Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Al doilea razboi dacic al lui Traian

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Razboiul din anii 101-102
Izoarele istorice privitoare la razboaiele dacice
Dacia in sistemul economic roman
Dacia in perioada interbelica
Al doilea razboi dacic al lui Traian
Prezenta romana pe tarmul de nord al Marii Negre (sec. I-III p.Chr.)
Viata cultural-artistica - Dacia
INSTITUTIONALIZAREA SERVICIILOR SECRETE SI IMPLICATIILE DE ORDIN POLITIC
Sfarsitul stapanirii romane in Dacia
FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

Al doilea razboi dacic al lui Traian




Autorul antic lasa sa se creada ca Traian se dedase linistit cu totul treburilor obstesti si vietii de la Roma. “Dar cand i s-a anuntat ca Decebal in multe privinte nu respecta tratatul” (urmeaza enumerarea acuzatiilor care i se aduceau; vezi consemnarea lor, de catre noi, in paginile anterioare), “senatul decreta ca Decebal este din nou vrajmas, iar Traian insusi, fara sa lase conducerea altor generali, porni cu razboi impotriva aceluia” (Cassius Dio, LXVIII 10,4). O moneda de bronz batuta acum arata cum Tibrul (personificat) furios se arunca asupra Daciei, doborand-o la pamant.

Traian parasea Roma la 4 iunie 105, imbarcandu-se la Brundisium; imbarcarea imparatului si a statului sau major este redata de o scena de pe Columna (LXXIX). Inca pe pamant roman, inainte de a ajunge in Dacia, Traian va fi fost intampinat de o solie din partea regelui dac. “Intrucat multi daci trecusera de partea lui Traian - si inca din alte pricini -, Decebal ceru iarasi pace” (Cassius Dio, LXVIII 11,1). Conditiile care i le punea imparatul erau probabil inacceptabile; textul pastrat din Istoria romana a lui Cassius Dio mentioneaza numai: “Insa el nu intelegea sa depuna armele si sa se predea” - ceeace este destul pentru a ne face sa intelegem ca pretentiile lui Traian echivalau cu o capitulare fara conditii, erau deci inacceptabile; de aceea, Decebal “isi aduna - in vazul tuturor - trupe si chema in ajutor pe vecini”. Regele dac adreseaza un apel patetic popoarelor vecine, chemandu-le la alianta antiromana: “Spunea ca daca-l vor parasi pe dansul, si ei vor fi in primejdie; ca mai usor si mai sigur isi vor pastra libertatea, ajutandu-l in lupta, inainte ca el sa fi suferit vreo nenorocire. Insa privind nepasatori cum sunt nimiciti dacii, mai pe urma vor ajunge ei insisi robi, caci vor ramane fara aliati” (Cassius Dio, LXVIII 11,1). Apelul a ramas probabil fara ecou. A contat desigur teama de represaliile romanilor, in caz ca-l vor ajuta pe Decebal. Simteau, totodata, ca libertatea lor nu era direct si imediat amenintata, dar, fara indoiala, mai sperau ca numicirea lui Decebal le va usura incercarea de a ocupa cel putin o parte din pamanturile dace ravnite (vezi scena C: aliatii care parasesc pe Decebal).

Lacuna din textul lui Cassius Dio nu ne lasa sa intelegem la ce anume sevrefera istoricul antic cand scrie: “Prin forta Decebal n-a izbutit”; in continuare ne relateaza insa urmatoarea incercare disperata a acestuia: “Dar era cat pe-aci sa-l ucida pe Traian prin viclesug, intinzandu-i o cursa. Triumise in Moesia cativa dezertori, ca sa incerce sa-l omoare, intrucat se putea ajunge usor la el. Atunci, din cauza nevoilor razboiului, primea fara exceptie pe oricine voia sa-i vorbeasca. Oamenii aceia nu au putut insa sa-si aduca la indeplinire planul, fiindca unul din ei a fost banuit si prins. Supus la cazne, a dast in vileag intreaga urzeala” (Cassius Dio, LXVIII 11,3).

Toate acestea se petreceau cand Traian nu trecuse inca Dunarea. Imparatul punea probabil la punct pe teritoriul Moersiei Superioare ultimele detalii ale expeditiei. S-ar putea insa ca adversarii sa nu fi socotit epuizate mijloacele diplomatice, ca dovada ca generalul Longinus este convins sa aiba o intrevedere cu Decebal; iata ce ne spune Cassius Dio (LXVIII 12,1-5):

“Atunci Decebal chema la dansul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a carui darzenie o simtise in luptele purtate cu el, si, dupa ce-l convinse sa vina sub cuvant ca va face ce i se va porunci, il prinse si-l intreba de fata cu altii despre planurile lui Traian. Pentru ca [Longinus] nu voia sa marturiseasca nimic, il tinu sub paza, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian si ceru acestuia - in schimbul eliberarii lui Longinus - sa-i cedeze tara pana la Istru si sa-i plateasca banii pe care i-a cheltuit cu razboiul. [Traian] raspunse prin vorbe indoielnice prin care voia sa arate ca nici nu pretuieste prea mult pe Longinus, dar nici prea putin; ca nici nu dorea sa-l piarda, dar nici sa-l scape cu sacrificii mari. Decebal mai statea in cumpana, nestiind ce sa faca. Dar intre timp Longinus isi facu rost de otrava cu ajutorul unui libert de-al sau, si fagadui lui Decebal ca are sa-l impace cu Traian, pentru ca regele sa nu banuiasca de loc ce are in gand si sa nu i se puna o paza aspra; Longinus scrise o scrisoare plina de rugaminti si o dadu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea sa ramana nestanjenit. Dupa ce libertul pleca, Longinus bau otrava in timpul noptii si muri. Dupa aceasta intamplare, Decebal ceru lui Traian pe libert si fagadui sa-i dea in schimb trupul lui Longinus si zece prizonieri. Si trimise indata un centurion prins impreuna cu Longinus, spre a aduce la indeplinire cele cerute. Traian afla de la acesta tot ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise inapoi lui Decebal nici pe acela, si nu-i dadu nici pe libert, socotind ca viata libertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului decat inmormantarea lui Longinus”.

Indiferent de pretentia lui Decebal - exagerata de istoricul antic - ca Traian sa-i restituie teritoriul cucerit si mai ales sa plateasca despagubiri de razboi, rezulta ca Decebal incerca totusi cu disperasre sa mentina pacea; aceasta reiese si din faptul ca Longinus adoarme usor banuielile lui Decebal, promitand sa-l impace pe rege cu imparatul. Acum insa, esuand tratativele, ramanea sa decida numai calea armelor.



Capturarea lui Longinus, urmata de sfarsitul tragic al acestuia, au insemnat deschiderea ostilitatilor. Columna ni-i arata pe daci atacand primii (scenele XCIII-XCV); era semnalul rascoalei antiromane, in speranta ca dusmanul va fi aruncat peste Dunare inainte ca Traian sa treaca dincoace cu grosul trupelor sale. Probabil ca abia acum se refac in graba unele fortificatii, asa cum au aratat cercetarile arheologice: zidul Sarmizegetusei (unde se folosesc blocuri cu inscriptii si insemne ale legiunilor romane, poate dupa nimicirea garnizoanei lasate aici de Traian); construirea cetatii nr. 2 de pe Blidaru; construirea unei incinte noi, mai largi, la cetatea de la Piatra Rosie; refacerea elementelor defensive ale cetatii de la Costesti.

Istoricul antic afirma ca unul din motivele pentru care Decebal ceruse pace inca de la inceputul ostilitatilor era faptul ca multi daci trecusera de partea lui Traian. In mod constant, vina este aruncata pe nobilimea care gasea mai usoara calea tradarii decat rezistenta armata. Columna ne arata insa un grup de daci inchinandu-se lui Traian (scena XC): este vorba de comati, barbati si copii, care intind mainile in semn de ruga spre imparat. Scena se petrece foarte probabil la sud de Dunare; sunt oameni pasnici fugiti de urgia razboiului, care cer poate ingaduinta sa li se permita revenirea la vetrele lor. Fara indoiala ca imparatul le-a indeplinit rugamintea - altfel, reprezentarea scenei nu si-ar fi avut rostul.

Abia dupa aceea Columna (XCVIII-XCIX) reprezinta podul de peste Dunare construit de Apollodor; scena infatiseaza pe Traian pe cale de a aduce o jertfa cu prilejul inaugurarii podului.

“Traian trecu Istrul pe acest pod si a purtat razboi mai mult cu chibzuiala decat cu infocare, biruindu-i pe daci dupa indelungi si grele stradanii. El insusi dadu multe dovezi de pricepere la comanda si de vitejie, iar ostenii trecura impreuna cu dansul prin multe primejdii si dadura dovada de vrednicie. Un calaret greu lovit fu scos din lupta in nadejdea ca va mai putea fi salvat. Dar simtind el ca nu se va mai vindeca, se repezi din cort (caci rana nu-l istovise de tot) si se intoarse la postul sau, prabusindu-se fara suflare, dupa ce savarsi fapte marete” (Cassius Dio, LXVIII 14,1-2). Este tot ce ne-a ramas de la Cassius Dio despre acest razboi, de fapt ceea ce s-a pastrat din excerptele lui Xiphilinus; relatarea istoricului antic trebuie sa fi fost insa destul de ampla, daca a tinut sa consemneze chiar si un episod marunt precum acela despre eroismul calaretului roman.

Razboiul a fost se pare destul de greu resimtit si de romani. Istoricul antic ne spune ca Traian “a purtat razboi mai mult cu chibzuiala decat cu infocare”; imparatul a gandit bine fiecare actiune, pentru a evita capcanele si situatiile neprevazute. Biruinta a fost castigata “dupa indelungi si grele stradanii”. Este ceea ce rezulta si din scenele Columnei. Se pare ca toata vara anului 105 a fost trecuta cu operatiuni menite a readuce armata romana la pozitiile pierdute in urma dezlantuirii rascoalei antiromane. Atacul asupra Daciei s-a desfasurat probabil si atunci din mai multe directii; din vest, prin Banat pana spre valea Muresuluii si pe valea Apei Orasului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Valcan; in sfarsit, poate ca si pe valea Oltului. In orice caz, la caderea iernii, cercul in jurul cuibului de vulturi din munti trebuie sa se fi strans puternic.

Probabil ca operatiunile de cucerire a ultimelor cetati au inceput abia in vara anului 106. Arheologii au constatat ca cetatea de la Costesti a fost din nou trecuta prin foc si sabie. La asediul cetatilor, romanii folosesc masini de razboi si scari pentru escaladarea zidurilor. Intr-o scena de pe Columna (CXIII), se vede cum un castru roman a fost ridicat in apropierea zidurilor unei cetati dacice; ea nu pare a fi Sarmizegetusa, cum se crede, pentru ca sistemul de constructie a zidurilor (randuri din pietre neregulate alternand cu barne de lemn) este diferit de cel constatat prin cercetarile arheologice de la Sarmizegetusa Regia (blocuri paralelipipedice de piatra). Se vad soldatii romani purtand scari pentru a asalta zidurile citadelei dacice, apoi escaladandu-le; dar se pare ca aparatorii au respins atacul. In continuare, se vad alte lupte violente; soldatii romani sunt biruitori, dacii zac doborati cu sabiile incovoiate cazute alaturi.

Alte scene redau asediul unei cetati cu ziduri din piatra taiata regulat (CXVI si urm.). Aceasta trebuie sa fie Sarmizegetusa. Scena prezinta soldati romani care probabil escaladeaza zidurile, in timp ce altii, din afara, cu tarnacoape, incearca sa faca o bresa in zid. S-ar parea ca si aici atacul a fost respins, caci intr-o scena (CXVII) vedem cum soldatii romani construiesc un fel de turn de lemn (?), pentru a putea urca pe ziduri. Cateva scene redau in continuare asediul capitalei regale. Aparatorii rezista cu inversunare, desi sunt sleiti de puteri. O scena dramatica (CXX) reda impartirea ultimelor rezerve de apa intre aparatori; sunt deopotriva tarabostes (ii recunoastem dupa pileus) si comati. Intr-o alta scena (CXIX) vedem cum aparatorii pun foc constructiilor din cetate, pentru ca nimic sa nu cada in mana cuceritorului. Dar rezistenta continua in alte parti. Intr-o scena (CXXXII-CXXXIII), vedem cum aparatorii parasesc o cetate, poate in cursul noptii, in liniste, cu gandul de a cuceri printr-un atac prin surprindere castrul roman din apropiere. Intr-adevar, o scena de pe Columna (CXXXIV) ii arata cum, protejati de scuturile lor ovale, dacii incearca sa ia cu asalt un castru, dar sunt respinsi cu pierderi grele; un grup de tarabostes asista de pe o inaltime la lupta, cel din centru pare a fi chiar regele Decebal (scena CXXXV).




Din capitala cucerita si jefuita, romanii duc tot ce pot lua (vezi scena CXXIV); o scena (CXXXVIII) arata cum prada, constand din vase probabil din metal pretios, este incarcata in samare pe cai. Intre timp, a fost capturat si tezaurul regal. “Fura descoperite si comorile lui Decebal, desi se aflau ascunse sub raul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Caci [Decebal] abatuse raul cu ajutorul unor prizonieri si sapase acolo o groapa. Pusese in ea o multime de argint si aur, precum si alte lucruri pretioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, asezase perste ele pietre si ingramadise pamant, iar dupa aceea adusese raul din nou in albia lui. Tot cu oamenii aceia facut decurion in aceeasi ala fiindca prinsese pe Decebal si ii dusese capul la Ranisstorum; trimis voluntar, dupa lasarea la vatra de catre Terentius Scaurianus, consularul noii provincii”.

Asadar, o descoperire epigrafica exceptionala ne-a revelat in chip neasteptat numele celui ce conducea grupul de calareti (cercetasi) romani porniti pe urmele lui Decebal. Intr-o alta scena de pe Columna (CXLVII), grav mutilata, vedem cum capul regelui si mana dreapta a acestuia sunt prezentate pe o tipsie armatei: pentru ca sa se afle ca marele adversar al Romei fusese rapus. Dar adevarata valoare a stelei lui Ti. Claudius Maximus consta in faptul ca se confirma veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian: faptul ca Decebal si-a pus el insusi cu demnitate capat vietii.

Actul eroic si disperat mai apare redat pe cateva vase fragmentare de tip terra sigillata descoperite in Gallia. Remarcam prezenta acestui motiv istoric in repertoriul unui centru ceramic din sud-estul Galliei. Dupa parerea noastra, aceasta prezenta nu este intamplatoare. Astfel, se poate aminti descoperirea la Axima, nu departe de centrul ceramic amintit, a unei inscriptii datand din anul 108:

Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico pontifici max(imo) tribunic(iae) potest(atis) XII imp(eratori) VI co(n)s(uli) V p(atri) p(atriae), devictis Dacis, Foroclaud(ienses) pub(lice).

“Imparatului Caesar Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus, fiul divului Nerva, mare preot, investit a douasprezecea oara cu puterea tribuniciana, avand cea de-a sasea salutatie imperiala, consul pentru a cincea oara, parinte al patriei, fiind infranti Dacii, (au ridicat aceasta inscriptie) cetatenii din Forum Claudii, pe cheltuiala publica”.

Tragicul act este demn de marii eroi ai antichitatii. Decebal stia ca invingatorul nu va fi marinimos cu el. Dar mai grea decat moartea era umilinta la care ar fi fost supus in cursul serbarii triumfuluiimparatului. Doar cu numai cativa ani in urma, in 100, Pliniu celTanar i se adresase astfel imparatului in Panegyricus (!7,1-3):

“Am impresia ca vad de pe acum un triumf,plin nu de prazi alese din provincii sau de aur stors de la aliati, ci de arme dusmane si de lanturi ale regilor luati prizonieri; ma si vad cum incerc sa recunosc numele lungi ale acestor conducatori si trupurile lor care nu desmint deloc faima numelui lor. Mi se pare ca vad tablourile pline de ispravile groaznice ale barbarilor, iar pe fiecare dintre ei, cu mainile legate, urmand tabloul cu ispravile sale. Apoi [te vad] pe tine, in picioare, urmarind indeaproape, din spate, neamurile invinse; iar inaintea carului sunt scuturile pe care tu insuti le-ai strapuns.Si nu ti-ar lipsi nici spolia opima, daca ar indrazni sa te infrunte vreun rege si daca nu s-ar ingrozi nu numai de sulitele aruncate de tine, dar si de cautatura ta, chiar atunci cand va desparte un camp intreg si toata armata”.

Regele erou a preferat moartea dezonoarei. Cu aceeasi inversunare au fost urmariti probabil toti ceilalti membri ai familiei regale. Pe Columna (scena CXLVI) vedem cum doi copilandri, probabil vlastare regesti, sunt capturati de soldatii romani. Ei nu trebuiau sa scape cu fuga la neamurile vecine, unde ar fi putut conspira pentru organizarea unei coalitii antiromane, mentinand, totodata, vie in sufletele dacilor invinsi scanteia rezistentei antiromane. Legati in lanturi - asa cum apar doi asemenea captivi pe fragmentul de vas de la Blain -, acesti prizonieri de neam regal erau meniti a impodobi cortegiul triumfal al imparatului.

Moartea regelui a pus practic capat razboiului. Chiar inainte de relatarea actului disperat, o scena de pe Columna (CXLI) arata un grup de nobili daci inchinandu-se lui Traian: unul apare ingenunchiat, cu bratele deschise si lasate in jos, alti cinci intind bratul drept in semn de implorare. Scena vrea sa arate ca imparatul este generos cu invinsii (dictonul vergilian: parcere subiectis); altfel, i-ar fi aratat suferind represaliile si mania invingatorului.

Focare de rezistenta armata au continuat sa existe si dupa aceea. O scena (CLI) reda o ultima lupta; in fata unei asezari intarite cu zid din piatra cioplita si palisada, un grup de daci si sarmati (recunoscuti dupa bonetele lor conice) lupta cu disperare cu soldatii romani; un dac cazut in genunchi este pe cale a fi strapuns de lancea dusmanului. Scena prezinta importanta deosebita; pentru prima data aflam ca alaturi de daci in acest razboi lupta si niste aliati al caror ajutor a venit se pare prea tarziu. S-ar gasi astfel o explicatie la urmatoarea fraza din opera lui Sex. Aurelius Victor (Caesares 13,3): quippe primus aut solum etiam, vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decibalo rege ac Sardonio (“intr-adevar, primul sau singurul a extins stapanirea romana peste Istru, fiind supusi in provincie pileatii dacilor si neamurile scitice, regele Decebalus si Sardonius”). Este clar ca Dacorum pileati reprezinta (semnifica) poporul dac condus de regele Decebal; dar Sacae nationes sunt altceva, iar Sardonius poate fi conducatorul razboinicilor roxolani retardatari care apar in scena abia mentionata de pe Columna lui Traian. Poate ca Decebal, iesind din cetatea incercuita si luand-o spre rasarit, spera in sosirea acestui ajutor, cu care sa incerce o noua rezistenta. Nadejdea i-a fost spulberata de escadronul de calareti din ala II Pannoniorum condus de Ti. Claudius Maximus, care s-au luat pe urmele sale.



Pentru a face orice rezistenta a dacilor imposibila, romanii distrug din temelie cetatile si sanctuarele lor. Intr-o scena de pe Columna, vedem cum, in timp ce soldatii romani pun foc unei cetati, auxiliarii romani escorteaza un grup de daci (CLIII). Este greu de spus ce reprezinta aceasta scena; putin probabil sa fie prinsi de razboi, dusi in sclavie, caci nu au mainile legate. Erau poate cei ce vor fi inrolati cu forta in unitatile auxiliare romane? Mult mai probabil par sa fie locuitorii evacuati din cetatea careia i se pune foc; ca este asa, rezulta si din alte doa scene in continuare, in care vedem acesti oameni porniti din locurile lor impreuna cu vitele lor. O alta interpretare a acestor scene (Froehner, Cichorius, Lehmann-Hartleben, Christescu etc.), cum ca ar fi vorba de exodul acestei populatii, dincolo de granitele provinciei romane, nu este acceptabila, deoarece cei plecati sunt insotiti de soldati romani. Asa cum au subliniat o serie de istorici ai nostri (in special H. Daicoviciu), este vorba de evacuarea populatiei din zona cetatilor si din locurile unde se vor inalta castrele sistemului defensiv roman.

Dupa ce ne informeaza lapidar ca regele Decebal si-a pus capat zilelor, rezumatul lui Xiphilinus mai adauga: “Capul sau fu dus la Roma” (Cassius Dio, LXVIII 14,3). Evenimentul este consemnat si in Fasti Ostienses pentru anul 106: [caput D]ecibali [regis in sca]lis Gemon[is expositum sau iacuit] (“capul lui Decebal a fost aruncat pe scarile Gemoniilor”); din pacate, nu se pastreaza data (luna si ziua) acestei insemnari, pentru a avea si o indicatie despre sfarsitul razboiului.

O inscriptie greceasca din Cyrenaica - din pacate, tot nedatata - se refera si ea la “capturarea” monarhului Decebalus ( [tòn tôn Dakôn monar]xôn Élabe[] ); titlul merita a fi retinut, daca avem in vedere ca in istoria lui Cassius Dio (LXVII 7,2-3) demnitatea regala este desemnata cu termenul de basileus.

Victoria impotriva dacilor a fost sarbatorita cu fast la Roma. Excerptatorul lui Cassius Dio (LXVIII 15,1) noteaza: “Dupa intoarcerea la Roma, venira la Traian nenumarare solii din partea altor barbari si de la inzi. El dadu spectacole timp de o suta douazeci si trei de zile, in cursul carora au fost ucise cam unsprezece mii de animale salbatice si domestice. Au luptat zece mii de gladiatori”. Senatul roman a decretat ridicarea in forul care poarta numele lui Traian a unei coloane, avand in varf statuia impparatului, iar pe fus avand gravata intr-o friza continua istoria celor doua razboaie.

In legatura cu razboaiele cu dacii si victoria lor s-au emis numeroase monede: de aur, argint si bronz; pentru ideea urmarita de subiectul nostru, ne vom multumi a face doar o prezentare generala a principalelor tipuri. Se pot aminti astfel mai intai monedele reprezentand pe Traian in galop, trecand peste un dac cazut la pamant; probabil ca aceste piese sunt cele mai vechi, batute chiar in cursul operatiunilor militare din 105-106. O moneda reprezinta pe Traian aducand un dac, care cade in genunchiu, in fata unui personaj cu toga, reprezentand senatul; pe alta, vedem Roma tinand Victorie si sulita, iar la picioare un dac ingenunchiat. Cele mai interesante piese privitoare la infrangerea Daciei sunt cele purtand in exerga legenda DAC(ia) CAP(ta); reversul acestora reprezinta un dac (sau Dacia personificata) cu mainile legate si cu sabia incovoiata la pamant. Cateva monede reprezinta pe zeita Victoria atarnand de un trunchi de arbore un scut pe care a scris VIC(toria) DAC(ica). Legate de triumful dacic sunt emisiunile reprezentand pe Traian in cvadriga ori incununat de zeita Victoria. Un loc important detin piesele cu simbolizarea pacii; cea mai interesanta ni se pare una reprezentand pe Pax cu torta, punand foc unei gramezi de prazi.

Evident imitat dupa tipul monetar al dacului infrant, este un medalion de plumb descoperit la Parjoaia (jud. Constanta), reprezentand un calaret roman care se arunca asupra unui personaj cazut la pamant.

Motivul dacului infrant este intalnit pe alte doua monumente sculpturale.

Unul a fost descoperit la Atena. Din trupul unui personaj se mai pastreaza doar piciorul drept, care apasa asupra unui om cazut la pamant, identificat ipotetic cu un dac.

Mai interesant este un relief descoperit la Gradistea Muncelului, la o distanta oarecare de latura de est a cetatii. Este vorba de un bloc de calcar varos (0,83 x 0,57 x 0,33 m), rau conservat; lipseste sfertul de sus din dreapta; totusi, elementele esentiale ale scenei se pot inca distinge. Astfel, in partea stanga se vede un personaj in picioare, tinand in mana dreapta o lance; capul este corodat; bratul stang este intins; piciorul stang, indoit, din profil, apasa genunchiul unui om rasturnat la pamant. Acesta din urma este redat in proportii reduse fata de personajul principal. Deasupra capului sau, mai spre dreapta, este sculptata o sabie incovoiata; prin acest din urma element, personajul cazut este identificat cu un dac, iar invingatorul era probabil insusi imparatul Traian.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 855
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site