Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie

EVOLUTIA ISTORICA SI POLITICO – GEOGRAFICA A DOBROGEI

geografie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
APELE CURGATOARE: Dunarea, TISA, BEGA, OLTUL
CHEILE OLTETULUI si PESTERA MUIERILOR
DEALU FRUMOS – SCHONBERG - Inceputurile localitatii
GEOREFERENTIEREA DATELOR SPATIALE
ETAJUL SUBALPIN
DELTA DUNARII
SCRIEREA HARTILOR SI AMPLASAREA DENUMIRILOR PE HARTI
SPANIA MEDITERANEANA
ANALIZA MODALA a ROCILOR SEDIMENTARE
DEFILEUL DUNARII

EVOLUTIA ISTORICA SI POLITICO – GEOGRAFICA A DOBROGEI

Geografia nu este altceva decat istorie in spatiu,




asa cum istoria este geografie in timp Elisee Reclus

1. Consideratii privind urmele istorice ale habitatelor urban si rural

Istoricul, urmarind destinele acestui pamant, urmareste o succesiune de culturi suprapuse si de schimbari politice, in care forta cuceritoare vine cand de la nord, cand de la sud si cand de la apus” (C.Bratescu, 1928).

In Dobrogea, mai mult decat oriunde, se gasesc suprapuse civilizatiuni stinse, stravechi, straturi istorice continuand pe cele geologice” (I.Simionescu, 1920).

Incursiunea in timp, prin evidentierea momentelor istorice a civilizatiilor si hegemoniilor politice cele mai importante, consideram ca este absolut necesara in demersul investigarii si cunoasterii dimensiunilor interetnice si multiculturale, ce caracterizeaza Dobrogea ultimilor 100 de ani. In egala masura este aducatoare de informatii si lamuriri privind etapele si conditiile popularii antropice a provinciei, privind diversitatea ei etnica si religioasa, specificul vietii rurale, toponimia si altele.

Un asemenea teritoriu, cum este Dobrogea – punte de legatura si rascruce de drumuri inspre toate punctele cardinale; spatiu, cel mai adesea, de pasaj si eventuala vremelnica locuire sau arena de razboi – este purtatorul unor elemente si caracteristici de viata umana, care razbat peste timp, uneori chiar greu explicabil. Relatia omului cu mediul de locuire, pornind de la confruntare si pana la „simbioza” integrarii lor armonioase, are trasaturi si caracteristici asemanatoare, pe care le regasim si peste generatii, mai ales in mediul rural al Dobrogei, care si astazi – cu toata patrunderea unor elemente tehnice ale civilizatiei moderne – pastreaza o indisolubila legatura cu trecutul, cu modul ancestral de vietuire, fiind inainte de toate inca putin evoluat si slab dotat edilitar.

Marile civilizatii ale lumii s-au manifestat prin cicluri istorice – aparitie, crestere, apogeu, descrestere si disparitie. Ele s-au impus, pana la finele secolului XX, prin putere militara si mai putin prin putere economica si culturala. Doar marile civilizatii, greaca si romana, au generat pe langa forta armata, moduri de viata economica si culturala, superioare timpurilor lor contemporane, reusind sa mentina in spatiul lor hegemonic si teritoriile pe care nu le mai puteau controla militar la fel ca si cele supuse. Prin excelenta aceste civilizatii superioare lumilor lor, au fost civilizatii dominant urbane. Cea mai mare parte a populatiei lor ducea o viata comunitara cu caracteristici urbane – mari asezari, riguros organizate si superior dotate (municipium si coloniae), dispuse in retele bine structurate spatial in asa fel incat sa controleze usor, nu numai locuitorii autohtoni invinsi in lupte, ci mai ales productia si schimbul de produse agro-alimentare.

Urmele arheologice extrem de numeroase si bogate (cele mai raspandite in spatiul euro-asiatic romanizat), reprezinta asadar comunitati urbane puternice (economic, militar) si de mari dimensiuni demografice si arhitecturale.

Populatiile sau popoarele sedentare, cu viata dominant agrara, vietuind in mici comunitati, dominant rurale, - cum au fost si romanii timp de secole, au lasat extrem de putine dovezi arheologice. Ele nu au avut forta economica si culturala a marilor cetati sau colonii, pentru a produce constructii de mari dimensiuni si rezistenta, care sa infrunte timpul, sau sa genereze dovezi culturale (lucrari scrise, sculptura, arhitectura). De aceea istoria le consemneaza existenta accidental sau foarte tarziu – dupa secolele XV, XVI – cand sporeste numarul calatorilor apti sa realizeze lucrari scrise despre locurile prin care au trecut si cand si numarul comunitatilor rurale a mai crescut (o data cu numarul de locuitori si densitatea acestora in teritoriu).

Cu toate acestea „vesnicia s-a nascut la tara”, iar satul poarta in el (prin modul de viata al locuitorilor, prin modul de lucru al pamantului, de organizare a gospodariei si de construire a locuintei, prin traditii, obiceiuri si toponimie), acumulari de existente seculare, dovezi ale continuitatii peste timp, chiar si acele cazuri care au trait episodice distrugeri, stramutari, catastrofe. Asa explicam multimea obiceiurilor venind din perioada precrestina, conservarea in uz a unor unelte si tehnici de lucru stravechi, chiar in paralel cu unele moderne, sau recurgerea la practici de medicina naturista si oculte, ori prezenta in toponimie a unor sume relevante („Valea Dacilor”, „Peceneaga”, „Valu lui Traian”, „Vadu Oilor”, „dicieni”, „veterani”, „mocani”, „ungureni”, „vlahi”, „caloianul”, „paparudele”, obiceiul „capra” etc.).

2. Dobrogea in epocile istorice greaca si romana

Primele marturii de viata omeneasca in Dobrogea dateaza din paleoliticul mijlociu (intre aproximativ 100.000 – 3.500 a.H.), din perioada ultimei glaciatiuni – Wurn – dovedind vietuirea intr-o clima rece, intr-un peisaj de padure si care treptat fac locul unor climate mai blande si unei vegetatii cu plante cu caracter termofil si arbori de clima mai calda. Aceste afirmatii se bazeaza pe o serie de marturii arheologice intre care asezarile din presterile „La Izvor” si „La Adam” de langa Cheia – Targusor, pe Valea Casimcei, sau asezari in aer liber la Saligny, langa Cernavoda ori Pestera, si Castelu, langa Medgidia etc. (A.Radulescu si I.Bitoleanu, 1998).

Existenta asezarilor umane este dovedita arheologic si pentru perioadele urmatoare – Paleoliticul Superior (35.000 – 10,000 a.H.), Mezoliticul (10.000 – 5.500 a.H.), Neoliticul (5.500 – 2.000 a.H.). Cea mai celebra dovada a unei culturi materiale („cultura Hamangia” – numita asa dupa numele turcesc al localitatii Baia, jud. Tulcea, Hamangia, derivat din haman = baiesi) o reprezinta statuetele „Ganditorul” si „Femeia”, descoperite intr-un mormant de la Cernavoda (foto……).

Dovezile de locuire si viata productiva se inmultesc in timpul Epocii Bronzului si al Epocii Fierului (sec. XX – I a.H.), cand incepe istoria getilor pusa in legatura cu evolutia neamurilor tracice din sud. Entitatile tribale din Dobrogea aveau in continuare, acel fundament economic traditional, agrar si pastoral, cu accentuate manifestari mestesugaresti. Aparitia si stabilirea grecilor pe tarmul de vest al Pontului Euxeinos (Marea Ospitaliera) – este o parte componenta a unui mare proces de emigrare, numit colonizarea greaca (sec. VIII – VI a.H.).

Pe litoralul romanesc in afara de Histria, Tomis si Callatis au mai existat si alte orase (colonii), ale caror nume se cunosc din scrieri, dar descoperirea lor arheologica nu s-a produs inca (Phartenopolis – posibil Schitu – Costinesti, Aphrodisias, Eumenia so Heracleia – posibil Enisala).

Histria – cetate milesiana, situata pe malul actualului la Sinoe (tarmul golfului Halmyris, aproape de gurile Dunarii, numita de greci Histros), a luat nastere „in anul 657 a.H., in timpul Olimpiadei 33” (Eusebios Hieronymos, „Cronica”). Dupa circa un secol apar alte doua colonii Tomisul (tot milesian) si Callatisul (creatie doriana) .

In geografia romaneasca, aceasta etapa istorica este de mare importanta, ea constituie momentul de referinta a primelor asezari de tip urban de pe teritoriul nostru. Intr-adevar, ele constituie cele mai vechi orase ale noastre, sunt primele componente ale retelei urbane si inca de la inceputul existentei lor au stabilit relatii de schimb cu populatia autohtona. Ratiunea geografica a prezentei lor in acest cadru consta in beneficiile oferite: schimbul intens de marfuri cu populatia locala si exploatarea agricola. Se comercializeaza marfuri finite aduse din marile centre metropolitane – arme, unelte, podoabe, ceramica de lux, imbracaminte aleasa, masline, ulei de masline – si se obtineau produse specifice zonei – cereale, animale, piei, miere, ceara, peste sarat si afumat etc.

Ariei de activitate negustoreasca a grecilor i se integreaza regiunile Dunarii Inferioare, dominate la nor de geto-daci, iar la sud de alte triburi tracice. Legaturile dintre daco-geti si colonisti s-au amplificat si au fost in anumite perioade chiar determinante pentru supravietuirea cetatilor. Tracii, macedonenii, scitii si chiar celtii, ataca si stapanesc vremelnic coloniile. De la ultimii numiti – celtii, in ultima parte a secolului II a.H., patrunsi prin nord-vestul Dobrogei, provin toponimele Noviodunum (Isaccea) si Arrubium (Macin) (R.Vulpe, N.Gostar, 1967). Desi au sfarsit prin a fi asimilati in masa getilor, scitii prin incursiunile lor venind din nordul Marii Negre, au dus la toponimul provinciei, Scitia Mica, prin antiteza cu marea regiune a scitilor nord-pontici.

In anul 55 a.H. Burebista incepe campania pontica si supune pe rand toate cetatile, de la Albia in Nord, pana la Apollonia in Sud si integreaza Scitia Mica intinsului stat geto-dac ce mergea in sud la muntii Balcani.

Dupa cucerirea Macedoniei si Greciei – transformate in provincii romane, noul imperiu cucereste in intregime in anii 29 – 28 a.H., Schythia Minor si isi stabileste granita la Gurile Dunarii.

„Ultimele doua – trei decenii ale erei pagane si primele ale cele crestine produc o adevarata metamorfoza structurala in viata social – economica si politica la Dunarea de Jos. Cuceritorii aduc cu ei intregul cortegiu al schimbarilor de natura sa transforme regiunea intr-o provincie romana, autentica”. (A.Radulescu, I.Bitoleanu, 1998).

Spatiul romanesc de astazi a fost constituit din doua provincii romane distincte: Moesia Inferior (aparuta in 29/28 a.H.) si Dacua (cucerita in 106 p.H.), reprezentand, prima, o importanta parte a etnicului traco-geto-roman si a doua leaganul daco-roman.

Cercetarile arheologice dovedesc permanenta geto-romana pe tot parcursul secolelor I – VII, iar procesul etnogenetic provocat de romanizarea spatiului carpato – danubiano – pontic nu poate fi inteles fara contributia Dobrogei. In felul acesta se explica mai bine si romanizarea Munteniei de est si a Moldovei (inclusiv Basarabia), avand in vedere timpul indelungat in care de aici a iradiat cultura si spiritualitate geto-romana peste fluviu. O importanta capitala pentru istoria acestor locuri o are opera poetului Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis in anul 9 p.H. si decedat aici in anul 17 p.H. In cele doua culegeri de poezii scrise la Tomis: Tristele si Ponticele, sau in scrisorile exilului, el prezinta oameni, locuri, intamplari, conditii naturale etc. prin care luam cunostinta cu modul de viata al geto-dacilor.

O prezentare geografica a tinutului Pontului Stang unde se afla:

„Nimic de-aici in acolo. Doar frigul si dusmanul!

si marea cu talazul de ger inmarmurit.

Pe tarmul stang de-aice tot Roma e stapana,

Bastarnii si sarmatii sunt chiar vecinii ei;

Aici este cel din urma hotar sub legea Romei.” (Tristele II, V)

Sau

„Vrei tu sa afli, poate, si cine-s tomitanii

Si ce fel de naravuri vad in jurul meu?

Cu getii in amestec sunt grecii de pe-aice,

Dar getii cei salbatici ii covarsesc pe greci.” (Tristele V, 7)

Administrarea romana a teritoriului Dobrogei se realizeaza bine organizat astfel regiunea este divizata in doua parti ora maritimae – zona litoralului cu cetatile grecesti, administrata de un praefectus si restul teritoriului Ripa Thraciae. Ulterior inclusa in Moesia Inferior, Dobrogea este fortificata si sunt stabilite cohorte militare pentru aparare – dispuse la Durostorum, Sucidava, Axiopolis, Arruboum, Troesmis, Novioduhum, Aegyssus, Salsovia si Tomis (legiunile I Italica si a V-a Mcedonica), iar Tomisul devine resedinta administrativa si militara (fig.nr. 20).

Numeroase lupte se dau pentru ocuparea Daciei. Intre cele mai crancene a fost cea de la Adamclisi – Tropaeum Traiani (unde au cazut in lupta 3800 soldati romani si pentru care s-a ridicat monumentul funerar cel mai impunator din zona orientala a imperiului), unde s-a dezvoltat importanta cetate CIVITAS TROPAEI TRAIANI, un rang de municipium. Alaturi cetatilor si in unele cazuri chiar si in teritoriul lor, apar locuinte improvizate sau baraci – numite canabae – ale locuitorilor indigeni sau ale familiilor de soldati romani.

Atacurile barbare se inmultesc si apoi se tin lant in secolele al II-lea si al III-lea p.H. S-au format diferite asocieri si coalitii intre geti, carpi, bastarni (pencini), sarmati, vandali, heruli s.a. care au produs in Moesia Inferior mari distrugeri cetatilor, economiei etc.

In anul 272 imparatul Aurelianus retrage din Dacia armata, autoritatile administrative, mari proprietari s.a., dar consolideaza limes-ul danubian, mentinand Moesia Inferior in granitele imperiului, la fel ca si urmasii sai pana la Constantin cel Mare, care la 11 mai 330 p.H. muta capitala imperiului la Bizant („Noua Roma” devine apoi Constantinopole), mult mai aproape de teritoriul Dobrogei, care astfel capata un rol strategic si mai mare.

3. Habitatul uman si administratia teritoriului in Dobrogea romana



Scitia Mica este cuprinsa in cuprinsul stapanirii romane la inceputul secolului I p.H. la inceput sub forma unui stat clientelar – Regatul Odiris – pana in anul 46 p.H., cand odata cu Tracia si Ripa Thraciae – fostul regat – sunt cuprinse in noua provincie romana: Moesia. Aceasta se intindea de la Drava (in Serbia), pana la Belene (in Bulgaria) si de la Dunare in nord, pana la muncii Hemus (Balcani) in sud.

In 86 p.H. Domitian, din motive militare, separa Moesia in doua Moesia Superior si Moesia Inferior (de la raul Tibrita in Bulgaria, la vest, pana la Gurile Dunarii, in nord-est).

Dovezile arheologice din timpul lui Traian ne prezinta modul de realizare a politicii administrative si militare a Dobrogei. Astfel orasele – colonii grecesti ale Pontului Stang se asociaza in comunitatea oraselor pontice, federatie de sase orase: Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic), Odessos (Varna) si Messembria (Nesebar), numita Hexapolis. Sediul era la Tomis si avea in frunte un pontarch (archiereus), cu atributii de preot. Pe limes-ul dunarean erau teritoriile municipale – patru municipiul: Durostorum (Silistra), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Iglita) si Noviodunum (Isaccea) – cu caracter militar si legate intre ele, dar si cu orasele – cetati pontice, printr-o retea de drumuri bine intretinuta. In afara acestora organizarea militara mai includea si castre, iar pe langa acestea existau canabae – adevarate orase ale colonistilor romani. Aceste asezari cu caracter erau incluse spatiului administrativ numit teritorium municipii, iar spatiile locuite de autohtoni erau numite teritorium incolae. Asezarile de tip rural si teritoriul lor, locuite mai ales de getii autohtoni, se numesc vicus, pagus, villa rustica. Cateva exemple de astfel de asezari, unde alaturi de geti existau colonisti si veterani romani, ca si neamuri tracice aduse din sud:

Numele roman

Numele actual

VICUS QUINTIONIS

SINOE

VICUS BUTERIDAVA

MIHAI VITEAZU

VICUS CLEMENTIANI

M.KOGALNICEANU

VICUS ULMETUM

PANTELIMONUL DE JOS

VICUS NOVUS

ENISALA

VICUS VERGOBRITTIANI

COGEALAC

Dispunerea si organizarea spatiala a retelei de municipii castre si cetati prezenta aliniamente paralele pe directia generala sud-nord:

a.       linia dunareana – cetati: Altinum (Oltina), Sacidava (Dunareni – Rasova), Axiopolis (Cernavoda), Capidava, Carsium (Harsova), Cius (Garliciu), Trocsmis ( Iglita), Arrubium (Macin), Dinogetia (Garvan), Noviodunum (Isaccea), Aegyssus (Tulcea), Sasovia (Mahmudia – Bestepe);

b.      linia de mijloc – Marcianopolis (in Bulgaria), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Ulmetum (Pantelimonul de Jos), Iboda (Slava Rusa), Noviodunum;

c.       linia marii – Dionysopolis (Balcic), Callatis (Mangalia), Parthenopolis (Schitu – Costinesti), Stratonis (Tuzla), Tomis (Constanta), Histria, Aegyssus.

Reconstituirile planimetrice ale cetatilor romane prezinta urmatoarea morfostructura: in general, o magistrala axiala intre doua porti de cetati, o trama stradala cu impartire simetrica, avand edificii publice – temple, sanctuare, amfiteatre, colegii, terme, gimnazii, magazine, piete, bai publice, pontice etc. Cetatile pontice prezinta o convergenta a tramei stradale spre mare, dar cu o structura rectangulara – deseori cu unele abateri de la patrulaterul regulat – si cu textura dispunerii edificiilor in unghiuri drepte.

Dotarea tehnico – edilitara a oraselor includea sisteme de aprovizionare cu apa – retele de apeducte, cisterne de captare a apei, galerii, puturi de aerisire etc. – care puteau functiona si in caz de asediu pentru ca erau total subterane. De exemplu Tomisul avea principalul apeduct pornind de la Ovidiu, pe malul lacului, de unde se captau izvoarele in cisterne captusite cu barne de lemn si din care pleca, folosindu-se diferenta de nivel, apeductul construit din ceramica – tubuli – unita la imbinari prin calti si caementum. In subsolul peninsulei constantene se afla o deasa retea de canale – galerii, sapata in calcar, la adancimi de 16-17 m si avand deschiderea de inaltimea unui om – 1,60 – 1,70 m.

Orasul – cetate

Locul de aprovizionare cu apa

TOMIS

- Ovidiu, izvoare pe malul lacului Ovidiu

- Potarnichea, din panza freatica

HISTRIA

- Fantanele, din izvoare captate

CALLATIS

- din izvoare si panza freatica la vest de oras

TROPAEUM TRAIANI

- Sipote, din izvoare captate

- vaile vecine, captate don strat freatic

4. Dobrogea in timpul marilor migratii medievale

Imparatul Dioclitian in reforma administratiei pe care o face, revine pentru teritoriul peninsular dintre Dunare si mare la vechea denumire de SCYTHIA, iar prin extrapolare, toti locuitorii sunt numiti sciti. Acest fapt este consemnat si in lucrari teologice, care dovedesc prezenta Sfantului Apostol Andrei in tinuturile scitilor, cu precadere in Scitia Mica. Neamurile geto-daco-romane sunt cuprinse organic de procesul evanghelizare si daca in primele veacuri au trebuit sa faca fata persecutiilor administrativ romane, dupa 313 p.H. – Edictul de la Milano – au putut sa se manifeste liber. Asadar etnogeneza romaneasca a integrat organic invatarea crestina.

Perioada secolelor IV – VIII a fost una dintre cele mai grele si devastatoare pentru aceasta provincie care devine cap de pod si cale de trecere pentru nenumarate populatii migratoare, al caror scop comun era ajungerea la Constantinopol. In succesiunea lor cronologica principalele popoare care au invadat Scitia Mica, ramasa in continuare romana, sunt: 238 p.H. – carpii – invadeaza Scitia si devasteaza Histria; 378 p.H. – gotii – prada regiunea si temporar sunt colonizati in zona Constantei; 434 p.H. Hunii pustiesc zone intinse la Sud de Dunare ajungand pana la Constantinopole; incepand cu 488 p.H. – cete de slavi, care aduceau cu ei o viata primitiva, dar asezata si dotata cu elementele culturale necesare unei convietuiri linistite, trec Dunarea alezandu-se durabil in toata regiunea, pana la muntii Haemus, dupa anul 600; 529 p.H. – bulgarii; 578 p.H. – avarii ierneaza in Dobrogea, iar in primavara lui 579 ataca Tracia; cete razboinice sub conducerea lui Asparuch ocupa zona de est a actualei Bulgarii si parti ale Dobrogei, stabilindu-si resedinta la Pliska (intre Sumla si Varna); Bizantul nu poate impiedica simbioza bulgaro – slava; in 934 p.H. trec Dunarea cetele nomade ale pecenegilor care ajung pana la Durostorum (Silistra) – (de la ei toponimul Peceneaga, sate in judetul Tulcea si Constanta); in anul 1094 cumanii ataca imperiul, ocupa Thema de Paristrion si ajung pana la Adrianopol (de provenienta cumana sunt toponimele Baragan si Deliorman). Cele doua popoare – pecenegii si cumanii – sunt neamuri de origine turcica si au atacat Imperiul Bizantin vreme de doua secole pana bolile si luptele i-au scos de pe scena istoriei; - in anul 1241 are loc teribila invazie a tatarilor care instaureaza la sud de Dunare in 1242 o dominatie crunta a populatiei si stagnare economica (A.P.Arbore, 1922, A.Radulescu, I.Bitoleanu, 1998).




5. Evolutii ale habitatului si organizarii administrative in Dobrogea secolelor VII – XV

Odata cu debutul secolului VII si transformarea Imperiului Roman de Rasarit in Imperiul Bizantin se produc si modificari in organizarea si administrarea teritoriului Dobrogei, numita in continuare Scitia Mica.

Heraclius (610 – 641) restructureaza fundamental administratia, impartind imperiul in theme conduse de un strateg, care reunea puterea civila cu cea militara, iar stratiotii erau soldatii improprietariti cu loturi de teren si decifixati zonei pe care o aparau (I.Barnea, 1971).

Integrarea Scitiei Mici in Imperiul Bizantin s-a facut prin transformarea ei in THEMA PARISTRION, in a doua parte a secolului VII in conditiile atacurilor slavo-bulgare. Izvoare scrise consemneaza existenta a 15 orase, majoritatea pastrand vechiul nume – Tomis, Callatis, Axiopolis, Capidava, Tropaeum etc. – iar altele avand modificari de pronuntie sau nume schimbate – Carsus, Istros, Zelpa, Constantiana s.a., organizate in tot atatea eparhii avand resedinta religioasa, sediul mitropoliei, la Tomis. Apar si cetati noi – Pacuiul lui Soare, intr-un Ostrov dunarean la 20 km aval de Dorostolon (Silistra), pentru apararea lui. Tot in scop defensiv, in fata atator valuri de invadatori se realizeaza si cele trei valuri de aparare situate intre Constanta si Cernavoda (doua din pamant, valul mic, cu inaltimi de 1-3 m si lat de 7-10 m si valul mare, cu inaltimi de 3,5 m si doua randuri de santuri, iar al treilea, valul de piatra, este tot din pamant, peste care este ridicat un zid din piatra cu inaltimea de 1 m (fig.nr.21).

In secolul al XII-lea se fomreaza organisme autonome – care se opun atat dominatiei bizantine, cat si invaziilor din nord, nord-est – ale populatiei autohtone, dominata de romani: Tatos, Sestlav, Satza, Jupan Dimitrie, Jupan Gheorghe s.a. Rasculatii impotriva dominatiei bizantine, fratii Petru si Asan si apoi celalalt frate – Ionita, creaza un stat in nord-estul Bulgariei, cu capitala la Tarnovo, numit la inceput „Valahia”, apoi taratul romano-bulgar.

Pe terenul slabit de autoritate in Dobrogea la jumatatea secolului XIII (1262 – 1264), Bizantul permite unui grup de turci selgiucizi – condus de Sari Saltuk Dede – sa se stabileasca in zona Babadagului. Apoi se produce stabilirea negustorilor italieni (venetieni, genovezi si raguzani) in bazinele Marii Negre si Dunarii, acestia impulsionand comertul si dezvoltand numeroase orase si cetati dunarene si pontice – Chilia, Licostomo, Vicina, Braila, Pina Pietrii, Harsova, Pacuoul lui Soare etc.

Decaderea puterii bizantine si atacurile tatarilor szabiliti in Crimeea si ale turcilor patrunsi in Europa, contribuie la aparitia unor state feudale independente (ale lui Sisman, la Tarnovo si Stracimir, la Vidin, bulgare si cel al romanilor din Dobrogea condus de Dobrotici, cu resedinta la Varna).

Inaintarea turcilor in Peninsula Balcanica se continua cu transformarea in pasalak, iar principatul lui Dobrotici intra in stapanirea voivozilor basarabi ai Tarii Romanesti, pana la inceputul secolului XV. Cel care va ramane cel mai insemnat voievod roman din aceasta perioada – Mircea cel Batran – stapanitor al cetatii Darstorului si al tarilor din Dobrotici („terrarum Dobrotici despotus”), va infrunta victorios de mai multe ori armatele otomane si intre altele va consolida cetatile de la Isaccea, Enisala, Silistra s.a.

6. Dobrogea provincie otomana – colonizarea turco-tatara si administrarea teritoriului

Importanta strategica si militara a Dobrogei a crescut continuu, odata cu amplificarea rivalitatilor dintre marile puteri din jumatatea estica a Europei, in relatie cu rolurile ofensiv, initial si defensiv, apoi ale Imperiului Otoman.

Obiectivul principal al otomanilor in Dobrogea a constat in asigurarea unei legaturi permanente cu hanatul tatar din Crimeea, aliat mai tot timpul, si a unei baze permanente de ofensiva impotriva statelor romane, Poliniei si mai ales Imperiului Rus.

Turcii refac si intaresc vechile cetati si adauga Dobrogei noi fortificatii. O atentie speciala este data cetatii de la Isaccea, un fel de cheie a sistemului de fortificatii si al apararii din tot teritoriul si construiesc cetatile: Kara Harman (Vadu) la tarmul marii, o cetate bine fortificata la Harsova si fortificatii de aparare la Tulcea si Babadag.

Dupa constituirea Hoardei de Aur, la mijlocul secolului al XII-lea, influenta ei politica s-a extins si spre gurile Dunarii. O prima marturie scrisa despre stabilirea unui grup de tatari in Dobrogea, o avem de la geograful arab Abdulfeda care ii mentiona la Isaccea „un oras in Tara Vlahilor” si dateaza dinainte de includerea provinciei in Imperiul Otoman (M.Ali Ekrem, „Din istoria turcilor dobrogeni”, Ed.Kriterion, 1994, Buc.). Un alt arab Ibn Batuta ii pomeneste pe turco-tatari ca locuind la Babadag (grupuri de selgiucizi), condusi de dervisul Sari Saltuk Dede, pe la jumatatea sec. X Din coabitarea cu romanii si alte populatii existente in zona se apreciaza ca o parte dintre ei s-au crestinat dand nastere gagauzilor, altii s-au integrat in masa turcilor musulmani si in fine unii au determinat islamizarea unor grupuri crestine – asa numiti citaki – despre care vorbeste calatorul turc Evlya Celebi.

Dupa cuprinderea Dobrogei in Imperiul Otoman, a sosit aici o numeroasa populatie de turci oguzi, venind din regiunile balcanice anterior ocupate si din Anatolia. Are loc in secolele XV – XVI o noua sinteza etnica, desfasurata in mai multe etape (conform lui Osman Turan, „Istoria selgincizilor si civilizatia turco-islamica”, Ankara, 1965, citat de A.Radulescu si I.Bitoleanu, 1998, p.209), „brunet la sub, blonzi la nord, mongoloizi la est si indo-europeni la vest”, alaturi putand intalni in Dobrogea si turci oguzi, crimeeni si negai blond – roscati, ne pare amprenta genetica de la cumani. Acest proces de sinteza etnica a turco-tatarilor s-a produs in Dobrogea odata cu islamizarea Hoartei de Aur (secolul al XIII-lea) si in continuare in secolele XIV – XVI, pe fondul islamizarii si al osmanizarii limbii (tatarii crimeeni s-au osmanizat incepand cu 1475, dupa cucerirea coloniei genoveze Coffa). Deja in secolul XVIII toate grupurile de turci din Dobrogea sunt mentionate in aceleasi documente imperiale (tahrir defterleri), sub denumirea generala de „evlid - ; fatihin” („fii ai lui Mehmed al II-lea Cuceritorul”), fara sa fie diferentieri intre tatari si oguzi. Traditional insa, s-a transmis din generatie in generatie, ramura si subramura etnica de orginine, astfel ca turci dobrogeni stiu carei subramuri apartin: cungar (suhgar), keris (kerci), tat, nogay (girgeali).

„Detasarea de masa turcica asiatica a facut ca ei sa pastreze in traditiile lor laice si religioase elemente ramase inca din perioada preosmana si anterioara islamismului. Ele sunt reflectate in ritualul funerar, in cultul focului, in sarbatorile legate de anotimpuri, in folclorul local” (A.Radulescu, I.Bitoleanu, 1998, p.210).

Cu timpul toata viata culturala si invatamantul se vor desfasura in limba turcilor osmanlai, mai evoluata decat cea orientala.

Interesele politico-militare ale otomanilor au generat o modalitate de schimbare a configuratiei etnice in noile teritorii cucerite. Astfel si in Dobrogea ei colonizeaza diverse populatii musulmane alcatuite din turci si tatari, in mod predilect grupuri turanice din Anatolia, netrecute inca la viata sedentara. In acest scop era folosita metoda deportarii (surgun) si a mutarilor fortate. Aceasta populatie a fost asezata in partile centrala si sudica ale Dobrogei si avea importante obligatii militare.

In paralel cu patrunderea populatiei musulmane in Dobrogea otomana, constatam si aparitia unor grupuri de supusi ai imperiului, crestini sau de alte religii, care insa erau atrasi de activitati comerciale si de negot si care s-au stabilit exclusiv in orase: raguzani, armeni, greci, evrei. Alaturi de autohtonii, majoritar romani, ei contribuie la realizarea unui mozaic etnic al populatiei, cu un caracter cosmopolit, mai ales in cazul oraselor danubiano-pontice. Raguzanul Paolo Giorgio, la sfarsitul secolului XVI, constata ca nici un oras important al Dobrogei „nu este locuit numai de turci sau de crestini”, ei sunt amestecati, dar „in fiecare din orase numarul crestinilor este mai mare decat al turcilor”.

In secolele XVI-XVII o importanta comunitate de limba italiana si religie catolica, apartinand Republicii din Raguza (tarmul adriatic – zona Dubrovnikului de astazi), a creat colonii in toata Peninsula Balcanica, inclusiv in orase al Dobrogei (Silistra, Babadag, Isaccea, Tulcea s.a.), ei avand acordul Portii de a se ocupa de tranzitul si negotul de produse manufacturate si coloniale.

Comunitati coloniale de armeni – si ei aveau in principal preocupari negustoresti – apar in secolele XVI-XVII, la Silistra, Babadag, Constanta si alte orase.

In secolul XVIII, cand rolul financiar al Fanarului a crescut la Constantinopol, grecii devin tot mai prezenti si ii concureaza pe armeni ajungand sa ii depaseasca. Greci au locuit cu precadere in orasele – noduri comerciale: Silistra, Babadag, Isaccea, Tulcea.

In secolele XVIII – XIX se aseaza in Dobrogea populatia venita din diferite regiuni ale Rusiei, formata din cazaci, lipoveni si ruteni. Ei au cunoscut la inceput locurile ca teritoriu dusman. In numeroase randuri atacand pe mare, prada si distrug Constanta, Karahorman, Babadag, Isaccea. Evenimente istorice europene, fac ca dupa 1709 – batalia de la Poltava – cazacii zapovojeni, in frunte cu hatmanul lor Mazepa sa plece in refigiu in Dobrogea, unde sultanul le-a cedat o portiune de teritoriu cuprins intre bratul Sf.Gheorghe (la nord), lacul Razim (la sud-est) si o linie ce unea Isaccea prin actualele sate Posta, Lastuni si Zebil, pana in limanul Babadagului.

In secolele XVI – XVII orasele dunarene continua sa prospere, iar dintre ele sunt: Silistra, numita de romani Darstor (confirmari ale numelui in anii 1603 – raguzanul Aloisio Radibrat, 1636 – sotia regelui Poloniei la Inalta Poarta), mai spre nord Rasova (apare la targ pe harti din secolele XVII-XVIII), Cernavoda („asemenea unui oras” – scria Evlya Celebi), Harsova, Macin, Isaccea si Tulcea (pe o harta germana din jumatatea secolului XVII, apare redata ca oras important cu cetate si turnuri de aparare si paza).

In partea centrala a Dobrogei pe o axa sud-nord, pe unde inaintau spre Dunare armatele otomane, se aflau Bazargic, Carasu (Medgidia) si Babadag (care a cunoscut mai multe etape de crestere si decadere, resedinta administrativa cu rol militar si economic).

Spre deosebire de acestea, viata oraseneasca de la tarmul marii cunoaste, in perioada celor doua secole amintite, o decadere accentuata. Porturile Constanta (Custenge), Mangalia (Pangala, Bengala) si Kara – Harman (Vadu) erau greu accesibile si foarte putin folosite, orasele lor fiind fie distruse in buna masura, fie cazute in paragina.

In veacul XVIII, Dobrogea devine un teatru de razboi aproape permanent cu consecinte dezastruoase asupra populatiei, asezarilor si vietii economice. Circulatia pe Dunare a fost blocata, iar scaderea populatiei productive (musulmanii erau solicitati de obligatii militare si dintre autohtoni si celelalte semintii multi se refugiau) si a productiei, au dus la decaderea si ruinarea celor mai multe orase si targuri.

Imperiul Otoman este tot mai supus presiunilor militare la Dunare si treptat, in urma unor infrangeri pe campul de lupta pierde teren si exclusivitate asupra Dunarii. In 1774, prin pacea de la Kuciuk – Kainargi, Rusia capata dreptul de navigatie pe Dunare – si este urmata in 1791 (pacea de la Sistov), de Austria, care castiga definitiv dreptul de navigatie pe intregul curs al Dunarii. In 1829 este oficial abolit monopolul Imperiului Otoman asupra circulatiei pe Dunare, iar interesele economice ale marilor puteri ale timpului, se extind si asupra acestui teritoriu (multe state stabilind in zona consulate pentru a supraveghea mai bine teritoriul si pentru promovarea interesului lor in comert si navigatie).

Criza orientala se manifesta in Dobrogea din plin, ca intr-o arena deschisa in care alaturi de puternicele si desele confruntari turco-austro-ruse (numite in istorie „criza orientala”), se dezvoltau legaturile intre romanii din provincie si din cele doua principate situate la nord de Dunare. Constiinta originii comune si a stapanirii de drept asupra teritoriului amplifica participarea si a romanilor la diferite conflicte. Astfel in 1603 la scurt timp dupa expeditia lui Mihai Viteazul, un alt domnitor roman, Radu Serban, a atacat pe turci la Silistra, ii alunga din cetatea Brailei si urma unui nou atac la Harsova, ii infrange pe turci, fiind, cum spune N.Iorga, „o adevarata cucerire a provinciei”.

O coalitie armata a principatelor romane, antiotomana a reunit in anii 1659 – 1661 Moldova (Mihnea al II-lea), Muntenia (Constantin Serban) si Transilvania (Gheorghe Rakoczi al II-lea). Numeroase au fost razvratirile antiotomane, participarile la coalitii contra Portii si deseori Dobrogea, a fost fie locul de lupta, fie locul de trecere, de hartuieli si pustiiri, ceea ce a imputinat drastic numarul locuitorilor sai, fie ei de orice natiune. Cu tot caracterul sau labil insa (provocat mai ales de fluctuatia populatiilor colonizate de puterea militara), populatia Dobrogei cu o compozitie etnica eterogena, a avut in elementul romanesc, numeric, economic si cultural, elementul prevalent, cel mai stabil. Dupa constituirea statului roman prin unirea principatelor in 1859, legaturile romanilor peste Dunare s-au amplificat devenind permanente, plurivalente si au dobandit o semnificatie nationala evidenta. Din aceasta perspectiva Razboiul de Independenta (1877 – 1878) ruso-romano-turc, se impunea. El consemna in istorie, nu numai revenirea provinciei la statul modern al romanilor, ci si intrarea intr-o alta era a evolutiei sale, in care trendul era cel al dezvoltarii sub toate planurile si racordarii la valorile civilizatiei europene.

Din punct de vedere administrativ, in perioada otomana Dobrogea a facut parte din vilaietul Rumeliei (un vilaiet reprezenta o mare provincie a imperiului si era condus de pasale cu titlul de „beilerbei”). In cadrul vilaietului erau in subordine provincii mai mici, numite sangeaclic, conduse de „sangeacbei”, iar tinutul constituia sangeacul de Silistra, ajungand in timp chiar la statutul de vilaiet de Silistra, de Babadag sau de Oceanov, dupa cum era situata resedinta.



Diviziunile administrative de baza ale sistemului otoman erau „cazalele” avand si relevanta judiciara si conduse de judecatori musulmani, numiti „cadu”. Toti locuitorii imperiului erau socotiti supusi chiar si cei nemusulmani, care aveau conditia juridica de „raya” si aflandu-se sub incidenta legilor islamice („seriat”). In timp Dobrogea a devenit o unitate administrativ teritoriala de sine statatoare, iar principalele cazale (cu toate modificarile intervenite in timp), in numar de opt au fost: Tulcea, Isaccea, Harsova, Babadag, Carasu, Constanta, Mangalia si Silistra.

7. Dobrogea – provincia pontica a Romaniei

Revenita sub autoritatea statului roman, Dobrogea s-a bucurat timp de aproape trei decenii de o legislatie speciala instituita prin „Legea pentru organizarea Dobrogei”, promulgata la 9 martie 1880 si numita de M.Kogalniceanu „Constitutia Dobrogei”, deoarece reglementa drepturile dobrogenilor, puterea judecatoreasca, administratia, finantele si puterea armata. Purta spiritul Constitutiei Romaniei din 1866 si al liberalismului autorilor, M.Kogalniceanu si magistratul Remus Opreanu, prefectul Constantei.

Legea a impartit Dobrogea in doua judete Tulcea – cu ocoalele (plasile) Babadag, Tulcea, Macin, Sulina – si Constanta – cu ocoalele Constanta, Mangalia, Harsova, Medgidia si Silistra Noua. Judetele aveau in frunte prefecti, fiecare ocol (plasa), avea un administrator, iar comunele urbane si rurale, erau conduse de primari, cu ajutorul unor consilii comunale. Limita demografica a declararii unei localitati comuna consta in numarul de cel putin 100 de familii, iar articolul 13 al legii declara cetateni romani pe „toti locuitorii din Dobrogea care, in ziua de 11 aprilie 1877 erau cetateni otomani”. Legea mai proclama egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor, asigurand libertatea constiintei, libertatea cultelor si a revedincarii dreptului de proprietate. In acelasi timp legea prevedea ca ramaneau proprietate absoluta a statului : padurile – cu unele exceptii, minele, lacurile, baltile, canalele si pescariile, pamanturile emigrantilor. Statul roman dobandea, astfel, un patrimoniu bogat, care a fost administrat cu simt civic si a facut, in mai multe etape, efectul unor improprietariri – de exemplu 1903, „Legea de improprietarire a luptatorilor din razboiul de la 1877-1878” prin care se acordau 2000 m.p., loc de casa si 8 ha, teren agricol (din care 1 ha loc de izlaz), materiale de constructie pentru casa, inventar agricol si scutiri de impozite pe cinci ani.

Avand in vedere ca doar pentru cca 25% (adica 208.113 ha) existau tapiuri (acte otomane de proprietate) peste 577.000 ha cultivabile apartineau, dupa 1880, statului, iar restul terenurilor, ocupate de ape, paduri, locuri inundabile, stancarii, stufaris etc., completau suprafata totala de 1.562.362 ha a Dobrogei.

Unul din principiile noii legislatii romanesti asupra Dobrogei a fost consolidarea, stabilirea si valorificarea proprietatii funciare, ceea ce presupunea un spor demografic asigurat provinciei. Prin efectul masurilor intreprinse se constata stabilirea in Dobrogea a unui important numar de locuitori din Transilvania si Banat (conform lui D.Sandru, 1846, circa Ľ dintre romanii dobrogeni, inainte de Primul Razboi Mondial) si apoi, din Regat, Oltenia – judetele Mehedinti, Dolj, Muntenbia – judetele Vlasca, Muscel, Ramnicu Sarat, Buzau si Moldova – judetele Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova s.a. Ca urmare populatia Dobrogei care era, in anul 1878, cu putin peste 100.000 locuitori, ajunge in 1913 la 381.306 locuitori, cu un indice de natalitate de 48,7 la mie superior mediei pe tara (care era de 43,4 la mie).

Compozitia etnica a Dobrogei din anul 1913 prezenta 56,84% ponderea populatiei romanesti si 43,16% alte nationalitati (bulgari, turci, tatari, lipoveni, greci, germani, evrei, italieni, armeni etc.), adica 216.000 romani si 164.000 alti locuitori (I.N.Roman, 1922).

In 1913, al doilea razboi balcanic se incheie cu incorporarea teritoriului din sudul Dobrogei, frontiera romano-bulgara pornea „de la Dunare, la sud de Turtucaia, ca sa ajunga la Marea Neagra, la miazazi de Ecrene. Pana in 1940, acest teritoriu numit Dobrogea Noua sau Cadrilater si format din doua judete Durostor (cu resedinta la Silistra) si Caliacra (cu resedinta la Bazargic), s-a dezvoltat in cadrul statului roman si a generat, atat in plan local, cat si in relatia cu Bulgaria, numeroase tensiuni (si chiar mari violente, mai ales in 1916-1918, cand Dobrogea a fost ocupata de trupele bulgaro-germane). Intr-o situatie dificila si un context international nefavorabil, Romania semneaza Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care se stabilea cedarea catre Bulgaria a Cadrilaterului, fiarea „definitiva si perpetua” a noii frontiere (din aval de Silistra pana la 8 km, sud de Mangalia) si sa procedeze la schimbul de populatie intre judetele cedate si cele din Dobrogea Veche. Teritorul cedat era de 7700 kmp si efectivele demografice avute in vedere pentru schimb erau de 58.000 romani din Caliacra si 59.000 romani in Durostor si respectiv 23.000 bulgari din Tulcea si 26.200 bulgari din Constanta.

Referitor la asezari putem constata ca in perioada interbelica s-a produs, in lipsa unor proiecte teritoriale de dezvoltare echilibrata, o evolutie inegala a localitatilor urbane, atentia principala fiind acordata celor de la tarmul marii. Cele mai mari progrese s-au inregistrat in Constanta (apar si statiunile balneoclimaterice Mamaia, Eforie, Techirghiol), apoi in Sulina, care ajunge la peste 40.000 locuitori, un oras port cosmopolit, statiune balneara din 1932. Alte orase precum Tulcea, Babadag, Macin, fac progrese lente. In schimb, unele comune rurale, favorizate de activitati economice, de pozitia geografica si de dezvoltarea cailor de comunicatie, isi ridica standardul, avand aspectul unor adevarate targuri – Murfatlar (Basarabi), Cobadin, Hamangia (Baia), Isaccea, Cogealac, Ostrov s.a.

Al doilea Razboi Mondial si perioada de sovietizare urmatoare lui, au provocat mari distrugeri, indeosebi la Constanta, dar si in alte localitati Sulina, Tulcea, Cernavoda etc. Constanta si Sulina au fost puternic bombardate in zilele de 23-25 august 1944, iar intrarea trupelor societice in Tulcea (27 august) si Constanta (29 august) s-a facut ca si cand ar fi fost trupe de ocupatie, intrate prin lupte, devastand, rechizitionand si ocupand cu forta navele militare si civile, imobile, bunuri, locuinte etc. Nationalizarea industriei si celorlalte capitaluri (financiar, comercial, turistic s.a.) si apoi cooperativizarea agriculturii au provocat mari bulversari ale vietii sociale, economice, atingand grav chiar vitalitatea demografica si stabilitatea habitatului. Dupa etapa de instaurare a noului regim totalitar si inscrierea intr-un proces evolutiv de dezvoltare economica si relaxare a vietii social-culturale, prin anii 1960 incep sa se indrepte importante fonduri si sa se creeze mari proiecte de dezvoltare a regiunii. Tocmai artera danubiana si orizontul marin ale Dobrogei au fost factorii care au impulsionat dezvoltarea industriei, comertului si transporturilor, iar potentialul turistic al litoralului si deltei si agricultura irigata au conturat o noua economie, un potential extrem de atractiv, care a inceput sa fie dezvoltat la un nivel superior, de mari dimensiuni.

In acest fel Dobrogea devine o regiune prioritara pentru mari investitii care modifica intre anii 1960 – 1990 radical structurile sociala, economica, demografica si habitatul uman. Chiar mediul natural sufera modificari insemnate prin: construirea imensului complex portuar Constanta – Constanta Sud Agigea, Canalul Dunare – Marea Neagra si ramificatia Poarta Albi – Midia Navodari, amenajarea hidropiscicola a complexului lagunar Razim, porturile maritime Mangalia si Midia, lucrari de protectie a tarmurilor si construirea statiunilor turistice. Lor le sunt contemporane mari investitii industriale: Combinatul Metalurgic Tulcea, Santierele Navale Constanta si Mangalia, Combinatul Petrochimic si Rafinaria Midia – Navodari, Combinatul de lianti si ciment Medgidia, Centrala Nuclearo-Electrica Cernavoda, iar agricultura modifica substantial peisajul intr-unul agrar al campurilor cultivate deschis, culturi vegetale, indeosebi cerealiere in sistem intensiv – irigat, dar si plantatii viticole insemnate amenajate pe sisteme de terase antropice spre Dunare, la Ostrov si Niculitel si pe Valea Carasu (din care porneste cel mai mare sistem de irigatii din tara).

In aceasta perioada talia demografica a unor orase creste puternic – in special Constanta, dar si Navodari, Medgidia, Cernavoda si Tulcea – apar noi orase – Navodari, Basarabi, Ovidiu, iar unele asezari rurale capata dimensiuni functionale si fizionomii urbane: M.Kogalniceanu, Agigea, Baia, 23 August, Tuzla, Valu lui Traian. Scade in schimb populatia din mediul rural cu deosebire din zona deltei, a podisurilor Casimcei si Oltinei, unde s-a ajuns chiar la desfiintarea unor sate, iar altele sunt in pragul disparitiei.

Procesele economice de mare anvergura au generat in afara unei dinamici demografice aparte, cu un ritm anual de crestere foarte ridicat, si o modificare radicala a structurii etnice a populatiei. Atragand forta de munca din toata tara in Dobrogea a crescut numarul locuitorilor in 80 de ani de aproape trei ori (de la 380.430 locuitori in 1912, la 1.019.766 locuitori in 1992), ceea ce coroborat si cu unele procese de schimb de populatie si emigrari de grupuri etnice, a modificat fundamental si structura etnica a populatiei Dobrogei (de la 56,8% ponderea romanilor in 1912 a crescut la 90,8% in 1992 – ceea ce face ca Dobrogea sa devina dintr-o porvincie cu pondere scazuta a romanilor, intr-una care are o pondere a minoritatilor etnici sub media pe tara, respectiv in Romania 10,5% si in Dobrogea 9,2%, in 1992).

In ultimii ani, urmare a modificarilor geostrategice politice, economice si militare survenite Dobrogea – trecuta o data cu toata tara in structura euro-atlantica a NATO si aspirand la rapida integrare in Uniunea Europeana – a devenit spatiul militar cel mai atractiv stabilirii unor baze militare americane si NATO, si totodata are mare atractivitate economica pentru pozitia geografica, potentialul natural, hinterlandul pontic.

In vederea racordarii la structurile economico-administrative ale U.E. s-a produs o regionalizare economica a Romaniei si cele doua judete dobrogene au fost cuprinse in regiunea de dezvoltare de sud-est (alaturi de judetele Galati, Braila, Buzau si Vrancea).

8. Concluzii istorico-geohrafice si geopolitice asupra potentialului geodemografic si de habitare al Dobrogei

Dobrogea este:

    • componenta fundamentala a spatiului etnografic al romanilor;
    • permanenta poporului roman de la formarea sa si pana azi, in cadrul teritoriului dobrogean;
    • teritoriu de crestinare si iradiere a crestinismului in bazinul Dunarii de Jos;
    • unitatea materiala si spirituala a poporului roman pe intreg spatiul de formare si de existenta al acestuia;
    • o amprenta mai puternica a influentei romano-bizantine, comparativ cu restul teritoriului tarii si manifestarea unei influente turco-tatare in limba, toponimie, traditii, arhitectura s.a.;
    • un „melting pot” al populatiei romanesti venita din toate provinciile tarii – devenita dominant majoritara intr-o structura etnica mozaicata;
    • provincia romaneasca cea mai bogata in vectigii antice greco-romane, medievale bizantino-otomane si paleocrestine;
    • spatiu de suprapunere a celor mai multe civilizatii umane cunoscute in istoria romanilor, cu situri habitale neintrerupt active, sau cu unele intermitente;
    • are si spatii critice, restrictive locuirii, indeosebi in zona mediului de viata umed – delta si lunca Dunarii;
    • a cunoscut procese geodemografice de migrare, coloniztare, transhumanta, exod rural, crestere urbana exponentiala a populatiei;
    • a fost in lungi perioade ale istoriei sale zona de pasaj pentru multe neamuri (mai ales migratoare), provincie de frontiera cu rol militar sau teatru de razboi – toate cu puternice consecinte negatice asupra locuirii si locuitorilor;
    • exista o solida retea de asezari, un sistem bine structurat, cu dispunere generala pe linia marilor rute istorice – valea Dunarii, tarmul marii, valea Carasu, drumul intern al stepelor pontice;
    • polii strategici ai puterii militare ai ultimelor patru secole (din Nord – Rusia, din Sud – Turcia), pe a caror directie se dirijau fluxurile etnodemografice si comerciale, s-au schimbat in ultimul deceniu, polii au devenit vest (euratlantic) si est (asiato-slav), iar directia fluxurilor de toate tipurile este est – vest, in chip fericit in lungul Dunarii;
    • convietuirea interetnica armonioasa (modelul dobrogean) prezinta interes regional si chiar mai larg, avand in vedere devenirea Romaniei membru NATO si spatiu de interferenta intre crestinism si islamism.


loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1500
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site