Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie

Geopolitica anglo-americana

geografie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Clima Romaniei
Geografia Fizica a Romaniei
GEOGRAFIA ACTIVITATILOR INDUSTRIALE: INDUSTRIA SIDERURGICA
Statele Unite ale Americii - Principalele atractii
BISTRITA-TROTUS
INVELISUL GEOGRAFIC - MEGAGEOSFERA INTEGRATA
Podisul Dobrogei
Strasbourg
DELTA DUNARII
Orasul Londra

Geopolitica anglo-americana

Geopolitica anglo-americana a aparut si evoluat independent de cea germana. Principalele personalitati ale acestei scoli - Alfred Mahan si Halford Mackinder - nici nu au folosit termenul de geopolitica. Exista ceva ce ii uneste pe toti ganditorii care fac parte din aceasta scoala: orientarea preponderent strategica a gandirii si elaborarilor de ordin geopolitic, fapt care ne si indreptateste sa vorbim despre o scoala anglo-americana de geopolitica.




1. Teoria puterii maritime (Alfred T. Mahan)

R. Fifield si E. Pearcy considera ca Alfred Mahan si presedintele Roosevelt sunt printre cele mai mari personalitati ale geopoliticii americane (“Geopolitics in Principie and Practice”, pag. 82). Mahan a fost un autor de seama care si-a elaborat opera in termenii strategici de care SUA aveau asa de mare nevoie la acea vreme, iar Roosevelt a asigurat transpunerea in practica a multora dintre ideile ganditorului american. Achizitionarea Canalului Panama in 1903 si deschiderea lui efectiva in 1914, actiune initiata de presedintele american, a pornit si de la evaluarea facuta de Mahan. in anul 1890, autorul american a atras atentia asupra cerintei ca SUA sa construiasca un canal care sa traverseze istmul dintre cele doua Americi. Pentru a asigura securitatea acestui canal era necesar ca SUA sa detina superioritatea navala in Caraibe si in Estul Pacificului. Ceea ce transforma insula Hawaii intr-un punct strategic vital pentru apararea SUA de “o invazie barbara” dinspre Asia. Prin urmare, in decizia strategica de a construi canalul este cuprinsa si ideea lui Mahan, formulata cu cativa ani inainte.

Opera lui Mahan ar putea fi caracterizata drept o pledoarie pentru construirea de catre SUA a unei puternice flote navale, indispensabile noului statut de putere al SUA. Presedintele Roosvelt este unul dintre cei care au pus in practica aceasta idee, iar intre 1907 - 1909 a trimis in jurul lumii noua flota americana ca simbol al puterii tarii. Gestul presedintelui american, spun comentatorii, a urmat unui tip de “galceava” diplomatica. Cu putin timp inainte, board-ul educational din San Francisco hotarase ca elevii japonezi, chinezi si coreeni sa frecventeze scoli separate. Ceea ce a provocat indignare la Tokyo si chiar o incordare in relatiile bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal ca alta este acum puterea Americii.

Alfred T. Mahan (1840 - 1914), amiral al marinei americane, a fost si profesor la Naval War College din Newport (Rhode Island), calitate in care scrie principala sa lucrare: “The Influence of Sea Power upon History”, publicata in 1890. Volumul reprezinta o privire monografica asupra rolului jucat de forta maritima, intre anii 1660-1783, in ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai tarziu, Mahan publica o alta lucrare tip monografie, intitulata “The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire” care urmareste evolutia flotei franceze intre anii 1793-1812.

Autorul american releva ca influenta puterii maritime in istoria diverselor tari si in prosperitatea lor a fost sesizata, numai ca ea a fost invocata intr-o modalitate atat de generala, incat nu aducea nici o contributie efectiva la clarificarea acestei influente si a modului ei de manifestare. “Este usor sa spunem intr-o forma generala ca folosirea si controlul marii sunt si au fost dintotdeauna un factor important in istoria omenirii. Cu mult mai dificil este sa cautam si sa aratam precis si exact importanta sa intr-o situatia anume”' (Prefata la „The Influence of Sea Power upon History”). Daca nu facem acest lucru, influenta marii in istoria diverselor popoare ramane la un nivel difuz si vag. Mahan observa ca evenimente in care puterea maritima a jucat un rol hotarator au fost tratate si interpretate desprins tocmai de aceasta influenta. Autorul citeaza infruntarea militara celebra dintre Hanibal si Scipio Africanul, care urma sa stabileasca soarta Romei, precum si un alt traseu istoric pentru Cartagina. „Victoria a fost hotarata de controlul asupra marii”, dar acest lucru a fost trecut cu vederea de catre istorici. („Prefata”). Controlul romanilor asupra marii l-a fortat pe Hanibal sa recurga la marsul indelungat prin Galia in timpul caruia mai mult de jumatate din trupele sale s-au risipit. Generalul cartaginez nu a putut sa aduca trupele stationate in Spania direct in Italia - asa cum au procedat romanii - pentru ca rutele erau controlate de acestia din urma. Batalia finala de la Metaurus a fost decisa atat de pozitiile interioare ocupate de armata romana in raport cu fortele cartagineze, cat mai ales de intarzierea cu care fratele mai mic al lui Hanibal, Hasdrubal, a sosit cu intariri. Aceeasi cauza - lipsa controlului asupra marii - i-a dezavantajat de doua ori pe cartaginezi: o data ca trupele lui Hanibal au ajuns injumatatite la portile Romei; in al doilea rand, intaririle au sosit cu intarziere. Astfel, cele doua armate cartagineze s-au aflat in momentul decisiv separate de-a lungul Italiei.

Focalizand analiza asupra influentei puterii maritime, Mahan nu desparte istoria maritima de alti factori importanti in devenirea popoarelor. Fireste, putere maritima nu poate fi decat o tara vecina cu marea, cu o anumita deschidere catre oceanul planetar (cu toate ca autorul american mentioneaza si alte conditii spre a deveni putere maritima, cum ar fi numarul populatiei, valorile si coeziunea nationala, trasaturile guvernarii). Ca sa ajunga putere maritima, o tara trebuie sa indeplineasca trei conditii sau criterii. In primul rand, sa se invecineze pe o lungime considerabila cu oceanul planetar sau sa aiba acces la acesta printr-o mare deschisa spre oceanul planetar. In al doilea rand, sa nu aiba in imediata apropiere vecini puternici. In sfarsit, sa dispuna de o capacitate navala si de un potential militar ridicat al flotei marine. Toate aceste trei criterii, apreciaza Mahan, au fost intrunite de Marea Britanie. Pozitia geografica a acestei tari, conjugata cu forta sa navala, au asigurat Marii Britanii rolul de putere mondiala pe care 1-a detinut atata vreme. Atat dobandirea, dar mai ales pastrarea Imperiului Britanic, au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor.

Daca Statele Unite doresc sa se substituie Marii Britanii ca putere oceanica, ele trebuie sa-si completeze pozitia geografica cu o flota maritima de prim rang. Alfred Mahan traieste in perioada imediat urmatoare incheierii procesului de colonizare a continentului american, care s-a produs la mijlocul secolului trecut. Statisticile spun ca Statele Unite aveau o putere industriala din ce in ce mai mare. Ele continuau insa sa ramana o putere continentala, desi circa 60% din granite erau maritime. Afirmarea acestui nou stat continental si ca putere maritima era un imperativ.

Este meritul lui Mahan ca a formulat in termeni clari dimensiunea strategica a fortei maritime pentru noua putere care se nastea. O flota comerciala puternica era necesara nu numai pentru desfasurarea unei activitati comerciale intense, ci si pentru ca flota ar fi reprezentat o dimensiune si un simbol al puterii. Prosperitatea nationala si implinirea destinului national al SUA depindeau, in viziunea lui Mahan, de aceasta flota comerciala. Mai mult, navele comerciale ar trebui sa dispuna de porturi, de destinatii sigure, protectia lor urmand sa fie asigurata de-a lungul intregului parcurs, ceea ce echivaleaza cu construirea unui adevarat imperiu al oceanului. Maresalul american avertiza ca, in eventualitatea unor conflicte, nu e suficient sa opresti inamicul la granita (in cazul SUA la tarmurile oceanului), ci sa dispui de o flota suficient de puternica, in masura sa previna blocadele si sa mentina legaturile porturilor americane cu alte porturi ale tarilor aliate sau neutre.

Mahan sesizeaza ca exista pozitii geografice avantajoase. Dar ele au o valoare strategica potentiala atata vreme cat nu beneficiaza de o forta economica in masura sa le pune in valoare si sa le fructifice potentialul. Aceasta era situatia SUA la sfarsitul secolului. Desi dispuneau de largi deschideri catre oceanul planetar si aveau un considerabil potential economic, ele nu dispuneau de o forta navala care sa puna in valoare toate aceste atuuri geopolitice.

Autorul american traieste intr-o perioada in care expansiunea coloniala (de tip clasic) era pe sfarsite. Problema cuceririi de noi teritorii nu mai reprezenta o prioritate. Centrul de greutate se mutase de la cucerire la controlul unor zone, ceea ce insemna o regandire a mijloacelor si instrumentelor dominatiei. Importanta nu mai era anexarea, stapanirea unei tari sau a unui teritoriu, ci controlul asupra drumului catre acel teritoriu, asupra caii de acces. Iar drumul si calea de acces de cele mai multe sunt maritime. Iar controlul marii presupune existenta unei puternice flote oceanice.

Din alta perspectiva privind lucrurile, este important sa relevam ideea lui Mahan ca puterea, pentru a fi efectiva, trebuie insotita de capacitatea de a proiecta puterea. Chiar daca autorul american limiteaza aceasta capacitate doar la instrumentul naval, ideea ca atare reprezinta un element esential al oricarei abordari geopolitice de tip modern. Mai tarziu, alti autori, tot din spatiul american, vor vorbi despre puterea aeriana si chiar despre capacitatea SUA de a controla spatiul cosmic, un gen de “spatiu maritim al secolului 21”. Instrumentele cu care o tara isi proiecteaza puterea sunt si trebuie sa fie diferite de la epoca la epoca. Dar capacitatea de a proiecta puterea cu mijloacele potrivite pentru o etapa sau alta reprezinta o constanta. Contributia lui Mahan este ca a sesizat, mai devreme decat altii, potentialul de putere pe care il reprezenta pentru SUA flota maritima, de a fi afirmat cerinta construirii sale in cuvinte clare, chiar imperative.

2. Teoria zonei pivot (Halford Mackinder)

Sir Halford Mackinder (1861-1947) a fost decanul celebrei Facultati de stiinte economice si politice din Londra si vicepresedinte al Societatii Regale de Geografie. Expune pentru prima data ideile sale de geopolitica in comunicarea intitulata “Pivotul geografic al istoriei” (“The Geographical Pivot of History”), prezentata la Societatea regala pentru geografie in anul 1904. Ideea centrala a prelegerii era aceea ca istoria universala si politica mondiala au fost puternic influentate de imensul spatiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestui spatiu reprezinta fundamentul oricarei incercari de dominare a lumii.

Mackinder a evidentiat cu pregnanta insemnatatea realitatilor geografice in politica mondiala, considerand ca una dintre cauzele care au provocat - direct sau indirect - razboaiele de proportii din istoria omenirii este “distributia neuniforma a pamanturilor manoase si pozitiile strategice diferite de pe suprafata planetei noastre” (idem, pag. 26). Referindu-se la expunerea din 1904, Karl Haushofer aprecia: “O grandioasa explicatie a politicii mondiale, comprimata in cateva pagini” (pag. 30).

In 1919, in timpul Conferintei de pace de la Paris, Mackinder publica lucrarea “Idealurile democratice si realitatea” (“Democratic Ideals and Reality”). In Marea Britanie s-a dat putina atentie acestei lucrari. Ca o ironie, ecoul scrierilor lui Mackinder are loc in Germania, atat de framantata dupa primul razboi.

Evenimentele din timpul celui de-al doilea razboi mondial au trezit, in cele din urma, interesul pentru ideile din opera lui Mackinder si in Marea Britanie. Lucrarea “Idealurile democratice si realitatea''' este retiparita in 1942, exact in aceeasi forma in care fusese publicata prima data. Mai mult, in 1943, in numarul din iulie al revistei “Foreign Affairs”, intr-o forma modificata si adusa la zi, apare comunicarea din 1904, cu titlul “The Round World and the Winning of the Peace”.



Opera lui Mackinder reprezinta o interpretare cu finalitate strategica a geografiei lumii. Pentru a intelege ideile sale, este nevoie sa abandonam impartirea clasica a globului in oceane si continente si sa operam cu notiunile pe care ni le propune autorul englez: insula lumii si oceanul planetar. Unitatea oceanelor, considera Mackinder, este mai bine surprinsa de termenul ocean planetar decat de denumirile Atlantic, Pacific, Indian. Datele fizice sustin aceasta impartire. Din suprafata totala a globului trei patrimi sunt ocupate de apa. Numai o patrime revine uscatului, iar din aceasta suprafata doua treimi revin insulei lumii, formata din Europa, Asia si Africa, in timp ce cealalta treime este formata din America de Nord si de Sud si din Australia. De ce considera Mackinder ca Africa face parte din insula lumii? Iata argumentele: exista o unire perfecta intre Africa si Asia in zona Suez (despartirea s-a facut de catre om prin construirea Canalului de Suez, n. n.) si una aproape perfecta la stramtoarea Bab-el-Mandeb. De asemenea, continentul negru este despartit de Europa doar de cativa kilometri de apa in zona stramtorii Gibraltar.

Intrucat exista un ocean planetar, dominat la acea vreme in mod limpede de catre Marea Britanie, autorul isi concentreaza analiza pe insula lumii. Sunt numeroase argumentele in favoarea acestui demers. Mai intai, este vorba despre faptul ca insula lumii ocupa cea mai mare parte din suprafata de uscat a globului. Apoi, pe aceasta portiune a pamantului traia majoritatea populatiei lumii. In plus, insula lumii continea cele mai mari bogatii naturale.

Cum spuneam mai inainte, analiza geografului englez are obiective strategice clare. El observase ca pe aceasta suprafata de pamant existau deja state puternice care puteau sa ajunga la dominarea intregii zone euroasiatice. In eventualitatea dezechilibrarii balantei de putere in favoarea unui singur stat, acesta s-ar fi putut extinde pana la tinuturile marginale ale Eurasiei, iar vastele resurse continentale ar fi putut fi folosite pentru construirea unei flote puternice, ceea ce ar fi reprezentat o sfidare la adresa suprematiei oceanice a Marii Britanii.

Din aceasta perspectiva, Mackinder elaboreaza o teorie cu totul diferita privitoare la posibilitatile de dominare a continentului euroasiatic. Cheia adevarata a acestei dominatii este, potrivit lui Mackinder, asigurarea controlului asupra “zonei pivot” care se intinde de la Europa de est, trece peste stepele si padurile siberiene, pana aproape de oceanul Pacific. Autorul numeste aceasta regiune vasta “inima lumii” (heartland); in linii mari ea coincide cu teritoriul Rusiei (harta 2).

De ce este importanta aceasta zona centrala a continentului euroasiatic? Pentru ca ea contine mari bogatii naturale si are o pozitie cheie pentru comunicarea intre si legatura dintre diferite zone ale globului. Ea este inconjurata de ceea ce Mackinder numeste „contur interior” - inner (marginal) crescent, un cerc de state situate pe continent, dar care prezinta un important fronton maritim (oceanic). Intre ele figureaza Germania, Turcia, India, China. Urmeaza un „contur exterior” - outer (insular) crescent, un cerc de state geograficeste exterior continentului propriu zis, cum ar fi Marea Britanie, Africa de Sud, Japonia. Mackinder considera in acel moment ca SUA sunt asa de indepartate de zona pivot a lumii, incat nu le introduce nici in randul statelor care alcatuiesc inelul exterior (harta 3).

Autorul englez stabileste trei conditii, trei reguli sau pasi pentru dominarea zonei pivot si, apoi, a intregii lumi, lansand o formula care a facut cariera:

“Cine stapaneste Europa de est stapaneste inima lumii;

Cine stapaneste inima lumii stapaneste Insula Lumii;

Cine stapaneste Insula Lumii stapaneste lumea“.

Din aceasta constructie nu putem omite intrebarile si preocuparile unui savant englez privitoare la fenomenele politice care puteau avea loc pe continent. De pilda, Mackinder a observat ca nu exista bariere naturale importante intre Germania si Rusia, ceea ce a facut posibile miscarile masive de populatie de la inceputul mileniului si ceea ce explica usurinta cu care turcii, de pilda, venind din Asia, au invadat Europa. De ce nu ar putea avea loc si o miscare in sens invers? se intreaba autorul englez. In fond, Mackinder era preocupat fie de o apropiere intre Germania si Rusia, fie de o expansiune a Germaniei spre rasarit, pana la punctul in care sa controleze chiar zona pivot.

Pe de alta parte, el considera ca exista trei puteri continentale care au cucerit pozitii dominante in zona axiala (zona pivot): Germania, Rusia, China. Temerea sa era generata de o eventuala apropiere dintre statele axiale, ceea ce ar fi reprezentat un pericol la adresa puterii Marii Britanii. Ca modalitate de prevenire a constituirii unei asemenea axe, Mackinder preconiza intensificarea relatiilor de buna colaborare dintre Marea Britanie si Rusia.

In 1943, Mackinder a reiterat ideea privitoare la existenta heartland-ului, pe care o considera mai valida si mai utila in contextul evenimentelor celui de-al doilea razboi mondial. Concomitent, a operat unele modificari ale conceptiei sale. De data aceasta, el include in heartland si o parte din SUA, de la fluviul Missouri pana la coasta de est (era, in fond, recunoasterea rolului din ce in ce mai mare pe care SUA il jucau in politica mondiala). In noua configuratia a zonei pivot, oceanul Atlantic este denumit ocean interior, Marea Britanie o Malta la o alta scara, iar Franta un cap de pod („bridgehead”). Este interesant de aratat ca geograful englez considera SUA o baza imensa, care datorita intinderii poate fi foarte greu cucerita. De fapt, SUA ar reprezenta un tip de heartland de dimensiuni mai mici in cadrul insulei lumii. Prin developarea importantei strategice a acestei zone, Germania, considera autorul englez, poate fi controlata din doua directii (harta 4).

Nu putem sa nu mentionam in acest context ca existenta unei mase compacte de pamant, precum heartland-ul a generat un tip special de strategie de aparare. Cum mentionau si R. Fifield si E. Pearcy, ea consta in tehnica de a “vinde” spatiu pentru a castiga timp si de a construi la mare distanta in spatele frontului o industrie de aparare. Autorii amintiti denumesc aceasta strategie “strategia apararii in adancime” (“Geopolitics in Principie and Practice”, pag. 133).



In articolul “Tire Round World and the Winning ofthe Peace” publicat in “Foreign Affairs” din iulie 1943, Mackinder ajunge la concluzia considerata inevitabila ca “daca Uniunea Sovietica termina razboiul victorioasa, atunci va fi sigur ca ea este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupa pozitia de aparare cea mai avantajoasa din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezinta cea mai mare fortareata de pe pamant si pentru prima data in istorie este ocupat de o forta militara care isi este suficienta atat din punct de vedere al cantitatii, cat si al calitatii” (R. Fifield and E. Pearcy, “Geopolitics in Principie and Practice”, pag. 135).

O conceptie precum cea a lui Mackinder nu putea aparea decat dupa ce cunoasterea pamantului si explorarea fiecarui continent erau incheiate, dupa ce luase sfarsit un secol dens in evenimente politice, in care lumea asistase la ridicarea a doua noi puteri, ambele continentale. Mai intai, Rusia, care a ajuns la inceputul veacului trecut la Prut si la gurile Dunarii, asa incat Anglia si Franta au trebuit sa poarte un razboi (razboiul Crimeii) pentru a-i opri inaintarea impetuoasa spre Europa. Apoi Germania, care in 1870 a invins Franta, devenind una dintre primele puteri ale Europei. Era deci acum posibil nu numai sa fie construita o conceptie globala privitoare la spatiul terestru, ci si o conceptie care sa cuprinda ierarhii de importanta a diferitelor zone si regiuni ale lumii, cum erau ele recomandate de cercetarea geografica, precum si de cea istorica. Cu alte cuvinte, aceasta vedere globala nu este numai atotcuprinzatoare, geografic vorbind, ci are si o pregnanta dimensiune epistemologica, intrucat in tabloul de ansamblu, formele geografice si evenimentele istorice sunt prezentate intr-o “reala proportie”.

Mackinder vede existenta noastra ca o unitate a contrariilor geografice: Om si Natura, puteri continentale si puteri maritime, “inner or marginal crescent”, “outer or insular crescent” Astfel, el ofera un tablou al vietii politice internationale ca un spectacol spatial, ca o reala drama teatrala (“the stage of the whole world”) in care actorii sunt reprezentati de regiunile lumii si de legile pe care le ascunde dispunerea formelor geografice ale globului pamantesc.

Pentru cei ce se vor arata surprinsi de importanta decisiva pe care Mackinder o acorda inimii lumii, vom mentiona ceea ce s-a remarcat deja in literatura de specialitate ca teoria autorului englez a fost elaborata intr-un moment cand “zona pivot” nu avea o contragreutate de ordin geopolitic. La inceputul secolului aceasta contragreutate nu putea fi reprezentata nici de Germania, nici de Marea Britanie, nici chiar de Europa in ansamblu. Cine priveste atent harta continentului va observa fara greutate ca Europa nu este decat o prelungire a blocului masiv de pamant euroasiatic. La acea vreme nici SUA nu aveau o prezenta impunatoare pe scena economica si politica a lumii, desi observatorului atent nu putea sa-i scape faptul ca aceasta tara intrunea mai toate conditiile pentru a ajunge o superputere. Ceea ce a devenit foarte clar in timpul si dupa cel de-al doilea razboi mondial. Este, neindoielnic, un merit al lui Mackinder ca a modificat teoria sa in acord cu evolutiile semnificative pe plan mondial, acordand unei zone din SUA statutul de heartland de dimensiuni reduse.

Teoria tarmurilor (Nicolas Spykman)

O alta incercare de a corela geografia cu politica globala este reprezentata de teoria tarmurilor („rimland theory”), lansata de Nicolas Spykman. Profesor de relatii internationale la Universitatea Yale, Spykman s-a nascut la Amsterdam (Olanda), unde a facut si studiile, dupa care a plecat in SUA, primind cetatenia americana in 1928. Publica doua lucrari importante chiar in perioada celui de-al doilea razboi mondial: “America's Strategy in World Politics” (1942) si “Geography of the Peace” (1944). Este de acord cu viziunea lui Mackinder potrivit careia Eurasia reprezinta o pozitie cheie pentru cucerirea (dominarea) lumii. Numai ca Spykman considera decisiv pentru controlul inimii lumii controlul tarmurilor. Controlul zonei de coasta care incercuieste zona pivot neutralizeaza forta acesteia (harta 5).



Care sunt argumentele pe care se sprijina autorul?

masa compacta de pamant eurasiatica este prea intinsa si, in ultima instanta, foarte greu de controlat;

zona de coasta are numeroase cai de comunicatie inspre regiunea eurasiatica propriu zisa, inclusiv albiile raurilor;

aproximativ doua treimi din populatia lumii locuiesc in zonele de coasta ale Eurasiei;

in sfarsit, aceasta fasie de pamant care incercuieste Eurasia este mult mai ospitaliera, comparativ cu alte regiuni din interiorul Eurasiei, greu accesibile si cu o clima aspra. Spykman reformuleaza in spiritul teoriei sale “pasii” spre o dominatie globala:

“Cine domina coasta domina Eurasia;

Cine domina Eurasia domina lumea.”

Intr-o anume privinta putem considera teoria lui Spykman un gen de extindere a unui anumit punct din conceptia lui Mackinder. In fond, ce reprezinta Europa de Est in viziunea ganditorului englez? Ea ocupa intrandul catre inima lumii. Ce este Rimlandul daca nu fasia de pamant care asigura intrandul dinspre toate directiile catre aceeasi inima a lumii?

4. Teoria spatiilor globale (Saul Cohen)

Fost presedinte al Asociatiei Geografilor Americani, Saul Cohen sustine ca, astazi, lumea este dispusa intr-o ierarhie geopolitica ale carei elemente, in ordine descrescatoare sunt: spatii geografice globale (realms), regiuni, natiuni-state si unitati subnationale (S. Cohen, “Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era”, citat in D. Minix & S. Hawley, „Global Politics”). Exista, potrivit autorului american, doua asemenea spatii geografice globale: spatiul maritim si cel continental. Cel maritim este mai deschis schimburilor comerciale si in general ideii de schimb, pe cand cel continental este, prin forta lucrurilor, orientat catre el insusi (harta 6).

La randul lui, fiecare spatiu global contine cateva regiuni distincte. In zona maritima putem identifica mai multe asemenea regiuni: America de nord si zona caraibiana, Europa maritima si Maghrebul, Asia de coasta, America de sud si Africa subsahariana.

De notat ca America de Sud, Africa si Asia de Sud se intind in afara acestor zone globale, formand ceea ce Cohen numeste “a patra sfera de marginalitate”.

Cohen introduce si alte concepte cu ajutorul carora ne putem reprezenta, din punct de vedere geopolitic, mai bine lumea de astazi. De pilda, ceea ce autorul numeste „zone aflate sub presiune geopolitica” (shatterbelts), zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la intalnirea dintre spatii mari continentale si maritime. Aceste zone se afla deopotriva sub influenta celor doua spatii; prin urmare, ele pot fi atrase de unul dintre aceste spatii, sau pot pastra divizarea, ca rezultat al intereselor opuse ce se resimt in regiune. Asia de sud-est, considera autorul, a reprezentat, pana nu de mult, o asemenea regiune, dar in ultimele decenii a fost integrata politic si economic Asiei de coasta, deci unei regiuni semnificative a spatiului maritim. Ultima zona aflata sub presiune geopolitica este reprezentata de Orientul Mijlociu, care pare sa evolueze tot catre spatiul maritim, mai ales dupa colapsul URSS. Desi cuprinde sase puteri regionale - Egipt, Iran, Irak, Israel, Siria si Turcia - gradul de fragmentare politica dintre ele, ca si tensiunea specifica unei asemenea situatii vor putea sa mentina pentru multa vreme regiunea ca atare in stadiul in care se afla in prezent, mai precis acela de zona aflata sub presiune geopolitica (harta 6).

Un alt concept important este cel de poarta de trecere (gateway). Asemenea pozitii prezinta cateva caracteristici: sunt zone distincte din punct de vedere cultural si istoric; din punct de vedere economic sunt mai dezvoltate decat zonele din jur; statele situate in asemenea zone sunt, ca intindere si populatie, mici sau cel mult medii; din punct de vedere geografic, asemenea pozitii leaga doua cai comerciale importante, cel mai adesea maritime, dar nu intotdeauna. De aceea, ele joaca un rol integrativ intre regiuni (harta 7).

Dupa opinia autorului american, cea mai importanta poarta de trecere este reprezentata de grupul de tari central si est europene care asigura legatura intre Marea Baltica si Marea Adriatica - tari prinse dar nu strivite intre spatiul maritim si continental. El apreciaza ca ne aflam pe punctul de a asista la formarea si a altor porti de trecere. Intre acestea, cea mai importanta ar fi putea fi zona caraibiana, care ar deveni un punct de legatura intre America de Nord si cea de Sud, zona din Orientul Mijlociu care face legatura intre Marea Mediterana si Marea Rosie, Hong Kong etc. In orice caz, cu cat vor exista mai multe astfel de porti de trecere, cu atat mai bine.

5. Teoria puterii aeriene (Alexander de Seversky)

Nascut in Rusia, Alexander de Seversky activeaza in marina ruseasca in primul razboi mondial. Are o misiune in 1918 in SUA, solicita azil in aceasta tara, unde se stabileste definitiv. Primeste cetatenie americana in 1927. In 1942 publica lucrarea “A Victory through Air Power”, in care critica subestimarea de catre aliati a aviatiei ca instrument indispensabil razboiului modern si fara de care nici o victorie decisiva nu poate fi obtinuta. Strategia moderna nu poate fi conceputa fara o aviatie moderna.

In 1950 publica o alta lucrare, “Air Power: Key to Survival”, in care incearca sa demonstreze ca puterea aeriana are o superioritate neta comparativ cu cea terestra si maritima si in care sugereaza ca SUA sa-si dezvolte capacitatile aeriene si sa renunte sau sa diminueze bazele navale de peste mari, foarte costisitoare. Alexander de Seversky utilizeaza notiunea de areal de dominare aeriana si considera ca arealele de dominare aeriana ale celor doua supraputeri ale momentului se suprapuneau peste zona polara nordica; aceasta zona era vazuta de autor drept “aria de decizie”. Specialistii considera ca eforturile facute de catre SUA si fosta Uniune Sovietica pentru controlul aerian al acestei zone au pornit si de la studiile si concluziile lui Seversky.

Mai multi analisti considera ca aprecierile lui Seversky privind dezvoltarea unei puternice forte aeriene sunt cu atat mai actuale cu cat, datorita dezvoltarii si diversificarii comunicatiilor, SUA nu mai pot beneficia de avantajul important altadata al unei semiizolari naturale. Forta aeriana reprezinta in acest context un mijloc indispensabil propriei protectii, cat si proiectarii puterii sale pe spatiile mapamondului.



6. O geostrategie pentru Eurasia (Zbigniew Brzezinski)

Toate scolile si toti autorii importanti ai domeniului de care ne ocupam s-au raportat intr-un fel sau altul la semnificatia geopolitica a Eurasiei. Haushofer pleda pentru ideea unui bloc eurasiatic si considera drept adevarata axioma a ascensiunii acestui supercontinent neatacarea intre ele a puterilor de pe acest spatiu. Politica anaconda era, in viziunea autorului german, o strategie elaborata si urmata indeaproape de puterile oceanice, prin intermediul careia dezbinau puterile blocului continental, pentru a le putea, dupa aceea, controla si supune prin sufocare.

Mackinder opereaza distinctia dintre puterile oceanice si puterile continentale, lansand teoria zonei pivot, acea regiune strategica reprezentand inima Eurasiei care coincide, in mare parte, cu teritoriul Rusiei de azi. Teoria sa se concentreaza pe existenta acestei adevarate fortarete a pamantului, greu de cucerit, greu de controlat si care beneficiaza de un atu strategic incontestabil. Spykman, la randul lui, lanseaza o viziune preponderent strategica - teoria tarmurilor - in fond o abordare care sa identifice cai de control al masei compacte de pamant eurasiatice.

Este interesant sa semnalam ca, in zilele noastre, un autor american de indiscutabil relief - Z. Brzezinski - revine asupra temei in termeni oarecum similari cu cei din abordarile anterioare, dar intr-un context cu totul schimbat. Contextul este dat de faptul ca „pentru prima oara in istorie, o putere non-eurasiatica s-a impus nu numai ca principal arbitru in relatiile de putere in Euriasa, dar si ca putere suprema in lume” („Marea tabla de sah“, pag. 11). Noua situatie nu aduce insa atingere statutului si importantei geopolitice a Eurasiei, am putea spune dimpotriva. Pe supercontinentul eurasiatic, intalnim doua dintre cele trei zone cele mai dinamice ale lumii de azi. Extremitatea vestica este un adevarat centru de putere, Uniunea Europeana fiind a doua forta economica a lumii, dupa SUA, si conservand bine atuul sau principal: potentialul de cercetare, de invatamant si tehnologic. Partea asiatica a Eurasiei „a devenit, in ultima vreme”, dupa expresia autorului american, „un periculos centru de putere economica si de sporita influenta politica” (idem, pag. 11). La care am putea adauga semicontinentul indian, una dintre tarile pe cale de a deveni o incontestabila putere regionala.

Semnificatia geopolitica a supercontinentului eurasiatic este mai vizibila daca o comparam cu forta si ponderea puterii americane. O forta difuza, o forta departe de a-si fi pus in valoare potentialul, Eurasia este singura putere in masura sa se opuna, cu sanse reale, Statelor Unite. Forta conjugata a continentul depaseste considerabil forta Statelor Unite. Iata datele care recomanda Eurasia drept o putere predominanta a lumii de azi. Eurasia a reprezentat “casa” pentru cele mai dinamice si mai hotarate state de-a lungul istoriei. De la Ginghis-Han pana la miracolul economic asiatic contemporan, toata aceasta evolutie ne arata ca statele cele mai importante ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice si mai populate pretendente la statutul de puteri regionale - China si India, se situeaza in acest spatiu. Cei mai potenti “challengeri” economici si politici pentru America provin din zona euroasiatica. Urmatoarele cele mai puternice sase economii dupa SUA functioneaza pe acest supercontinent. Eurasia detine 75% din populatia lumii, 60% din GNP-ul mondial si 75% din resursele energetice ale globului. In spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit pana acum, Brzezinski afirma: “cine domina Eurasia domina aproape automat Orientul Mijlociu si Africa”.

Din aceasta constatare geopolitica, Brzezinski deduce doua concluzii cu valoare strategica pentru America de azi. In primul rand, el considera ca “nu mai este suficient sa modelam o politica pentru Europa si alta pentru Asia”, ci, sa avem in vedere o politica pentru Eurasia. Este o schimbare de perspectiva, care arata ca nici acum, in pragul secolului 21, realitatile geografice nu pot fi trecute cu vederea, mai ales ca ele reprezinta, in cazul Eurasiei, un suport natural pentru o posibila realitate sociala si politica. Daca am incerca sa patrundem dincolo de concluzia autorului american, am putea descoperi ca printre temerile si realitatile care au zamislit o asemenea propunere se afla si apropierea dintre Rusia si China, precum si relatiile economice bune dintre Germania si Rusia, pe de o parte, Franta si Rusia, pe de alta. Pentru a nu aminti si de eforturile considerabile facute de China de a se apropia de Europa si de a avea relatii economice dezvoltate cu protagonistele Uniunii Europene: Germania, Franta. Este o apropiere evidenta intre statele axiale ale Eurasiei.

O a doua concluzie priveste cerinta ca, pe termen scurt, SUA sa promoveze o viziune ghidata de pluralismul geopolitic fata de acest spatiu, pentru a preveni formarea unei coalitii ostile si a stimula centrele de interes si de putere sa dezvolte relatii de sine statatoare cu America. Pe termen mediu, eforturile SUA ar trebui canalizate in vederea aparitiei unor parteneri compatibili din punct de vedere strategic care, ramanand sub control american, sa formeze un sistem de securitate trans-euroasiatic. Pe termen lung, o asemenea constructie ar putea deveni nucleul unui structuri de securitate a carui caracteristica principala este responsabilitatea politica autentica, distribuita cat mai corect posibil. Analistul american precizeaza ca formarea sistemului de securitate trans-eurasiatic nu trebuie privita ca un scop in sine; hegemonia americana benigna este menita sa descurajeze eventuale initiative si actiuni de subminare a puterii sale.

Pentru realizarea acestor obiective, in conditiile in care Franta si Germania vor continua sa aiba rolul decisiv, importanta este mentinerea si extinderea capului de pod reprezentat de democratiile vest europene; din moment ce China va deveni din ce in ce mai vizibil o putere axiala, cooperarea chino-americana este indispensabila in Orientul indepartat; cat priveste centrul Eurasiei, anume zona dintre Europa si puterea regionala reprezentata de China, aceasta va fi un fel de “gaura neagra” pana in momentul in care Rusia va lua decizia de a se redefini ca stat postimperial; mai mult, in sudul Rusiei, Asia centrala, considerata „Balcanii Eurasiei”, ameninta sa devina o zona sfasiata de conflicte etnice si de rivalitati intre diferitele puteri locale.

Marea necunoscuta a supercontinentului continua sa fie Rusia. De fapt, intregul demers al autorului american are in vedere prevenirea formarii unei coalitii puternice pe acest continent sau a ridicarii unei puteri care sa capete influenta predominanta in Eurasia. Am putea spune ca analiza lui Brzezinski „urca” dinspre tarmurile eurasiatice catre „inima pamantului”, catre Rusia. Chiar daca Rusia traverseaza un moment de slabiciune neindoielnica, ea poate reveni; mai toate analizele de profil prevad ca in jurul anilor 2010 acest stat va cunoaste o relansare economica si politica. La care trebuie adaugata capacitatea de combinare pe care o are Rusia, atat cu vestul eurasiatic, Uniunea Europeana, cat si cu estul, respectiv China.

Sunt greu de estimat relatiile dintre centrele de putere de pe intinderea Eurasiei: va triumfa cooperarea intercontinentala sau se va afirma, dimpotriva, o noua rivalitate continentala? Dincolo de o varianta sau alta, blocul eurasiatic isi mentine si, intre anumite limite, isi accentueaza semnificatia geopolitica: „Eurasia este tabla de sah pe care continua sa se dea batalia pentru suprematie mondiala” („Marea tabla de sah”, pag. 12).

Bibliografie

Brzezinski Z., “A Geostrategy For Eurasia”, in “Foreign Affairs, Sept/Oct, 1997.

Brzezinski Z., „Marea tabla de sah. Suprematia americana si imperativele sale geostrategice”, Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000.

Fifield R. & E. Pearcy, “Geopolitics in Principie and Practice”, Ginn & Compatvy, Boston, 1944.

Mahan, A.T., “The Influence of Sea Power upon History, 1660 - 1783”, Little, Brown and Company, Boston, 1894.

Mahan, A.T., “The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire”, Sampson Low, Maiston & Company, Ltd, London, 189

Minix D. & S. Hawley, “Global Politics”, West/Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1998.

Pozdneakov E. A., “Geopolitica”, Grupul editorial “Progress Cultura”, Moscova, 1995.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1934
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site