Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie

ORGANIZAREA SPATIULUI GEOGRAFIC. CARACTERE GENERALE

geografie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
JUDETUL BRAILA - CARACTERIZARE FIZICO-ECONOMICA
Petrolul – sursa importanta de energie si materii prime organice
Orase Europa
Depresiunea colinara a Transilvaniei
PORTALURI DIN CENTRUL VECHI AL BUCURESTIULUI
Moldova si Bucovina - Descrierea regiunii
STATIUNEA DURAU
ZONA SILVOSTEPEI
PROIECT PENTRU EXAMENUL DE CERTIFICARE A COMPETENTELOR SIGHISOARA- „MISTER RUSTIC MEDIEVAL”
Hidrografia Romaniei

ORGANIZAREA SPATIULUI GEOGRAFIC. CARACTERE GENERALE

1.1. Organizarea naturala a spatiului geografic

Universul este organizat natural si implicit Pamantul ca parte a universului.




Pamantul este format din materia anorganica si materie organica. Ambele tipuri de materie se definesc printr-o serie de caracteristici dintre care masa si densitatea sunt cele mai reprezentative.

Masa Pamantului genereaza campul gravitational terestru care contribuie la o „decantare” specifica a materiei, la o structurare in plan vertical a acesteia.

Masa asociata cu gravitatia constituie elemetele esentiale de structutare a materiei terestre.

„Gravitatia decanteaza si supune stratificarii intreaga substanta a invelisurilor geografice. Trecerea substantei la un alt nivel de conditii fizice se materializeaza printr-o schimbare de faza, prin inscrierea materiei intr-o noua veriga a circuitului. Apa se transforma in vapori in urma modificarii conditiilor de temperatura si presiune. In functie de conditiile intalnite se autoagrega. Intreaga aceasta structurare de stari de agregare este expresia autoorganizarii naturale .

Substanta anorganica este lipsita de constiinta. Ea este structurata dupa legi fizice si se ordoneaza concentric prezentand o selectie calitativa ce sustine aparitia si dezvoltarea vietii.

Atmosfera, prin compozitia chimica a gazelor ce o compune, asigura o protectie radioactiva a suprafetei terestre, fara de care nu ar fi existat viata pe Pamant.

„Materia profunda are tendinta de a genera universuri iar materia vie tendinta de a se diversifica si multiplica, de a deveni tot mai complexa. Tendinta nu este nici elan nici vointa. Ea se manifesta ca proces fara constiinta. Aceasta tendinta a materiei amorfe de a genera universuri aconstiente o numim structurare. Tendinta ce se manifesta ca proces fara constienta se transforma in vointa numai de catre fiinte cu constiinta” .

Lumea organica este inzestrata cu o constiinta indusa genetic, care-i permite sa se autoorganizeze, in tendinta de multiplicare si diversificare.

In cadrul spatiului geografic asistam la o separare a substantei, ca urmare a gravitatiei, pe mai multe nivele, cu densitati specifice, rezultand cele doua componente de baza ale invelisului terestru, oceanele si continentele, care sunt deopotriva si medii de viata specifice.

Pe baza rezultantei energiei interne a Pamantului (curentii de convectie subcrustali), materia telurica s-a structurat in cele doua forme majore de relief, continentele si oceanele, care imbraca fiecare in parte forme biotice si antropice specifice de organizare si valorificare economica.


Distributia diferentiata a cantitatii de energie solara la suprafata Pamantului (fig. 1) a generat o distributie latitudinala si altitudinala a temperaturii, asociata cu forme particulare succesive de distributie a vegetatiei, de la ecuator inspre poli, care se instituie in tot atatea forme de valorificare agricola a teritoriului (fig. 2).

Fig. 1. Variatia energiei radiatiei solare directe la nivelul suprafetei active pe latitudine si lunar (in kcal/m2/zi) (dupa datele calculate de I. A. Šulygin, 1978).

Fig. 2. Distributia caldurii la suprafata terestra si zonele de vegetatie (dupa M. I. Budiko, 1977).

Energia interna a Pamantului alimenteaza prin vulcanism si subductia placilor cu noi resurse de masa litosfera, respectiv mezosfera, rezultand un circuit teluric intern al materiei, mereu reinnoibila, care contribuie la intretinerea si diversificarea vietii la suprafata Pamantului.

Echilibrari si ajustari au loc si pe orizontala, la suprafata terestra, prin intermediul maselor de aer si al curentilor oceanici. Sub comanda si impulsul energiilor cosmice, filtrate de catre mediul atmosferic si a celor interne rezultate dintr-o perpetua structurare a masei telurice apare si se dezvolta un spatiu tampon, de contact in care este catalizata, stocata si transformata energia. Structura acestui spatiu de maxima turbulenta s-a modificat o data cu aparitia omului (dupa Al. Rosu, 1987) (fig. 3).

Fig. 3. Pozitionarea telurica a invelisului geografic (dupa Al. Rosu, 1987).

Acesta a devenit spatiul de aparitie, evolutie si de existenta a omului. El este supus unei organizari antropice care este de esenta geografica.

In cadrul lumii organice, omul este singura fiinta inzestrata cu constiinta de sine. De aceea, el este capabil sa se organizeze. El isi organizeaza modul de viata, si implicit spatiul pe care-l ocupa si-l exploateaza pentru nevoile sale.

Litosfera constituie stratul de interferenta a materiei lichide (apa), gazoase (aerul) si solide (roca). Ea reprezinta sursa comuna de substanta, energie si informatie pentru toate structurile geografice (dupa Al. Rosu, 1987) (fig. 4).

Litosfera mai reprezinta, totodata si suportul de aparitie, mentinere si dezvoltare a vietii. Biosfera are o determinare litosferica. Aparitia viului este indisolubil legata de mediul de viata. Viata apare si se mentine intr-un mediu lichid, intr-un interval de temperatura, suficient de mic pentru a nu rupe structurile moleculare, dar suficient de mare pentru a asigura deplasarea acestora prin miscare browniana, necesara metabolismului celular.

Miscarea browniana reprezinta un salt calitativ al dinamicii materiei de la miscarea haotica la cea ordonata. Miscarea browniana este o miscare corelata si reprezinta conditia esentiala a aparitiei vietii (dupa I. Purica, 1996). Ea este rezultatul aparitiei ordinii din dezordinea primara pentru a genera viata. „Cand este generat un nou sistem viu, dupa demisia celui anterior, procesul de autoorganizare va fi mai eficient daca el ar fi constrans la variatii care au o probabilitate de succes – la fiecare nivel ierarhic superior exista alte mecanisme ce constrang procesul de autoorganizare . Rezulta din ordinea care a generat viata o noua ordine pentru a asigura continuitatea vietii.

„Atat sistemele nevii cat si cele vii se caracterizeaza printr-o succesiune abundenta de reactii chimice.



Fig. 4. Sectiune verticala in cadrul structurii interne a Pamantului (dupa L. A. Bloom, 1978, citat de Al. Rosu, 1987, p. 246, cu completari).

Diferenta consta in aceea ca toate reactiile din sistemul viu urmaresc un program controlat care este operat dintr-un centru informational. Scopul acestui program de reactii este autoreproducerea tuturor componentelor sistemului, inclusiv duplicarea programului insusi sau mai exact al purtatorului sau material” [4]

Caracteristicile sistemelor vii sunt:

„informatia, fara aceasta autoreproducerea ar fi pierduta dupa fiecare generatie;

mutatia, fara de care informatia ar fi neschimbatoare, si deci nici nu vor putea sa apara sisteme vii;

metabolismul, fara de care sistemul ar regresa la echilibru, cand nici o schimbare nu ar mai fi posibila.

Un sistem care prezinta aceste proprietati este predestinat selectiei. Aceasta este o forma inerenta de autoorganizare. Selectia nu este o componenta aditionala ce se poate activa dinafara” [5].

„Un organism ramane viu in starea superior organizata, primind energie de inalta calitate din exterior si degradand-o pentru a sprijini structura organizationala a sistemului”

1.2. Organizarea antropica a spatiului geografic

Asa cum este peste tot cunoscut, orice categorie de spatiu, pentru a putea fi utilizat si amenajat, trebuie mai intai de toate divizat. Configuratia naturala a spatiului planetar este marcant evidentiata de un proces de divizare in doua mari categorii de spatiu: spatiul terestru si spatiul acvatic. La randul lui spatiul terestru „suporta” o divizare in unitati majore de relief (campii, unitati colinare si munti), dupa cum spatiul acvatic se imparte in rauri, lacuri, mari si oceane.

Organizarea spatiului de catre om s-a realizat odata cu aparitia lui ca fiinta rationala, capabila de a se situa „deasupra lumii naturale” si de a-si „modela” spatiile cercetate de el in raport cu nevoile individuale si colective. Ascendenta nevoilor si amplificarea temporala a acestora se afla in stransa relatie cu cresterea numerica a populatiei si inovatiile de ordin tehnic. Prima grija a omului odata cu perceperea constiintei de sine, a fost aceea de a pune stavila „nemarginirii”. Continentele au fost divizate in imperii si in state iar statele in unitati administrative interne. Acestea din urma, la randul lor, in functie de tipul de economie si nivelul de bunastare s-au subdivizat pana la nivelul de „celule spatiale”, universal valabile intr-un sistem holartic ce asigura functionalitatea teritoriala in diverse ipostaze temporal-istorice (teren agricol, vetre de asezari, cai de comunicatie, unitati de productie, unitati de locuit, spatii si unitati construite pentru aparare, recreere etc.).

Divizarea spatiului apare peste tot si oricand ca un atribut al nevoii perpetue de spatiu. Orice stare conflictuala majora, are la baza clamarea dreptului de control si administrare a unui spatiu. Toata istoria omenirii este marcata de cuceriri, pierderi si divizari de teritoriu, proces de care nu a fost scutita nici tara noastra („Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa, au venit si-n tara nostra, si-au cerut pamant .si apa”).

De la intinderile necuprinse ale terenurilor de vanatoare din taigaua siberiana, a fermelor din teritoriile slab populate ale Australiei si pana la cel destinat recreerii si odihnei unei persoane, pana la spatiul personal, colportabil si elastic, se imbina categorii extrem de diverse de spatii, ca marime, destinatie si functionalitate.

Elaboararea unei teorii asupra spatiului de incidenta a activitatiilor umane s-a impus apriori, intrucat orice activitate umana implica o locare spatiala. La randul ei, orice locare, are la baza rodul unor experiente anterioare, marcate de empirism ori este rezultatul unor elaborari rafinate, ce au avut drept rezultana procesul de armonizare spatiala (inteles in termenii exhaustivi ai acestuia). Dimensiunea spatiilor organizationale ori a celor supuse procesului perpetuu de organizare si reorganizare, variaza in limite extrem de largi, de la ordinul miilor de km² la cel al metrilor patrati.

O holarhie exhaustiva a spatiului din punct de vedere organizational si al amenajarii transcende indubitabil elementele si caracteristiciile de ordin tehnic si geografic si le tranfera in domeniul artei si al amenajarii de peisaje.

Din punctul nostru de vedere segmentul holartic cu rol de prag de referinta se opreste la cel al amenajarilor interioare si la cel al crearii de cadre decorative exterioare. Dar si aici acel „general framework” trebuie luat intotdeauna in considerare pentru „echilibrul si armonia de ansamblu”.

O potrivita organizare si amenajare a spatiului, perpetuu perfectibila, reprezinta un incomensurabil castig economic, in raport cu practicile ocuparii dezordonate si empirice a acestuia. Costurile economice si sociale ale „ordonarii si organizarii” unor spatii haotice, in diverse ipostaze temporale, sunt adesea prohibitive si ireparabile. De aici tendinta „naturala” de evolutie, de la spatii haotice si greu controlabile, la entropie generalizata. Adesea haosul social se asociaza in mod nefericit cu hosul teritorial, societatile spatial-haotice fiind de regula societati sarace. Ele controleza slab spatiul de apartenenta pentru ca nu il cerceteaza suficient. Ce alteva poate sa fie evaziunea fiscala, decat o slaba perceptie si un subred mecanism de control asupra spatiului?

O „randuiala” si o ordine teritoriala este oricand si oriunde dezirabila compromisului si empirismului. Insasi, statuarea si instaurarea unei ordini teritoriale cu fundamentare stiintifica reprezinta o sursa permanenta aducatoare de venit, contribuind indirect la cresterea calitatii si eficientei actului economic si la bunastarea populatiei.

1.3. Supraestimarea progresului tehnologic




Sesizand ritmul alert de crestere a entropiei in societatea moderna, si plecand de la noile teorii ale dilatarii Universului, Ionel Purica (1996), dezvolta o teorie in care crede ca progresul tehnologic al timpului nostru este capabil la a realiza o decuplare a societatii de Natura prin inchiderea ciclurilor de productie, eliminand deseurile (industria curata) si transformand energia degradata in energie electromagnetica, de fotoni si infrarosu, ce va fi redata Universului. Vom prezenta in continuare demersul autorului mai sus citat.

„Aparitia omului a marcat inceputul transformarilor si supunerii Naturii.

Morala revolutiilor tehnice se bazeaza pe un principiu etic: omul este in lupta cu Natura si trebuie sa elaboreze o tehnica de stapanire a Naturii, de transformare a acesteia.

Relatia dintre Natura si om, dintre Natura si societatea umana este o relatie intre care se interpune tehnica. Prin intermediul tehnicii omul modifica Natura. Propria lui existenta depinde apoi de cunoasterea noului mediu produs de tehnologie, cu care trebuie sa convietuiasca. Transformarea si cunoasterea Naturii sunt procese necesare si complementare si trebuie sa conduca la evolutia societatii umane.

Omenirea este un regn suprapus regnului vegetal si regnului animal, ilustrand trecerea de la biosfera la noosfera.

Dezvoltarea tehnologica a amplificat fara precedent forta de actiune a omului asupra Naturii. Inceputul secolului XX marcheaza aparitia unei noi doctrine, in relatie cu elogiul adus dezvoltarii tehnologiei. Se naste doctrina tehnocratica prin care patronatul poate fi inlocuit cu tehnostructuri formate din elite.

Tehnocratia trebuie sa ia locul ideologiilor. Aceasta ar insemna supunerea omului si a mediului sau in exigentele instrumentelor tehnice de gestiune si organizare a societatii. Aceste instrumente au devenit un sistem in sine. Dezvoltandu-se dupa o logica ce ajunge din ce in ce mai mult in conflict cu necesitatile prioritare sau reale ale omului.

Gandirea tehnocratica nu a schimbat mentalitatea etica. Ea a ramas aceea a dominarii omului prin si de catre om si a Naturii de catre om. Aceasta atrage dupa sine consumarea rapida a resurselor necesare vietii, intr-un ritm mult prea alert in raport cu cel de regenerare a acestora.

Societatea preia din Natura materii prime si energie la o entropie mica. Dupa ce le-a utilizat, pentru a-si mentine structura organizatorica si gradul de civilizatie, elimina in Natura deseuri, facand sa creasca entropia si dezorganizand mediul in mod ireversibil. Se creaza conditii periculoase pentru dezvoltarea societatii. Viteza de crestere a entropiei este mare, ducand la dezorganizarea mediului cu o viteza prea mare

Societatea se afla in faza adoptarii unei etici noi, a unei mentalitati in care spiritul dominarii si supunerii naturii sa fie inlocuit cu ideea convietuirii in armonie cu natura, avand la baza o intelegere „socratica” a tehnologiei. Noua etica si noua mentalitate a regandirii si reconsiderarii raporturilor om – natura genereaza o noua doctrina, cea cosmocratica.

Societatea tehnologica a secolului XX este asociata cu descoperirea si exploatarea campului electromagnetic, in care suportul informational acustic si tiparit, difuzat prin mijloace termomecanice se substituie ca suport electromagnetic (radio, televiziune), rezultand o coerenta informationala globala relativ slaba. Suportul informational este preluat de limbaje formale, articulate domeniilor de activitate umana. Mediul in care se dezvolta societatea umana devine Terra. Se inchide un prim ciclu in relatia materii prime – tehnologie – produse utile in sensul ca acestea din urma se consuma dar si se insereaza ca mijloace de productie, ca rezultat al perfectionarii si reinnoirii tehnologice. Mijloacele de productie realizeaza consumarea energiei din purtatorii energetici in energie utila, adica caldura si electricitate, inchizandu-se al doilea ciclu al conversiei energiei.

Ciclul industrial al materiei cuplat cu ciclul conversiei energiei da nastere unui hiperciclu, asimilat unui sistem cibernetic in care input-urile sunt reprezentate de materiile prime si resursele energetice iar output-urile de deseuri chimice, caldura irecuperabila si deseuri radioactive.

Cheia existentei si dezvoltarii viitoare a societatii umane consta in inchiderea in cicluri a utilizarii materiei prime si a energiei necesare pentru pastrarea si dezvoltarea structurii ei ordonate, a nivelului de civilizatie, facand-o tot mai putin dependenta de mediul necontrolabil (cel natural, sublinierea noastra). Asistam la generarea unei tendinte de autosuficienta. Pentru aceasta este necesar a se trece de la civilizatia campului electromagnetic la civilizatia campului cromodinamicii cuantice.

Era cromodinamicii permite:

inchiderea ciclului materii prime – industrie prin reintroducerea deseurilor in ciclul productiei industriale (industrie fara deseuri s.a.);

deseurile radioactive vor fi utilizate pentru producerea de energie, prin dezintegrarea controlata a nucleonilor inchizandu-se un nou ciclu.

Societatea umana va fi deschisa numai prin necesitati de energie, pe care le va lua din Univers si va fi redata Universului sub forma de energie electromagnetica, de fotoni din domeniul infrarosu.

In era cromodinamicii cuantice, gradul de coerenta interna (a societatii) va fi maxim, iar suportul informational va deveni campul neutrinic, ca posibilitate de a patrunde la distante de ordinul orizontului Universului cunoscut astazi, concurand campul electromagnetic.

Softul informational va trece de la limbajele formale la modele globale, care intr-un singur simbol pot transmite o cantitate mare de informatie.

Societatea, tinzand spre autonomie, se dezvolta catre o decuplare de mediu, prin inglobarea unei parti a acesteia intr-un ciclu care face parte din sistem, conducand la cresterea gradului de organizare cat si la o micsorare a vitezei de crestere a entropiei” .

Dar autorul recunoaste ca „evolutia sociala nu a dus la o transformare biologica a omului”[8]. Deci, el va ramane pe Pamant ca un produs al acestuia, cu aceleasi nevoi primare si din ce in ce mai rafinate nevoi spirituale. Astfel, deocamdata civilizatia umana nu dispune de alte spatii. Cel pe care il avem, Pamantul, trebuie sa-l organizam inspre binele si progresul omenirii.

In concluzie, structurarea materiei in universul amorf sta la baza organizarii naturale, a autoorganizarii, odata cu aparitia viului.

Organizarea antropica reprezinta rezultatul interventiilor umane succesive de amenajare pe suprafata terestra, ca urmare a experientei istorice a omenirii si a progresului tehnologic.

Organizarea antropica se desfasoara pe un suport natural, aprioric structurat si autoorganizat. Din simbioza autoorganizarii (organizarii) naturale a spatiului cu organizarea antropica a acestuia rezulta organizarea spatiului geografic. Acesta este definit ca un hiperspatiu rezultat in urma actiunilor transformatoare progresive ale omului si societatii. Spatiul geografic reprezinta suportul fizic al activitatilor antropice si a rezultatelor acestora. Acesta are un caracter limitat.



Caracterul limitat al spatiului geografic constitue deosebirea fundamentala dintre categoria de spatiu in general, si cea de spatiu geografic. El reprezinta deci un creuzet al actiunilor antropice transformatoare, pe care le inglobeaza. Este esenta, respectiv sinteza modurilor de imbinare si integrare a geosferelor in intregul lor, fiind organizat dupa legi proprii. Ca urmare a actiunii acestora, spatiul geografic este ordonat si structurat in forme specifice, drept rezultanta a infinitatii modurilor de ordonare, ierarhizare, dimensionare si asociere a componentelor.

Caracteristicile esentiale ale spatiului geografic sunt:

structura diferita a componentelor (abiotice, biotice si sociale);

independenta relativa in evolutia si viteza de derulare a proceselor, a celor trei categorii de componente;

constitue cadrul si suportul in care se desfasoara relatiile interumane.

Limitele acestuia pe orizontala se extind asupra intregii suprafete terestre.

In plan vertical spatiul geografic valorificat de catre om se desfasoara intre pragurile de 10 000 -15 000 m altitudine (intre Troposfera si Stratosfera) unde se inscriu rutele regulate ale zborurilor de marfuri si pasageri si 3 500 m in scoarta terestra unde au loc activitati miniere sistematice.

Retinem, in concluzie, ca materia amorfa este structurata si isi creaza propriile ei universuri rezultate din infinitatea combinatiilor chimice. Odata cu aparitia viului, dotat cu un suport informational, Natura se autoorganizeaza in afara unei constiinte de sine (fig. 5).

Fig. 5. Sructurare, autoorganizare, organizare.

Aparitia omului a marcat inceputul proceselor transformatoare progresive. Odata cu el incepe organizarea spatiului terestru. Prin intermediul tehnicii s-a sporit forta de actiune asupra Naturii. S-a ajuns la o „anihilare” a Naturii, a carei resurse sunt limitate, proces ce se resfrange prin incapacitatea de sustinere cu hrana a populatiei si mentinerea starilor tensionale si conflictuale. Spatiul geografic reprezinta forma cea mai adecvata pentru procesele de organizare. El permite si accepta inglobarea formelor particulare de organizare. De aceea si notiunea singulara de spatiu trebuie interpretata asociativ: spatiu geografic.

Spatiul geografic este limitat. Trecerea la forme superioare de organizare are loc prin intermediul actiunilor de amenajare.

Atingerea formelor superioare de organizare, reclama deopotriva mutatii radicale de ordin tehnologic si ale comportamentului uman, care sa inscrie civilizatia terestra pe traiectoria unei dezvoltari durabile.



Al. Rosu, 1987, Terra – Geosistemul vietii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, p. 26.

M. Draganescu, 1979, Profunzimile lumii materiale, Editura Politica, Bucuresti, p. 168.

E. D. Schneider, J. J. Kay in M. P. Murphy, L. A. J. O’Neill, 1999, Ce este viata? Urmatorii 50 de ani, Editura Tehnica, Bucuresti, p. 137.

E. D. Schneider, J. J. Kay , op.cit., p. 139.

Manfred E., in M. P. Murphy, L. A. J. O’Neill, op. cit., p. 17.

E. D. Schneider, J. J. Kay, op. cit., p. 137.

I. Purica, 1996, Ordo et Chao. Structuri de ordine in fizica si societate, Editura Tehnica, Bucuresti, p. 28.

Idem, p. 29.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1911
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site