari, s-au recunoscut limitele acestora si necesitatea abordarii complexe a problemelor pe care le implica tranzitia. Piata nu umple automat un gol, de aceea privatizarea trebuie sa mearga in tandem cu crearea locurilor de munca. De asemenea, nu trebuie subestimate costurile acestui proces si impactul asupra populatiei, pentru ca realizarile din domeniul economic se pot narui usor sub impactul unui dezechilibru social grav. Criticile aduse institutiilor internationale sunt chiar ale fostilor inalti functionari ai acestor organisme. In lucrarea sa, Globalization and Its Discontents, Joseph Stiglitz, ex-vicepresedinte al Bancii Mondiale si laureat al Premiului Nobel pentru economie, aprecia ca: ".managementul economic modern este similar razboiului modern.din hoteluri luxoase se pot impune politici asupra carora ar trebui sa gandim de doua ori, daca am cunoaste oamenii a caror viata a fost distrusa.".

La aproape un deceniu si jumatate de la declansarea procesului de tranzitie, evaluarile acestui proces arata, deopotriva, realizari extrem de importanta, dar si pasii ce mai trebuie parcursi[9].

In primii ani ai tranzitiei, majoritatea tarilor au liberalizat si comertul, iar cateva dintre ele au atins niveluri substantiale ale privatizarii intreprinderilor mici si mijlocii. In majoritatea tarilor, privatizarea este aproape incheiata, mai fiind in derulare marea privatizare. Sectorul privat contribuie cu circa 70% la formarea PIB-ului in majoritatea tarilor din Europa Centrala si de Est iar 8 din statele foste comuniste au aderat la U. E., urmand ca alte doua sa se alature curand. In alte domenii, insa, progresele nu au fost atat de importante. Domeniul financiar, reforma sectorului public, protectia sociala, restructurarea fostelor intreprinderi si concurenta continua sa inregistreze realizari mai putin importante. Subestimarea necesitatii luptei impotriva saraciei si insistarea pe privatizarea rapid, pentru dezvoltarea sectorului privat, in absenta unui suport legal si institutional, au dus la cronicizarea unor fenomene negative. In plus, a fost ignorata lipsa resurselor financiare, ceea ce a condus la indatorarea multor tari din regiune, unele dintre ele acumuland datorii foarte mari, cu efecte economice negative.

Un aspect interesant in legatura cu tranzitia la economia de piata il reprezinta aprecierea incheierii acestui proces. In opinia noastra, incheierea tranzitiei este in mare masura o decizie politica, ce tine de contextul particular al situatiei din aceasta regiune. Tarile din fostul lagar comunist si-au exprimat dorinta de a adera la U. E. inca din primii ani ai deceniului 10. Tarile Europei Occidentale au considerat, dincolo de interesele lor economie, o datorie morala si o reparatie adusa tolerarii timp de o jumatate de veac a unui regim totalitar in zona, ceea ce a determinat o atitudine extrem de favorabila fata de aderarea la U. E. problema cea mai important o constituia faptul ca, spre deosebire de alte extinderi, aceasta avea sa se faca cu tari total atipice, atat din punct de vedere economic cat si politic sau social. De aceea, au fost "construite" criteriile de la Copenhaga. Tarile candidate urmau sa fie monitorizate si evaluate in legatura cu indeplinirea celor trei criterii: economic, politic si capacitatea de a indeplini obligatiile de membru ale U. E. A fost introdus, de asemenea, conceptul de economie functionala de piata, statut ce, odata acordat, presupunea, in esenta, incheierea procesului de tranzitie la economia de piata. Conceptul a fost de la inceput destul de vag construit, dovada si faptul ca performantele tarilor ce au primit acest statut nu a fost acelasi.

In afara U.E. au ramas tarile din spatiul ex-iugoslav si cele din spatiul ex-sovietic. Pentru aceste tari, aprecierile privind stadiul reformei sunt, in general, pozitive dar ramanerile in urma fata de tarile ce se afla deja in U. E. sunt inca destul de mari, in special pentru tarile din spatiul ex-sovietic si unele din spatiul ex-iugoslav. Principalele caracteristici ale acestor tari se pot rezuma astfel:

ultimii ani au reprezentat o perioada de cresteri substantiale in zona, ritmul fiind de 4,2% in 2002 si de 3,5%, cu mult peste media mondiala. De asemenea, sectorul privat a ajuns sa detina o pondere importanta in PIB, depasind 50% pentru toate tarile. Cea mai mare parte a sectorului privat o dau, insa intreprinderile mici si intreprinderile nou infiintate;

in ceea ce priveste sectoarele economiei, industria era un sector dominant in toate tarile ex-comuniste, dar lipsa investitiilor in tehnologia moderna, supradimensionarea capacitatilor industriale si caderea pietelor traditionale au determinat un recul semnificativ al acestei ramuri. Astazi, pentru tarile din sud estul Europei cele mai dinamice sectoare industriale sunt cele ale industriei usoare. De asemenea, constructiile constituie un domeniu, dinamic, dar, in mare parte, acest dinamism este pus pe seama remiterilor muncitorilor din strainatate;

agricultura, in ciuda faptului ca contribuie la crearea PIB-ului cu aproape o cincime, are o productivitate redusa, iar productia a scazut, facand din aceste tari importatoare nete de hrana;

sectorul lider al economiilor este cel al serviciilor, cu peste 50% contributie la formarea PIB pentru toate tarile, dar aceasta pondere nu reflecta o restructurare de tip post-industrial a tarilor. O parte foarte importanta a serviciilor este reprezentata de utilitatile si serviciile guvernamentale, care sunt ineficiente in cele mai multe dintre cazuri. O situatie mai buna o reprezinta serviciile bancare, dat fiind faptul ca multe banci au fost privatizate, dar acestea insa nu investesc in sectorul productiv, ceea ce arata un mediu economic, inca insuficient dezvoltat.

in ceea ce priveste rata somajului, doar Romania si Moldova au rate de sub 10%, in celelalte tari nivelurile ajung si pana la 41% in Bosnia si Hertegovina sau 32% in Macedonia. Se apreciaza, insa, ca rata reala a somajului este mai mica, datorita dimensiunilor importante pe care le are sectorul informal (intre o treime si jumatate din PIB);

comertul exterior se afla sub auspiciile relatiei cu U. E., mai ales pentru Romania, Bulgaria si Croatia. Comertul exterior al tarilor din regiune se afla sub semnul a doua mari situatii: caderea pietelor traditionale si liberalizarea schimburilor cu lumea occidentala. Principalele produse sunt, insa, cele ale industriei usoare (textile, confectii), care reprezinta 1,6% din importurile U. E.;

pentru aceste tari, necesitatea imbunatatirii cadrului investitional este o prioritate, din cel putin doua motive:

a)      trebuie captate oportunitatile oferite de U. E. prin liberalizarea schimburilor comerciale, deschiderea pietelor

b)      rata somajului este o problema, iar capacitatea de a crea locuri de munca in lipsa unor investitori puternici este redusa. 

Indicatori selectivi privind economia tarilor din Europa Centrala si de Est (2002)

XXX - Economies in transition - An OED Evaluation of World Bank Assistance, World Bank, 20

1.4 Societatile transnationale - promotori ai investitiilor straine directe

La inceputul secolului XXI, una din tendintele de baza ale economiei mondiale ramane globalizarea. Aderand treptat la un complex economic unic, reglementat de aceleasi reguli de joc, economiile nationale obtin un sir de posibilitati noi de modernizare si crestere economica. Forta motrice a globalizarii sunt investitiile straine , in primul rand cele directe. In prezent, fara ISD, este foarte greu sau chiar imposibil de depasit crizele economice si ramanerea in urma a tarilor in curs de dezvoltare.

ISD stimuleaza dezvoltarea tuturor sectoarelor economiei, determina sporirea productiei si a locurilor de munca, imbunatatirea conditiilor de munca, cresterea productivitatii muncii, sporirea veniturilor si a cererii populatiei, a eficientei economice si a nivelului de trai al populatiei. In fine, ceea ce este foarte important pentru tarile in tranzitie, ISD servesc drept sursa de renovare a aparatului de productie al tarii, de amplasare a investitiilor; drept mijloc eficient de sporire a competitivitatii exportului.

Avantajul ISD consta in aceea ca ele nu creeaza datorii externe, ci, din contra, genereaza sporirea numarului locurilor de munca, conduc la modernizarea productiei autohtone, contribuie la aparitia unor relatii stabile de colaborare economica a firmelor autohtone cu partenerii straini.

Principalele avantaje ale ISD sunt:

Sporirea accelerata a exportului si a accesului la pietele straine, in special, acelea cu un nivel inalt al solvabilitatii si previziunii. Astfel, intreprinderile cu participarea capitalului strain sunt orientate mai mult spre export datorita productiei competitive pe alte piete;

. Cresterea rapida a volumului productiei, in urma renovarii si restructurarii intreprinderilor, a aplicarii managementului avansat;

Accelerarea proceselor de modernizare si finantare a dezvoltarii economice, implementarea tehnologiilor si a tehnicii avansate de marketing;

. Solutionarea semnificativa a problemelor somajului;

. Cresterea veniturilor populatiei - la intreprinderile cu capital strain, salariile sunt mai mari decat la intreprinderile autohtone.

Datorita avantajelor incontestabile pe care le poseda, in ultimele decenii, mentioneaza D. Moldovan : "Toate tarile lumii, dar in mod special cele mai putin dezvoltate, s-au vazut nevoite sa recurga la o noua forma de concurenta intre ele, si anume sa se intreaca in crearea celor mai favorabile conditii pentru atragerea capitalului strain."

Specialistii in domeniu subliniaza ca "incepand din a doua jumatate a anilor 90, ISD au crescut la nivel mondial mai rapid decat alti indicatori macroeconomici, cum ar fi PIB, exporturile sau investitiile straine. In ultimele doua decenii a avut loc o adevarata explozie a ISD, fluxul anual al acestora majorandu-se de la 59 miliarde USD (1982) la 645 miliarde USD (2004). S-a marit si stocul ISD, in anul 2004 atingand suma de 9 trln USD, sporind cu 10% fata de 2003 si de cca. 5 ori fata de 1990.

Care este originea ISD? In linii mari, acestea sunt un produs al STN, constituind proprietatea acestora amplasata in alte tari; astfel, STN organizeaza productia internationala, efectueaza procesul de expansiune a capitalului peste hotare. Urmarind scopul maximizarii profitului prin cresterea volumului vanzarilor, STN cauta sa-si extinda piata de desfacere atat in tarile dezvoltate cat si in cele in curs de dezvoltare. Manevrand aparatul productiv amplasat in diferite tari, STN gasesc cea mai eficienta utilizare a capitalului.

Cresterea volumului fluxurilor anuale ale ISD se datoreaza in primul rand sporirii numarului si puterii productive si financiare a STN. Intre 1999 si 2004 numarul total al STN a crescut de la 37000 la 70000, iar numarul filialelor amplasate in strainatate a crescut de la 170000 la 690000. Volumul global acumulat al ISD (stocul) in marime de 9 trln USD in 2004 era proprietatea a 70000 se STN. Acestea administrau in acel an peste 2/3 din intreg comertul mondial si mai mult de 80% din investitiile straine. In medie, fiecare STN si-a dislocat activitatea de productie in mai mult de 6 tari. Vanzarea marfurilor si a serviciilor de catre filialele straine a STN constituia aproape 19 trln USD in timp ce volumul total al comertului mondial doar cca. 8 trln USD. O atare situatie confirma faptul ca productia internationala bazata pe migratiunea dintre tari a capitalului devine mai importanta pentru promovarea marfurilor pe pietele straine decat comertul international. Actualmente mai mult de 1/3 din operatiunile exportului mondial sunt efectuate prin intermediul livrarilor intercorporative dintre STN.

Desi numarul STN e in continua crestere, rolul principal in economia mondiala apartine unui numar limitat de firme. In 2003 cele mai mari o suta de corporatii transnationale (0,2% din numarul total) administrau peste 8 trln USD. In filialele straine ale acestora erau angajati cca. 15 mln persoane. In prezent ele pot fi numite conglomerate gigant, a caror activitate se extinde asupra tuturor ramurilor economiei contemporane a majoritatii zonelor lumii.

Datele expuse in tabel arata ca STN reprezinta factorul de baza al cresterii si dezvoltarii tarilor in care ele functioneaza.

Cele mai mari o suta STN ale lumii: active, comertul si numarul angajatilor (2000-2004)

Analiza celor mai mari societati transnationale arata ca ele activeaza in tari dezvoltate ca SUA, Anglia, Japonia, Franta, Germania. Pozitia de lider in aceasta grupa o detin corporatii ca: General Electric (SUA), Vodafone Group (Anglia), Ford Motor Company (SUA), Toyota Motor Corporation (Japonia), Total (Franta). In una din cele mai mari STN, Vodafone Group, cota activelor in strainatate constituie 92,8% din volumul total al activelor firmei, volumul vanzarilor in strainatate cca. 84%, numarul angajatilor in strainatate 79% din numarul lor total.

STN investesc intr-o anumita tara cu conditia obtinerii profitului suplimentar de la internationalizarea activitatii sale si a avantajului monopolului. In caz contrar, STN opteaza pentru alte tari. Cele mai mari STN investesc in productia utilajului electric si industria electronica, telecomunicatii, industria automobilelor, extragerea si prelucrarea petrolului.

In ultimele decenii a crescut ponderea STN din tarile in curs de dezvoltare. In aceasta faza ele contribuie activ la sporirea fluxurilor mondiale ale investitiilor. Cota lor in fluxul total al ISD a sporit de la 6% (jumatatea anilor 80) la 11% (a doua jumatate a anilor 90) si a scazut la 8% (2001-2003). In grupul respectiv de STN pe un plan fruntas se situeaza companiile din asemenea tari in curs de dezvoltare ca Hong-Kong, Malaezia si Coreea de Sud.

Analiza celor mai mari o suta de STN conform indicatorului transnationalizarii arata ca indicatorul mediu al grupului, in ansamblu, a constituit 55,8%, adica mai mult de jumatate din volumul activelor sale au fost concentrate in strainatate.