Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Istoria Religiilor ca disciplina teologica

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Vladislav Vlaicu - nepotul lui Basarab Intemeietorul
Alexander Gough si Alice Driver
Isaac Martin
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
Riturile poporului lui Israel
Stilul Renascentist si Arhitectura - Aparitia stilului. Perioada
ETNOGENEZA ROMANEASCA: SEMNIFICATIA SINTEZEI
Dacia si Imperiul in secolul al IV-lea
ORGANIZAREA DE STAT IN VOIEVODATUL TRANSILVANIEI IN SECOLELE XI-XVI
Daco-romani si barbari in Dacia

Istoria Religiilor ca disciplina teologica

Religie si istorie

Dupa germanul Tillich: “Religia este ceea ce ne intereseaza in mod final”.




Dupa americanul Yiner: “Religia este un sistem de credinte prin care oamenii se lupta cu problemele finale ale vietii”.

Francezul Durkheim, unul din cei mai importanti sociologi timpurii scria: “O religie este un sistem unificat de credinte si practici cu privire la lucrarile sacre, adica acele lucruri puse deoparte si interzise, credinte si fapte care unesc intr-o singura comunitate morala, numita Biserica, pe toti aceia care adera la ele”.

Religia are rolul determinat in dezvoltarea unei civilizatii. Dupa Spengler, Tonybiee si altii, civilizatia este un organism social care se naste, creste, se maturizeaza, imbatraneste si moare.

Sociologul Max Weber (1864-1920) arata ca, de prin sec. VIII i. Hr., traditia religioasa apuseana (din care, dupa el, face parte si Israelul) a inclus un “element profetic” de critica sociala. De aceea miscarile reformatoare moderne isi au obarsia in Occident, mai curand decat in Orient, unde nu exista o asemenea traditie religioasa. In lucrarea sa clasica “Etica protestanta si spiritul capitalismului”, Weber a dezvoltat teoria ca morala lui Calvin si Luther, in contrast cu invataturile religioase anterioare este larg raspunzatoare de cresterea spiritului capitalismului in Occident. Ei aratau ca este o datorie sa alegi cea mai profitabila ocupatie disponibila, considerand bogatia ca un har. R.H. Towney in lucrarea “Religia si nasterea capitalismului”, scria ca industrializarea a avut loc in Europa in conditiile libertatii protestantilor se a da bani cu imprumut si de a se deda comertului. Biserica Catolica interzisese acordarea de imprumuturi banesti cu dobanzi mari, ca fiind pacatul camatariei, inabusind prin aceasta comertul, in vreme ce, la protestanti, ca de pilda la calvinisti, succesul in afaceri era considerat ca un semn al harului lui Dumnezeu.

Fiecare civilizatie are sistemul ei de valori care explica tot ce a creat ea. Aceste valori sunt de fapt sunt de fapt un sistem de credinte privind rostul omului prin lume. Aici nu este vorba de un sistem de idei, adica de o explicatie filosofica, ci de o intelegere a realitatii integrata adanc in constiinta omului. Aceste credinte justifica mai mult sau mai putin existenta omului, fiind pentru el lucruri sfinte. Mircea Eliade scria: Constiinta unei lumi reale si semnificative este strans legata de descoperirea sacrului” (adica a sensului sfant). Opusul sacrului este profanul care este nereal si nesemnificativ.

Cautarea si gasirea de semnificatiei sfinte este caracteristica de ne inlocuit a omului: “ a trai ca fiinta umana este in sine un act religios”. Religia face parte, deci, din structura omului, reprezinta valorile supreme valorile supreme pentru care traieste el: “ a fi, sau mai degraba a deveni om, inseamna a fi religios”. Am putea parafraza spunand ca, a pierde calitatea de om sau a deveni neom, inseamna a pierde religia. Omul religios “homo religiosus” cunoaste prin insesi structura lui ca Dumnezeu exista.

Singurul argument al existentei lui Dumnezeu se gaseste in insusi numele lui Dumnezeu: “Eu sunt” sau “Eu sunt Cel ce sunt”. A cauta alte argumente inseamna a incepe desacralizarea sau de sfintirea. Ea este aceea ce au facut in cultura occidentala teologia si filosofia. (vezi Rom.1:19-22; Fapte.17:26-29)

Reductionismul este o modalitate de explicare sau interpretare a realitatii, prin inventarea unei realitati simplificate, deduse din principii si structuri simple. Civilizatia occidentala s-a desacralizat, printr-un sir de reductionisme, cum ar fi cele care se intind de la Marx si Neitzsche, pana la Freud. Sacrul si experienta religioasa sunt insa ireductibile iar reductionismele nu pot oferi nimic corespunzator .Pierderea sensurilor sacre goleste pe om chiar de umanitatea sa si caracterizeaza pe omul fara religie (homo areligiosus).

Homo areligiosus da valoare de sacru elementelor profane (stiinta, arta, familia, munca, sportul, divertismentul, alcoolul, drogurile, sexualitatea etc.). El este, de fapt, constient ca nu primeste astfel raspuns la problemele finale ale vietii, ca se inchina de fapt, la niste idoli, chiar daca ar fi vorba de niste filosofii inalte, umanismul, comunismul etc. Simte ca este lipsit de o experienta religioasa autentica, singura care poate da raspuns problemei mortii. Dar el refuza sensurile sacre vechi si este constient ca viata sa ajunge fara sens. El va trebui fie sa se intoarca la o religie clasica, fie sa piara. Andre Marlaux si este constient ca viata sa ajunge fara sens. El va trebui fie sa se intoerca la o religie clasica, fie sa piara. Andre Marlaux si este constient ca viata sa ajunge fara sens. El va trebui fie sa se intoarca la o religie clasica, fie sa piara. Andre Marlaux, este un mare scriitor ateu, a spus: Secolul XXI fie va fi religios, fie nu va fi de loc”, adica umanitatea va pieri. Filosofia moderna a existentialismului, prefigurata de cartea “Eclesiastul” din Vechiul Testament, are sa fie o directie crestina (ex. Heidegger), fie o directie ateista (Sartre, Camus), care afirma ca sinuciderea este singura solutie logica. Aceasta filosofie a absurdului a inspirat textul lui Samuel Becket sau a lui Eugene Ionesco. Ca un paliativ, ei incearca sa dea un sens sacru umanismului profan, in spiritul filosofiei antice a stoicismului.



Astfel, cum spunea Mircea Eliade “homo areligiosus” modern a ajuns identificarea sacrului cu profanul, camuflarea perfecta a sacrului in ultima etapa a desacralizarii, singura creatie religioasa a civilizatiei de astazi a Occidentului. Adrian Nastase a scris chiar o carte onorabila: “Drepturile omului – religia secolului XXI”

“Homo areligiosus” contemporan este, deci, un om pervertit si chiar “homo religiosus”, in masura in care mai exista azi, sufere procesul de desacralizare, in momentul in care si-a atrofiat simtul sacrului. In termeni crestini se poate vorbi de slabirea credintei din cauza civilizatiei tehnologice. Fapt este ca “homo areligiosus” a inlocuit o religie cu o antireligie, bazata tot pe o credinta dar de sens contrar, ajungand insa “Pe culmile desperarii”, conform titlului uneia din cartile vestite ale existentialismului roman ateu Emil Cioran, celebru ca filosof francez.

Mircea Eliade este cel mai important istoric al religiilor pe plan mondial. In cartea sa: “Tratat de istorie a religiilor” este de fapt o morfologie a religiei iar nu o istorie. Compendiul sau de istorie a religiilor, in trei volume, se numeste :”Istoria credintelor si ideilor religioase”. Scrierile lui Eliade au reinviat credinta in Dumnezeu a mii de intelectuali din Occident, desi Eliade nu a scris dintr-un punct de vedere teist. Scrierile sale sunt necrestine, desi la un moment dat, afirma ca , “din punct de vedere al istoriei religiilor, intruparea (lui Dumnezeu in Hristos)reprezinta ultima si cea mai desavarsita hierofanie”.

Eliade a aratat ca fiecare om are propria lui credinta religioasa, de care- de multe ori- nici nu este constient. De obicei, este vorba de adorarea propriului “eu”. Religia copiilor este jocul, religia tinerilor este dragostea fireasca, religia batranilor este intelepciunea pamanteasca. Sau- dupa cugetarea lui Geothe- “Dragostea si intelepciunea copilului este jocul; jocul si intelepciunea tanarului este dragostea; dragostea si jocul batranului este intelepciunea”.

Religia este conceptia cea mai generala despre lume si viata, bazata nu numai pe revelatie, ci si pe credinta si pe aplicarea ei totala in practica. Din acest punct de vedere si o conceptie care nu este bazata pe revelatie poate deveni religioasa.

Filosofia este socotita cea mai generala conceptie despre lume bazata exclusiv pe rationament dar poate deveni un sistem filosofico-religios, pe baza credintei. Ideologiile social-politice, cum a fost, de pilda, fascismul, pot pot deveni false religii, pe baza credintei oarbe in ele si a incercarii de a le pune in practica, indiferent de urmari.

Lipsa evenimentului supranatural intr-o falsa religie lasa insa un gol in sufletul credinciosului. Setea de supranatural duce la aparitia unor credinte religioase bizare, cum ar fi religia “farfuriilor zburatoare”. Aceasta este si cauza credintei in superstitii a omului de azi.

Setea de supranatural se explica prin nevoia omului de a reface legatura cu divinitatea. Fiecare om are inauntru sau un gol de forma lui Dumnezeu. In latina “religare” inseamna “a fi legat de”. Astfel “religie “- inseamna reluarea legaturii cu divinitatea.

Impletirea dintre istorie si religii are loc, dupa Sherman Barnes, sub teroarea timpului. In esenta, “istorie” inseamna “desfasurare in timp”, dupa cum geografia este desfasurarea in spatiu. Religiile antice ale Orientului Apropiat ofereau cai magice si mitice de scapare din timp, pe baza credintei in zeii naturii, a caror existenta s-ar fi desfasurat intr-un timp fara istorie. Greco-romanii antici vedeau istoria ca receptie, cu o puternica nota de tragedie manifestata in lipsa de perspectiva istorica (vedeau instabilitatea si zadarnicia creatiei omenesti.).

Vechii evrei sunt cei care au produs prima povestire istorica vasta si precisa. “Conceptia moderna asupra istoriei isi are radacinile in istoria biblica a lui Yahweh (Dumnezeu) si a lumii pe care a creat-o, ca scena pentru desfasurarea unui plan divin. Biblia da istoriei o semnificatie religioasa, fiindca in istorie a intrat Dumnezeu in legamant cu Israel. Intamplari ca Exodul, robia asiriana, robia Babilonica au fost prezentate ca evenimente unice intr-un plan divin. In timp si in istorie, Dumnezeu desavarseste planul Sau de mantuire a omenirii in confruntari dramatice. Biblia decupeaza istoria in doua ere, avand ca punct de despartire venirea lui Mesia.

Criza sensurilor sacre in civilizatia Occidentului de astazi se exprima si in noua teama de istorie, pe baza sentimentului ca timpul nu este de partea omenirii. Vechile interpretarile istoriei se bazau pe “religia progresului” care reprezenta de fapt, o viziune necrestina a imparatiei biblice de o mie de ani, pe baza ideii ca omul va realiza fara Dumnezeu. Viziunea unei istorii incoerente se intalnise si inainte, de exemplu in sec. XVIII, la Ed. Gibbon si Voltaire, dar in prezent majoritatea istoricilor necrestini au o constiinta crescanda despre lipsa de sens a istoriei.



Lasand la o parte doctrinele teologice asupra istoriei, exista scoli de interpretare bazate pe teorii din domeniul stiintelor, filosofiei, artei si ideologiei.

O interpretare a istoriei bazata pe psihologie si pe teoria lui Feud se datoreste lui Oswald Spengler (1880-1975). El pune la baza istoriei cultura. “Morfologia culturii”, care formeaza, dupa Spengler, oiectul cercetarii istorice, are un caracter psihologist si biologizant. Carte lui Spengler “Der Untergang des Ablandlandes” (Declinul Occidentului)- 1918-1922, reprezinta un efort de explicatie a culturilor lumii.

Din punctul de vedere al interpretarilor filosofice, istoria apare ca un ciclu de civilizatii. Dupa Arnold Toynbee (1889-1975). “A study of History” (Un studiu al istoriei), istoria reprezinta un ciclu de 30 de civilizatii, din care a analizat 21. El afirma ca miscarea civilizatiei ar fi cilindrica si recurenta, pe cand miscarea religiei ar fi pe o singura linie continua, orientata in sus.

Economia si stiinta despre societate au furnizat si ele interpretari economizante si sociologizante ale istoriei, cea mai cunoscuta fiind interpretarea istoriei de catre Marx, ca o succesiune a modurilor de productie, fiecare fiind considerat superior celor precedente. Alti istorici au tratat mai echilibrat factori economici si sociali: Max Weber, R.H. Tawney, M.V. Rostovtzev.

Personalitatile culturale cu temperament artistic, cum au fost istoricii romantici Thomas Carlyle (1844-1900), Nicolae Balcescu (1819-1852) sau filosoful si poetul Friederich Neitzshe (1844-1900), au considerat ca istoria este facuta de eroi, cum ar fi eroii Revolutiei Franceze (1789-1794), Mihai Viteazul sau “supraomul” lui Nietzsche.

Prin ideologie se inteleg atat totalitatea ideilor unei epoci, unei societati, unui grup sau unei persoane, cat si sistemele de idei care reprezinta unele interese nationale, sociale, politice, economice sau religioase. In acest sens din urma, ideologia vulgarizeaza pentru uzul popular o conceptie despre lume mai adanca. De aici, dispretul fata de ideologiilor elitelor culturale si lupta lor pentru dezideologizarea interpretarii istoriei.

Conceptiile complexe, filosofice si stiintifice despre specificul national isi gasesc forme degradante in ideologiile nationaliste. Fascismul isi are originea in nationalism dar si in teoriile lui Darwin despre legile biologice ale luptei pentru existenta si ale selectiei naturale, care au fost aplicate oamenilor, impartindu-i in rase superioare si rase inferioare. Daca marxismul filosofic este o caricatura a realitatii, ideologia comunista este o caricatura a marxismului filosofic, foarte eficienta in apelul ei de clasa. Ideologia drepturilor omului este promovata in prezent de O.N.U. pe plan mondial. Ea isi are originea in umanismul filosofic secular.

In viziunea teologilor protestanti asupra istoriei, exista trei epoci: dispensatiunea lui Dumnezeu Tatal sau epoca Legii vechi-testamentale; dispensatiunea lui Dumnezeu Fiul, Domnul Isus Hristos, care cuprinde jertfa Sa ispasitoare; dispensatiunea Sfantului Duh, epoca viitoare, in aceasta viziune, sunt: perioada necazului celui mare, dominat de persoana Anticristului, cand harul se va intoarce de la Israelul dupa duh, (Biserica rapita la cer) catre Israelul dupa trup; apoi imparatia milenara a lui Isus Hristos pe pamant, urmata de judecata finala; apoi, ceruri noi si pamant nou, intre care – Noul Ierusalim.

Chiar daca este convins de aceasta dreptate teologica, desi nu intotdeauna se intampla asa, istoricul crestin isi fixeaza obiective mult mai modeste in interpretarea istoriei, constient insa ca exista un plan al lui Dumnezeu in istorie si ca momentul- cheie al intregii deveniri istorice este jertfa de pe cruce a Domnului Isus Hristos.

Exista in prezent si ideologii religioase islamice sau mosaice care, influenteaza soarta omenirii. Ideologia religioasa a fundamentalismului islamic care are ca obiectiv extinderea islamului prin violenta. Conflictul sau cu sionismul evreiesc, care vrea sa realizeze profetiile vechi-testamentale privind maretia viitoare a Israelului ameninta sa atraga civilizatia de traditie crestina intr-un conflict global. Acest aspect ilustreaza si el importanta studierii istoriei religiilor.

Obiectul cursului de istorie a religiilor

Religiile lumii in perspectiva crestina



Pentru Mircea Eliade, istoria religiilor este o istorie a cautarii de Dumnezeu a omului. Din punctul sau de vedere, toate religiile au momente creatoare si crize. Din punct de vedere a istoricului crestin, istoria religiilor ofera cheia pentru intelegerea formarii, infloririi si pieirii civilizatiilor necrestine, chiar si civilizatiile bazate pe crestinism si-au incetat existenta, desi acest lucru nu a afectat fundamental Biserica reala.

Pentru istoricul crestin nu exista decat doua religii adevarate: iudaismul vechi-testamental, care si-a pierdut valabilitatea odata cu jertfa de pe cruce a Domnului Isus Hristos - si crestinismul. Pentru intelegerea istoriei acestor doua religii este foarte importanta cunoasterea lor cu alte religii. De asemenea, cunoasterea sistemului general al religiilor si a naturii fiecarei religii ne ajuta sa evitam influentele rele ale religiilor necrestine si sa marturisim credinta noastra mai eficient.

Exista multe carti crestine al caror scop sa combata religiile false iar la scolile biblice se predau adesea cursuri impotriva religiilor false. Combaterea religiilor necrestine este corecta din punct de vedere teologic, dar cursul de istorie a religiilor nu este in mod direct nici apologetic, nici polemic. Fara a renunta la pozitia teologica justa a crestinismului, acest curs sa fie cat mai nepartinitor cu putinta iar superioritatea absoluta a crestinismului in raport cu celelalte religii sa reiasa de la sine. Istoria religiilor si istoria crestinismului s-au scris pana nu de mult in spirit polemic si combativ, dar aceasta ne impiedica sa-i iubim si eventual sa-i castigam pe cei de alta credinta. Polemica ridica noi bariere, pe langa cele deja existente intre culte. Este demn de urmat exemplul fruntasului evanghelic Richard Wurbrand si al ucenicilor sai cu care au partasie cu romano-catolici si cu ortodocsi, gasind pozitiile fundamentale comune.

Unul din cei mai de seama fruntasi ai miscarii penticostale de azi, pastorul argentinian de la Buenos Aires, Juan Carlos Ortiz spunea ca il iubeste in Hristos pe un frate crestin, preot catolic, atat de mult, incat si-ar fi dat si viata pentru acesta iar preotul respectiv il iubea la fel pe fratele penticostal. Chiar daca unul din cei doi, indiferent care, ar face erori teologice fundamentale, este biblic sa afirmam ca o asemenea dragoste crestina ii acopera o sumedenie de pacate.

Dar si budistii manifesta o dragoste spirituala profunda, extinsa chiar la orice forma de viata animala. Pot oare si religiile necrestine sa conduca la Dumnezeu si la mantuire? Nu putem raspunde afirmativ; dar in multe religii necrestine se intalnesc si scantei sau franturi de revelatie autentica, insuficiente pentru mantuire, insa care reprezinta portite, ferestre, cai de contact pozitiv cu religia autentica pe care cei pierduti o pot intelege si primi mai usor daca le folosesc corect aceste puncte de contact.

De exemplu, stramosii nostri, geto-daci, au avut conditii favorabile decat popoarele politeiste pentru a primi crestinismul datorita unor coincidente ale religiei lor cu iudaismul si crestinismul. Iosefus Flavius facea, de exemplu, o paralela tulburatoare intre secta evreiasca a eseilor si preotii dacilor.

Crestini pot si ei intelege unele amanunte ciudate ale credintei lor, folosind scantei de revelatie din alte religii, de exemplu in limba sumeriana, cuvantul care inseamna «coasta» inseamna si «viata». O povestire sumeriana se refera la o zeita care a fost creata din coasta (viata) unui zeu. Aceasta ne duce cu gandul la Eva, al carei nume inseamna «viata» si pe care Dumnezeu a facut-o din coasta lui Adam si care ar putea sa fi fost facuta si din viata lui Adam. Sa nu uitam ca stramosii evreilor au trecut prin Sumer, numit in Biblie, Sinear sau mai des cu numele ulterior Chaldeea. Evident, coasta lui Adam va ramane in Biblie si in teologie cu toate implicatiile ei vechi dar intelesul de «viata» este atat de frumos! Il putem retine macar ca o figura de stil. Scopul cursului de istorie a religiilor este si acela de a largi studentul orizontul cunoasterii interculturale, deoarece ignoranta nu trebuie sa caracterizeze pe nici unul din copiii lui Dumnezeu (mai ales cand este vorba de fenomenul religios).

Studierea asemanarilor si diferentelor dintre religii (istoria comparata a religiilor) prezinta o mare importanta pentru competitia dintre religii, permisa de libera circulatie a ideilor. Musulmanii sunt, de exemplu, apasati de povara pacatelor. In religia lor, pacatele nu pot fi anulate, ci doar contrabalansate prin fapte bune. Dar pacatele se inmultesc mai repede decat faptele bune. Cat de minunat este harul acordat crestinilor! Ben Akiba, unul din intemeietorii iudaismului tarziu, acorda asa de putina valoare vietii vesnice, incat aprecia mai mul doua ore de fapte bune in viata pamanteasca, decat toata viata vesnica. Fara a dispretui faptele bune, este limpede ca afirmatia lui Akiba dovedeste o necunoastere totala a lui Dumnezeu.

Uneori crestinii s-au intrecut insa de ravna arzatoare pentru Dumnezeu a credinciosilor musulmani. Istoria religiilor nu este deci, pentru crestini, numai un prilej de automultumire, ci si o provocare de a creste spiritual, este si o ocazie de a aprecia pe toti cei care-L cauta pe Dumnezeu, cu mai multa sau mai putina pricepere.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 685
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site