Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie

TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE

geografie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
SLANIC MOLDOVA
CUESTELE
CARBUNII
Climatele ASIEI
Paris: Istorie, Administratie, Locuri in Paris de vizitat
Judetul Calarasi - Suprafata, Transport, Industrie
Podisul Dobrogei
Program de Instruire - Inventarierea punctelor retelei de triangulatie de ord. I – IV
Stat al Statelor Unite ale Americii - Capitala statului
STATIUNEA DURAU

TIPOLOGIA REGIUNILOR GEOGRAFICE




1. Obiectivele unitatii de invatare nr.

Analiza aspectelor acestei unitati de invatare vizeaza:

-  realizarea unei imagini de ansamblu asupra tipurilor de regiuni;

-  inregistrarea stadiului actual al tipologizarii acestora;

-  descrierea trasaturilor structurale si functionale ale regiunilor.

2. Consideratii generale asupra tipologizarii regiunilor geografice.

Operatiunea  tipologizarii  se  constituie  intr-un  incitant  aspect  al demersurilor  regionale,  datorita  faptului  ca  a  oferit  un  camp  larg deschis exprimarii celor mai variate opinii. Inainte de orice, se impun mentionarii factorii  luati in considerare la debutul oricarei actiuni de acest tip, respectiv factorii  naturali, economici, sociali, tehnologici, geopolitici.

Astfel, factorii naturali s-au constituit, o lunga perioada, intr-un element indispensabil oricarei actiuni de divizare a suprafetei terestre. De la importanta lor  primordiala acordata pana la conturarea unor


Tipologizarea-

actiune dificila datorita numarului mare de factori luati in considerare.


regiuni naturale, de diverse tipuri, nu a fost decat un singur pas, pe care teoreticienii domeniului l-au facut cu prisosinta, incepand cu anul

1752, cand Philippe Buache publica un studiu ce imparte teritoriul Frantei in bazine fluviale. Relieful, climatul, vegetatia, in primul rand, devin elemente  definitorii ale peisajului, ce sunt implicate direct in operatiunea  regionarii.  De  aici  ideea  ca  regiunile  naturale  sunt, inainte de oricare alte entitati de acelasi tip, expresia determinismului fizic  in  geografie.  Actualmente  rolul  lor  se  mentine  la  parametrii superiori in teritoriile unde prezenta antropica este limitata (regiunile polare si subpolare, deserturile verzi ale Americii de Sud si Africii, deserturile tropicale ale Asiei, Africii si Australiei, regiunile muntoase ale Eurasiei  sau Americii etc). In tara noastra o astfel de regiune poate fi Delta Dunarii.

Factorii economici  s-au  impus  treptat,  odata  cu  tendinta  de antropizare  a peisajului, cu edificarea unei infrastructuri ce modifica fizionomia  sau  arhitectura acestuia.  Modificarea  vegetatiei  naturale prin intermediul culturilor agricole larg extinse (vezi monoculturile din America  Centrala  si  de  Sud,  belturile  nord-americane,  culturile  de citrice din tarile mediteraneene etc) a  condus la identificarea unor



Factorii naturali au

individualizat

regiuni naturale”, cei economici si sociali „regiuni umanizate”.


regiuni  agricole  bine  conturate.  Dezvoltarea  industriei  a  avut  ca urmare  geneza unui peisaj de mare originalitate, cu o concentrare masiva  a  populatiei,  activitatilor  si  dotarilor  tehnice  ale  teritoriului (Boswash, Tokio-Osaka-Kobe) ce  se delimiteaza adesea de la sine fata de regiunile invecinate, lipsite de astfel  de  atribute. Regiunea Munteniei centrale este definita in primul rand prin atribute economice induse de prezenta metropolei bucurestene cu o industrie complexa si diversificata.

Factorii sociali intre care standardul de civilizatie al populatiei, particularitatile         culturale          si                               etnice,         mostenirea      spirituala         a colectivitatilor,  aspectele  comportamentale  sunt  elemente  frecvent luate in calcul de promotorii diviziunilor teritoriale. 'Nordul' dezvoltat si 'Sudul'  aflat  la  un  standard  inferior  de  afirmare;  vestul  european catolic si estul ortodox; campiile indo-gangetica sau chineza (ca vetre ale unor vechi civilizatii) in raport cu Siberia recent populata etc., sunt exemple revelatoare ale ponderii crescande a  aspectelor  sociale in demersurile regionale.

Rolul omului in transformarea si definirea peisajului este astfel recunoscut, fapt datorat scolii franceze patronata spiritual de Vidal de la Blache. Regiunea naturala este substituita astfel, dupa anul 1900, cu regiunea  umanizata, reprezentand un spatiu unde o comunitate umana, posesoare a unei culturi proprii, organizeaza un teritoriu, care poate  avea  o  singura  sau  mai   multe  trasaturi  fizico-geografice. Intervine aici conceptul de posibilism opus  determinismului cultivat anterior.

Factorii  tehnologici  sunt  purtatorii  unui  potential  major  de restructurare a matricei oricarui peisaj si se materializeaza in spatiu prin            modificari       fizionomice,    functionale,     structurale.           Caile            de comunicatie, urbanizarea, industrializarea intensa isi aduc un aport insemnat  la  delimitarea  spatiului  terestru  in  unitati  functionale  de diverse ordine.

Aceste elemente se dovedesc a intruni insusirile unor factori de mare influenta teritoriala, de gravitatie si polarizare, ce nu pot fi omisi de nici-o analiza  teritoriala complexa. Ca urmare, topicul de regiune umanizata este treptat inlocuit,  dupa anul 1950, cu cel de regiune polarizata,  functionala  (nodala).  Expresia  sa  cea  mai  elocventa porneste de la conceptul de centralitate, prefigurat cu peste un secol inainte de von Thunen si dezvoltat de W. Christaller in studiile sale. Actualmente,  centrul  clasic,  reprezentat  de  un  oras  cu  functii  de atractie  regionala,  este  inlocuit  cu  polii  industriali  sau  comerciali (tehnopolii), respectiv  cu veritabile axe de dezvoltare si organizare teritoriala.

Factorii geopolitici actioneaza uneori brusc si violent, trasand limite adesea arbitrare din punct de vedere al functionalitatii sistemice (divizarea  Germaniei  dupa  al  doilea  razboi  mondial,  desprinderea Basarabiei si Bucovinei de nord de Romania, atasarea de catre Israel a inaltimilor Golan, Kosovo, Nagorno-Karabach. Gagauzia etc). Ei pot interveni insa si in sensul armonizarii  unor situatii critice mostenite (intregirea Romaniei dupa primul razboi mondial, unificarea Germaniei in 1989, destramarea imperiului sovietic etc),


 Criteriile tipologizarii regiunilor geografice


Criteriile dupa care se realizeaza tipologizarea regiunilor sunt variate.

Scopul demersului stiintific permite clasificarea regiunilor conform domeniului de specializare geografica.


Pentru multi autori, actiunea de regionare este sinonima celei de clasificare, reprezentand o grupare a fenomenelor geografice dupa gradul  lor  de  similaritate.  Desfasurarea  actiunii  in  sine  este  insa dificila, asa cum o releva si Grigg D. (1971), care aseaza la temelia acesteia  un  mare  numar  de  principii.   Dupa  opinia  noastra,  ele reprezinta   operatii     distincte,  clasificarea    precede                                regionarea, subordonandu-i-se. Ea opereaza in interiorul regiunii unde ordoneaza elementele                      constituente    dupa    o   suma    de    criterii    stabilite    de investigator,  fara  a  se  preocupa  de  interrelatiile   dintre  acestea. Regionarea are in vedere intregul spectru de elemente clasificate, dar mai ales raporturile dintre ele, functionarea sistemului teritoriul alcatuit prin coabitarea lor temporo-spatiala.



Factorii si principiile susmentionate, individual sau in asociere, stau la  baza diverselor criterii ale regionarii geografice. Ei joaca, cel mai adesea, rolul  elementului  de sprijin, fara a fi tinta demersului propriu-zis,   intemeiat    pe    alte   considerente.    De   aici,   poate,    si numeroasele tipuri de regiuni care nu se pot incadra in criterii precise ori sunt  rezultatul aplicarii unor criterii compozite. Avem ca exemplu clasificarea regiunilor  propusa de D. Grigg, care distinge, pe de o parte, regiuni generice (incadrabile  in diverse tipuri care, in anumite privinte, seamana intre ele) si regiuni specifice  (arii singulare, cu o individualitate geografica distincta in raport cu alte unitati). Care este criteriul acestei clasificari este mai greu de decelat, daca nu luam in calcul eventualitatea departajarii unitatilor regionale dupa gradul lor de frecventa  si  reverberatie.  Acelasi  autor  uziteaza  insa  si  de  o  alta clasificare,     distingand                            regiuni         uniforme (definite     prin  unicitatea criteriului de selectie) si regiuni nodale (rezultate in urma interrelatiilor dintre lucruri si locuri).  Cele din urma, prefigurate inca de Vidal, vor deveni,  prin  imbogatirea  continutului  conceptului,  actualele  regiuni polarizate.

Este momentul de a mentiona, in acelasi context, incercarea din  1937  a  Comitetului  lui  Geographical  Association  care,  intr-un raport  asupra  fenomenului  regional,  clasifica  regiunile  in:  regiuni generice (generale, de ansamblu), specifice (axate pe fenomenologia unui singur domeniu), uniforme (areale caracterizate prin uniformitatea criteriului de selectie) si nodale (definite de  interrelatii intre lucruri si locuri. Ideea a fost vehiculata inca din 1915 de J. C. Galpin; Vidal o asociaza conceptului de „pays”, iar Christaller si Dickinson  locurilor centrale”).

Intre criteriile luate in considerare de numeroasele incercari de clasificare     a          regiunilor,                     mentionam:       scopul             demersului                    stiintific, structura, marimea, trasaturile evolutive, relatia om-mediu, gradul de complexitate si vulnerabilitate etc.

Clasificarea dupa scopul demersului stiintific are in centrul preocuparilor           divizarea                           suprafetei   terestre         in               concordanta            cu dezideratul pe care si-l propune cercetatorul la inceputul investigatiei sale.  Faptul  ca  acesta  din  urma  poate  imbraca  o  multitudine  de ipostaze, de la analizele  unor aspecte ale subramurilor geografice



Structura unui sistem teritorial este relevanta

in tipologizare.


strict specializate (geomorfologie, climatologice, geografia industriei, geografia turismului) la introspectiile asupra peisajului sau sistemului complex de relatii dintre factorii geografici dintr-un teritoriu dat, explica diversitatea tipologica a  regiunilor astfel delimitate. Trebuie subliniat insa       permanent      ca,           in                    toate       cazurile                 unde    opereaza    criteriul susmentionat, operatiunea de regionare nu este un scop in sine ci un corolar  final  al  demersului  stiintific.  (Nu  studiem  regiunea  turistica pentru  a  demonstra  ca  ea  exista,  ci  fenomenul  turistic  ale  carui trasaturi spatiale conduc la delimitarea unor unitati functionale de tip regional  !).  Etc.  Este  ceea  ce  dealtfel  imagineaza  cu  claritate  P. Haggett (1990) cand aseaza sinteza regionala in punctul de bilant al trinitatii geografice (alaturi de localizare si interrelatii).

Acceptand     acest     criteriu,     perspectiva     asupra     evolutiei Geografiei  Regionale  in  deceniile  sapte-noua  ale  secolului  XX,  in perioada asa-zisei sale crize, trebuie revizuita. Actiunea de regionare in sine nu a incetat sa fie utilizata in tot intervalul mentionat, singura diferenta constand in transferul ei, cu predilectie, de la nivelul studiilor monografice, la cele strict specializate. A se  observa ca in intreaga perioada mentionata, orice analiza pertinenta in toate aceste stiinte se incheia, invariabil, cu o incercare de regionare. Fenomenul are multe similitudini cu ceea ce s-a intreprins in medicina, spre exemplu, cu trecerea  atentiei dinspre organismul uman spre organele acestuia, fara a se  uita  insa nici-o clipa ca ele apartin unui intreg, ale carui functii le slujesc (asa  cum,  din  pacate,  unii geografi,  supralicitand importanta abordarilor de profunzime, au facut-o).

Structura interna a entitatii spatiale de tip regional se dovedeste a  fi   criteriul  cel  mai  intens  vehiculat  si  cu  atributele  cele  mai semnificative. El a  insotit stiinta regiunilor inca de la conturarea sa, imbogatindu-si permanent  semnificatiile.  Cele trei tipuri  de  regiuni, omogene,  polarizate  si  anizotropice  (Dauphinė,  A.,  1979)  raspund plenar                     oricarei         analize            structuraliste,                  integrand   intreaga fenomenologie ce caracterizeaza astazi domeniul in cauza.

Un alt criteriu este cel care incearca sa surprinda trasaturile evolutive ale spatiului delimitat, conturandu-se patru tipuri de regiuni si anume: naturale,  umanizate, functionale, regiuni-sistem (Dov, N.

1990). Observam ca aceasta grupare corespunde unor anumite faze ale  dezvoltarii  Geografiei  Regionale,  primele  doua  tipuri  definind etapele initiale si  de afirmare a stiintei noastre, iar celelalte doua etapele  recente,  de  consolidare  si  individualizare  pregnanta  intre celelalte ramuri geografice.

Evident,  nu  lipsesc  criteriile  scarii  de  reprezentare,  de desfasurare a proceselor si fenomenelor studiate. Ordinele de marime sunt impuse de amploarea si gradul de aprofundare a introspectiilor, de  scopul  demersului  si   capacitatea  intuitiva  si  interpretativa  a investigatorului.  Etc.  Astfel,  vom  intalni  macro-regiuni  (Amazonia, Siberia, Sahara), regiunile de ordinul I, II, III…n (Carpatii -I-, Carpatii Orientali -II-, Grupa de nord a Carpatilor Orientali -III-,  Depresiunea Maramures IV -, Culoarul Izei -V- etc. ). microregiunile (entitati cu insusiri particulare, de mare omogenitate si functii decelabile).



Scopul demersului stiintific

Structura


Morfologice Climatice Pedogeografice



Biogeografice

Rurale Urbane Agricole

Industriale

Turistice

Politico-administrative

Ecologice

Mixte

Omogene Polarizate Anizotrope



Criterii


Trasaturi evolutive

Marime

Nivel de organizare

Relatia om-mediu

Gradul de complexitate

Gradul de vulnerabilitate


Naturale Umanizate Functionale Sistem

Macroregiuni

Regiuni de ord. I, II, III Microregiuni

Active Echilibrate Informatizate Autofinalizante

Inradacinate Fluide Explozive

Elementare

Complexe

Stabile Critice Defavorizate


Criteriile de clasificare a diverselor tipuri de regiuni geografice

Dupa gradul de organizare se individualizeaza regiuni active, echilibrate,  informatizate  si  autofinalizante  (  Vallega,  A.  1995),  iar relatia om-mediu  conduce la creionarea unor regiuni inradacinate, fluide  si  explozive  (Fremont,   A.   1976).  Gradul  de  complexitate


diferentiaza  regiunile  elementare  (speciale)  de  cele  complexe  si

integrate.

Incercand sa surprinda nivelul de dezvoltare, J. Friedmann (citat  de  G.  Wackermann,  2002)  distinge  patru  tipuri  de  regiuni: centrale (regiuni core), de tranzitie spre dezvoltare, regiuni-frontiere si

de tranzitie spre declin.

Orientarea    studiilor    actuale    inspre    domeniile    riscurilor    si

hazardelor, ca fenomene de maxim impact asupra omului, determina includerea intre criteriile de regionare si a gradului de vulnerabilitate a unitatilor teritoriale  regionale. Astfel deosebim regiunile stabile, bine

consolidate ca sisteme, de cele critice sau defavorizate.

Criteriile  susmentionate  si  varietatea  entitatilor  pe  care  le

definesc exemplifica revelator complexitatea fenomenului regional. La randul sau,  ea explica atat nuantarea extrema a demersurilor cat si inevitabilele abateri de  la  filonul viguros al interpretarilor pertinente.

4. Regiunile omogene


Regiunile omogene reprezinta idealul demersului regionarii.


Criteriul structurii  s-a  impus  in  raport  cu  celelalte,  datorita faptului ca el oferea posibilitatea decelarii componentelor interne ale ansamblului  regional,   respectiv  raporturile  fizice  si  conditionarile reciproce. Din acest punct de vedere, majoritatea geografilor converg inspre delimitarea a doua tipuri de regiuni si  anume: omogene si polarizate,  carora  André  Dauphiné  (1979)  le  asociaza   regiunile anizotropice.

Regiunile omogene reflecta, in semnificatia lor, atat idealul actiunii de regionare - de a delimita suprafete aflate intr-un echilibru armonic in raport cu propria lor dinamica, dar si cu spatiile invecinate

-    cat    si   necesitatea    orientarii    demersurilor    geografice    inspre evidentierea           fenomenelor-etalon.     Omogenitatea                     raspandirea uniforma a masei, energiei si intereselor intr-un spatiu conturat de ea insasi - devine elementul definitoriu al entitatii in cauza. Este ceea ce Consiliul Europei  include dealtfel in propria definitie a regiunii: un teritoriu de dimensiuni mijlocii susceptibil de a fi determinat geografic si care este considerat omogen” (Dayries J-J, Dayries M., 1978).

Pana la mijlocul secolului XX omogenitatea era considerata ca singurul principiu al unitatii in Geografie. Ulterior, opiniile au evoluat tinzand sa includa si alte elemente, asa cum o dovedeste E. Juillard (1962)  care  admite  doua  principii  ale  unitatii  si  anume  peisajul (generator  de  uniformizare)  si  reteaua  urbana  (producatoare  de coeziune). Dupa opinia lui P. Dumolard (1975)  regiunile omogene sunt  frecvente  la  extremitatile  scarii”  (in  tarile  sarace   regiunile omogene apar la nivelul superior, iar in cele dezvoltate la nivelul subsistemelor spatiale).

Alti            autori        (Jaqueline                  Beaujeu-Garnier,        citata   dupa   A. Dauphiné, 1979) deosebeste trei forme ale omogenitatii si anume: globala,   cand     are       loc       o          supraimpunere                 a  activitatilor        umane unificatoare pe un cadru fizic omogen spre exemplu, Delta Dunarii; relativa, generata de actiunea unui element care domina net celelalte


Amazonia; recurenta derivata din asocierea unitatilor elementare ce se aseamana intre ele - Alsacia.

Regiunile    omogene    pot    avea    o    origine    naturala,     cand elementele  implicate  (relief,  clima,  hidrografie,  soluri,  vegetatie, fauna) se suprapun spatial perfect (caz extrem de rar !) sau cand un factor domina decisiv ceilalti factori (cazul Amazoniei unde vegetatia se  detaseaza  net  pe  scara   conditionarilor).  Regiunile  omogene antropice corespund de obicei unei faze de tranzitie scurta intre doua stari de heterogenitate. Aceasta deoarece omul specializeaza spatiul si  combina  complementaritatile.  Majoritatea  lor  se  transforma  in regiuni polarizate sau anizotrope.

Pentru  aprecierea  gradului  de  omogenitate  s-au  elaborat diverse formule, dintre care am selectat cea propusa de A. Dauphiné (1979):

Σ (Xi X)

= --------------------- n – 1

unde: - o variabila data

Xi - valorile variabilei in fiecare unitate spatiala

X - media valorilor anterioare n  - numarul unitatilor spatiale

Dintre proprietatile sistemice ale regiunilor omogene se retin echilibrul stationar (generat de o dinamica extrem de lenta, cu fluxuri interne simetrice) si  puterea de adaptare slaba (orice dereglare in sistem fiind capabila de distrugerea regiunii).

In concluzie,  regiunea  omogena  este  un  model  spatial  ideal  ce dispare prin transformare si cresterea gradului de complexitate.

5. Regiunea polarizata




Polarizarea este un fenomen ce da coerenta sistemului teritorial si-l evidentiaza in raport cu

spatiile

invecinate.


Sunt entitati teritoriale ale caror vectori converg spre unul sau mai  multe  puncte  de  gravitatie,  aflate,  la  randul  lor  in  relatii  de conexiune                (dependenta,   influenta)          reciproca.                      Polarizarea,       ca fenomen extrem de raspandit in mediul geografic, a fost intrevazuta inca de von Thunen care elaboreaza, in anul 1826, un prim model al interrelatiilor spatiale ce se nasc intre punctul (centrul de gravitatie) si teritoriul limitrof. Modelul initial elaborat de von  Thunen este ideal, presupunand  o  omogenitate  perfecta  a  elementelor  constituente. Observand insa heterogenitatea acestora el revine cu modificari care ilustreaza deformarea modelului primar in contextul interventiei unor factori  perturbatori  naturali  (hidrografici,  climatici,  morfologici)  sau antropici (prezenta  unor cai de transport sau a unor centre urbane satelite).

Mult mai cunoscut si mai intens aplicat va fi insa modelul lui Walter   Christaller,      formulat               ulterior,          la               peste       un   secol    dupa precedentul,  in  1933,  model  derivat  din  teoria  locurilor  centrale, intens  aplicata  si  mediatizata  si  in  zilele  noastre.  Pornind  de  la efectul  gravitational  al  unui  centru  de  putere,  liniile  de  forta  ale


teritoriului se dispun ierarhizat, de la nivelul superior (centrul atractor superior)  la  cel  de  minim  potential.  Evident,  odata  cu  pilonii  de rezistenta ai teritoriului, reprezentati de asezarile urbane, va gravita intreaga infrastructura tehnica si de habitat aferenta acestora. Intr-un tabel  sintetic,  Christaller   mentioneaza  nu  numai  ierarhia,  dupa marime a locurilor centrale, ci si distantele la care ele isi manifesta influenta, teritoriul si populatia pe care le polarizeaza.

Regiunea polarizata este, inainte de orice, un sistem spatial, asa cum o  atesta prin modelul sau von Thunen. La baza explicarii fenomenului de polarizare se afla trei concepte si anume: inovarea, difuzia  si  dominarea.   Exemplele  cele  mai  edificatoare  le  ofera industria  a  carei  afirmare  intr-un   teritoriu  dat  poate  imbraca, succesiv, semnificatia tuturor conceptelor  mentionate. Un astfel de rol il joaca astazi tehnopolii sau parcurile industriale

 Test de autoevaluare

Regiunea  polarizata  oglindeste  cel  mai  revelator  modul  de agregare a  elementelor teritoriale. Pentru a le putea percepe in adevarata  lor   interrelatie   este  imperios  necesar  a  cunoaste structura  interna  a  unei   astfel  de  regiuni.  In  spatiul  alocat reprezentati grafic structura respectiva.

Comentarii la test veti gasi la sfarsitul acestei  unitati de invatare

Regiunea polarizata prezinta o ierarhie functionala pornind de la rolul fiecarui pol de atractie in parte si a ariei sale de gravitatie. Ea are proprietati  sistemice determinate de echilibrul dinamic instabil intre  intrarile  (input)  si   iesirile  sale  (output).  Evolutia  sa  este ireversibila tinzand spre regiunea urbana considerata ca “faza ultima (de evolutie, n.n.) a unei regiuni polarizate” ( Dauphiné, A. 1979).

Disputele legate de definirea polilor”, “centrelor” sau “axelor” de dezvoltare (atractie) sunt numeroase inca din anii '70 ai secolului trecut.               Ulterior                sunt           abordate                 notiuni     precum     “ierarhia”     si


interdependenta spatiala” ce permit autorilor sa defineasca relatiile spatiale,  sa  contureze  “retelele”  .  Un ultim  concept  este  “campul spatial”  definit  de  Dauphi ca  “un  spatiu  unde  fiecarui  punct  ii corespunde un scalar sau un vector a carui valoare este in functie de pozitia  sa”.  Ca  urmare,  regiunea  polarizata,  in  viziunea  autorului mentionat,  este  definita  de  un  triplet  strans  interconditionat:  poli constituiti in retele in jurul carora graviteaza campurile.

Preocuparile recente se axeaza pe explicarea unor fenomene interne  ale  spatiilor polarizate, cum ar fi raporturile dintre centru si periferie.  Centrul  devine  punctul  de  sprijin,  coloana  vertebrala  a sistemului  regional  in  vreme  ce  periferia  reprezinta,  concomitent, subsistemul  dar  si  oponentul  sau.   Relatiile  sunt  biunivoce  dar dezechilibrate (cu ponderea decisiva dinspre  centru  spre periferie), adesea conflictuale, si au ca ferment decalajele existente  intre cei doi         factori    ai   interconditionarii.    Centrul    tinde    permanent    sa-si subordoneze, prin relatii de dependenta, periferia, iar aceasta sa se despovareze  de  conditionarile   centrului.  Parghiile  de  forta  ale centrului pot exercita o actiune totalitara (centralizatoare”) sau una laxa, de descentralizare.

Influenta centrului asupra periferiei descreste intr-un degradeu cantitativ, in stransa corelatie cu “puterea” centrului, distanta pana la fasia periferica si numarul punctelor de disipare intermediare.

 
6. Comentarii si raspunsuri la teste

Partile componente ale unei regiuni polarizate (dupa Dauphine, A.

1979) sunt urmatoarele: polii, retelele si campurile. Grafic, ele pot fi reprezentate astfel:

POLII

RETEAUA

CAMPURILE


7. Bibliografie selectiva

1.  Cocean, P. (2005), Geografie Regionala, Editia a II-a, Presa Universitara Clujean,

Cluj Napoca.

2.  Dauphiné, A. (1979), Espace, region et systeme, Economica, Paris.

  Fremont, A. (1976), L'espace vecu et la notion de region, Trav. Inst. Geogr., 41-42, Reims.

4.  Haggett, P.(1990) The Geographer's Art, Basil Blackwell, Cambridge, USA.

5.  Ianos,  I.  (2000),  Sisteme  teritoriale.  O  abordare  geografica,  Editura  Tehnica, Bucuresti.

6.  Mihailescu, V. (1968 ), Geografie teoretica, Editura Academiei RS Romania.

7.  Vallega, A.(1995), La regione, sistema territoriale sostenibile, Mursia, Milano.

8.    Wackermann, G. (2002, Géographie Regionale, Ellipses, Paris.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 934
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site