Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



DemografieEcologie mediuGeologieHidrologieMeteorologie


Islamul - o lume in expansiune - Prezenta musulmana

Demografie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Cresterea populatiei - Schimbarile recente - Controlul natalitatii
ATITUDINI SOCIALE - Caracterul si atitudinile sociale Notiunea de atitudine sociala
ROLUL POPULATIEI IN PLANIFICAREA URBANA SI AMENAJAREA TERITORIULUI
Clasificarea oraselor dupa functii
Islamul - o lume in expansiune - Prezenta musulmana

Islamul o lume in expansiune




1. Prezenta musulmana

La inceputul acestui curs, sa incercam o recapitulare a principalelor conflicte internationale din ultimul deceniu. Primul si unul dintre cele mai importante a fost cel care a opus Irakul unei largi coalitii internationale. Aceasta coalitie s-a format in urma agresiunii Irakului asupra Kuweitului. Era in 1991 (disputa s-a reluat la sfarsitul lui 1998, cand Irakul a fost bombardat de catre aviatia americana, intrucat acordurile si angajamentele convenite cu ocazia primului conflict nu fusesera respectate). A urmat apoi conflictul din Cecenia, republica musulmana din cadrul Federatiei Ruse care a incercat sa-si cucereasca independenta. Apoi cel din Bosnia Hertegovina, unde s-au luptat sarbii, de o parte, si musulmanii, de alta. Acelasi conflict s-a reprodus aproape identic cu cativa ani mai tarziu in Kosovo, unde fata in fata s-au aflat albanezii (musulmani) si sarbii. In ultimele luni, la granita dintre India si Pakistan, in zona Casmirului, au avut loc bombardamente si schimburi de focuri; situatia prezinta un mare potential de risc, intrucat ambele tari sunt detinatoare de armament nuclear. In sfarsit, chiar cand asternem aceste randuri, un nou conflict a luat nastere in spatiul rusesc, cel din Daghestan (tinut situat in nordul Caucazului) unde locuieste tot o populatie musulmana.

De ce am conturat tabloul de mai sus? Nu pentru a face judecati asupra acestor conflicte, asupra partilor implicate si a mijloacelor folosite, ci pentru a semnala o prezenta, prezenta musulmana. Se pot formula diferite puncte de vedere, se pot face diverse evaluari asupra lumii musulmane; un singur lucru nu se poate spune, ca este o lume in stagnare, ca nu cunoaste un proces real de expansiune, ca nu este un spatiu in fierbere. Cele mai multe dintre conflictele mentionate nu au loc la granita dintre doua state, ci, ceea ce este mai semnificativ din punctul de vedere care ne intereseaza pe noi, la granita dintre lumea musulmana si alte culturi si civilizatii. Un motiv suficient pentru a consacra un curs acestei lumi.

Fireste ca mai sunt si alte ratiuni. De pilda, perceptia confuza si preponderent negativa care exista in legatura cu acest spatiu: ca o lume conservatoare, puternic atasata unor valori traditionale, putin deschisa dezvoltarii contemporane, traversata de tot felul de orientari fundamentaliste, de miscari violente etc. Nu contestam ca realitatea din tarile musulmane nu ar contine si asemenea trasaturi. In orice caz, perceptia obisnuita despre aceasta lume este schematica, saracaciosa si, in ultima instanta, deformata. Deci, ceea ce isi propune cursul este sa ofere un tablou mai bogat, mai nuantat si, daca se poate, mai aplicat referitor la aceasta lume. Pentru ca este vorba despre un spatiu care include 46 de tari si aproape o cincime din populatia globului (harta9).

Intrucat suntem la un curs consacrat lumii islamice, o lume mai putin cunoscuta, normal ar fi sa lamurim mai intai continutul unor termeni care vor aparea frecvent in expunerea de fata: Islamul, Coranul, Jihadul, raportul dintre lumea araba si cea musulmana etc. Consideram ca mai bine ar putea fi lamurite asemenea lucruri daca vom face o scurta istorie a aparitiei islamismului si a civilizatiei islamice; in felul acesta, vom putea asocia notiunile si categoriile respective chiar cu momentul aparitiei, plasandu-le, deci, in contextul cel mai potrivit de intelegere a sensului si semnificatiei lor.

2. O civilizatie “de gradul doi

Mai multi autori prestigiosi, intre care amintim pe Arnold Toynbee si Fernand Braudel, folosesc acest concept, civilizatie “de gradul doi”, pentru a desemna o civilizatie care nu a aparut din nimic, ci din “tuful” unor civilizatii care au precedat-o. Apreciere cu atat mai adevarata cand este vorba despre Orientul Apropiat, unde s-au intalnit si s-au succedat diverse culturi si civilizatii, toate stralucite, toate avand un rol de relief in istoria umanitatii. “Siria” - sublinia Toynbee, dar prin acest termen el nu avea in vedere doar teritoriul pe care il desemnam astazi cu acest nume, ci o zona mai larga, acoperind “o arie marginita de stepa Arabiei de nord, de Mediterana si de povarnisurile Anatoliei si Armenieia fost scena pe care au avut loc intalnirile, in epoci succesive, intre civilizatia sumeriana si egipteana; intre civilizatiile egipteana, hitita si minoica; intre civilizatiile siriaca, babiloniaca, crestin ortodoxa si crestin occidentala; si, in ultima etapa a contactelor, intre civilizatiile araba, iraniana si occidentala” (A. J. Toynbee, “Studiu asupra istoriei”, pag. 201).

Este vorba despre contacte in ordine spatiala, deci intre civilizatii care au existat concomitent, dar mai ales de contacte in ordine temporala, deci intre civilizatii care s-au succedat, care au preluat unele de la altele interpretari, obiceiuri, motive, ritualuri, diverse tipuri de credinte etc. Islamismul este o asemenea civilizatie. F. Braudel considera ca “la fel cum crestinismul a mostenit Imperiul roman pe care il prelungeste, la inceputurile sale Islamul s-a asezat in Orientul Apropiat, unul dintre cele mai vechi din lume, poate cel mai vechi loc de coexistenta a unor oameni si popoare civilizate” (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”, pag. 76).

Spre a intelege mai bine modul cum a patruns islamismul in acest spatiu de puternica interferenta culturala, este bine sa facem apel la sintagma de episod “colonial” folosita de Fernand Braudel in legatura cu o anumita perioada din istoria acestei zone. O prima unificare a Orientului Apropiat a fost facuta de catre asirieni, dupa care zona a fost ocupata de catre armatele victorioase ale lui Darius (546 - 486). Cucerirea cea mai rapida a regiunii a fost infaptuita de catre Alexandru cel Mare, chiar mai rapida decat cea infaptuita mai tarziu de catre arabi. Intervalul de zece secole dintre ultimele doua cuceriri, in care grecii fondeaza noi orase si in care noi porturi (Antiohia, Alexandria) impun noi institutii si un nou mod de organizare, este numit de catre autorul francez un extraordinar episod “colonial”. “Micul popor greco macedonean a colonizat aceasta vasta portiune din Asia , la fel dupa cum Europa va coloniza mai tarziu Africa, impunandu-i limba si administratia, comunicandu-i o parte din dinamismul sau” (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”, pag. 78). Este adevarat ca a urmat o cucerire romana, dar ea nu a reprezentat decat o simpla fatada, in spatele careia au continuat sa existe si sa functioneze vechile structuri grecesti, care au iesit cu si mai mare putere la iveala odata cu caderea imperiului; patrunderea in aceeasi regiune a Imperiului bizantin nu a insemnat decat tot prelungirea influentei grecesti.

In aceste zece secole s-a dezvoltat, potrivit autorului francez, o “ostilitate politica” fata de ocupant, chiar daca in plan cultural influentele grecesti si, mai tarziu, crestine au patruns adanc. De altfel, o parte din populatie devine crestina; numai ca impartirea crestinilor in prea multe biserici a facilitat procesul de patrundere a islamismului, la care se adauga si fenomenul de respingere a “ocupantului”. Henri de La Bastide surprindea cu acuitate aceasta stare psihologica: “Mai curand arabul decat grecul” spuneau crestinii din Siria si Egipt, in timpul cuceririi musulmane… “Mai bine fesul turcilor decat tiara latinilor” repetau bizantinii, sapte secole mai tarziu…” (H. De la Bastide, “Patru calatorii in inima civilizatiilor”, pag. 79).

Ostilitatea politica fata de “ocupantul colonial” a luat forma unei “preferinte imprudente” pentru noul venit. Preferinta care a facilitat patrunderea si exinderea araba. Nu ar fi corect insa daca am limita explicarea implantarii islamului doar la slabiciunea, oboseala sau chiar epuizarea culturilor preexistante. Islamul a intruchipat o varsta de credinta, a dat glas unor nevoi –fie si latente – a creat un nou orizont de speranta pentru populatiile din zona. “Aceasta religie noua elaborata de Mahomed, sublinia cu indreptatire Fernand Braudel, a fost fabricata chiar in aceasta raspantie a Orientului Apropiat, in sensul vocatiei sale profunde, potrivit spiritului sau… Intr-un fel, destinul Islamului va fi acela de a repune aceasta batrana civilizatie pe o noua orbita, de a o acorda la un diapazon nou” (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”).

3. Mahomed, Coranul, Islamul

Islamul este religia noua pe care a intemeiat-o Mahomed. In araba, islam inseamna supunere devotata (fata de Dumnezeu). Termenul mai circula si cu intelesul de lume musulmana, lume care impartaseste credinta islamica, precum si de civilizatie islamica. Cel care se supune voiei lui Dumnezeu este musulman. Biblia Islamului este Coranul. Spre deosebire de crestinism, aceasta biblie nu este doar o invatatura morala, o intemeiere a credintei, nu numai un codice religios, ci si juridic, el reglementand “intreaga viata religioasa, politica, civila si penala, pana la ocupatia zilnica” (Coranul, Introducere). Este semnificativ ca acolo unde Coranul nu contine norme si prevederi, rigorile islamului se indeplinesc prin Suna, adica traditia, care cuprinde o serie de reguli obligatorii (cum ar fi circumcizia la barbati); unde nu ajunge Suna, intra in vigoare Igma (consensul comun al celor mai inalte autoritati in domeniul teologiei musulmane); in sfarsit, atunci cand nici acestea nu pot oferi dezlegari, se apeleaza la Kiias, judecarea dupa cazuri analoge. Prin urmare, existenta unui credincios musulman este reglata pana in amanunt de codurile prezente in Coran sau de alte norme de factura tot religioasa.

Inainte de a prezenta cateva lucruri din viata intemeietorului celei mai tinere religii monoteiste, Mohamed, sa infatisam cateva date despre Peninsula Arabia, locul unde s-a zamislit noua credinta. Situata intre Africa si Asia, dar apartinand geografic de Asia, Peninsula Arabia are o teritoriu cam de cinci ori cat suprafata Romaniei. Adevarata punte intre cele doua continente, peninsula era locuita de beduini, pastori nomazi, traind in triburi aflate intr-o disputa permanenta, intrerupta doar de anumite legi severe, nescrise, cum ar fi pacea in decursul unor luni sfinte. Oameni aspri, beduinii aveau si obiceiuri aspre. Fiii erau priviti ca o binecuvantare, in timp ce fiicele ca un blestem, adesea fiind ingropate de vii dupa nastere. Femeia ocupa o treapta cu totul inferioara, iar divortul avea loc foarte rapid.

In ceea ce priveste viata religioasa, pe timpul lui Mahomed domnea un “indiferentism foarte mare”, iar credinta in Dumnezeu “decazuse la superstitiune” si la un “fetisism cras”. De altfel, este semnificativ ca ideile care l-au impresionat cel mai mult pe profet din discutiile pe care le avea cu evreii si crestinii erau cele privitoare la un unic creator al lumii, la profetism si la invataturile despre Judecata de Apoi si Inviere. Ar fi hazardat sa sustinem ca Mahomed a vrut, deliberat, sa dea o invatatura poporului sau. Un lucru este cert, anume ca divizarea locuitorilor Peninsulei, lipsa oricarei constiinte a unitatii, a oricaror forme de organizare politica, luptele interne neintrerupte i-ar fi dus mai devreme sau mai tarziu la pieire. Poate de aceea noua religie cauta sa reglementeze intreaga existenta a credinciosilor sai, ea substituindu-se si normelor de organizare politica si sociala. Poate de aceea “paganismul poporului” i se parea lui Mahomed “cel mai spurcat” lucru.

Profetul Mahomed se naste la 20 aprilie 570 (unele surse vorbesc de 571 e.n.) la Mecca. Descendent al unei familii instarite, el nu are la nastere decat o mostenire relativ modesta, alcatuita din “cinci camile si o roaba”. Are o viata obisnuita pana in al patruzecilea an al vietii cand, in luna lui Ramadan, are o revelatie. I se arata deodata arhanghelul Gabriel si striga catre dansul “Citeste”. El raspunde ca nu stie a citi, dar ingerul il mai indeamna de doua ori sa citeasca. In araba, termenul de Coran are doua sensuri: de citire si de recitare, ambele precizand clar ca „Biblia” Islamului nu este opera lui Mahomed, ci a lui Dumnezeu (Alah). Tot in acest context, este bine sa precizam ca folosirea denumirii de mahomedan are o conotatie oarecum ofensatoare pentru musulmani, intrucat Mahomed a fost doar Profetul, cel care a avut revelatia existentei lui Dumnezeu.

Asa incepe opera de profet a lui Mahomed. La inceput afla putina aderenta. La Mecca nu reuseste sa castige decat sprijinul a doi partizani de vaza. Credinciosii care il urmasera pe Mahomed erau in majoritatea lor saraci si femei.

Un moment important in constituirea Islamului este reprezentat de Hegjra sau fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina, petrecuta la 16 iunie 622. De atunci incepe si datarea erei mahomedane.

Incepe o noua perioada in viata lui Mahomed. Pana atunci era un profet “prigonit si batjocorit”. La Medina (cetatea profetului) devine El Emir sau principe al orasului. Din acest moment activitatea de profet se estompeaza, in prim plan situandu-se “cea de legislator, de politician si de general”, domenii in care arata calitati reale. Surele medineze (surele sunt descoperirile relatate in Coran) se deosebesc de cele meccane, au alt registru problematic si respira mai multa preocupare pentru laturile practice ale extinderii islamismului.

In revelatiile sale apare si porunca “razboi impotriva tuturor necredinciosilor”. Este perioada in care Mahomed recurge la cele mai diferite mijloace pentru a-i converti la islamism pe necredinciosi. Este interesant din acest punct de vedere cum cucereste Mahomed cetatea care i se opusese la inceputuri, Mecca. In 630 organizeaza el o expeditie militara asupra Meccai. Cum profetul dispunea de aceasta data de o forta militara mult mai numeroasa, conducatorul cetatii vine sa ceara indurare. Profetul promite ca va fi “bland” cu cei care urmau “sa primeasca islamul”.

Dupa aceasta victorie, Mahomed devine, practic, stapan pe toata peninsula. Este momentul in care porneste “razboiul de nimicire a necredinciosilor care nu sunt scutiti prin oaresicare contracte. Asa fu starpit paganismul din Arabia” (F. Braudel, „Gramatica civilzatiilor”, pag. 20). O parte dintre crestini si evrei “fura suferiti pentru ca plateau bir”, altii au fost asimilati iar o alta parte prigoniti de catre urmasii lui Mahomed.

In aceasta perioada de glorie, Mahomed adreseaza chiar scrisori catre imparatul din Bizant, catre regele Persiei, catre negusul Abisiniei, cerandu-le sa-l recunoasca de trimisul lui Dumnezeu, sa primeasca islamul si sa se supuna stapanirii lui (evident, solii au fost batjocoriti).

Profetul moare la 8 iunie 632 in timp ce se pregatea pentru o expeditie contra Bizantului. A murit lasand drept “testament pentru urmasii sai cucerirea Siriei sau in inteles mai larg supunerea intregii lumi” (F. Braudel, „Gramatica civilzatiilor”, pag. 21).

Este credem locul sa lamurim si doi termeni. Jihad inseamna razboiul sfant. Au existat unele controverse in legatura cu acest termen, daca nu cumva el semnifica razboiul impotriva tuturor necredinciosilor. Acest inteles este din ce in ce mai putin acceptat de catre adeptii islamismului; capata preponderenta semnificatia de lupta a credinciosului cu el insusi pentru a-si orandui viata in acord cu normele Coranului. Mudjahedin este luptatorul in cadrul razboiul sfant.

Legea canonica fixeaza cinci datorii fundamentale, cunoscute sub numele de “Cei cinci piloni ai Islamului”:

Nu exista alt Dumnezeu decat Alah iar Mahomed este trimisul lui Alah.

Rugaciunea rituala trebuie facuta de cinci ori pe zi.

Respectarea sarbatorii Ramadanului, care dureaza o luna, timp in care de la rasaritul soarelui pana la apus credinciosul trebuie sa manifeste o abstinenta totala de la mancare, bautura si viata sexuala.

Pelerinajul la Mecca, cel putin o data in viata.

Milostenia, constand in plata, in bani sau natura, a unui bir ce reprezinta a 40-a parte a veniturilor.

Exista doua mari secte ale Islamului. Sunnitii, sau Islamul ortodox, sustin ca adevarurile pot fi cunoscute numai prin revelatie. Este interesant ca miscarea sunnita a aparut ca reactie la o puternica miscare rationalista din secolele VII-VIII, care considera ca ratiunea umana est capabila sa distinga intre bine si rau si ca revelatia are un rol auxiliar. Sunnitii recunosc traditia pastrata de la Mahomed si legitimitatea celor trei califi dintai. Siitii reprezinta cam 10-15 la suta din credinciosii musulmani. Siit in araba inseamna “parte” si semnifica grupul de credinciosi care l-au sustinut pe Ali, varul lui Mahomed, casatorit cu Fatima, fata Profetului. Siitii cred in existenta a 12 “lideri infailibili”, primul dintre acestia fiind Ali. Ultimul dintre ei a disparut in secolul al IX-lea, iar aparitia lui va insemna infaptuirea dreptatii pe pamant (ceea ce ar putea semnifica un gen de echivalent islamic al Judecatii de Apoi).

4. Ciclul arab

Exista in evolutia islamului un “ciclu arab” clar conturat. Ce anume prefigureaza acest ciclu? Este vorba, mai intai, de zona de expansiune. Primele cuceriri arabe au fost fulgeratoare si datorita unei anumite “oboseli” a civilizatiilor din Orientul Apropiat, “ostilitatii politice” de care am amintit, dar si unor insusiri pe care le prezenta la acea vreme arabii. Siria (634), dupa aceea Egiptul (639) “ii primesc cu bratele deschise pe noii veniti”. Mai dificil de explicat este caderea Persiei (642). Spunem mai dificil, pentru ca Persia dispunea de forta de a se opune “trupelor de soc” arabe. Rand pe rand, sunt cucerite spatiile pe care se afla astazi Tunisia, Algeria, Maroc. La 711, sudul Spaniei cade sub cucerire araba.

In acest ciclu, cuceritorul nu incerca sa converteasca, pentru ca interesul lui era sa valorifice avantajele care decurgeau din ocuparea unor vechi civilizatii. Mai mult, arabii doreau ca populatiile cucerite sa-si mentina propria credinta, pentru ca aceasta populatie era platitoare de biruri. “Daca un crestin incerca sa se converteasca la Islam era pedepsit cu biciul. Plata impozitelor fiind rezervata nemusulmanilor, la ce bun sa-si fi redus noii stapani birurile?”    (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”, pag.106)

In tarile ocupate, administratia ramane in mana populatiilor locale, care isi pastreaza modul de viata, fara a fi stanjenite. Putem vorbi deci de o “ocupatie politica” cu toate trasaturile unui asemenea situatii. Rapiditatea acestei ocupatii, ca si dimensiunile ei ne indreptatesc sa vorbim chiar de un imperiu, dar nu de o noua civilizatie cu intreaga combustie culturala pe care o presupune aceasta.

“Ciclul arab” a durat aproximativ un secol. Dupa moartea lui Mahomed, intre 632 – 660, au urmat la conducerea peninsulei Arabia califii buni conducatori (in araba calif poate insemna succesor, locotenent, vicegarant, in functie de context). In timpul conducerii lor au loc importante cuceriri. Este semnificativ gestul cu adanci implicatii politice facut de califul Omar (634 – 644), unul dintre succesorii lui Mohamed. Dupa moartea Profetului, triburile care fagaduisera supunere s-au rasculat. Califul Omar, pentru a evita certurile si disputele interne fara de sfarsit, i-a aruncat pe cavaleri si camilari in Jihad. Era, cum remarca si Braudel (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 88), un mod de a-i indeparta din Arabia si a asigura o anumita liniste in viata tinutului. Urmeaza califii umayyazi (660 – 750), care stabilesc capitala la Damasc si care continua actiunea de cucerire de noi teritorii. Intrebarea este cum a putut conduce aceasta actiune la un succes militar si politic atat de net si de rasunator?

Beduinul - simbol al desertului - este un nomad. Viata sa in Peninsula Arabia reprezinta o necontenita deplasare: de la nord la sud si invers pe parcursul a sute de kilometri, dupa “iarba care fuge” de la marginea deserturilor. Acest “roi de albine” aflat in permanenta miscare avea nevoie de o misiune, de o cauza pe care a gasit-o in Coran: paganii trebuia sa capete o credinta.

Nu am putea intelege rolul jucat de arabi in raspandirea islamismului daca nu am avea in vedere forta combativa iesita din comun de care dispuneau. Este adevarat ca aceasta populatie nu avea o organizare la nivelul peninsulei: existenta lor era structurata in familii patriarhale, fractiuni, triburi, confederatii de triburi etc. O fractiune cuprindea intre 100 si 300 de corturi; un trib 3000 de persoane. Aceste formatiuni se aflau in permanenta disputa pentru teritorii mai bune, pentru pozitii mai avantajoase. Unele se inlocuiau pe altele din locurile pe care tocmai le ocupasera. Ele acumulasera o experienta a confruntarii care le-a ajutat foarte mult in supunerea noilor teritorii.

Ne putem intreba daca o forta combativa altfel structurata ar fi putut cunoaste succesul beduinilor din peninsula. Aceste “popoare in miniatura” reprezentate de triburi si uniunile de triburi au exercitat un gen de “bombardament corpuscular” asupra unui spatiu vast pe care in cele din urma il vor ocupa. Un teritoriu asemanator in multe privinte cu Peninsula Arabia putea fi cel mai usor cucerit de o populatie adaptata conditiilor desertului, care dispunea de forme de deplasare si de lupta mobile, cu independenta de miscare si actiune.

Ar mai ramane sa lamurim o problema: de ce nu s-au indreptat beduinii spre nordul mai apropiat si au preferat vestul? Nordul era mult mai racoros si camila cu cocoasa (dromaderul) nu era adaptata unei asemenea clime; populatiile din aceste tinuturi foloseau camilele cu doua cocoase, mult mai bine aclimatizate. In plus, spatiul Anatoliei si Asiei Mici era mai dens populat, strabatut de alte semintii de nomazi, pregatiti la fel de bine ca si arabii pentru confruntari si dispute violente. Pe cand Sahara reprezenta un gen de prelungire a desertului arab dincolo de Marea Rosie. Erau deserturi calde, cu spatii rarefiate din punct de vedere demografic, usor de strabatut. “Desertul suprapopulat isi varsa in afara excedentul uman”, spune Fernand Braudel (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 88). Populatia a reprezentat intr-adevar un atu de mare importanta - ilustrat din primii ani - in evolutia islamului. Dar acest atu nu s-ar fi valorificat daca nu s-ar fi cuplat cu forta combativa a populatiei arabe, daca nu ar fi beneficiat de o misiune, cea conferita de noua credinta, de puterea si increderea pe care a degajat-o constiinta acestei misiuni, atunci aflate la inceputuri.

5. Sfarsitul domniei “arabului pur sange



De la mijlocul secolului al VIII-lea incepe o noua etapa in viata Islamului. Este o perioada de mari framantari interne care se soldeaza cu mutarea Capitalei de la Damasc la Bagdad si inaugurarea unei noi dinastii, cea a abasizilor. Schimbarea capitalei tanarului imperiu nu este intamplatoare. Centrul de greutate al noii puteri se apropie de o alta civilizatie foarte veche, cum este cea persana si se departeaza de lumea araba propriu-zisa. Casta de razboinici care a construit acest imperiu dispare inghitita de luxul civilizatiilor supuse. Islamul cunoaste o miscare spre est. Dinspre Mediterana, care il fascinase pana atunci, spre alte centre de civilizatie din Orient. Bagdadul devine astfel de la 762 si pana la distrugerea lui brutala de catre mongoli, la 1258, cea mai bogata capitala a lumii vechi. Veniturile Califului sunt cam de cinci ori mai mari decat venitul anual al Imperiului Bizantin de atunci (F. Braudel, „Gramatica civilizatiilor”, pag. 107).

Fernand Braudel considera ca civilizatia musulmana incepe cam din acest moment pentru ca se declanseaza un imprumut masiv de la vechile civilizatii orientale si mediteraneene, de imbogatire interna, de dezvoltare durabila proprie. La Bagdad dar si la Basca, Cairo, Damasc, Tunis sau Cordoba se plamadeste limba araba literara care va fi idiomul comun pentru toate tarile islamice, precum latina pentru crestini (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 108). Avantajul crearii limbii comune este imens. Se traduce mult din literatura greaca si latina. Asemenea lucrari se difuzeaza intr-un numar mai mare pentru ca lumea musulmana “cunoaste hartia, mult mai ieftina decat pergamentul”. Fernand Braudel citeaza un exemplu semnificativ care ne vorbeste de mediul cultural in care traia casta conducatoare a lumii islamice. La Cordoba, califul al Hakam al II lea (961-976) poseda o biblioteca de 400.000 manuscrise (cu 44 volume de catalog). Poate cifrele sunt exagerate, comenteaza autorul francez, dar nu se poate sa nu se remarce diferenta fata de biblioteca lui Carol al V lea, fiul lui Ioan cel Bun, care nu continea decat 900 de volume.

In administratie actele incep sa fie elaborate in araba, ceea ce constituie un extrem de important instrument pentru consolidarea unitatii de limba a lumii musulmane.

In plan politic, trecerea spre noua civilizatie incepe “odata cu convertirile masive la Islam ale popoarelor nearabe” (pag. 109). Ceea ce fusese adevarat in primii ani de extindere a Islamului - “putine convertiri, numerosi supusi”- devine lipsit de relevanta. Procesul de convertire capata o importanta prioritara reprezentand modalitatea principala de inaintare a Islamului. Daca in timpul construirii imperiului prin razboi si supunere conflictele, cel putin cum apareau ele in plan oficial, erau preponderent politice- fata de Bizant, de pilda, raportarea este, in primul rand, de tip politic - de acum prim planul este ocupat de aspectul religios. Epoca de inceput caracterizata prin “domnia arabului” a ramas cu mult in urma. Acum Islamul se hraneste din bogatia civilizatiilor asupra carora isi extinde influenta.

Asa se extinde in Persia si spre lumea hindusa. Asa ii va supune pe turcii selciukizi si, apoi, pe turcii osmanlai. Islamul dezvolta si o stiinta de a converti popoarele aflate la granitele sale, popoare indeobste putin evoluate, dar care sfarsesc prin a se topi in Islamul atotputernic.

Mai silentioasa ca metoda de inaintare, mai elaborata ca metoda de constructie si consolidare interna, noua varsta va marca adevarata stralucire a Islamului care va dura pana in secolul al XIII-lea; daca nu luam in consideratie o alta epoca de inflorire musulmana reprezentata de ascensiunea Imperiului Otoman, care in secolul al XVI-lea, prin cuceririle in Balcani si Europa Centrala, in Anatolia si Orientul Apropiat, in Egipt si Maghreb, devine o putere mondiala (Halil Inalcik, “Imperiul Otoman. Epoca clasica”, pag. 81). Capata acest statut nu numai prin numarul de popoare supuse, ci, mai ales prin pozitia geopolitica pe care o ocupa teritoriile ocupate. De fapt, Imperiul Otoman devine putere mondiala in momentul in care controleaza trecerea din Mediterana inspre Oceanul Indian si pierde acest statut de indata ce pierde acest control. Il pierde nu atunci cand nu mai poate stapani anumite teritorii, ci in momentul in care nu mai are forta de a controla comertul maritim. Capacitatea de a domina spatiul maritim este cel putin la fel de importanta pentru o putere mondiala ca si cea de a controla spatii terestre, chiar de importanta strategica.

6. Un continent intermediar

Am facut aceste consideratii de ordin istoric, religios, cultural, intrucat nu putem intelege cum se cuvine islamismul fara cunoasterea oricat de sumara a istoriei si religiei sale. Disciplina in cadrul careia facem acest curs se numeste geopolitica si noi suntem chemati sa discutam si sa analizam islamul preponderent din punct de vedere geopolitic. Am considerat ca este potrivit sa consacram acestei teme un curs de sine statator, deoarece Islamul este din punctul nostru de vedere extrem de important si am spune de instructiv din perspectiva geopolitica.

Islamismul s-a nascut si s-a extins de-a lungul ciclului arab, apoi in perioada de mare inflorire intr-o regiune geografica de mare semnificatie geopolitica. Eseistul Essad Bey constata: “Islamul… se plaseaza, pe de o parte, intre doua cai de navigatie, doua intinderi de apa sarata - Mediterana si Oceanul Indian –iar pe de alta parte, intre trei mase destul de dense de oameni - Extremul Orient, Europa, Africa neagra” (citat in F. Braudel, „Gramatica civilzatiilor”). El uneste aceste regiuni intinse, ceea ce i-a atras denumirea de “continent intermediar”. Este tot atat de adevarat ca islamul a stiut sa puna in valoare acest potential unic in felul lui, ca nu a devenit un simplu vamuitor al “trecerilor obligatorii”, ci a stimulat schimburile de toate genurile, contribuind la o infloritoare activitate comerciala intre aceste regiuni. El are contributia hotaratoare ca bogatiile acestor zone sa intre in circuitul mondial al vremii, el devine arbitrul momentului.

Islamul nu ar fi putut juca acest rol doar prin simpla pozitie geografica pe care o ocupa. El a dezvoltat infrastructura acestei pozitii. Cea mai performanta pentru vremea respectiva. Atat pe uscat, cat si pe mare. Drumurile sunt parte componenta a unei pozitii geopolitice, ele reprezinta un element din ceea ce adauga omul unui dat natural. Meritul islamului este ca si-a dat seama de acest adevar, ca a facut din capacitatea sa de a parcurge distante mari un adevarat atu geopolitic.

Cu deosebire in epoca sa de inflorire, islamul si-a pus la punct o adevarata “flota” a desertului. O camila poate transporta o incarcatura de aproximativ 3 qintale, sarcina utila. Iar o caravana reuneste pana la 6000 de camile. Deci volumul de marfa care putea fi transportat de o asemenea caravana era echivalent cu cel al unei nave moderne. Iata cum infatisa Braudel aceasta miscare neintrerupta a caravanelor care ne arata ca avem de-a face cu un sistem bine pus la punct, cu adevarate trasee pe care circulatia era reglementata de norme severe: “O caravana se deplaseaza aidoma unei armate, cu seful sau, statul sau major, reguli stricte, etape obligatorii, precautii rituale impotriva talharilor nomazi cu care este intelept sa inchei intelegeri. De-a lungul drumului ea intalneste la distante fixe marile constructii ale khanurilor, unde-si adaposteste o parte din animale si oameni. Sunt garile caravanelor”(F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”).

O asemenea retea comerciala trebuia sa dezvolte instrumente moderne de credit pentru a usura conexiunea cu transportul pe mare. Acelasi autor citat mai sus ne spune ca negustorii musulmani sau evrei din porturile arabe apelau la instrumente de credit si de plata, practicau forme de asociere comerciala inainte ca ele sa fie folosite de europeni. In ceea ce priveste aria de extensie a acestui comert si intensitatea sa, spusele unui negustor arab al momentului sunt edificatoare: “Vreau sa duc sofran persan in China, unde am auzit ca are un pret mare, iar apoi portelan din China in Grecia , brocart grecesc in India , otel indian la Alep, sticla de Alep in Yemen si stofe vargate din Yemen in Persia”(idem).

7. Mari concentrari musulmane

Vorbeam la inceput despre faptul ca perceptia obisnuita despre tarile musulmane este saraca si neclara. Un prim element in aceasta privinta il constituie confuzia dintre stale arabe si cele musulmane. Lumea musulmana nu se reduce la statele arabe. Acestea din urma se intind in nordul si nord estul Africii - Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt si Sudan - si in Peninsula Arabia: Siria, Irak, Iordania, Kuweit, Arabia Saudita, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Oman, Quatar si Bahrein (harta10). De fapt, cei mai multi musulmani nu sunt arabi. Cele mai mari tari musulmane sunt: Indonezia, unde 87 la suta din populatia de 206 milioane este musulmana, Pakistan, Bangladesh si Iran, dar nici una dintre acestea nu este araba. Numai unul din patru musulmani este arab (J. T. Rourke, “International Politics on the World Stage”, pag.174).

Originile Islamismului sunt arabice, dar comunitatea lumii musulmane este foarte diversa din punct de vedere istoric, politic, social, cultural. Ea cuprinde, de pilda, Iranul, mostenitorul unei culturi stravechi, care a stralucit inaintea aparitiei Islamului. Sau tari din sudul Asiei, aflate multa vreme sub influenta culturii hinduse. Prin urmare, lumea musulmana nu este si nu poate fi privita ca un tot omogen. Ea are, fara indoiala, in comun credinta religioasa si o serie de atitudini, elemente de comportament, de judecata si evaluare pe care le pre-determina aceasta credinta (am vazut ca, spre deosebire de crestinism, Islamismul reglementeaza practic toata viata credinciosului).

Exista, dupa opinia lui H. Lentner, trei mari concentrari musulmane in lumea de azi: nordul Africii, Orientul Mijlociu si Asia de sud, fiecare cu particularitati evidente („International Politics. Theory and Practice”). Tarile musulmane din nordul Africii sunt cunoscute sub denumirea generica de Maghreb, considerat a fi Occidentul lumii islamice. Maghreb inseamna in limba araba “Soare-apune” si el cuprinde Tunisia, Algeria si Marocul. “Africa Minor”, cum a mai fost denumita regiunea aceasta de nord a continentului, este virtual o insula. In cadrul sau domina Algeria, ocupata de francezi la 1830, ca un gen de consolare dupa infrangerea suferita de Franta la incheierea perioade napoleoniene. De altfel, aceasta tara a fost considerata multa vreme o a doua Franta. In acest stat arab se vorbea numai franceza pana la inceputul deceniului 8 al acestui secol. In acea perioada a inceput un program national de arabizare. Cateva ore pe zi, la televiziunea nationala era un program special in araba, in rest toate emisiunile erau in franceza. La scoala, de asemenea, incepea sa se invete in araba, pentru ca pana atunci limba de predare era franceza. Pe strada se vorbea in franceza si foarte putini tineri stiau araba. Programul de care am amintit urmarea readucerea tarii in matca traditionala a evolutiei sale culturale. Marocul, ne spune Henri de La Bastide, “este, intr-un fel, Bretania Islamului” (“Patru calatorii in inima civilizatiilor”, pag. 49).

In orice caz, pentru ca suntem la un curs de geopolitica, se poate spune ca desertul izoleaza mai mult tarile Maghrebului de Africa Tropicala decat le izoleaza Mediterana de Europa (A. J. Toynbee, “Studiu asupra istoriei”, pag. 261). Constiinta acestei situatii oarecum privilegiate se regaseste si la nivel psihologic: “Noi suntem mediteraneenii care vorbim araba” este o vorba des intalnita printre conducatorii tunisieni.

Intr-un mod particular se cere privita si lumea musulmana din sudul Asiei. O lume aflata intr-o crestere demografica impresionanta, care se invecineaza, insa, cu alte aglomerari umane foarte importante. De pilda, Pakistanul si India au, probabil, cele mari ritmuri demografice din lume. Pakistanul avea, in 1990, 123 de milioane si urmeaza sa aiba, in 2025, 276 de milioane de locuitori. India, exact in acelasi interval urmeaza sa creasca de la 850 de milioane la 1,45 miliarde (“Pivotal States”, pag. 48).

Ambele state au un procent insemnat de tineri, care, prin numar si pondere in ansamblul populatiei, nu pot sa nu produca prefaceri interne masive si sa nu conduca chiar la o serie de convulsii. In Pakistan, 46% din populatie este formata din tineri sub 15 ani, iar in India, 35% (“Pivotal States”, pag. 48).

In sfarsit, in ambele tari exista puternice orientari fundamentaliste si radicale, numai ca unele sunt de natura musulmana, altele hindusa. Este de asteptat ca aceste pasiuni sa genereze conflicte, iar daca avem in vedere si numarul absolut impresionant de tineri, putem conchide ca aceasta zona va fi marcata in urmatoarele decenii de conflicte si stari prelungite de instabilitate.

State - pivot

Din punct de vedere al geopoliticii, lumea musulmana prezinta o semnificatie majora. Nu numai prin marimea propriu-zisa. Tarile arabe se intind pe trei continente si detin zone-cheie din punct de vedere strategic. Prestigioasa revista “Foreign Affairs” publica in numarul 1 din 1996 un studiu intitulat “Pivotal States and U.S. Strategy”. Din totalul de noua state identificate ca detinand o pozitie de “pivot” de care Statele Unite trebuie sa tina in cont in elaborarea politicii sale externe, 5 apartin universului islamic: Egipt, Indonezia, Algeria, Turcia si Pakistan. Celelalte state-pivot sunt: Mexic, Brazilia, Africa de Sud si India (harta11).

Ceea ce defineste un stat-pivot este “capacitatea sa de a influenta stabilitatea regionala si internationala” (pag .7). Statul-pivot este atat de important pentru regiunea in care este situat, incat prabusirea lui ar determina haos cu mult peste granitele sale. In egala masura, daca un astfel de stat cunoaste o perioada de inflorire economica si stabilitate politica, acestea se raspandesc in toata zona. Deci care ar fi criteriile dupa care poate fi identificat un stat-pivot? Volumul mare al populatiei si o pozitie geografica importanta; potentialul economic; marimea statului (conditie necesara, dar nu si suficienta). Cel mai important criteriu si oarecum o suma a primelor patru este cel enuntat mai sus: capacitatea de a influenta stabilitatea regionala si globala. Provocarile carora trebuie sa le raspunda aceste state nu sunt nici amenintarea comunismului (ca in timpul Razboiului Rece) si nici agresiunea externa, ci suprapopulatia, emigratia, problemele mediului inconjurator, conflictele etnice si instabilitatea economica.

Dupa prezentarea teoretica a trasaturilor definitorii ale statelor-pivot, autorii articolului fac o analiza aplicata a fiecaruia dintre ele. Ne limitam, in acest curs, la analiza statelor-pivot care apartin lumii islamice.

In primul rand, datorita pozitiei geografice si a proximitatii fata de regiunile bogate in petrol, Egiptul a jucat un rol important de-a lungul istoriei atat in dezvoltarea zonei, cat si in dinamica relatiilor dintre marile puteri (lucru de care Statele Unite sunt perfect constiente, dovada fiind ca, la momentul publicarii articolului, Egiptul beneficia de cel mai mare ajutor extern din partea SUA, dupa Israel). Un exemplu convingator este importanta Egiptului pentru evolutia procesului de pace din Orientul Mijlociu. De asemenea, Egiptul este esential pentru sustinea planului american de a izola statele fundamentaliste din zona, ostile Occidentului, deci de a mentine un echilibru intre elementele moderate si cele radicale din lumea islamica. Schimbarea orientarii moderate si a celei pro-occidentale ar incuraja manifestarile extremiste in toate tarile apropiate, de la Algeria pana la Turcia.

Indonezia este una dintre cele mai dens populate zone ale lumii. Este un nod comercial important deoarece detine controlul asupra unor rute de navigatie esentiale pentru comertul din zona, iar resursele sale de petrol prezinta interes deosebit pentru Japonia si Statele Unite. O Indonezie instabila ar destabiliza, economic si politic, intreaga Asie de sud-est.

Un rol de mentinere a echilibrului intre moderati si radicali in lumea islamica joaca si Algeria. In acest sens, Egiptul ar avea putine sanse de supravietuire, in orientarea sa moderata si pro-occidentala, daca Algeria, Marocul, Tunisia si Libia si-ar uni eforturile in vederea implinirii unor obiective fundamentaliste. Prin proximitate, Algeria constituie o preocupare permanenta pentru Spania si Franta, primele care se confrunta cu valurile de emigranti dinspre aceasta tara si care suporta consecintele deteriorarii mediului inconjurator. Mai mult, situatia Algeriei influenteaza, in mod esential, securitatea tarmurilor mediteraneene si a pietelor de petrol si de gaze naturale.

Importanta strategica a Turciei e chiar mai mare decat cea a Algeriei. Situata la o rascruce de civilizatii, religii si rute comerciale, Turcia influenteaza situatia din tari aflate la mii de kilometri departare de Bosfor. Cu atat mai importante devin problemele interne cu care se confrunta, precum presiunile demografice, rivalitatile etnice, renasterea fundamentalismului islamic, dar mai ales problemele externe. Dintre acestea, cele mai importante sunt: rivalitatea cu Grecia, nascuta din problema controlului asupra Ciprului, cu Macedonia, controversele cu Siria referitoare la navigatia pe raul Eufrat, conflictele cu Irakul, alimentate de problema kurda, relatiile delicate cu statele musulmane din Asia Centrala.

Pakistanul este incadrat in randul statelor-pivot, in primul rand, datorita exploziei demografice care il face sa ocupe unul dintre primele locuri in ierarhia mondiala a populatiei, in al doilea rand, datorita pozitiei geografice critice in Asia de Sud. Oricand este posibil ca divergentele de natura etnica si religioasa cu India sa scape de sub control si sa se transforme intr-un conflict cu atat mai periculos cu cat ambele state dispun de potential nuclear. Conflictul s-ar raspandi cu usurinta din Casmir in Afganistan si inca mai departe, implicand, prin sprijinul acordat Pakistanului, intreaga lume musulmana.

Dupa analiza potentialului strategic al acestor state, autorii articolului din “Foreign Affairs” precizeaza ca lista nu e exhaustiva si ca selectia operata nu e una definitiva. Mai important este efortul de a face un asemenea demers, de a intelege si de a explica de ce, pentru o anumita perioada, din punct de vedere geopolitic, unele state sunt mai importante decat altele.

9. Potentialul strategic al petrolului

Pe langa pozitia geografica, importanta geopolitica a lumii islamice este sustinuta, deopotriva, si de existenta, din abundenta in acest spatiu, a unei bogatii vitale pentru civilizatia contemporana, petrolul. Petrolul este hrana civilizatiei moderne: circa 40% din totalul consumului mondial de energie este asigurat in momentul de fata de catre aceasta resursa naturala. El a inlocuit carbunele din pozitia de resursa energetica privilegiata cam la mijlocul secolului nostru si nu exista semne ca o alta resursa il va detrona din acest rol cheie. Dimpotriva, rolul sau va creste, pentru ca va creste considerabil consumul mondial de energie. Evaluarile expertilor in domeniu arata ca pana in 2020 consumul de energie electrica si termica va creste cu 75%. Petrolul prezinta un deosebit potential strategic si datorita unei particularitati sesizate cu acuitate de Abdulaziz Al-Sowayagh, in cartea “Arab Petro-Politics”. Este vorba despre “separatia geografica intre regiunile cu rezerve si productie mari de petrol, pe de o parte, si de regiuni unde consumul este ridicat” (“Arab Petro-politics”, pag. 6). Astfel ca petrolul a devenit o marfa de schimb majora care domina, nu doar prin calitatile intrinseci, comertul si viata politica internationala.

Importanta strategica a petrolului poate fi discutata cel putin in doua planuri. In primul rand, intreaga evolutie tehnologica din ultimele decenii confera acestei resurse un rol privilegiat, in sensul ca instituie un gen de dependenta fata de combustibilii fosili, in special de petrol. Tehnologia moderna, prin urmare, lumea dezvoltata, sunt dependente de petrol. Din cele 3,2 miliarde tone de petrol produse in 1996, statele puternic industrializate au consumat trei patrimi, cea mai mare parte a lor fiind provenite din import. Astfel, prima zona importatoare de petrol din lume este Europa occidentala (40-45%), urmeaza America de Nord (25-30%), estul si sud estul Asiei (in principal Japonia). De remarcat ca, in ultimii ani, atat Europa occidentala, cat si Statele Unite au cautat sa isi diversifice sursele de aprovizionare cu petrol si, acolo unde acest lucru a fost posibil (SUA), sa isi intensifice productia interna. Datele oferite de Abdulaziz Al-Sowayegh arata ca, in 1980, Japonia depindea de importurile de petrol in proportie de 75%, America in proportie de 41%, dintre care 47, 3% petrol arab, Franta 90%, dintre care 75% petrol arab, Germania federala 98% , 70,7% din importurile europene de petrol erau reprezentate de petrol arab (“Arab Petro-politics”, pag.170-171).

Al doilea plan este conferit de ceea ce se numeste “superconcentrarea excesiva” a rezervelor de petrol ale globului in regiunea Orientului Apropiat si Orientul Mijlociu* care detin circa 60 la suta din rezervele sigure de petrol existente la aceasta data, asa cum rezulta si din tabelul de mai jos.

Repartitia geografica a rezervelor sigure de petrol pe Terra

Zona geografica

(milioane tone)

(milioane tone)

Rezerve

(ani productie)

Africa




America de Nord

America Latina

Orientul Apropiat

Extremul Orient si Oceania

Europa Occidentala

Europa Orientala din care: ex. U.R.S.S.

TOTAL MONDIAL, din care OPEC

Sursa: B. Negoescu si Gh. Vlasceanu, „Terra, geografie economica”, pag. 172.

*In Orientul Apropiat sunt incluse tarile aflate in zona de intalnire a Asiei cu Europa si Africa: Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Arabia Saudita, Yemen, Egipt, Sudan iar in Orientul Mijlociu Irakul, Iranul si Afganistanul. In ultima vreme, granita dintre cele doua notiuni se estompeaza si aceasta arie geografica este denumita fie Orientul Apropiat, fie Orientul Mijlociu, sub fiecare din aceste denumiri fiind inglobate toate tarile mentionate.

Principala resursa petroliera a lumii, Orientul Mijlociu prezinta si alte avantaje. Petrolul din aceasta regiune are o vascozitate redusa, se afla la adancimi foarte mici (in medie intre 300 si 2000 m.), concomitent cu o foarte buna plasare geografica a zacamintelor, in proximitatea Golfului Persic. Toate acestea fac din petrolul exploatat aici un produs competititiv, mai cautat decat decat cel produs in alte zone ale lumii.

Toate acestea creeaza un atu formidabil tarilor din aceasta zona, conferindu-le nu numai o putere economica prin vanzarea petrolului, dar si o influenta politica cu certe dimensiuni strategice. Asa cum subliniaza si C. W. Henderson („International Relations. Conflict and Cooperation at tne Turn of the 21st Century”), in timpul razboiului din Golf (1991), SUA si-au putut pune in valoare superioritatea tehnicii militare. In conflictul din 1973 dintre Israel si unele state arabe, SUA au fost vulnerabile la presiunea pe care o reprezenta amenintarea cu instituirea embargoului de catre statele arabe. In acel moment, SUA importau aproximativ jumatate din consumul de petrol din aceasta regiune.

In cursul nostru nu vorbim doar de tarile din Orientul Mijlociu, ci de lumea islamica. Este foarte instructiv de relevat ca descoperirile de noi rezerve sunt departe de a diminua importanta acestui atu indiscutabil al islamului. Dimpotriva, am spune. Nu putem face, in acest context, in nici un fel abstractie de zacamintele din zona Marii Caspice, considerate a se apropia ca volum de cele din Orientul Mijlociu. Cifrele din tabelul reprodus mai sus referitoare la zona reprezentata de ex URSS sunt depasite. Descoperirile spectaculoase facute in ultimii ani in aceasta regiune situeaza Marea Caspica printre marile regiuni detinatoare de rezerve petroliere, alaturi de Golful Persic, Golful Mexic, Sahara etc. Cu Marea Caspica se invecineaza si Rusia, este adevarat. Dar aproape trei patrimi din vecinatatile acestei mari sunt formate din tari islamice sau cu preponderenta islamica: Azerbaidjan, Iran, Turkmenistan, Kazahstan.

Africa are o pondere de 7,2 la suta din rezervele mondiale de petrol, dar in cadrul acestei ponderi rolul decisiv revine tot unei tari musulmane - Libia - care detine aproximativ o treime din aceste rezerve, precum si altor state islamice, cum ar fi Algeria, Egiptul, Marocul.

In spatiul Asiei de est si sud est, Indonezia, deci tot o tara musulmana, detine considerabile rezerve de petrol, printre cele mai importante din regiune.

Fireste, instructiv de discutat ar fi si modul cum valorifica lumea islamica acest extrem de important avantaj. Ar fi o discutie care nu intra in intentia acestui curs. Cert este ca statele islamice care detin importante rezerve au construit si mari unitati de prelucrare a petrolului, ele exportand nu numai materia prima, ci si produse prelucrate.

Un rol important in prefigurarea unei “politici mondiale a petrolului” l-a avut crearea in 1960, la Bagdad, a Organizatiei Tarilor Exportatoare de Petrol (OPEC) care includea urmatoarele tari: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Venezuela. Acestor tari li s-au alaturat mai tarziu Quatarul (1961), Indonezia (1962), Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973). Aceasta organizatie nu cuprinde, dupa cum se observa, numai tari islamice, dar ea este alcatuita in principal din aceste state si a avut un rol important in coordonarea eforturilor pentru a impune lumii dezvoltate anumite preturi, masuri de protectie a propriilor rezerve etc.

In tot cazul, petrolul constituie pentru statele musulmane o arma strategica. Este suficient sa aruncam a privire asupra ultimelor decenii pentru a constata acest lucru. Inceputul deceniului 8 al acestui secol este marcat de “criza petrolului”, care a marcat un prim mare soc pentru lumea dezvoltata. Promptitudinea cu care au reactionat nu numai SUA, ci lumea dezvoltata in ansamblul ei la atacarea Kuweitului de catre Irak, in 1991, a avut drept principala explicatie protejarea surselor de aprovizionare cu petrol.

Un lucru este cert: de cate ori a intervenit o criza de o anumita amploare in lumea islamica, ea a luat forma unei crize globale. Fapt care vorbeste de la sine despre importanta - inclusiv in plan strategic si geopolitic - a acestui spatiu. Dupa cum am cautat sa aratam, arma petrolului nu este doar una potentiala. Dar tot atat de adevarat e ca ea prezinta potentialitati, inclusiv in plan geopolitic, ce nu au fost neaparat relevate.

10. Vectorul cresterii demografice

Am insistat pana acum asupra a doi factori foarte importanti care confera lumii islamice o importanta geopolitica de netagaduit: pozitia geografica si existenta din abundenta a petrolului, ca arma strategica. Lor li se adauga un al treilea factor cel putin la fel de important, populatia. Fiecare regiune are atuuri geopolitice, intre care unul se poate detasa prin semnificatia sa aparte. De pilda, regiunea Asia-Pacific este propulsata de rezultatele spectaculoase pe care le-a obtinut in creseterea economica. Rusia de catre marile sale bogatii naturale, ca si de imensa sa intindere geografica. “Renasterea islamica – subliniaza S. Huntington - a fost alimentata de rate spectaculoase ale cresterii populatiei” (“Ciocnirea civilizatiilor”, pag. 170). Daca vom analiza evolutia lumii islamice in ultimele decenii putem spune, fara teama de a gresi: cresterea demografica este vectorul geopolitic principal care developeaza importanta pe care acest spatiu o are in lumea de astazi si de maine.

Inainte de a incerca o argumentare a acestei aprecieri, sa reamintim ca, in sine, populatia, cresterea ei accentuata, nu reprezinta neaparat un atu. Exista cazuri in care numarul mare de locuitori poate genera chiar mari necazuri si tulburari. De ce consideram, totusi, ca populatia reprezinta un atu, un instrument pe care lumea musulmana il va folosi pentru cresterea propriei influente?

Primul argument este ca, in acest caz, ea se cupleaza cu alte doua atuuri – de care am vorbit mai sus si, astfel, se pune in valoare ca instrument geopolitic. Fara avantajele indiscutabile pe care le prezinta existenta petrolului, ca si dispunerea lumii islamice pe spatii cu certa importanta strategica, populatia musulmana, chiar cunoscand ritmuri de crestere considerabile, nu ar putea reprezenta un mijloc de expansiune, ci doar de turbulente si tensiuni.

In acelasi timp, nu putem omite faptul ca populatia musulmana creste, in timp ce populatia din regiunile invecinate sau din alte zone ale lumii stagneaza sau chiar scade, ceea ce conduce la prefaceri extrem de importante ale raporturilor demografice din lumea de astazi, in favoarea populatiei musulmane. In mod constant, rata de crestere demografica din statele musulmane este net superioara celei din alte tari. De pilda, intre 1965 si 1990 rata anuala a cresterii demografice a fost de 1,85%. In statele musulmane, aceasta rata s-a situat intre 2 si 3 la suta, uneori depasind si acest prag. Rezultatul de ansamblu este ca ponderea populatiei musulmane in ansamblul populatiei lumii a crescut vizibil. In 1980, musulmanii constituiau aproximativ 18% din populatia lumii, in 2000 vor reprezenta circa 20%, iar in 2025, aproape 30% (S. Huntington, „Ciocnirea civilizatiiilor, pag. 171). Nu este nevoie sa aratam de ce o populatie reprezentand aproape o treime din populatia globului are o alta greutate politica decat una reprezentand 18 la suta, in conditiile in care atuurile lor, exprimate in pozitia geografica si detinerea celei mai mari parti din rezervele mondiale de petrol nu s-au diminuat, ci au crescut in importanta.

Din punct de vedere geopolitic, densitatea demografica superioara genereaza o presiune foarte mare la granitele lumii islamice, mai ales la acele granite care despart aceasta lume de tari si regiuni unde rata de crestere demografica este mai redusa. Asa se explica tensiunile si conflictele din spatiul iugoslav si rusesc. Ceea ce nu inseamna ca presiunea demografica, reala, este singura explicatie a conflictelor respective. Dar populatia este vehicolul multor altor interese si prin ea acestea se pot realiza.

Dupa cum stiti, Kosovo este leaganul de formare a poporului sarb. Un loc, deci, cu o puternica incarcatura simbolica. Schimbarea dramatica a raportului intre populatiile acestui teritoriu a creat o situatie cu totul instabila, la accentuarea careia au contribuit si diverse puteri mondiale ale momentului. Deci noi trebuie sa “citim” ceea ce s-a intamplat in Kosovo din cel putin doua perspective. In primul rand, ca un rezultat al schimbarii dramatice a raportului demografic dintre sarbi si albanezi; o rata cu totul inegala de crestere naturala a celor doua populatii, in timp, a facut ca albanezii sa detina aproape 90 la suta in ansamblul populatiei din provincie. Amintim in acest context ca la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, albanezii din Kosovo reprezentau 52% din populatia provinciei. Dupa ce, iarasi trebuie spus, in timpul razboiului au fost stramutati din Kosovo 200 000 de sarbi care nu s-au mai intors niciodata, ceea ce a fost de natura sa accelereze si sa “ajute” instalarea dezechilibrului de care vorbeam. Deci acum 50 de ani, etnicii albanezi detineau 52%, iar astazi 90%. Vedeti ce inseamna ritmul superior de crestere demografica? In acelasi timp, peste acest proces real s-a suprapus si o problema de ordin geopolitic: populatiile care si-au disputat drepturile sunt purtatoare de tendinte geopolitice. S-a intalnit o populatie aflata in expansiune, cea musulmana, si care datorita superioritatii numerice, a pretins controlul asupra provinciei.

Nu vom intelege cum se cuvine acest conflict daca nu luam in calcul si interesele care s-au intalnit in aceasta provincie, interese regionale, interesele intruchipand optiunile puterilor timpului. Iar puterile timpului au inclinat in mod vizibil balanta dreptatii de partea populatiei albaneze. Nu de dragul drepturilor omului, ci de dragul propriilor interese si proiecte in zona si in Europa in ansamblu.

In Sudan, o confruntare sangeroasa a avut loc intre musulmanii din nord si crestinii din sud. Un conflict similar a intervenit in Nigeria, conflict care a evoluat pana la limita unui proces de secesiune. In Tanzania, partea continentala (crestina) si insula Zanzibar (preponderent musulmana) au fost, de asemenea, la un pas de secesiune. Tensiuni intre crestini si musulmani au existat si in Kenia. Eritreea, preponderent musulmana, s-a separat in 1993 de Etiopia majoritar crestina, dar in care a mai ramas totusi suficienta populatie musulmana.

Dupa opinia noastra, toate acestea par palide pe langa potentialele conflicte din Asia de sud, intre populatia musulmana si cea hindusa (indiana). In multe privinte, recentul conflict dintre Pakistan si India poate prefigura un conflict de durata, pentru ca are loc intre doua populatii cu mari cresteri demografice si pe spatii cu o considerabila densitate demografica.

De o parte si de alta a “subcontinentului indian” se afla doua state musulmane. La est, Pakistanul cu o populatie de peste 135 milioane de locuitori si o suprafata de 800 000 km patrati si, la vest, Bangladesh, cu o populatie asemanatoare dar cu o suprafata de 143 000 km patrati (deci considerabil mai putin decat suprafata tarii noastre). Lor li se adauga un alt “stat” de existenta caruia se aminteste mai putin: este vorba despre populatia musulmana de 100 milioane locuitori care traieste in interiorul statului indian. Dupa cum stiti de la cursul despre populatie, nu peste multa vreme, India va fi cel mai populat stat al lumii, el urmand sa atinga la mijlocul secolului 21 circa 1,5 miliarde de locuitori, depasind China. Populatia musulmana va creste si ea in ritmuri de acum specifice. Si sa nu uitam ca numai in aceasta regiune ea numara in prezent circa 350 milioane locuitori.

In statele occidentale traiesc circa 20 milioane de musulmani, o parte importanta a acestei populatii apartinand clasei de mijloc. Evaluarile spun ca din randul acestui segment de populatie se vor ridica membri ai elitei politice si economice, care vor avea un cuvant de spus in decizia strategica de maine.

11. Renasterea islamica

Vorbeam la inceputul cursului de modalitatea oarecum stereotipa in care este perceputa lumea musulmana. Un element al acestei imagini standard este reprezentat de “fundamentalismul” islamic, vazut ca o miscare paralela cu modernitatea epocii contemporane, ca o orientare nu de putine ori rebela, chiar violenta.

Samuel Huntington incadreaza “fundamentalismul” intr-un concept mai larg: Renasterea Islamica, proces considerat de autor “la fel de semnificativ” ca si Revolutia americana, Revolutia Franceza sau Revolutia Rusa, fenomen “similar si comparabil cu Reforma Protestanta”. “Fundamentalismul islamic, conceput in general ca Islam politic, este doar o componenta a renasterii mult mai extinse a ideilor, practicilor si retoricii islamice si a reintoarcerii la Islam a populatiilor musulmane” (“Ciocnirea civilizatiilor”, pag. 160).

Vom insista asupra acestui concept, asa cum este conturat de autorul american, pentru ca el ne ajuta sa intelegem mai bine si mai adecvat “fundamentalismul” islamic, precum si o parte din procesele care au loc in lumea musulmana.

Renasterea islamica ar fi o forma de modernizare a lumii musulmane, o cale specifica de a pune in valoare potentialul de dezvoltare si de afirmare al acestei lumi; ea nu este numai intelectuala si culturala, nici nu este numai politica, ci vizeaza, in primul rand, o “reconstructie a societatii”. Se numeste islamica, pentru ca este conceputa in stransa legatura cu doctrina si valorile acestei religii. “A importa institutii sociale si politice de neatins, releva un oficial saudit, poate fi mortal - intrebati-l pe Sahul Iranului… Islamul este pentru noi nu doar o religie , ci si un mod de viata. Noi, sauditii, dorim sa ne modernizam, insa nu neaparat sa ne occidentalizam” (Huntington, op.cit.).

Huntington face o paralela intre Revolutia Islamica si cea marxista, ele avand in comun “o viziune a societatii perfecte”, “increderea in schimbarea fundamentala”, precum si intre prima si Revolutia Protestanta, intrucat “ambele reprezinta reactii la stagnarea si coruptia institutiilor existente; pledeaza in favoarea unei forme mai pure si mai revendicative a religiilor; predica munca, ordinea, disciplina; fac apel la oamenii din clasa de mijloc, dinamica si in plina afirmare” (op.cit., pag.161).

Un lucru este sigur: aceasta miscare a condus la o serie de rezultate si, oricum, ea nu poate fi ignorata. Majoritatea analistilor, chiar daca au pareri diferite asupra acestei miscari, par a fi de acord ca orice tara cu o populatie preponderent musulmana era mult mai islamica si islamista din punct de vedere cultural, social si politic in 1995 decat cu cincizeci de ani mai devreme (S. Huntington, “Ciocnirea civilizatiilor”, pag.164).



Asupra urmarilor Renasterii Islamice pot exista diferite puncte de vedere. Ni se pare mult mai instructiv sa analizam modul cum a fost gandita si aplicata strategia care a ghidat aceasta miscare. O strategie elaborata cu inteligenta politica certa, cu o ingeniozitate care nu poate scapa. Intrucat suntem la o facultate de comunicare, ni se pare oportun sa insistam asupra prioritatilor acestei strategii, cel putin asa cum apar ele in sistematizarea lui Huntington, deoarece ele ar putea fi mentionate oricand intr-o “bibliografie” a realismului pe care il implica orice proces de persuasiune sociala si politica

Numitorul comun al tuturor actiunilor initiate de gruparile islamiste l-a reprezentat constituirea unor structuri ale societatii civile sau “ocuparea” institutiilor deja existente ale societatii civile laice. Aceste noi structuri au preluat, in mod neoficial, dar efectiv, multe dintre atributiile unor institutii de stat, interpunandu-se practic intre conducerea statului si cetatean. Ele au creat scoli, spitale, institutii de asistenta sociala. Structuri active, cu o vadita conotatie umanitara; asa incat la cutremurul din 1992 din Egipt, “se aflau pe strazi ore intregi, impartind mancare si paturi, in timp ce eforturile de ajutorare din partea guvernului intarziau sa apara”. In Indonezia, dupa opinia lui Huntington s-a constituit un “Welfare-state religios in interiorul statului laic”, care procura servicii “de la leagan la mormant” in domeniul invatamantului, al sanatatii al asistentei sociale.

Intr-o societate puternic ierarhizata si puternic polarizata, asemenea initiative vin in intampinarea unei nevoi reale de sprijin material dar si de compasiune umana, arata ca s-ar putea si altfel, cultivand, implicit, un gen de adversitate implicita sau chiar deschisa la adresa guvernelor. Organizatiile islamiste au plamadit, astfel, in timp, o stare de spirit in care atitudinea politica propriu-zisa, hranita de valorile Islamului, si-a putut infige, durabil, radacinile.

Este instructiv sa analizam si care au fost “publicurile - tinta” (cum am spune in termenii teoriei comunicarii) ale acestei strategii. In prim plan s-au situat studentii si intelectualii. Prima etapa a procesului de islamizare politica a fost reprezentata de castigarea controlului de catre fundamentalisti asupra organizatiilor sudentesti. Universitatile au reprezentat o prioritate absoluta iar o prima bresa in mediul universitar s a facut deja in anii 70. De-abia in anii 90 a aparut “a doua generatie indigenizata” de studenti pregatiti in limba lor materna, modelati in lumina valorilor islamiste. Asa cum arata un studiu citat de autorul american, liderii islamisti au urmatoarele caracterisitici:

- sunt tineri, majoritatea avand intre 20 si 30 de ani;

- 80% dintre ei sunt studenti sau proaspeti absolventi;

- peste jumatate provin din elita colegiilor sau din cele mai cerute domenii de specializare, cum ar fi medicina si ingineria;

- peste 70% provin din segmentul de jos al clasei de mijloc, deci cu “origini modeste dar nu sarace” si reprezinta prima generatie in familia lor care a urmat invatamantul superior;

- majoritatea si-au petrecut copilaria in orase mici sau in zone rurale, dar au devenit rezidenti ai marilor orase.

In acelasi grup de prioritate au intrat si femeile, actiunea grupurilor islamiste obtinand si in aceasta zona sociala o influenta considerabil mai mare. De ce am insistat asupra acestor categorii sociale? Pentru ca, potrivit studiilor de specialitate, aceste doua categorii sunt cele care au impactul hotarator asupra opiniei publice. In cazul lumii musulmane, prioritatea mentionata are o rezonanta anume, intrucat proportia tinerilor (cei intre 15-24 ani) a crescut, in majoritatea tarilor din acest spatiu depasind 20% din totalul populatiei. Cu alte cuvinte, cei care au elaborat strategia au tinut cont si de achizitiile din domeniul opiniei publice, dar au avut in vedere si evaluari serioase privind evolutia demografica, atunci cand si-au fixat drept prioritate tinerii.

Mai este un lucru ce s-ar cuveni mentionat. Perioadele revolutionare din istoria omenirii, indiferent ca este vorba despre Revolutia franceza, cea americana sau oricare alta coincid cu o anumita proportie mult mai ridicata decat de obicei a tinerilor in structura de ansamblu a societatii. Aceasta pondere creeaza si o stare de spirit in directia schimbarii. Cresterea atat de evidenta a ponderii tineretului in structura de ansamblu a populatiei din tarile arabe va crea, nu e nici o indoiala, o presiune in favoarea unei prefaceri in concordanta cu optiunile sociale si politice ale tinerilor. Deci faptul ca gruparile islamiste au reusit sa inraureasca atat de profund tinerii ne ofera si un indiciu despre ce prefaceri urmeaza sa aiba loc in acest spatiu.

O a doua categorie de public - tinta este reprezentata de oamenii din clasa de mijloc de la orase care alcatuiesc cea mai mare parte a populatiei active. Ei sunt proveniti fie din grupurile traditionale de negustori, comercianti, patroni de mici afaceri, dar mai ales din reprezentanti de prestigiu ai intelectualitatii: avocati, medici, ingineri, profesori, functionari de stat, fata de care islamistii au manifestat o preferinta vadita.

In sfarsit, este vorba despre paturile defavorizate care au migrat spre oras, oameni in cautare de destin, cetateni lipsiti adesea de speranta si pierduti in suburbiile unor orase, precum Cairo, Ankara, Alger etc. Potrivit lui Ernest Gellner, islamul a oferit “o noua identitate” acestei “noi mase dezradacinate”. Pe de alta parte, “cei calcati in picioare si deposedati” s-au simtit atrasi de chemarea Islamului la dreptate, iar cei care fac abstractie de aceasta dimensiune a Coranului sau de efectul devastator pe care l-au avut guvernele corupte din aceste tari in sufletele populatiei intregi, dar mai ales a “milioanelor de tarani care au triplat populatia marilor metropole musulmane nu vor intelege mare lucru nici din influenta grupurilor islamice, nici din cauzele reale ale “fundamentalismului” islamist” (Oliver Roy).

12. Mostenirea Ataturk

Lumea musulmana este masiva, este bogata (cel putin in resurse), se afla in expansiune datorita unui ritm de crestere demografica situat in medie intre 2-3 %, care asigura dublarea populatiei cam la 50 de ani. Dar lumea musulmana nu poate reprezenta, cel putin in aceasta perioada, un model de dezvoltare. Ea nu propune cel putin o tara care sa fi inregistat ritmuri constante de cresteri economice, sa fi asigurat un standard de viata rezonabil locuitorilor sai, intr-un cuvant, sa inspire si alte state in alegerea strategiilor de dezvolare viitoare.

Dupa opinia noastra, aici putem identifica principala vulnerabilitate a lumii musulmane. Cauzele acestui adevar dureros, sunt, neindoielnic, multiple. Nu o sa insistam asupra lor. O sa citam o voce autorizata, care s-a pronuntat cu privire la cauza declinului civilizatiei musulmane, atat de infloritoare candva.

Istoricii spun ca apogeul Islamului s-a situat intre secolele VIII-XII. In ceea ce priveste declinul, unii autori vorbesc de veacul al XIII-lea, altii de veacul care a urmat. Fernard Braudel face aici o distinctie extrem de importanta intre “sfarsitul unei preponderente” si “sfarsitul unei civilizatii”. Sfarsitul preponderentei a avut loc in secolul al XIII-lea, dar declinul dramatic al civilizatiei musulmane a intervenit in secolul al XVIII-lea, in momentul in care a ratat Revolutia Industriala, “prima revolutia capabila sa faca lumea sa progreseze cu viteza fantastica a masinii. Acest insucces nu a determinat moartea Islamului ca civilizatie. El a ramas in urma Europei doar cu doua secole, dar ce secole!” (F. Braudel, “Gramatica civilizatiilor”, pag. 105).

Este, poate, semnificativ sa mentionam ca declinul Imperiului Otoman – “ciclul otoman” fiind ultima mare manifestare a Islamului pe scena mondiala – a avut loc in urma ratarii unei intalniri similare dintre lumea musulmana si revolutia industriala. Declinul acestui imperiu incepe cu pierderea bataliei de la Lepanto (1571), in care au disparut 200 dintre cele 230 de vase turcesti. “Cea mai mare batalie care s-a dat vreodata in Marea Mediterana” (Halil Inalcik, “Imperiul Otoman. Epoca clasica”, pag. 90) a fost, de fapt, hotarata de nivelul tehnic al ambarcatiunilor. Flota otomana era in totalitate compusa din galere, care s-au dovedit “ineficiente impotriva vaselor inalte ale dusmanului, capabile sa traga puternice salve de bord. Acest nou tip de vas de razboi a dominat Marea Mediterana, in special odata cu venirea olandezilor si englezilor” (op.cit, pag. 93).

Prin pierderea suprematiei pe mare, otomanii au pierdut posibilitatea de a controla cuceririle lor de peste mari (Peninsula Arabia, Egiptul, Tunisia, Algeria) si, ceea ce este mai important, au incetat sa mai controloze comertul pe mare si sa domine acest “ocean comercial” numit Marea Mediterana.

Lumea musulmana este confruntata din nou, la un interval de cateva secole, cu o problema de alegere. De alegere intre traditie si fortele adevarate ale progresului si modernizarii. Pana acum alegerile facute au fost, cum a reiesit din cele prezentate mai sus, neinspirate si au marcat declinul vizibil al unor importante cicluri de afirmare a acestei civilizatii. Ramane de vazut care va fi alegerea actuala a acestei lumi sau a unor tari importante din cadrul sau.

Am dori sa mentionam ca istoria lumii musulmane ofera si o pagina extrem de instructiva, cand alegerea s-a facut intr-adevar cu fata la viitor. Este vorba de adevarata lectie de modernitate si vizionarism pe care a oferit-o Kemal Ataturk, intemeietorul Turciei moderne, atunci cand s-a desprins intr-un mod radical de nostalgia si seductia unui imperiu bolnav si ruinat, a pus bazele unui stat secularizat, ale unei jurisdictii de inspiratie occidentala, si ale unui sistem de invatamant adecvat contemporaneitatii si cerintelor sale. Astazi, Turcia este unul dintre cele mai dinamice state islamice, care, fara a abandona credinta religioasa, a inteles ca statul si conducerea moderna se cer orientate de alte criterii si valori decat cele religioase.

In alegerea pe care lumea islamului urmeaza sa o faca, ceea ce am putea numi “mostenirea Ataturk” este sau ar trebui sa fie un foarte important punct de luare aminte. Este important ca lumea moderna sa nu considere, asa cum avertizeaza Akbar S. Ahmed “in mod simplist, islamismul drept un nou dusman, un gen de reeditare a comunismului”(“Towards the Global Millennium”), dar este la fel de important ca si lumea islamica sa nu se adanceasca in propria traditie, desprinzandu-se, incet dar sigur, de modernitate si rigorile ei. Este de apreciat preocuparea din cadrul lumii musulmane de a reconstrui ideea de dreptate si integritate, care definesc, intre altele, civilizatia clasica islamica, dar este de semnalat riscul pe care il prezinta revenirea la ritualuri si la fixarea drept fundamente ale comportamentului si civilizatiei doar a celor cinci piloni ai islamului care reprezinta, totusi, expresia unei alte epoci istorice.

Dupa opinia noastra, orice reconstructie si intentie de reconstructie afirmate pe solul lumii islamice nu pot face in nici un fel abstractie de “mostenirea Ataturk”. Chiar si cei care ar propune o respingere, fie si numai implicita, a acestei mosteniri nu pot nega faptul ca ea a rodit din punct de vedere istoric. A ignora o asemenea experienta plina de invataminte inseamna asumarea riscului de a reconstrui doar pe terenul traditiei indepartate, a condamna intr-un anume fel lumea islamica la o existenta care impune prin masivitate si forta numerica dar nu prin stralucire si, deci, prin atractivitate.

Bibliografie

Abdulaziz Al-Sowayegh, “Arab Petrol-Politics”, Croom Helm, London, 1984.

Akbar S. Ahmed, “Towards the Global Millennium: The Challenge of Islam”, in “Global Issues, 1998/1999” Dushkin/ Mc Graw – Hill, Connecticut.

Bastide, Henri de La, “Patru calatorii in inima civilizatiilor”, Meridiane, Bucuresti, 1994.

Braudel, F.,“Gramatica civilizatiilor”, Meridiane, Bucuresti, 1994.

Chase, R., Emily Hill, Paul Kennedy, “Pivotal States and US Strategy”, in “Foreign Affairs”, January February, Vol. 75, No 1, 1996.

Henderson, C., “International Relations. Conflict and Cooperation at the turn of the 21-st Century”, McGrow-Hill Companies, 199

Huntington, S., “Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”, Antet, Bucuresti, 1997.

Inalcik, H., “Imperiul Otoman. Epoca clasica”, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1996.

Lentner, H.H., “International Politics. Theory and Practice”, West Publishing Company, 1997.

Minix, D. & S. Hawley, “Global Politics”, Wadsworth Publishing Company, 199

Negoescu, B. si Gh. Vlasceanu, “Terra, geografie economica”, Teora, Bucuresti, 199

Rourke, J. T., “International Politics on the World Stage”, Dushkin/ McGraw - Hill, 1999.

Toynbee, A. J. “Studiu asupra istoriei. Sinteza a volumelor VII-X de DC Somervell”, Humanitas, Bucuresti, 1997.

***, “Coranul”, Cartier, Bucuresti, 1997.

Intrebari

Explicati intelesul urmatoarelor cuvinte: islam, musulman, Coran, Jihad, mudjahedin.

Care este continutul urmatoarelor sintagme: “civilizatie de gradul doi”, “ciclul arab”, “continent intermediar”.

Care sunt “cei cinci piloni ai Islamului”?

Identificati cateva puncte de contact intre religia crestina si religia islamica.

Explicati distinctia “sfarsitul unei preponderente / sfarsitul unei civilizatii”. Aplicati aceasta distinctie in cazul civilizatiei musulmane. Extindeti discutia si la alte civilizatii.

Ce reprezinta “Renasterea islamica” si care sunt motivele care ii pot explica succesul?

Care sunt statele-pivot care apartin lumii islamice si care sunt motivele pentru care sunt considerate state-pivot?

Aduceti argumente care sa demonstreze importanta geopolitica si geostrategica a petrolului.

Cum poate fi populatia un instrument geopolitic (mai ales in lumea islamica)?

De ce lumea musulmana nu reprezinta, cel putin pentru moment, un model de dezvoltare? Meditati, in acest context, asupra importantei mostenirii Ataturk.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1804
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site