DOMNIA LUI IUSTINIAN SI IMPERIUL BIZANTIN IN SECOLUL AL VI-LEA

DOMNIA LUI IUSTINIAN SI IMPERIUL BIZANTIN IN SECOLUL AL VI-LEA

1. Ascensiunea dinastiei iustiniene

In 518, la moartea lui Anastasie, o intriga obscura a adus la tronul Imperiului bizantin pe Iustin, comandantul trupelor de garda imperiala (domesticul scholelor). Acesta era un taran din Macedonia, venit cu vreo cincisprezece ani inainte la Constantinopol sa-si incerce norocul, un bun soldat dar foarte inapoiat intelectual si fara nici o experienta politica. Acest om s-a ridicat printr-o extraordinara vointa ajungand la 68 de ani fondator al unei dinastii, neavand alt sfetnic decat pe nepotul sau, Iustinian.

Originar, ca si Iustin, din Macedonia, traditia care face din el un slav este de provenienta ulterioara si nu are nici valoare istorica. Nascut la Tauresium, in 482, Iustinian a venit de buna voie la Constantinopol chemat de unchiul sau, primind o educatie deosebit de romana si profund crestina, Avea o mare experienta in afaceri, un spirit matur si un caracter format, toate calitatile care l-au facut sa fie un bun sfatuitor al unchiului sau. Ca urmare, el a fost cel ce a guvernat intre 518 si 527 in numele lui Iustin asteptand, la randul sau, domnia, care a urmat intre 527 si 565. Astfel, pe durata a aproape o jumatate de secol Iustinian I a condus destinele Imperiului roman de Rasarit dominand epoca marcata de puternica sa personalitate, cu o amprenta atat de profunda incat singura vointa sa a fost suficienta pentru a intrerupe evolutia naturala care tindea sa duca Imperiul spre Orient, apropiindu-l de Apus.

Sub influenta lui Iustinian I, inca de la inceputurile domniei lui Iustin, a aparut o noua orientare politica. Prima sa grija a fost reimpacarea cu Roma si inlaturarea schismei. Legaturile dintre cele doua Biserici au fost reluate in timpul patriarhului Ioan al II-lea al Constantinopolului (518-520) si al papei Hormisdas (541-524), in ziua de 28 martie 519, in Joia Mare din Saptamana Patimilor.

Pentru incheierea unei aliante si a da papei garantii cu privire la zelul sau ortodox, timp de trei ani (518-521), Iustinian I a promovat o sustinuta persecutie impotriva monofizitilor in intregul Orient. Prin aceasta apropiere de Roma, dinastia voia sa se simta mai puternica. Iustinian I a putut apoi sa ia masuri energice pentru consolidarea stapanirii sale. S-a debarasat de generalul Vitalianus, cel mai temut adversar al sau. S-a facut deosebit de popular mai ales prin etalarea unei marinimii si a unui fast sclipitor.

Iustinian I a inteles importanta care o putea avea pentru el si pentru ambitiile sale viitoare, restabilirea intelegerii cu papalitatea. Profund adept al Ortodoxiei, Iustin a promulgat, in 524, un edict impotriva arienilor, act ce i-a atins pe goti si pe alti germani aflati in slujba Imperiului. Mai ales ca au fost inchise bisericile lor din Constantinopol. De aici s-a iscat un conflict cu Theodoric, regele lor, care a amenintat cu represalii si 1-a fortat pe papa Ioan I sa mearga la Constantinopol pentru a obtine abrogarea edictului. Primit cu onoruri deosebite, fiind si primul papa care a vizitat noua Roma, el n-a obtinut, totusi, decat scoaterea gotilor federati de sub incidenta edictului. Theodoric, nemultumit de rezultatele obtinute de papa in cursul voiajului sau la Constantinopol, il arunca pe acesta in inchisoare, unde, in cele din urma, a murit. Pe cand se pregatea sa emita un edict de confiscare a bisericilor ortodoxe din regatul sau, Theodoric a murit si el, in august 526. La mai putin de un an a murit si Iustin, tot in luna august (527), dupa ce a conferit titlul de "Augustus" nepotului sau si dupa ce a pus pe patriarhul Epifanios sa incoroneze pe Iustinian I si pe sotia sa, Teodora.

Imperiul roman de Rasarit obtinea prin aceasta pereche suverana, unul din cele mai stralucite cupluri in conducerea treburilor statului.

Caracterul, politica si anturajul lui lustinian

Iustinian I (Flavius Petrus Sabbatius Justinianus) nu se aseamana prin nimic cu. predecesorii sai din veacul al V-lea. Acest om simplu ajuns pe tronul Cezarilor a vrut sa fie un imparat in sensul vechi al acceptiunii si astfel el este ultimul dintre marii suverani ai lumii romane. A avut incontestabile calitati de a om de actiune si o deosebita pofta de munca - unul din curtenii lui l-a numit 'imparatul care nu doarme niciodata'. Cu toata inclinatia sa spre ordine si buna administratie, cu tot despotismul sau banuitor si invidios, prin vointa sa indecisa si slaba el ar fi ramas un om mediocru daca spiritul din el n-ar fi fost mare. A fost eminentul reprezentant a doua mari idei: ideea imperiala si ideea crestina. Aceste doua idei au facut ca numele sau sa ramana nemuritor in istorie.

Coplesit de amintirea grandorii romane, Iustinian I vroia sa reconstituie Imperiul roman asa cum a fost el in cele mai bune vremuri ale sale. Vroia sa stabileasca dreptul imprescriptibil al Bizantului ca urmas al Romei, asupra tuturor statelor barbare de pe fostul sau teritoriu din Occident si sa refaca unitatea lumii romane. Urmas al Cezarilor, intocmai ca si ei, voia sa fie legea personificata, incarnarea cea mai deplina a puterii absolute si, de asemenea, reformatorul grijuliu al bunei ordini in monarhie. In sfarsit, coplesit de orgoliul pe care i-l dadea rangul sau imperial, el s-a inconjurat de toate ceremoniile si de toate maririle. Prin splendoarea edificiilor, prin fastul curtii sale, prin modul cum dadea numele sau de "iustiniene^" tuturor fortificatiilor pe care le ridica, oraselor pe care le reconstruia, magistraturilor pe care le intemeia, el a voit sa eternizeze gloria domniei sale si sa convingi pe supusii sai despre incomparabile fericire de care se bucura pentru ca traiesc in timpul lui Iustinian. Ales de Dumnezeu si fiind reprezentantul Sau pe pamant se simtea dator sa fie campionul Ortodoxiei, manifestandu-se ca atare in razboaiele pe care le ducea si al caror caracter religios nu se poate contesta, prin efortul extraordinar de a propovadui peste tot credinta ortodoxa si de a combate ereziile care ar fi putut s-o submineze.

Toata viata a urmarit realizarea acestor doua planuri ambitioase si, pentru a le transpune in viata, a avut sansa de a gasi oameni abili, precum juristul Trebonian sau prefectul pretoriului Ioan de Cappadocia, generali ca Belizarie si Narses si, mai ales, un excelent consilier in persoana "prea cucernicei sotii pe care Dumnezeu i-a dat-o", imparateasa Teodora.

Ca aproape toate imparatesele care s-au urcat pe tronul Imperiului bizantin, Teodora era si ea de origine modesta. Fiica a unui paznic de ursi din Hipodrom, ea, daca ar fi sa-l credem pe Procopius din Cezareea in a sa Istorie secreta, a scandalizat pe contemporani prin viata ei de comedianta si prin aventurile sale, reusind, in ambitia sa, sa se impuna pe tronul Imperiului. In timpul cat a trait - ea a murit in 548, probabil in jurul varstei de 48 de ani a exercitat o puternica influenta asupra imparatului si conducea Imperiul poate chiar mai mult decat el. Iubea banii, puterea si, pentru a-si apara tronul, a fost cruda si neinduratoare. Dar, lasand la o parte defectele ei, Teodora a avut si calitati: energie, fermitate, o vointa de fier, un spirit politic avizat si clar, fiind poate mai dreapta decat chiar imperialul ei sot.

In timp ce Iustinian visa sa recucereasca Occidentul, sa repuna bazele Imperiului roman reconstituit pe alianta cu papalitatea, ea, orientala cum era, si-a intors privirile spre Rasarit, cu un sentiment mai exact al realitatii si necesitatilor. Ea a vrut sa potoleasca razboaiele religioase care amenintau linistea si puterea Imperiului, preferand unele concesii si o larga toleranta fata de populatiile revoltate, cum erau cele din Siria si Egipt si, chiar cu pretul unei rupturi cu Roma, sa, refaca unitatea monarhiei, orientale.

3. Politica externa

In momentul in cere Iustinian I a preluat puterea, Imperiul nu iesise inca din criza grava pe care o parcurgea de la sfarsitul secolului al V-lea. In timpul ultimelor luni de domnie a lui Iustin, persii, nemultumiti de amestecul politicii imperiale in Caucaz, in Armenia si la frontierele Siriei, eu reinceput razboiul si, astfel, cea mai mare parte a armatei bizantine era imobilizata in est. In interior, luptele dintre factiunile din Hipodrom, intretineau o permanenta agitatie politici agravand coruptia administratiei publice si determinand nemultumirile ce rezultau din aceasta.

Iustinian I, pentru a-si pune in aplicare planurile sale spre Occident, trebuia sa inlature aceste greutati. Nevazand sau nevoind sa vada marele pericol din Rasarit, el a semnat cu regele persilor, cu pretul unor largi concesiuni, pacea din 532, care i-a deblocat o parte a fortelor militare. In acelasi timp, el a reprimat cu violenta rascoalele din interior. La Constantinopol luptele dintre factiuni, asprimea prefectului pretoriului, Ioan de Cappadocia si condamnarile arbitrare pronuntate de prefectul orasului, au dus la declansarea teribilei revolte izbucnite la Hipodrom, in prezenta imparatului si care a durat o saptamana, intre 11 si 18 ianuarie 532. Rasculatii au incendiat palatul prefectului si flacarile au cuprins chiar si Palatul imperial, biserica Sf. Sofia si cartierele invecinate. Un nepot al lui Anastasie, Hypatios, a fost proclamat imparat. Iustinian I se pregatea sa fuga in Asia, cand Teodora si-a dovedit curajul si a gasit solutia cea mai potrivita de inabusire a revoltei. Trupele comandate de Belizarie si Narses au inconjurat pe rebelii stransi in Hipodrom, masacrandu-i. Peste trezeci de mii de cadavre au ramas pe nisipul arenelor de aici. Apoi, Iustinian I a supus elementele dezordonate si puterea sa a fost asigurata. Indata dupa victorie, imparatul a inceput sa refaca somptuos cladirile incendiate. Din februarie 532 au inceput lucrarile la biserica Sf. Sofia.

Brutalitatea reprimarii rascoalei ramase in istorie sub nomele Nika, dupa strigatul de adeziune al participantilor la ea, a avut ca rezultat restabilirea pe o lunga durata a ordinii in capitala si a facut sa creasca foarte mult puterea imparatului.

Situatia existenta in Occident a favorizat in mod deosebit atitudinea concreta a lui Iustinian I in aceasta directie. In Africa, intocmai ca si in Italia, populatiile, conduse de stapani barbari si eretici, doreau cu ardoare restaurarea puterii imperiale. Prestigiul ei era atat da puternic incat chiar si regii vandali si ostrogoti recunosteau legitimitatea revendicarilor bizantine.

Apoi, decaderea rapida a acestor regate barbare, le-a lasat fara putere in fata atacurilor lui Iustinian I iar disensiunile dintre ele le-au impiedicat sa faca front comun in fata dusmanului comun. Pretextul prim pentru interventie a fost oferit de situatia din Africa: regele vandal Hilderic, prieten al Imperiului si protector al credintei crestine ortodoxe a fost inlocuit cu Gelimer, devotat arianismului, in Italia, dupa moartea lui Teodoric, fiica sa, Amalasunta, a ajuns regenta in numele fiului sau, Atanaric, dar acesta murind in 534, Amalasunta a impartit puterea cu varul ei, Teodat. Acesta insa a internat-o intr-o insula din lacul Bolsena si a pus sa fie ucisa prin strangulare (535). Iustinian s-a declarat razbunatorul ei.

Gelimer, respingand pretentiile lui Iustinian, razboiul contra vandalilor a devenit iminent. In luna iunie 533, Belizarie, a carui reputatie era deja mare, a parasit Constantinopolul cu o armata de 15.000 de oameni si cu o flota de 95 de vase, a debarcat fara nici o rezistenta la cinci zile de Cartagina (septembrie), l-a invins pe Gelimer la Decimum, a intrat in Cartagina, fiind bine primit de popor si, dupa ce a provocat o noua infrangere lui Gelimer, l-a facut prizonier la Hippona (martie 534). Incurajat de un succes atat de rapid, Iustinian I a reorganizat administratia Africii (aprilie 534), constituind-o intr-o prefectura a pretoriului si impartind-o in sapte provincii. Dar cucerirea Africii era departe de a fi incheiata. Revoltele berberilor si ale arienilor din Cartagina, n-au putut fi reprimate decat abia in 539.

Recucerirea Italiei a fost mult mai dificila. Ostrogotii din Italia au asistat fara sa faca nici o miscare la zdrobirea regatului vandal. Bineinteles, le-a venit si lor randul. Asasinarea Amalasuntei, asa cum am vazut, i-a oferit lui Iustinian I pretextul de a interveni. Dar, de aceasta data, razboiul a fost mult prea dur si foarte lung. Belizarie,a venit de pe campul de lupta din Africa, a cucerit Sicilia (535), a ocupat Neapole si apoi Rorma, unde a pornit un memorabil asediu impotriva armatei noului rege al ostrogotilor, Vitiges, asediu care a durat un an intreg (martie 537 - martie 538). Apoi a ocupat Ravenna (540) si l-a adus pe Vitiges captiv, la picioarele imparatului. Dar gotii si-au revenit sub conducerea abilului si energicului Totila. Belizarie, reintors in Italia cu forte insuficiente, a esuat lamentabil (544-548). A fost nevoie de energia lui Narses pentru a infrange rezistenta ostrogotilor la Tadinae (552) si de a zdrobi in Campania ultimele forte ale barbarilor (553), apoi de a elibera peninsula de hoardele francilor (554).

Recucerirea Italiei a durat douazeci de ani. Este de remarcat optimismul cu care a privit Iustinian acest razboi, lipsa unei aprecieri realiste a efortului necesar zdrobirii ostrogotilor. El a considerat suficienta o armata de douazeci si cinci - trezeci de mii de oameni pentru a readuce Italia la Imperiu. De aceea razboiul s-a prelungit foarte mult.

La fel in Spania, Iustinian I a profitat de circumstantele existente pentru a interveni in luptele interne, dinastice, din regatul vizigotilor (554) si a recuceri sud-estul tarii.

Gratie acestor campanii victorioase, Iustinian I a putut sa-si vada marele vis realizat. Au fost reintegrate in unitatea romana: Dalmatia, Italia, Africa de est, sudul Spaniei, insulele din bazinul apusean al Mediteranei( Sicilia, Corsica, Sardinia, Balearele). Intinderea monarhiei a devenit aproape dubla. Prin ocuparea Ceutei, autoritatea imparatului se intindea pana la Coloanele lui Hercule (Gibraltarul de mai tarziu, in denumirea araba).

Daca facem abstractie de o parte a litoralului vizigot din Spania si Septimania, al francilor in Provence, Marea Mediterana devenea din nou un "lac" roman. Fara indoiala, nici Africa, nici Italia, n-au intrat cu toata intinderea lor teritoriala de odinioara in unitatea Imperiului. Apoi, ele au intrat in componenta sa epuizate, distruse, dupa atatia ani de razboi. Dar, in acelasi timp, aceste razboaie au dat Bizantului un incontestabil prestigiu si glorie iar Iustinian I n-a precupetit nimic pentru a si le asigura.

Africa si Italia recucerite, au format, ca si odinioara, doua prefecturi iar imparatul a cautat sa dea populatiei imaginea exacta a Imperiului, asa cum a fost el odinioara.

Din nefericire, Iustinian I si-a indreptat intregul efort material si uman spre Occident, neglijand Orientul. Primul razboi cu persii n-a facut decat sa anunte pericolul ce urma (527-532). Nici unul din adversari n-a indraznit sa se angajeze intr-o batalie hotaratoare si, astfel, lupta n-a avut un rezultat decis. Victoria lui Belizarie la Dara (530) a fost contracarata prin infrangerea lui la Callinicum (531) cand acesta, prind din doua parti, a fost silit sa semneze "Pacea eterna" (532).

Dar noul rege al Persiei, Chosroes Anurshivan (531-579), activ si ambitios, nu era suveranul care sa se multumeasca cu aceste rezultate. Vazand ca Bizantul este ocupat in Occident, nelinistit mai ales de proiectele de dominatie universala pe care Iustinian I nici nu le ascundea, in 540, a atacat Siria si a pradat Antiohia. Un an mai tarziu a invadat Lazicum si a ocupat Petra. In 543 i-a batut pe greci in Armenia iar in anul urmator a devastat Mesopotamia. Insusi Belizarie se dovedi neputincios in fata lui. A fost nevoit sa incheie un armistitiu (545), reinnoit de mai multe ori, apoi o pace, in 562, pe cincizeci de ani, prin care Iustinian I se angaja sa plateasca tribut regelui persan si i se interzicea sa faca propaganda crestina pe teritoriul Imperiului persan. Si-a pastrat in schimb Lazicum insa, dupa acest lung si greu razboi, pericolul persan nu a fost indepartat.

In acest timp, in Europa, linia Dunarii a cedat sub loviturile hunilor care, in 540, au trecut prin foc si sabie Tracia, Illyricul, Grecia, pana la istmul Corint si au ajuns pana aproape de Constantinopol. Slavii in 547 si 551 devasteaza Illyricul si, in 552, ameninta Tesalonicul. Hunii apar din nou in fata capitalei in 559 si numai curajul lui Belizarie a salvat orasul de la devastare.

Pe de alta parte, alti barbari, avarii, isi fac si ei aparitia, vindicativi si amenintatori. Este demn de retinut ca nici una din aceste incursiuni n-a reusit sa stabileasca durabil vreunul din popoarele straine in Imperiu. Dar nu s-a putut impiedica devastarea inspaimantatoare a Peninsulei Balcanice. Imperiul platea scump in Orient victoriile lui Iustinian I in Occident.

O atentie sustinuta a acordat imparatul pentru asigurarea teritoriului, intarirea frontierelor. Prin organizarea unor mari comandamente militare incredintate unor magistri militum, prin crearea la toate frontierele a unor baraje militare (limites), in care se aflau trupe speciale (limitanei), el a fost in fata barbarilor o stavila greu de penetrat. In acest dispozitiv important a fost inclus sistemul de cetati construit sub forma unor bariere succesive in fata invaziilor. In spatele acestora, intregul teritoriu era impanzit cu castele fortificate.

In sfarsit, diplomatia bizantina, completa activitatea militara, straduindu-se sa asigure in intreaga lume prestigiul si influenta Imperiului. Printr-o abila distribuire a favorurilor si banilor, printr-o ingenioasa politica, de a indrepta dusmanii Imperiului unul impotriva celuilalt, diplomatia a adus sub suzeranitate bizantina si a facut inofensive popoarele barbare care se miscau la frontierele monarhiei. De asemenea, prin activitatea misionarilor, ce reusea aducerea lor in sfera de influenta a Bizantului, aceste misiuni au dus crestinismul ortodox de pe malurile Marii Negre pana in campiile Abisiniei si in oazele din Sahara, constituind una din trasaturile caracteristice ale politicii imperiale pana la caderea Imperiului. De asemenea, Imperiul si-a constituit o clientela din vasali: arabii din Siria si Yemen, barberii din Africa de Nord, lazii si tzanii de la hotarele Armeniei, herulii, gepizii, lombarzii, hunii de la Dunare pana la suveranii franci din indepartate Gallie unde, in biserici, se faceau rugaciuni pentru imparatul roman.

Constantinopolul, in care Iustinian I primea deosebit de bine pe suveranii barbari, aparea ca o adevarata capitala a lumii. Dar, in ultimii ani ai domniei, imparatul imbatranit a lasat sa se dezorganizeze institutiile militare si nemaiavand bani pentru linistirea barbarilor - ei au devenit tot mai amenintatori. Este adevarat ca atunci cand armata a fost puternica nu era nevoie de o diplomatie deosebita iar atunci cand armata a slabit, nici argumentele diplomatiei n-au mai fost convingatoare.

4. Masuri interne de consolidare a statului

Iustinian I a depus o constanta stradanie pentru apararea teritoriului tarii. In acest scop se impunea de urgenta realizarea unei reforme administrative. Justitia, datorita obscuritatii sefilor, era mediocra si arbitrara. Administratia era venala si corupta iar una din cele mai grave urmari ale acestei situatii era ca impozitele se strangeau greu. Iustinian I avea inclinatii spre ordine, dorinta de centralizare administrativa si grija fata de binele public, astfel ca nu putea tolera starea interna pe care o mostenise. Pentru marile sale planuri avea nevoie de foarte multi bani. El a initiat, deci, o dubla reforma. Pentru a da Imperiului "legi sigure si indiscutabile", a incredintat ministrului sau, Trebonian, realizarea unei mari opere legislative. O comisie formata din zece specialisti, reunita in 528, a strans, clasificat si sistematizat principalele decrete imperiale promulgate dupa domnia lui Hadrian (117-131). Este vorba, in special, de unele coduri legislative intocmite in timpul lui Diocletian; Codex Gregorianus si Codex Hermogenianus precum si Codex Theodosianus. A rezultat Codex Iustinianus publicat in 529 si din care s-a scos o noua editie in 534. A urmat apoi realizarea tot de catre o comisie, a Digestelor si Pandectelor in care, incepand cu anul 530, au fost stranse toate hotararile juristilor din secolele II si III, opera uriasa, incheiata in 533. Institutele rezumau intr-un manual pentru studenti, principiile noului clrept. In sfarsit, o culegere a ordonantelor (Novelle) publicate de Iustinian I intre 534 si 565, completau impozantul monument ramas sub numele de Corpus juris civilis. Rezulta din aceasta uriasa opera legislativa ideea de stat si teoria absolutismului imperial dublate de o puternica influenta e spiritului crestin in dreptul privat.

Aceasta mare opera legislativa a stat la bazele invatamantului juridic organizat pe noi principii la Constantinopol, Beirut si Roma.

Cu toate greselile inerente, cu toata graba care a dat nastere la repetari si contradictii, cu tot modul stangaci in care au fost reformulate capodoperele dreptului roman, aceasta a fost o foarte mare opera, una dintre realizarile capitale ale istoriei umanitatii. Daca in Evul Mediu dreptul lui Iustinisn a furnizat puterii imperiale fundamentele sale absolutiste, pentru Occident a contribuit la ideea de stat si a elucidat principiile organizarii sociale. Un element important l-a constituit faptul ca in rigoarea batranului drept roman a introdus principii crestine si, prin aceasta, elemente pana atunci necunoscute: moralitatea publica si umanismul.

Pentru a reforma administratia si justitia, Iustinian I in 537 a promulgat doua mari ordonante prin care impunea functionarilor noile sale pretentii, cerandu-le, in primul rand, o scrupuloasa onestitate in raporturile cu supusii. A abolit cumpararea functiilor. A reorganizat administrarea justitiei si politia capitalei. A dat un mare avant in tot Imperiul lucrarilor publice punand sa se construiasca drumuri, poduri, apeducte, bai, teatre, biserici si a refacut magnific Constantinopolul partial distrus de rascoala din 532.

In 554, Iustinian a promulgat Pragmatica Sanctiune prin care a reorganizat teritoriul Italiei alipite Imperiului. Cu aceasta ocazie au fost repuse in drepturi vechile institutii, incompatibile cu realitatile secolului al Vl-lea. A fost restabilit sclavagismul si ordonata reintoarcerea colonilor si sclavilor eliberati de regele ostrogot Totila.

Au fost incurajate industriile. In timpul lui Iustinian I, doi calugari au adus din China, pe la 552-554, secretul matasii care a permis apoi Siriei s-o fabrice, salvand Bizantul de importul acestei importante tesaturi.

Totusi, cu toate bunele intentii ale imparatului, reforma administrativa a esuat. Povara extraordinara a cheltuielilor, necesitatea permanenta de bani, au statornicit o tiranie fiscala atroce, care a dus, Imperiul la mizerie si l-au ruinat.

5. Politica religioasa

Ca aproape toti imparatii care, dupa Constantin cel Mare s-au urcat pe tron, Iustinian I s-a preocupat de Biserica din ratiuni de stat mai mult decat din placerea de dispute teologice. Conceptia sa cu privire la relatiile dintre Biserica si Stat a fost clar formulata in Novella a VI-a: "Doua mari daruri s-au dat oamenilor prin gratia divina: preotia si autoritatea statului (sacerdotium et imperium). Preotia poarta grija de cele duhovnicesti iar cealalta ingrijeste de cele pamantesti; amandoua avand aceeasi origine, sunt podoabele vietii omenesti". Acest text consacra nu numai principiul simfoniei dintre cele doua puteri dar, extrapolat, si rolul deosebit pe care trebuie sa-l joace imparatul in acest raport.

Pentru a-si dovedi zelul intru cele ale credintei, a combatut deschis pe eretici ordonand, in 529, inchiderea Universitatii din Atena unde mai functionau, pe ascuns, cativa profesori pagani. Tot acum a luat masuri impotriva unor aristocrati si a altor persoane care se faceau vinovate de practicarea in secret a ritualilor pagane. Daca refuzau sa se initieze in doctrina crestina si sa se boteze, acestia erau exilati si li se confiscau toate bunurile. Iustinian I a intarit legile impotriva maniheenilor, montanistilor, evreilor si a samarinenilor.

Pentru a-si asigura succesul actiunilor in Occident, Iustinian I a avut nevoie sa mentina buna intelegere cu papalitatea. Pentru a restaura in Orient unitatea politica si morala, ar fi trebuit sa apere pe monofiziti, mai numerosi si mai puternici in Egipt, Siria, Mesopotamia si Armenia. Intre Roma care ii cerea condamnarea ereticilor separatisti si Teodora care il sfatuia sa se intoarca la politica de unitate a lui Zenon si Anastasie, nehotararea lui Iustinian I a facut sa se mentina, chiar sub semnul incertitudinii, un Imperiu amenintat din toate partile.

Pentru a fi pe placul Romei, a convocat un sinod local la Constantinopol, in 532-533 pentru a impaca pe ortodocsi cu monofizitii. Fiecare partida, ortodoxa si monofizita, a fost chemata sa trimita cate sase episcopi. Lucrarile s-au desfasurat la scurta vreme dupa rascoala Nika. Rezultatul a fost negativ nereusindu-se impacarea celor doua tabere desi Iustinian I in persoana a tinut sa fie de fata la sedinta a treia. Un nou sinod s-a deschis la 2 mai 536, tot la Constantinopol, Iustinian, dezamagit de rezultatele primului, dorind pe aceasta cale sa ia unele masuri impotriva monofizitismului. Aici s-a hotarat depunerea patriarhului Antim al Constantinopolului (535-536) acuzat de erezie. Hotararile luate aici loveau capeteniile monofizitilor cu care Iustinian a incercat pana atunci sa realizeze discutii teologice spre a-i atrage la Ortodoxie. Cei condamnati trebuiau sa se abtina de la orice fel de prozelitism: sa nu boteze si sa nu pregateasca Sfanta Cuminecatura dand-o cuiva, sa nu raspandeasca invataturile lor eronate nicaieri. Trebuiau sa predea ortodocsilor toate bunurile de care dispuneau: biserici, case, pamanturi. Patriarhul Teodosie al Alexandriei a fost exilat iar Sever de Antiohia a trebuit sa ia calea pribegiei.

Se pare insa, ca pentru a fi pe placul Teodorei, i-a lasat pe monofiziti sa-si reconstituie propria Biserica. In 543, Iacob Baradai, episcop de Edessa, reuseste sa dea o organizare Bisericii monofizite din Asia Mica, Siria si Egipt, al carei conducator a devenit, din 550, Pavel, patriarhul de Antiohia. Dupa numele intemeietorului ei, Biserica s-a numit iacobita.

In 553, prin edict imperial a fost convocat Sinodul al V-lea ecumenic la Constantinopol, care a incercat sa realizeze o impacare intre ortodocsi si monofiziti prin condamnarea celor trei adepti ai nestatorianismului: Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cyr si Ibas din Edessa. A fost o continuare a clarificarilor incepute in 543. Ea a ramas in istorie sub numele de disputa celor trei capitole. Condamnarea lor n-a adus liniste in Imperiu, ea contribuind si mai mult la separarea religioasa a provinciilor din Apus de cele din Rasarit.

Iustinian I nu s-a lasat coplesit de aceasta nereusita si a incercat sa gaseasca o formula de pace care sa multumeasca pe toata lumea. In acest sens a considerat ca doctrina afartodocheta poate aduce o rezolvare a disputelor. Potrivit acestei doctrine, care era o forma de monofizitism extrem, corpul Mantuitorului ar fi fost imun atat la pacat cat si la suferinta. In 564 el a proclamat prin edict afartodochetismul ca fiind o doctrina ortodoxa si a cerut episcopilor sa o recunoasca. Acestia insa au refuzat. Putin mai tarziu, Iustinian I a murit.

O preocupare permanenta a imparatului a fost reformarea Bisericii. Au fost promulgate legi care sa combata simonia, pentru a promova alegerea ca episcopi a persoanelor celor mai vrednice, Iustinian I a aratat o grija deosebita fata de manastiri considerandu-le deosebit de necesare in viata statului. El a dat legi de reglementare a statutului acestora punand accent pe viata in comun (chinovitica), obligand pe calugari sa traiasca in manastiri, sub conducerea egumenului. Era impotriva calugarilor cersetori si a limitat chiar numarul anahoretilor ( a sihastrilor ). A luat masuri impotriva manastirilor mixte, de barbati si femei, destul de numeroase inca pe vremea sa. Calugarii erau obligati sa ramana fideli optiunii lor initiale. Cel ce abandona manastirea trebuia dus inapoi cu forta iar daca o parasea din nou, era trimis in armata fara sa mai poata beneficia de bunurile si de situatia sa juridica anterioara.

Iustinian I a fost si un mare ctitor de biserici. In vremea sa se intalnesc toate tipurile de constructii in acest domeniu dar, tot mai evident, a fost perioada tranzitiei de la tipul bazilicii de pe vremea lui Constantin cel Mare spre cel poligonal care va da trasatura specifica arhitecturii eclesiastice bizantine. Au aparut bazilici ca San Apollinare Nuovo din Ravenna sau Sf.Demetrius din Tesalonic, biserici cu plan poligonal, cum ar fi cea cu hramul Sf.Serghios si Bacchos din Constantinopol ori San Vitale din Ravenna, constructii cu planul in forma de cruce, cu cinci cupole, cum a fost biserica Sf.Apostoli sau Sfanta Sofia, ridicata intre 532 si 537 de catre Anthemios din Tralles si Isidor din Millet. Ridicata la inceput de Constantin cel Mare sub forma unei bazilici obisnuite, cu sarpanta de lemn, Teodosie al II-lea i-a adus ample modificari, poate chiar una totala. Iustinian n-a tinut seama de ele si a dispus construirea unei biserici noi, boltite, de dimensiuni cu totul neobisnuite, care n-a mai fost repetata apoi niciodata. Se spune ca, la terminarea uriasei lucrari, cu ocazia sfintirii, Iustinian ar fi exclamat: "Slava Tie Doamne, care m-ai gasit vrednic sa desavarsesc o asemenea lucrare. Te-am intrecut Solomoane

Cu toata vehementa actiunilor indreptate impotriva adversarilor sai, Iustinian I n-a reusit sa obtina rezultatele scontate. Politica de unitate si toleranta pe care Teodora a sugerat-o sotului ei a fost, fara indoiala, inteleapta. Dar nehotararea lui Iustinian I de a se posta de o parte sau de alta au determinat ca toate bunele intentii sa aiba un alt efect determinand o recrudescenta a tendintelor separatiste in Egipt si Siria, impulsionand exaltarea urii diferitelor etnii impotriva Imperiului. Erezia monofizita a fost un pretext pentru miscarile etnice locale de a se izola de Imperiu si de Biserica Ortodoxa. Asa s-au nascut apoi trei mari Biserici monofizite: Biserica monofizita copta a Egiptului de care depinde si Biserica monofizita abisiniana, Biserica iacobita siriana si Biserica armeana gregoriana.

7. Succesorii lui Iustinian I (565-610)

Apreciata in ansamblul ei, domniei lui Iustinian I nu i se poate contesta grandoarea si nici prestigiul fara egal pe care acesta l-a dat monarhiei. Dar ramane o intrebare, daca aceasta grandoare n-a fost cumva una mai mult aparenta decat reala si daca acest urias efort care a franat evolutia naturala a Imperiului de Rasarit epuizandu-l datorita ambitiilor excesiva n-a produs, in general, mai mult rau decat bine Imperiului (Ch.Diehl).

Perioada anilor 565-610 a constituit una din cele mai grele din istoria Imperiului, caracterizata prin anarhie, mizerie, tulburari sociale de tot felul. Ioan de Efes, istoricul lui Iustin al II-lea, scria ca sunt semnele unui apropiat sfarsit al lumii.

Succesorii lui Iustinian I au fost Iustin al II-lea (565-578), Tiberius al II-lea (578-532), Mauricius (532-602) si Phocas (602-610). Dintre acestia cel mai vrednic a fost Mauricius, un militar energie. De asemenea, sotia lui Iustin al II-lea, Sofia, o femeie energica a jucat un rol important in treburile statului, asemuita fiind in multe privinte cu Teodora.

Cele mai mari probleme care au trebuit sa fie rezolvate in politica externa au fost: amenintarea persana, presiunea slavilor si avarilor in Peninsula Balcanica si cucerirea Italiei de catre longobarzi.

Iustin al II-lea a refuzat sa mai plateasca tribut persilor bazandu-se pe un nou factor de politica externa: aparitia turcilor. Acestia au ocupat teritoriul cuprins intre China si Persia considerand statul persan principalul lor inamic. O solie turca a sosit la Constantinopol dupa efectuarea unui drum foarte lung fiind primita cu deosebite onoruri in capitala Imperiului. S-a abordat problema unei posibile aliante si, ca un element ce merita a fi retinut, turcii s-au oferit sa intermedieze comertul cu matase intre China si Bizant, fara a trece prin Persia. Acest gand il avusese si Iustinian I dar el preconiza o ruta maritima prin sud, in timp ce turcii propuneau una pe uscat, prin nord.

In cele din urma nu s-a ajuns la realizarea nici a acestui proiect si nici la o alianta militara efectiva impotriva persilor caci in 570 invadarea Italiei de catre longobarzi a intors atentia Imperiului bizantin spre Occident.

In anul 568 longobarzii au parasit Pannonia si, sub conducerea lui Alboin, au patruns in Italia, slab aparata de Imperiu. A inceput o extindere lenta a acestora in nordul peninsulei. Au cazut, unul dupa altul, importante orase intre care Milan (septembrie 569) si Pavia (574), aceasta din urma devenind capitala noului regat. In fata acestei situatii, succesorii lui Iustinian I s-au marginit sa organizeze o puternica defensiva prin crearea exarhatelor de Africa si de Ravenna. Se pare ca aceasta institutie a exarhatului a stat la baze viitoarelor theme provincii militaro-civile) in care va fi impartit Imperiul incepand din veacul al VII-lea.

Bizantinii si-au propus apoi sa-si indrepte atentia spre Orient si sa ia fata de dusmanii monarhiei o atitudine ferma. Datorita masurile intreprinse pentru a reorganiza armata, in 572 a inceput razboiul cu persii. Dupa cateva mici succese, soarta razboiului s-a schimbat insa. Persii au reusit sa cucereasca redutabila cetate Dara, construita in timpul lui Iustinian I si considerata o perfectiune in domeniul fortificatiilor. Vestea caderii cetatii a avut asupra lui Iustin al II-lea un efect profund care i-a subrezit si mai mult sanatatea mintala. Un armistitiu de un an cu persii a fost intermediat de sotia lui Iustin, Sofia, in schimbul unei sume apreciabile. Razboiul in sine a durat pana in 591 terminandu-se in cele din urma, cu victoria trupelor imperiale si cedarea Armeniei persane catre Bizant.

Succesele militare deosebite ale bizantinilor in Orient se datorau lui Mauricius, noul comandant al fortelor imperiale de aici.

In Peninsula Balcanica, in 582, avarii cuceresc cetatea Armium de pe raul Sava si hanul Baian, capetenia lor, isi stabileste resedinta aici. Arabii si slavii au devastat cu cruzime peninsula, cucerind cetatile de la Dunare, asediind Tesalonicul (584), amenintand Constantinopolul (591) si incepand sa se aseze cu intentii de durata. Dar, in cele din urma, razboiul a luat o turnura favorabila Bizantului care a impins dusmanii in afara frontierelor, pana la Tisa (601).

In problemele religioase, Iustin al II-lea ca si urmasii sai, au dovedit aceeasi stradanie de aparare a Ortodoxiei in fata ereziei monofizite mergand, uneori, pana la persecutii. Acesta a facut sa se continue procesul inceput in timpul lui Iustinian I si a dus la indepartarea populatiei din rasarit de ideologia Imperiului, alimentand pericolul secesiunii.

Raporturile cu papalitatea au fost si ele incordate. Energicul papa Grigore cel Mare (590-604) vroia sa-si impuna autoritatea asupra tuturor Bisericilor din Rasarit. El i-a reprosat patriarhului Ioan Postitorul (582-595) ca si-a atribuit titlul de "ecumenic". De fapt acest titlu i-a fost acordat inca de catre Iustinian I patriarhului Epifanios (520-535) pe care, intr-o scrisoare, l-a numit "prea sfintitul si prea fericitul arhiepiscop si patriarh ecumenic". Nici Epifanios si nici cei ce i-au urmat nu au cautat insa sa obtina pe baza acestui titlu de onoare un drept de jurisdictie si nu l-au folosit ca mijloc de a dobandi privilegii reale. Un motiv de amestec al papei in treburile Bizantului a fost si edictul dat de Mauricius care interzicea intrarea in cinul monahal a functionarilor, curtenilor si soldatilor inainte de a-si achita datoriile. Protestul pontifului roman dovedea stradaniile acestuia de a se erija in pazitorul suprem al disciplinei crestine.

Domnia lui Mauricius a ocupat un loc important in procesul de trecere de la un Imperiu romano-bizantin la unul bizantin propriu-zis. Bun general si foarte bun administrator, cu toate calitatile sale reale, datorita politicii economice rigide pe care a dus-o a fost destul de nepopular. In timpul sau, in 586-587, o coalitie avaro-slava a invadat provinciile europene ale Imperiului. Avarii au fost zdrobiti langa Adrianopol. Cu prilejul unei retrageri a armatei romano-bizantine comandate de Comentiolus, in cursul unui mars de noapte, potrivit afirmatiei lui Teophanes Marturisitorul, un soldat ar fi rostit cuvintele " torna, torna, fratre", considerate de unii specialisti ca dovada a existentei unei limbi romanice orientale iar de altii, ca fiind cea mai veche urma de limba straromana.

Dupa incheierea razboiului cu persii (591), Mauricius si-a concentrat toate fortele asupra frontului avaro-slav, sub comanda unui bun general, Priscus. Planurile au fost insa compromise de o rascoala de la Dunare, din 602.

Ca ideea imperiului universal nu a fost abandonata reiese si din testamentul lasat de Mauricius (597). El a impartit tara in doua. Partea de rasarit, cu capitala la Constantinopol este lasata fiului sau Teodosiu, in timp ce Italia si Africa, cu centrul la Roma, fiului mai mic, Tiberiu.

In 598, Priscus, readus in fruntea armatei, zdrobeste pe avari, apoi despresureaza Tomisul din Dobrogea. Nu-i poate insa impiedica pe navalitori sa ajunga pana sub Constantinopol. In 601, o noua campanie victorioasa a lui Priscus pornita din Singidunum (Belgradul de pzi), alunga pe Baian dincolo de Tisa. Dar Priscus este inlocuit din nou la comanda cu Petru, incapabilul frate al lui Mauricius si actiunea este compromisa. Un an mai tarziu, slavii strapung limesul danubian in valuri, patrund in Peninsula Balcanica pana in Macedonia si la Marea Adriatica, schimband pentru totdeauna structura demografica a peninsulei.

Mauricius ordona fortelor de pe Dunare sa treaca la nord si sa ierneze acolo. Trupele refuza executarea ordinului, se rascoala si proclama ca imparat pe centurionul Phocas, un trac romanizat care, in fruntea ostilor sale, porneste impotriva Constantinopolului. Aici. Mauricius nedispunand de fortele necesare a apelat la militiile demelor care, nemultumite de el, isi dau mana si il alunga. Phocas a fost primit triumfal la Constantinopol. Mauricius a fost ucis cu intreaga familie, dupa care sangerosul imparat a inceput seria razbunarilor indeosebi impotriva marii aristocratii. Curand toate categoriile sociale s-au ridicat impotriva lui. Noul imparat nu s-a putut mentine decat prin teroare (602-610), ducand monarhia la ruina. Regele persilor, Chosroes II s-a angajat sa-l razbune pe Mauricius a reluat razboaiele, astfel ca persii cucerira Mesopotamia, Siria, Asia Mica. In 608 ei erau in Calcedon, in apropierea Constantinopolului.

Singura atitudine favorabila fata de imparat venea din partea Romei. Phocas in politica religioasa a dat un pas inapoi in fata ofensivei papalitatii. Atitudinea sa binevoitoare fata de Roma a atins un punct culminant intr-o scrisoare adresata papei Bonifacius al III-lea, in 607, in care se spunea ca "Biserica apostolica a Sf.Petru este cap al tuturor Bisericilor" (caput omnium ecclesiarum). Aceasta recunoastere, la care se adauga cedarea de catre imparat a Panteonului din Roma papalitatii, a fost rasplatita prin ridicarea unei coloane in Forum, cu o inscriptie ce glorifica pe tiranul bizantin. In interiorul tarii revoltele si conspiratiile se succedau in lant. Imperiul avea nevoie de un salvator si acesta a venit din Africa.

In 610, Heraclius, fiul exarhului din Cartagina, 1-a inlaturat pe Phocas si a pus bazele unei noi dinastii. Dupa o jumatate de secol de framantari, Bizantul si-a gasit, in sfarsit, linistea. In acest timp, imperiul si-a revenit la, traditionala comuniune ca Orientul, dovedind, o data in plus, ca tot ceea ce realizase Iustinian I nu fusese decat o incercare sortita sa nu fie viabila. Procesul de intoarcere cu fata spre Orient care a inceput deja pe vremea lui Constantin cel Mare nu mai putea fi oprit.

Anul 610 poate fi considerat ca an de incheiere a perioadei romano-bizantine in istoria Imperiului.

BIBLIOGRAFIE

R.Velenzi, La rorganisation de gliase, byzantine sous Justinien,Paris,1952; Procopius din Cezareea, Razboiul cu gotii, Bucuresti,1963; Idem,Istoriasecreta,Bucuresti_,1972; Theofilact Simocata, Istoria bizantina. Domnia imparatului Mauricius(582-602.),Bucuresti,1985; Ch.Diehl, Histoire de empire byzantin, Paris, 1969; Idem, Figuri bizantine Marile momente ale istoriei bizantine, vol.I,Bucuresti,1969; N.Iorga, Istoria vietii bizantine. Imperiul si civilizatia dupa izvoare,Bucuresti,1976; Pr. Gh.V.Sibiescu, Imparatul Iustinian I si ereziile, Bucuresti, 1933;

B.Rubin,DasZeitalterJustinians,Berlin,1960; Vl.Hanga,Marilegiuitoriailumii,Bucuresti,1977; Pr.prof.Ioan.Gh.Coman, Problemele dogmatice ale Sinodului V ecumenic,inS.T.,1953,nr.5-6; Pr.prof. Liviu Stan, Imparatul Iustinian, sinodul V ecumenic si papalitate,inS.T.,1953,nr.5-6; N.Banescu,Imparatul Iustinian I in M.O.,1962, nr.1-2; A.A.Munteanu, Arhiepiscopia Iustiniana Prima si jurisdictia ei,inS.T.,1962,nr.7-8; Pr.lect.Ioan Mircea Ielciu, Aspecte ale doctrinei hristologice a calugarilor sciti, in Rev.Teol. ,1998, nr.4.