Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Romanitate si barbari - Influenta romanitatii asupra dacilor liberi (sec. II-IV)

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Romanitate si barbari

Retragerea aureliana a fost un eveniment major de natura politica, administrativa si militara, cu importante consecinte economico-sociale si demografice, fara a insemna insa sfarsitul vietii romane. Romanitatea nord-danubiana s-a resimtit prin actul retragerii, care a provocat in Dacia destramarea structurilor organizatorice romane imperiale. O epoca romana tarzie, o romanitate fara Imperiu se perpetueaza chiar si in Transilvania, pentru a nu mai vorbi de teritoriile care revin in posesia Imperiului Roman in sec. IV.



Fata de etapa anterioara, cea a secolelor II-III, evolutia istorica a diferitelor zone carpato-danubiene este acum mai fragmentara: Dobrogea este in continuare pamant roman, apoi bizantin, sudul fostei provincii Dacia va fi reinglobat Imperiului in vremea lui Constantin cel Mare, in timp ce Transilvania ramane definitiv in afara Imperiului Roman. in vest si nord, ca si in Moldova si Basarabia, diversele grupuri de daci liberi au o mai mare libertate de miscare dupa disparitia frontierelor provinciei Dacia. Prin veacul al IV-lea dacii liberi si carpii isi vor incheia existenta, unii in fosta provincie Dacia, altii in amestec cu gotii, hunii, vandalii sau alti migratori.

Crestinismul inlocuieste complet paganismul in Scythia Minor si se raspandeste, in forme mai „populare' pe teritoriul fostei provincii Dacia - unde avea, asijderea, temeiuri mai vechi. Prin misionari si contact direct crestinismul va face progrese in Muntenia si Moldova, in comunitati da-co-romane si la unele neamuri germanice.

Prezenta migratorilor, cultura lor materiala, cu artefacte stralucitoare, a influentat in foarte mica masura pe autohtoni. Daco-romanii traverseaza perioada de fermentatii deocamdata confuze, validandu-se mai degraba prin contrast cu diferitele grupuri de „barbari', avand suportul spiritualitatii latine si crestine. Astfel la mijlocul mileniului I romanicii nord-danubieni ne apar ca grupul etnic cel mai insemnat si mai rezistent la nordul Dunarii.

Influenta romanitatii asupra dacilor liberi (sec. II-IV). Denumirea „daci liberi' este moderna: ea defineste grupurile de populatii inrudite care locuiesc in afara provinciei romane Dacia spre deosebire de dacii (da-co-romanii) care populau provincia.

Cultura „dacilor liberi' se dezvolta organic din Latene-ul geto-dacic si se infatiseaza - pana la un punct - unitara in intreg arealul acestor populatii. Prin urmare exista similitudini intre cultura Santana-Arad (crea­ta de dacii liberi din vestul si nord-vestul Daciei), cultura Lipita (statiunea eponima in Ucraina) - apartinand costobocilor din nordul si nord-estul Daciei, cultura carpilor de la est de Carpati si cultura Chilia-Militari (cre­ata de getii din Muntenia). Sunt comune tipurile de asezari si locuinte, lipsa fortificatiilor, ocupatiile, unele forme ceramice reproducand tipuri de vase specifice lumii geto-dacice, practicarea cu predilectie a incineratiei (ritul vechiului trunchi geto-dacic), probabil credintele. Diferentierile pro­vin mai intai din gradul diferit in care s-au exercitat influentele romane. Acestea au fost mai importante la dacii sudici, in cultura Chilia-Militari, pentru faptul ca teritoriul Munteniei apartinuse un deceniu Imperiului Roman, iar apoi a fost continuu supravegheat, atat dinspre limesul alutan/transalutan cat si dinspre cel dunarean, aflandu-se intre doua provincii romane. Aspectele regionale diferite sunt, pe de alta parte, rezultatul con­tactelor cu alte populatii. Dacii din vest au fost influentati de iazigi, poate si de buri; dacii din nord-vest si costobocii au fost influentati de cultura Przeworsk (apartinand vandalilor), carpii si dacii sudici au suferit unele influente sarmatice (mai sesizabile la carpi).

Dacii dinspre vestul si nord-vestul provinciei romane locuiau in Cam­pia Aradului, in Crisana, Satmar, Maramures, Oas, pe cursul superior al Tisei, pana in Ucraina ciscarpatica, in Ungaria de NE si in Slovacia de est. Asezarile fortificate din acest areal inceteaza dupa disparitia regatului lui Decebal. Se cunosc puternice centre de olari: la Mediesu Aurit s-au desco­perit 13 cuptoare de ars vasele, iar la Iazuri (ambele localitati in jud. Satu Mare) - sapte cuptoare. Cea mai intinsa necropola plana de incineratie s-a descoperit la Mediesu Aurit. in teritoriul culturii Santana-Arad s-au descoperit sapte tezaure de monede romane, ceramica de lux - terra sigilla.' ta (in noua puncte), fibule (in sase asezari), catarame etc. toate dovedind relatiile economice cu romanii. Pentru relatiile cu Dacia si Pannonia In­ferior este edificatoare inscriptia din Brigetio (Pannonia Inferior) care mentioneaza un interprex Dacorum, asadar, un talmaci de limba dacica, existent pe la inceputul sec. III pe langa comandamentul legionar de la Brigetio, necesar in raporturile cu dacii de la granitele acestor provincii (AnnEp, 1947, 35). Presupuse lupte cu dacii liberi din vest ar fi dus Anto-ninus Pius; in timpul razboaielor marcomanice este posibil sa fi atacat si dacii, dar mai apoi actiunea guvernatorului Iulius Hospes de a „coloniza' daci in provincie pare sa ateste pacificarea lor si debutul unui alt gen de relatii. Episoadele ulterioare, retinute de izvoarele literare, ale unor even­tuale conflicte intre provincia Dacia si acesti vecini, nu sunt foarte con­cludente. Pe de alta parte, rezultatele cercetarilor arheologice recente atesta tolerarea de catre romani a unor asezari de daci foarte aproape de limesul din zona Porolissum. Aceasta aduce o lumina noua atat asupra limes-ului (vazut nu ca bariera, ci ca zona de contact cu lumea barbara), cat si asupra relatiilor cu dacii din nord-vestul provinciei.

Costobocii, mentionati in izvoare literare (Plinius cel Batran, VI, 7, 19; Ptolemaeus, III, 5, 9; III, 8, 3; Dio Cassius, LXXI, 12, 1 etc.) si epi-grafice, sunt purtatorii culturii Lipita, raspandita in bazinul superior si mij­lociu al Nistrului si in bazinul superior al Prutului. Caracterul predominant dacic al acestei culturi este indicat de ceramica, de ritul incineratiei, de prezenta unor sanctuare circulare cu coloane de lemn (la Dolinean, pe Nistrul mijlociu). Costobocii ating maximul puterii lor in secolul II, cand sunt fie in relatii clientelare cu Imperiul Roman, fie in conflict cu acesta. Ei intreprind pe la 170 un raid pustiitor la sudul Dunarii, prin Moesia Infe­rior, Tracia, Macedonia si Grecia. O inscriptie din Roma ne face cunoscut numele lui Pieporus, rex Coisstobocensis, casatorit cu daca Zia, fiica unui Tiatus, probabil un tarabostes dac (CIL, VI, 1801).

Elemente de cultura romana patrund pe alocuri pana in nord-estul Ba­sarabiei. La Sobari (raionul Soroca) s-a descoperit o constructie de tip roman, din piatra si caramida, cu coloane de lemn pe baze de piatra si diverse materiale databile in sec. III-IV d.Hr.

Carpii locuiau in zona subcarpatica, in Podisul Central Moldovenesc si in Basarabia, unde au fost identificati in peste 250 de puncte, cu asezari mai importante la Poiana Dulcesti (jud. Neamt) si Poienesti (jud. Vaslui). Se cunosc peste 50 de necropole, majoritea celor 1 500 de morminte cerce­tate fiind de incineratie. Cultura materiala a carpilor este o forma evoluata a Latene-ului geto-dacic, cu unele influente sarmatice, mai ales la periferia arealului carpic propriu-zis, in zonele de campie. Stransa relatie de „rude­nie' a carpilor cu dacii e dovedita si de descoperirea numelui Scorilo zgariat pe un vas de la Bornis (corn. Dragomiresti, jud. Neamt).

Numeroase obiecte romane s-au descoperit in asezarile carpice (am­fore, opaite, fibule, catarame), ca si tezaure monetare si monede izolate. In Moldova se cunosc, din secolele II-III, 95 de tezaure, insumand peste 10 000 de monede. Unele descoperiri, cum ar fi cele de la Muncelul de Sus (jud. Iasi): tezaur de vase romane din argint si trei tezaure monetare, ori piesele romane de harnasament placate cu argint de la Sabaoani (jud. Neamt) atesta existenta unor fruntasi carpi care primesc asemenea cadouri din partea romanilor (sau sunt prada de razboi?). Pe de alta parte, podoabe de argint carpice, lucrate in tehnica filigranului, au patruns si in Dacia romana.

Dupa pustiitoarele atacuri impotriva Daciei si a Moesiei. Inferior, din 238, 242 si, mai cu seama, din 247, unii carpi vor fi colonizati in Dobrogea sub Aurelian, ca si mai tarziu, sub tetrarhie.

Pe teritoriul Munteniei se cunosc peste 120 de asezari dacice apar­tinand culturii Chilia-Militari (dupa numele localitatilor Chilia, jud. Olt si a cartierului Militari din Bucuresti). Produsele romane sunt mai numeroase si mai variate decat in Moldova: importuri ceramice (amfore, opaite), fi-bule, monede izolate (in 121 de puncte) si 21 de tezaure monetare, chiar statuete de bronz. Influenta romana apare in tehnica locala a ceramicii. Mai mult, la Matasaru (jud. Dambovita), Curcani (jud. Ilfov) si Socetu (corn. Stejaru, jud. Teleorman) s-au descoperit fragmente ceramice cu in­scriptii, cea ce dovedeste ca unii localnici stiau chiar sa scrie si sa citeasca latineste. Mesterul olar de la Socetu se lauda ca a facut o „farfurie buna', zgariind inscriptia in pasta vasului, inainte de ardere (IGLR, 440). La Ma­tasaru s-au descoperit si piese de echipament militar roman; insemnele de beneficiarius (subofiter in armata romana) gasite la Matasaru si la Mediesu Aurit permit ipoteza existentei unor mici detasamente de militari romani care faceau, poate, recrutari in mediile respective, pentru armata Im­periului.

Spre sfarsitul sec. II si in prima jumatate a sec. III patrund in Munte­nia grupuri sarmate. O parte a asezarilor dacice din Muntenia dainuie pana in sec. IV, pana la venirea gotilor.

Asadar, istoria diferitelor grupuri de daci liberi intre veacurile II si IV, fara a fi foarte cunoscuta, este semnificativa pentru evolutia unor populatii aflate la fruntariile Imperiului Roman, supuse unei duble influente: aceea a civilizatiei romane si aceea exercitata de alte neamuri, cu care au venit in contact (sarmatii si populatii germanice). Semnificativ este si modul ne­bulos in care dacii liberi dispar de pe arena istoriei (chiar daca unele grupuri sfarsesc in interiorul fostei provincii romane Dacia, iar altele in Scythia Minor, contopindu-se cu bastinasii regiunilor respective) si care sugereaza soarta tuturor geto-dacilor daca n-ar fi avut loc cucerirea romana, in sfarsit, influentele romanitatii asupra dacilor liberi sunt interesante sub doua aspecte: ele se exercita in conditii diverse, uneori chiar in pofida unor situatii conflictuale intre aceste grupuri de daci si Imperiul Roman, ceea ce vorbeste de la sine despre puterea de penetratie a civilizatiei roma­ne; totodata, influentele romane in aceste teritorii constituie premisele procesului de extindere a romanizarii.

Romanitate fara Imperiu: Transilvania in sec. IV-V. Principalele consecinte ale retragerii aureliene n-au fost de ordin militar, caci n-a urmat o ocupatie straina a teritoriilor parasite de armatele romane, nu s-a cedat provincia unor grupuri barbare, ci de ordin demografic, politic si soci-al-economic. Daca unele parti din sudul Daciei vor fi reinglobate Impe­riului in sec. IV-VI, zona intracarpatica pierde definitiv contactul direct cu Imperiul Roman.

Actul retragerii lasa acest teritoriu aparent fara vreo structura poli-tico-statala. Putem banui doar ca s-au pastrat unele forme de organizare politica de traditie romana, Imperiul insusi ramanand un model pentru daco-romani. Obstile se organizeaza in romanii (Romaniae), care vor deveni, la mijlocul mileniului, una din formele de organizare politica in Europa, pe langa Imperiul Roman si regatele barbare (N. Iorga). Oricum, autoritatile erau strict „locale', conducand niste formatiuni teritoriale faramitate.

Demografic, retragerea aureliana a avut urmari insemnate, deoarece pe langa armata (implicit familiile militarilor) au plecat numerosi civili, legati prin interese de armata romana, ori care preferau sa traiasca in Imperiu, in noua „Dacie' sud-dunareana intemeiata de Aurelian. Parasirea Daciei tra-iane de o parte a populatiei s-a produs in baza liberei initiative a celor ce plecau; hotararea nu apartinea statului roman, fiindca nici in momentele de cumpana de la inceputurile domniei lui Hadrian, cand imparatul se gandea sa paraseasca provincia, nu s-a pus problema retragerii cetatenilor romani, ci s-a subliniat pericolul pe care-l vor avea de infruntat romanii ramasi prada barbarilor. Scaderea populatiei, desi fenomen general in fosta provincie, nu s-a produs pretutindeni cu aceeasi intensitate, ci in functie de diverse situatii - de la o scadere dramatica in marile centre militare, pana la una abia perceptibila (ori deloc) in zone rurale retrase.

Actul retragerii aureliene nu inseamna insa momentul final al roma­nismului. De pe la mijlocul secolului al III-lea si pana la invazia hunica asistam la o epoca romana tarzie, care incepe asadar inainte si continua dupa actul politic de la anul 271. Dupa retragerea aureliana se perpetueaza o romanitate fara Imperiu prin populatia daco-romana latinofona, deprinsa cu civilizatia provinciala romana, de expresie mult mai modesta de acum inainte.

Dominante sunt restrangerea activitatii economice, revenirea la eco­nomia naturala, ruralizarea. Se altereaza treptat calitatea vietii, obiceiurile, legile. Evident, locuitorii fostei provincii nu traiesc exclusiv din ramasitele civilizatiei romane, nu se limiteaza la folosirea si „refolosirea' produselor create inainte de anul 271. Ei sunt cu siguranta producatori, dar ceea ce se realizeaza acum nu se ridica, de regula, la nivelul anterior. Asistam acum la o risipire si distrugere a bogatiilor, a ceea ce se acumulase de generatiile anterioare. Dispar adevaratele fortificatii, dispar termele si templele. Re­apare probabil foametea. Daca romanii construisera civilizatia de tip urban, unde lumea rurala era o anexa a orasului, acum se produce ruralizarea: productia se realizeaza in cea mai mare parte la tara; orasele se depopuleaza masiv, in favoarea comunitatilor rurale, mai sigure; atributele civilizatiei de tip urban dispar treptat; apar germenii statului rural si ai civilizatiei ta­ranesti, ca prefigurare a evului mediu.

Castrele - cele de mari dimensiuni - n-au mai fost utilizate. Contrar aparentelor, castrul nu ofera adapost civililor: prin aspectul sau impunator atragea atentia unor potentiali atacatori, iar pentru a se apara intr-o fortifi­catie legionara de pilda, civilii nu posedau nici forta, nici organizarea nece­sara. De aceea in castrele legionare de la Apulum si Potaissa descoperirile databile in sec. IV sunt sporadice. in schimb, amfiteatrul de la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa este transformat in fortareata prin blocarea portilor, locuitorii orasului putandu-se refugia aici in caz de primejdie. in amfiteatru s-a descoperit si un tezaur cu monede de bronz din perioada Valentinian I - Valens.

Ariile locuite in orase se restrang. Ele se pastreaza in fostele zone rezi­dentiale preaureliene (Potaissa) sau se muta alaturi de fostul oras (la Na­poca asezarea din sec. IV, cu cuptoare de ars ceramica, este alaturi de orasul roman). Edificiile vechi sunt modificate prin interventii rudimentare. Asa se partajeaza incaperi mai mici in constructiile din forul Ulpiei Traiana Sarmizegetusa si in alte cazuri la Tibiscum. Totodata, ele isi schimba des­tinatia, in termele fara intrebuintarea de odinioara de la Apulum s-au facut inmormantari. Si la Porolissum s-au gasit morminte printre constructii romane.



Ceramica produsa in veacul al IV-lea nu se deosebeste uneori prea usor de cea produsa anterior. Pe langa cuptoarele de ceramica amintite de la Napoca, in sec. IV-V functionau cuptoare la Drobeta si Sucidava. Ate­lierul de sticlarie de la Tibiscum, care se distingea prin producerea de margele din sticla si carneol, a functionat pana in a doua jumatate a sec. IV. Produsele sale sunt exportate in mediul iazig si in sec. IV. De altfel se exploata si exporta sarea din Transilvania, produs cautat in Pannonia si alte teritorii ca si in epocile precedente. Asa se explica prezenta numeroa­selor monede romane din sec. IV, care intrau in fosta provincie, inclusiv in Transilvania, in schimbul unor produse locale si care dovedesc ca reveni­rea, dupa retragerea aureliana, la schimburile in natura, nu a exclus cu to­tul comertul bazat pe moneda.

In Transilvania si Banat monedele de argint si bronz datand de la Aurelian pana la inceputul sec. V se cunosc in peste 160 de localitati. Unele tezaure sunt formate din monede imperiale din primele trei secole si monede de bronz emise in prima jumatate a secolului al IV-lea. in general, se observa in multe orase intracarpatice ca nu exista hiaturi in circulatia monetara, ci doar o scadere sensibila care reflecta situatia demografica si starea relatiilor comerciale externe. incepand cu domnia lui Diocletian se produce chiar o usoara crestere a circulatiei monetare, care se mentine pe parcursul primelor doua treimi ale secolului IV. Dupa aceasta data, datorita invaziei hunilor si confederatilor lor, scaderea circulatiei monetare e deo­sebit de accentuata. Sporirea cantitatii de monede de aur emise in prima jumatate a sec. V, descoperite in fosta provincie, este de pus pe seama sub­sidiilor platite de Imperiul bizantin migratorilor.

In mai multe foste orase existau comunitati crestine, dovedite de obiecte care le-au apartinut; la Porolissum a existat, poate, un lacas de cult (dupa cum se va vedea mai departe).

Daca la Apulum (cinci morminte de inhumatie in fostele terme) si, eventual, la Porolissum (17 morminte de inhumatie) se fac inmormantari in secolul IV in oras (in si printre fostele cladiri), la Potaissa in schimb se poate observa pastrarea traditiilor: un mormant datat cu fibula din seco­lul IV era construit din caramizi romane si se afla in marginea vechii necropole din sec. II-III. Semnificativ, inmormantarile din castrul de la Potaissa, din secolul al V-lea, apartin unor migratori care, evident, nu respectau cutumele romane.

La sfarsitul secolului IV - inceputul secolului V se sting ultimele urme de viata in orase, ceea ce explica si disparitia acestor toponime.

In castre auxiliare ori in asezarile civile din preajma s-au descoperit ur­me de locuire din sec. IV-V (la Micia; Sarateni si Brancovenesti, jud. Mu­res; Comalau, jud. Covasna; Gherla; Bologa, jud. Cluj etc.) constand din ceramica, podoabe, monede. Cum centrul de greutate al vietii economice se muta in mediul rural, se constata multe asezari care continua pe aceeasi vatra: Archiud (jud. Bistrita-Nasaud), Obreja, Sebes (jud. Alba), Sic, Aiton (jud. Cluj), Mugeni (jud. Harghita), Iernut (jud. Mures). Altele se constituie abia in epoca postaureliana: Bratei si Medias (jud. Sibiu), Cluj - cartierul Manastur, Sopor, Taga (jud. Cluj), Laslea (jud. Mures), Noslac (jud. Alba) etc. La Iernut, intr-o fosta villa rustica s-a locuit pana spre mij­locul secolului IV, dupa cum o dovedesc monedele. Populatia acestor ase­zari rurale a sporit prin migrarea ultimilor oraseni.

Cea mai mare parte a mormintelor, in mediul rural, este de incineratie (Iernut, Bratei, Cluj-Baciu) pana in veacul al V-lea. Sistemul de inmor­mantare, ritualul si inventarele funerare ale autohtonilor se deosebesc de cele ale migratorilor, ceea ce faciliteaza atribuirile etnice. Populatia zonelor intracarpatice insuma in secolul IV, in afara daco-romanilor ramasi in urma retragerii aureliene, comunitati de carpi infiltrati de la sfarsitul secolu­lui III, grupuri de daci liberi din vest, probabil si grupuri de daci din Mun­tenia, precum si goti purtatori ai culturii Santana de Mures-Cerneahov (pe la mijlocul secolului).

Revenirea Imperiului: Dacia sudica. Reformele administrative intre­prinse de Diocletian (284-305) si de Constantin cel Mare (306-337) au dus la impartirea Daciei sud-dunarene intemeiate de Aurelian in Dacia Ri-pensis si Dacia Mediterranea, ambele facand parte din prefectura Illyricum. Dacia Ripensis se plasa spre nord, atingand Dunarea, intre raul Porecka (la vest de Dierna) si raul Vit. Spre vest linia Dunarii pana la Singidunum era asigurata de provincia Moesia Prima, iar spre est, de la Vit pana la granita provinciei Scythia, se afla provincia Moesia Secunda.

Daciei Ripensis ii apartineau legiunile V Macedonica (la Oescus) si XIII Gemina (la Ratiaria). De-a lungul malului nordic al Dunarii romanii au pastrat mai multe puncte fortificate, in Banat la Banatska Palanka (Ser­bia), Pojejena si Gornea (jud. Caras-Severin), apoi la Svinita, Dierna, Ostrovul Banului, Drobeta si Hinova (toate in jud. Mehedinti). La Gor­nea, Dierna si Hinova s-au ridicat fortificatii tipice pentru epoca tetrarhiei (quadriburgium), iar la Drobeta in castru se vor face modificari conform noilor principii ale castrametatiei. in sudul Olteniei, la Izvorul Frumos si Izvoarele (jud. Mehedinti), Desa si Bistret (jud. Dolj) se afla de asemenea puncte fortificate, capete de pod pe malul stang al fluviului. Cea mai im­portanta cetate este la Sucidava, refacuta sub Constantin cel Mare. Spre rasarit, pe malul nordic al Dunarii, acelasi imparat construieste cetatea Daphne (probabil langa varsarea Argesului). O parte din aceste fortificatii constituie pandantul unor cetati de pe malul sudic: Desa se afla vizavi de Ratiaria, Sucidava vizavi de Oescus, Daphne vizavi de Transmarisca etc.

Este limpede deci intentia tetrarhiei, apoi a lui Constantin cel Mare de a controla din aceste fortificatii o fasie de siguranta de-a lungul Dunarii, chiar daca laudele la adresa lui Constantius Chlorus („Dacia restituta': Paneg. Lat. III, 3) sau Constantin cel Mare (ar fi redobandit tinuturile cucerite de Traian: Iulian Apostatul, Caesares, 24) sunt exagerari propa­gandistice.

Intre Oescus si Sucidava Constantin cel Mare construieste in anul 328 un pod, lung de peste 2,4 km, iar un miliar din acelasi an ar dovedi ca se refacea drumul, poate pana la Romula.

Acest control al nordului Dunarii s-a extins - mai mult sau mai putin nominal - pana spre Mures in Banat, pana spre Slaveni si Romula in Oltenia. in Banat numeroase asezari rurale din sec. IV le continua pe cele anterioare. Cele peste 50 de tezaure cu monede din secolul IV (peste 45 000 piese) descoperite in Banat dovedesc controlul roman in acest spatiu.

In Oltenia au fost descoperite vreo 60 de asezari rurale intemeiate in timpul provinciei si in care populatia daco-romana continua sa traiasca pa­na in a doua jumatate a sec. IV, in unele chiar pana in sec. VI. Morminte autohtone de inhumatie s-au gasit la Caracal, Cioroiu Nou, Sucidava etc.

Probabil ca sub Constantin cel Mare, dupa anul 324, incepe construi­rea marelui val de pamant, numit „Brazda lui Novac de Nord' care va traversa Oltenia si Muntenia, de la Drobeta pana la Mizil, cu santul spre nord de val, ceea ce indica apararea teritoriului situat spre sud de aceasta limita. in aceeasi epoca se va fi construit si sistemul de valuri din vestul Banatului. in scrisoarea lui Attila catre imparatul Theodosius se cerea predarea unui pamant roman care se intindea de-a lungul Dunarii din Pannonia pana in Tracia, pe o latime „cale de cinci zile' (Priscus Panites, Despre soliile neamurilor la romani, 5), ceea ce poate da o imagine relativa despre marimea teritoriului controlat de Imperiul de Rasarit. Nu este ex­clus ca si din punct de vedere formal zone din sudul Banatului si sudul Olteniei sa fi fost atasate provinciilor Moesia Prima si Dacia Ripensis.

In castrul de la Tibiscum s-a constatat o locuire tarzie a unor sol-dati-agricultori, sedentari, care au preluat apararea zonei ca niste adevarati limitanei. Locuirea daco-romana, de caracter mixt, civil si militar, este do­vedita aici pana in a doua jumatate a sec. IV. Au continuat sa functioneze ateliere de olarie si sticlarie.

Epocii lui Constantin cel Mare i se atribuie si constructiile care de­scriu o cruce in castrul de la Drobeta. Ceramica romana si monedele do­vedesc reluarea activitatii la Romula si Slaveni. Desigur, fata de perioada pre-aureliana, starea economica a oraselor Daciei sudice e modesta: de la Romula se cunosc abia 33 de monede postaureliene, pana la mijlocul seco­lului al V-lea. Cea mai puternica fortificatie nord-dunareana este Sucidava, cu trei etape de fortificare romano-bizantina, sub Aurelian, sub Constantin cel Mare si sub Justinian. Monedele de la Sucidava dovedesc o circulatie continua de la Constantin cel Mare pana la Teodosius al II-lea (408-450). Spre mijlocul sec. V, probabil in anul 447, hunii ataca si distrug cordonul defensiv roman de pe malul stang al Dunarii, inclusiv Sucidava. La sfarsitul aceluiasi secol si in primele decenii ale sec. VI, Imperiul a reintrat in posesia unor puncte fortificate nord-dunarene. Dar abia sub Justinian (527-565) se reface stapanirea romana, cu centre puternice la Lederata, Zernes, Arcidava, Drobeta, Sucidava, Turnu Magurele. in castrul de la Drobeta s-a semnalat o locuire intensa din sec. VI. Sucidava e refacuta acum, adaugandu-se o interesanta fantana secreta, iar in coltul nord-vestic al cetatii s-a construit o basilica crestina. Ultimele monede, atat la Romu­la, cat si la Sucidava, dateaza din timpul lui Mauricius Tiberius (582-602), cand capetele de pod bizantine din nordul Dunarii sunt pierdute in urma atacurilor avaro-slavilor.

Extinderea Imperiului la nordul Dunarii in veacul al IV-lea a avut, pe langa consecinte directe in acele zone - continuarea vietii in forme ro­mane - efecte benefice si pentru restul teritoriilor fostei provincii Dacia. Din sudul Olteniei si, mai ales, din Banat produsele romane patrundeau spre nord, spre interiorul arcului carpatic; monedele au permis mentinerea unei economii monetare; apropierea de Imperiul de Rasarit a favorizat intarirea comunitatilor crestine.

Persistenta Imperiului: Dobrogea in sec. IV-VII. Domnia lui Diocletian inaugureaza epoca dominatului, o monarhie absoluta de drept divin, in reformele sale si ale urmasului sau - Constantin cel Mare - isi are sorgintea noua ordine administrativa care va sta la baza sistemului bizantin. Un aparat birocratic atotputernic conduce administratia civila si cea mi­litara, vechile institutii si structuri de traditie republicana - in primul rand senatul - disparand sau pierzandu-si continutul.

Dobrogea devine o provincie separata - Scythia Minor, in cadrul diocesei Thraciei. Capitala era Tomis, unde isi avea sediul comandantul militar al provinciei (dux).

Cum frontiera Imperiului la Dunarea de Jos era extrem de expusa, noii provincii i s-a acordat un important rol strategic, vizibil in numarul considerabil de unitati militare. Frontierele vor fi aparate de o „militie' de ostasi-tarani (limitanei), care practica agricultura, iar in schimbul scutirii de impozite preluau apararea limesului. in veacul al IV-lea vreo 10 000 de militari se afla in Dobrogea. Trupele fixe de la frontiere cuprindeau legiuni si unitati auxiliare, in timp ce in interior actionau unitati mobile (cO' mitatenses). Pe frontiere stationau doua legiuni - Legiunea I Iovia (la Noviodunum) si Legiunea a Ii-a Herculia (la Troesmis). Mai tarziu, sub Constantius II (337-361) legiunile se divid in doua pedaturi, iar dupa secolul IV informatiile despre legiuni dispar. Ca unitati auxiliare erau sase trupe de cavalerie (cunei) si opt trupe de infanterie (milites), precum si unitati navale.

Eforturile militare in Dobrogea, pentru a face fata atacurilor barbare in ultimele doua decenii ale secolului al III-lea au fost continue. Diocletian si Galerius (asociat caesar in 293, cand se instituie tetrarhia, cu doi augusti si doi cezari) vor repurta mai multe victorii asupra carpilor si sarmatilor. Intre 294 si 303 Diocletian este prezent de mai multe ori in zona pentru sta­bilizarea situatiei militare si politice la Dunarea de Jos.

Construirea noii capitale a Imperiului - Constantinopol - inau­gurata in anul 330 - s-a facut paralel cu intarirea fortificatiilor dobrogene. Constantin cel Mare respinge in repetate randuri atacurile gotilor si carpilor, iar dupa infrangerea gotilor din 332 Imperiul incheie cu acestia un tratat de pace si alianta (foedus). O parte din goti sunt colonizati in im­periu, inclusiv in Scythia Minor, in timp ce gotii si taifalii ramasi la nordul Dunarii devin aliati (foederati).

La mijlocul secolului al IV-lea Dobrogea va cunoaste, sub Constan­tius II, o perioada de prosperitate. Noi grupuri de goti arieni, condusi de episcopul lor Ulfila, vor primi azil in Imperiu, in urma persecutiei la care au fost supusi de regele vizigot Athanaric. Luptele cu Athanaric reincep in 367. imparatul Valens (364-378) trece Dunarea pe un pod de vase indrep-tandu'se impotriva gotilor, care s-au retras in Muntii Buzaului. in 369 Valens trece Dunarea la Noviodunum si ii urmareste pe goti intre gurile Dunarii si Nistru. Pacea cu Athanaric se incheie la Noviodunum, pe am­barcatiuni in mijlocul fluviului. Desi nu mai capatau calitatea de federati, gotii se angajau sa nu mai treaca Dunarea. Athanaric va organiza repre­siuni indirecte, persecutand crestinii in tinuturile controlate de el; in 372 isi gaseste moartea de martir misionarul crestin Sava Gotul, inecat in raul Buzau.




Speriati de apropierea hunilor, care in 375 ajunsesera la Nistru, in 376 vreo 200 000 de goti cer intrarea in Imperiu, in schimbul apararii li­mesului. Nu peste mult timp insa neintelegerile au reinceput, Valens insusi murind in lupta cu vizigotii, la Adrianopol.

Pe la anul 400 hunii ajunsesera sa controleze teritoriul de la nordul Dunarii, intreprinzand atacuri si spre Moesia si Thracia. in timpul lui Theodosius II (408-450), Carsium si Noviodunum vor cunoaste temporare inrobiri din partea hunilor. Dupa infrangerea hunilor din 454 se aseaza prin nord-estul Dobrogei grupul hunilor condus de Hernac, unul din fiii lui Attila. Cand, in 488, ostrogotii condusi de Theodoric parasesc Peninsula Balcanica migrand spre Italia, Imperiul Bizantin scapa de populatiile germanice.

Curand insa locul acestor atacatori va fi luat de protobulgari si slavi. Sub imparatul Anastasius (491-518) grupuri de protobulgari sunt primite in dioceza Thraciei, iar sub Iustin I limesul Dunarii de Jos este amenintat de triburile slave ale antilor si sclavinilor. Dobrogea va fi adesea scena confruntarilor cu bulgarii, avarii si slavii sub Justinian (527-565). Prin anul 544 imparatul a incercat sa-i aseze pe anti ca federati in nordul Del­tei; un grup de sclavini se asezau, tot atunci, la Ulmetum.

Mari distrugeri provoaca fortificatiilor dobrogene atacurile kutrigurilor (inruditi cu hunii) din anul 559, apoi avarii condusi de Baian, prin 561-562. Deoarece Justin II nu le mai plateste subsidii, avarii vor ataca in repetate randuri Dobrogea in deceniile 7 si 8. in final avarii se invoiesc sa apere frontiera si in 578 Baian ii infrange pe sclavinii din nordul Dunarii. Un nou tratat cu avaro-slavii incheiat de Mauriciu Tiberiu (582-602) va fi incalcat si, in 587 barbarii cauzeaza distrugeri masive mai multor cetati din Scythia Minor, printre ele aflandu-se Tropaeum Traiani si Durostorum. Mentionarea acestui pustiitor raid de Theophilact Simocatta (Historiae I, 8) e confirmata arheologic.

Sfarsitul stapanirii bizantine in Dobrogea este confuz. Sub Phocas (602-610) slavii si avarii patrund masiv in Imperiul Bizantin. Desi prezenta slavilor era considerata mai curand un obstacol in calea altor invazii, este limpede ca de acum controlul bizantin asupra Scythiei Minor devine mai mult formal. Dupa ce, in 681, Imperiul recunoaste formatiunea politica bulgaro-slava, legaturile cu Dobrogea aii fost complet rupte. Numai in 971 bizantinii revin, sub Ioan Tzimiskes, la Dunarea de Jos.

Viata economico-sociala a Dobrogei cunoaste, in intervalul secolelor IV-VII semnificative mutatii. In general, asezarile importante continua pe acelea din epoca principatului. Fortificatiile au fost periodic refacute dupa marile invazii si se constata arheologic prezenta diferitilor federati, inclusiv asezarea in final a grupurilor de slavi. Toate asezarile mari se inconjoara de ziduri si este din ce in ce mai greu de distins intre fortificatiile pur militare si asezarile civile: castrul si orasul (sau asezarea civila mai mica) fuzioneaza.

Treptat, orasele capata alta infatisare: incintele primesc anexe ori extensiuni fortificate, se constata locuiri adosate exteriorului incintei. Prin secolele V-VI dispar ansamblurile arhitecturale tipice perioadei anterioare (forumurile, templele pagane, termele). De acum, orasele vor fi dominate de basilicile crestine si pietele comerciale. La Tropaeum Traiani de pilda, basiiica forensis devine piata comerciala, iar in zona centrala functioneaza doua din cele patru basilici crestine. in centrul Histriei s-a construit cea mai mare basilica crestina (50 * 29 m) cunoscuta pana acum printre cele peste 30 de basilici crestine din Dobrogea. Cele mai multe basilici crestine sunt trinavate si cu absida semicirculara spre rasarit. in noile conditii so-cial-politice clerul accede la pozitii importante, dirijand viata economica si sociala in toate orasele, care coincideau, de la o vreme, cu sediile epis­copiilor.

In lumea rurala dispar vilele rustice, dar agricultura ramane principala activitate economica. Productia artizanala si prezenta marfurilor de import sunt specifice oraselor.

Modificari majore vor suferi si artele plastice, incepand cu perioada dominatului. Cateva portrete imperiale (Diocletian, Constantius Chlorus, Fausta), ca si micul trofeu asezat pe o poarta a cetatii Tropaeum Traiani ilustreaza trasaturile specifice ale decadentei sculpturii. La Tomis un mozaic policrom, din care se mai pastreaza peste 800 m2 decora un complex comercial din sec. V-VI. incepand cu secolul al IV-lea monumentele fune­rare pagane sunt din ce in ce mai rare, cedand locul celor crestine. Pictura criptelor boltite, de felul celor descoperite la Tomis, infatiseaza simboluri crestine (pauni, porumbei, chiar ingeri). Artele minore reflecta acelasi drum triumfator al noii religii, fie ca este vorba de marunte podoabe ori opaite cu insemne crestine, fie de piese de cult de mare valoare (precum patena de argint a episcopului Paternus din Tomis, de la inceputul sec. VI).

Din veacul al Vl-lea greaca inlocuieste latina in Imperiul Bizantin, ca limba oficiala si de cultura. Dar episodul petrecut in 587 in timpul luptelor cu avarii la poalele Haemusului, cand s-a strigat „in limba locului' (Theo-philact Simocatta, II, 15) torna, torna, frater atesta latina vorbita de populatia romanizata din Peninsula Balcanica spre finele secolului VI. In curand romanitatea balcanica va fi separata de cea nord-dunareana prin asezarea slavilor.

Crestinismul dacoroman. Originea apostolica a crestinismului in spatiul carpato-pontic care ar cobori inceputurile crestinismului in aceste teritorii in sec. I ramane doar o ipoteza: evanghelizarea „Scythiei' de catre Sf. Apostol Andrei (Eusebiu din Caesareea, III, 1,-3) sau Sf. Apostol Filip figureaza printre traditiile Bisericii, dar nu are, deocamdata, alt suport do­cumentar. Alte izvoare literare despre crestinismul daco-roman (Tertullian, Adversos ludaeos, 7 si Origenes, lnMatth. comment. series 39, AdMatth., 24, 9) sunt contradictorii, astfel incat aparitia religiei crestine in Dobrogea si in stanga Dunarii e dovedita de unele obiecte cu insemne crestine. Ase­menea documente arheologice sunt - pentru secolul al III-lea - putine si cu o datare nu tocmai sigura. Din acest veac ar putea sa dateze unele cruciulite la Barbosi, opaite de la Tomis. O gema de la Potaissa cu ima­ginea Bunului Pastor, a mitului lui Iona si prevazuta cu acrostihul 1X0YC, ar putea, eventual sa dateze si din sec. III; la fel, o gema isiaca „crestinata' de la Apulum. O inscriptie funerara din Tomis, din sec. III, pare sa dove­deasca existenta unor familii in care unii membri erau pagani, altii crestini.

Nu exista in Dacia si Dobrogea nici basilici crestine preconstanti-niene, dar asemenea descoperiri sunt foarte rare in tot Imperiul Roman la vremea respectiva; in general, obiectele paleocrestine sunt rare in secolele II-III pretutindeni in lumea romana. Din teritoriile extracarpatice nici un obiect crestin nu pare sa dateze din secolul al III-lea.

Lipsa unor dovezi arheologice peremptorii pentru crestinismul din sec. II si III in Dacia este explicabila prin numarul redus al crestinilor, prin refuzul unor exteriorizari agresive de care dau dovada destule monumente pagane, prin precautiile cu care crestinii din Dacia romana ori din Do­brogea isi manifestau credinta. Desi au fost lungi perioade cand imparatii s-au dovedit toleranti fata de crestini si desi unele persecutii din sec. II si III au avut un caracter izolat, crestinii nu erau priviti cu simpatie intr-o epoca in care pe seama necredintei lor se puneau feluritele nenorociri abatute asupra Imperiului. De aceea crestinii se fereau, de regula, sa faca publica apartenenta lor la noua religie. Urmarea a fost ca in momentele limita, cand statul pretindea o atitudine transanta in optiunile religioase, ca de pilda in timpul persecutiei lui Decius, au aparut deopotriva martirii si renegatii. Pericolul unor reactii populare anticrestine spontane nu era de neglijat. Ipotetic, in Dobrogea se semnaleaza martiri din vremea persecutiei lui Decius. in Dacia, edictele anticrestine ale lui Valerian, din anii 257-258, par sa nu fi ramas fara ecou, de vreme ce personaje inalte din provincie se grabesc sa faca dovada atasamentului lor la zeii Romei.

Dezvoltarea crestinismului, atat in Scythia Minor cat si in lumea da-co-romana nord-danubiana, va cunoaste un alt ritm dupa ce, in anul 313, prin edictul de la Milan, imparatul Constantin cel Mare acorda libertate de credinta crestinilor. Comunitatile crestine se inmultesc nestanjenit in timp ce paganismul incepe sa piarda teren.

Printre modalitatile de patrundere si raspandire a crestinismului in fosta provincie Dacia in sec. IV rolul misionarilor nu este, deocamdata, atestat, nici macar in cazul cunoscutului Niceta, episcop al Remesianei, care se pare ca si-a limitat opera de misionar numai in dreapta fluviului. Contactul direct cu populatia crestina a Imperiului, transmiterea „din om in om', influentele politice, economice si culturale ale Imperiului asupra unor teritorii ale fostei provincii Dacia au jucat un rol important in dezvol­tarea crestinismului daco-roman; aceste influente sunt asigurate pentru zona de sud a Daciei, reinglobata Imperiului in sec. IV-VI. in Transilvania la progresul crestinismului vor fi contribuit doua aspecte: religia oficiala a Imperiului - pagana inca la sfarsitul secolului al III-lea - nu mai avea sprijinul statului roman, iar pe de alta parte crestinii care existau in timpul provinciei nu-si mai ascund credinta si, dupa retragerea aureliana, pot sa faca prozelitism.

Repertoriul materialelor crestine din Transilvania cuprinde, pentru pe­rioada secolelor IV-VI, opaite de lut cu cruce (Apulum, Potaissa), opaite de bronz (Bucium, jud. Salaj, Gherla), opait de bronz cu cruce si porumbel - simbolul Sfantului Duh (Dej), cruci si simboluri crestine pe vase de ce­ramica (Porolissum, Poian, jud. Covasna). Foarte interesant este fragmen­tul de candelabru de bronz de la Biertan (jud. Sibiu), constand dintr-un chrismon si inscriptia latina Ego Zenovius votum posui („Eu, Zenovius, am pus ofranda'). O inscriptie asemanatoare s-a descoperit si la Porolissum. Unele monumente funerare mai vechi, pagane, sunt acum increstinate (la Napoca, Ampelum, poate si Potaissa). La Jabar (jud. Timis) si Palatca (jud. Cluj) s-au descoperit sigilii de lut folosite la stampilarea painii euharistice.

In Oltenia si Banat, descoperirile de obiecte crestine se grupeaza mai ales in zonele reinglobate Imperiului (Drobeta, Tibiscum, Romula, Slaveni si, mai ales, Sucidava) - opaite cu semnul crucii, cruciulite, catarame, graffiti pe vase etc.

Printre cele mai timpurii locuri de inchinare crestine din Dacia trebuie mentionate edificiile ridicate probabil in a doua jumatate a secolului IV in castrul de la Slaveni (o sala uninavata si o absida) si peste sanctuarul lui Bel la Porolissum, de fapt o transformare a unui templu pagan in basilica crestina, semn al victoriei noii religii. Basilica de la Slaveni era decorata cu simboluri crestine, continea obiecte de cult, iar scheletul descoperit intr-o cripta apartinea, poate, unui martir.

Obiectele paleocrestine din sec. IV descoperite in fosta provincie tra-iana sunt, aproape toate, produse de import, din Italia, Pannonia, Illyri-cum. Repartizarea descoperirilor dovedeste prezenta crestinilor mai ales in fostele orase (Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, Tibiscum, Romula, Drobeta, Dierna) sau in asezarile de pe langa castre (Gherla, Racari, Bumbesti etc). in aceste foste orase si mari asezari comunitatile crestine puteau sa reprezinte perpetuarea si dezvoltarea unor nuclee crestine pre-aureliene. in general, in repartizarea descoperirilor paleocrestine in fostele centre urbane s-a vazut semnul apartenentei lor la populatia autohtona. Cat priveste pe migratori, printre gotii din Transilvania, din a doua juma­tate a sec. IV ar fi putut sa se gaseasca si crestini, fara a detine acum su­ficiente argumente in aceasta directie. Ostrogotii din Transilvania s-au crestinat - cel putin unii din conducatorii lor - la sfarsitul secolului al V-lea; gepizii au fost crestini de rit arian.

Crestinismul facuse progrese insemnate in Dobrogea deja la sfarsitul secolului al III-lea, mai ales printre soldati, de vreme ce in timpul marilor persecutii din 303-304 sunt pomeniti numerosi martiri la Tomis, Duros-torum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum etc. Mormintele a patru martiri din aceasta epoca s-au descoperit intr-o cripta sub altarul basilicii din Niculitel (jud. Tulcea). Numele lor, inscrise pe peretii criptei (Zotikos, Attalos, Kamasis si Filippos) erau cunoscute din martirologii. Chiar si dupa acordarea libertatii de credinta crestinilor perioadele de restriste n-au lipsit: martiri dobrogeni sunt cunoscuti sub Licinius (308-324), un protector al paganismului si, mai tarziu, in timpul ultimei reinvieri a paganismului, sub Iulian Apostatul (361-363). Din secolul al IV-lea este cunoscut episco­patul de la Tomis, pentru ca in secolul VI sa apara episcopii si in alte orase. Viata bisericeasca dobrogeana a fost influentata de „calugarii sciti', pastratori ai ortodoxiei impotriva arianismului si monofizitismului. Originar din Dobrogea este, probabil, Sfantul Ioan Cassian (360-430) stabilit mai tarziu la Marsilia.

Comunitati crestine se infiripeaza in secolul al IV-lea si in zonele extracarpatice, atat in randul populatiei autohtone, cat si printre alogeni. La propagarea crestinismului in aceste zone au contribuit premise ante­rioare (nucleul crestin de la Barbosi), relatiile cu Imperiul de Rasarit si implicarea directa a autoritatii Bizantului in raspandirea noii credinte prin­tre triburile germanice. Prin tratatul din 332 Constantin cel Mare impunea vizigotilor asigurarea libertatii de credinta pentru crestini. in anul 341 este consacrat episcop al „Gothiei' nord-dunarene Ulfila, care a predicat cresti­nismul si a condus biserica ariana de acolo pana in 348, cand trece cu fidelii sai in Imperiu. El a tradus Biblia in limba gotica, iar un izvor literar ne asigura ca propovaduia in latina, greaca si gotica, prin urmare se adresa germanicilor si latinofonilor.

In partea de rasarit a Munteniei, pe malurile raului Musaeos (Buzau), se gaseau comunitati crestine, cu „biserici' si preoti. Aici a predicat Sava Gotul, originar din Cappadocia, care va suferi moarte de martir, inecat in raul Buzau, in timpul persecutiei lui Athanaric din anul 372; cu acelasi prilej sunt martirizati si alti crestini (Nichita).



Obiecte paleocrestine databile in sec. IV sunt rare in tinuturile extra­carpatice; locasuri de cult nu se cunosc.

In veacul al Vl-lea Justinian construieste o basilica la Sucidava, uni-navata, cu absida spre est; din apropiere provine un fragment de amfora cu numele preotului Luconochos. Basilica a functionat pana la inceputul sec. VII. Numeroasele materiale arheologice crestine de la Sucidava dove­desc importanta acestui centru pentru crestinism. Interesante obiecte cres­tine din secolele V-VI s-au descoperit la Drobeta, Dierna, Lipova (jud. Arad); la Porolissum s-a gasit o ploscuta cu imaginea Sf. Mina. Opaite crestine, de origine nord-africana sau syro-palestiniana, din veacul al Vl-lea, s-au descoperit la Potaissa. Importuri din Egiptul coptic se semnaleaza la Porolissum si la Luciu (jud. Ialomita); din aceasta ultima localitate provine un foarte frumos opait de bronz cu cruce. in zonele extracarpatice, alaturi de obiecte crestine de import (opaite) se descopera si piese produse pe loc: vase cu semne cruciforme, cruciulite, tipare pentru turnat cruciulite (la Ol­teni, jud. Teleorman; Bucuresti; Budureasca, jud. Prahova; Traian, jud. Ba­cau; Davideni, jud. Neamt; Botosana, jud. Suceava etc), un prescurnicer (la Alcedar, raion Rezina, pe Nistrul Mijlociu) etc.

Piesele paleocrestine din sec. V-VII s-au gasit in 22 de localitati si­tuate in teritoriul fostei provincii Dacia si in 31 de localitati aflate in afara acestui teritoriu; in perioada anterioara acest raport era invers, net in fa­voarea fostei provincii. De altfel, daca inmultirea obiectelor crestine se constata in tot teritoriul nord-danubian locuit de romanici, in zonele extracarpatice progresul crestinismului pare acum inca mai vizibil decat in Transilvania.

Intr-o vreme cand Biserica nu elaborase canoane privitoare la prac­ticile funerare, distingerea mormintelor crestine de celelalte se face ane­voie; in principiu, mormintele crestine sunt de inhumatie, orientate vest-est, fara inventar. in necropolele de tip Santana de Mures-Cerneahov din sec. IV se constata putine morminte care corespund ritualului crestin. Chiar si mai tarziu se constata numeroase morminte de incineratie care ar apartine necrestinilor coexistand in aceleasi necropole cu morminte crestine. De altfel „Patimirea Sfantului Sava Gotul' (document din anul 374) demonstreaza ca in zona Buzaului existau comunitati amestecate, crestini si pagani locuind in acelasi sat. Necropolele birituale se mentin si la sfarsitul mileniului I, dar este vizibila tendinta de renuntare la incineratie.

Nascut in Imperiul Roman crestinismul a devenit element de iden­titate etnica, de afirmare a apartenentei la spiritualitatea latina. Caracterul latin al crestinismului daco-roman rezulta si din terminologia de baza pas­trata in limba romana: biserica (basilica), a boteza (baptisare), crestin (chris-tianus), cruce (crux), a cumineca (communicare), Dumnezeu (domine deo), Florii (Florilia), inger (angelus), Paste (Paschae), Rusalii (Rosalia), pagan (paganus), sant (sanctus) etc. Crestinismul a reprezentat in zonele nord-danubiene o importanta fateta a romanismului, contribuind la desavarsirea unor procese etnice de la mijlocul si din a doua jumatate a mileniului I.

Dacia si migratiile barbare. Migratiile ori invaziile barbare se definesc prin opunerea termenului de „barbar' nu numai locuitorului „civilizat' al Imperiului, ci si locuitorului „romanizat' aflat in afara lumii romane. in cautarea unei asezari provizorii, a unui teritoriu pentru obtinerea hranei, ori in drum spre bogatele orase ale Imperiului, sau impinse de alte populatii migratoare, aceste triburi vor traversa ori se vor stabili in Dacia, proces istoric care se intinde pe durata a cinci-sase secole.

Inca din timpul razboaielor marcomanice vandalii se apropiasera de provincia Dacia, stabilindu-se in Crisana, alaturi de dacii liberi.

Gotii coboara dinspre Marea Baltica, iar spre mijlocul secolului al III-lea ajunsesera sa stapaneasca litoralul nord-pontic. Ei reprezentau un real pericol pentru provinciile romane de la Dunarea de Jos; in 251 insusi imparatul Decius moare in lupta impotriva gotilor. in a doua jumatate a secolului al III-lea incursiunile gotilor sunt periodice. Dupa anul 332 gotii se afla in Campia Munteniei in calitate de federati ai Imperiului, statut pe care-l vor pastra pana sub imparatul Valens. Athanaric, regele gotilor de apus (thervingi sau vizigoti), organizeaza persecutii impotriva crestinilor existenti printre goti si in sanul populatiei autohtone. In final, nereusind sa se opuna presiunii hunilor, Athanaric se refugiaza in Carpati, in tara Caucaland (Ammianus Marcellinus, XXXI, 2), iar de acolo, la Con-stantinopol.

Intr-o vasta arie, de la Nipru pana in Transilvania, sfarsitului secolului al III-lea si secolului al IV-lea ii este caracteristica o cultura complexa, Santana de Mures-Cerneahov (statiunile eponime in jud. Mures, respectiv in Ucraina), formata dintr-un conglomerat de influente - germanice (go­tice), nord-pontice, sarmatice, dacice (costobocii) si romanice (transmise de daco-romanii din Dacia si de la Dunarea de Jos). Se cunosc'peste 1000 de asezari si necropole, din care jumatate pe teritoriul Moldovei. Se re­marca asezarea si necropola de la Barlad - Valea Seaca (jud. Vaslui), asezarile de la Iasi - Nicolina, Harman (jud. Brasov), necropolele de la Letcani (jud. Iasi), Palatca (jud. Cluj), Miorcani (jud. Botosani), Targsor (jud. Prahova), Spantov (jud. Ilfov) etc.

Dupa penetrarea in Moldova si in Muntenia (la vest de limesul trans-alutan si in Oltenia nu se semnaleaza descoperiri de acest tip), purtatorii culturii Santana de Mures-Cerneahov patrund in coltul sud-estic al Tran­silvaniei (nu inainte de anul 330), pe cursul superior al Muresului si in centrul Transilvaniei - spre mijlocul secolului al IV-lea. Descoperirile din spatiul intracarpatic definesc in special faza mai tarzie a acestei culturi, din a doua jumatate a sec. IV.

In special in zonele extracarpatice cultura Santana de Mures-Cer­neahov reflecta o situatie polietnica. In Transilvania raspandirea vestigiilor acestei culturi este mai bine delimitata, ca si diferentierea lor de cele ale romanicilor. La sfarsitul secolului al IV-lea si la inceputul secolului V cultura Santana de Mures-Cerneahov dispare, odata cu aparitia hunilor.

In anul 376 hunii, neam turanic, trec Nistrul, ii infrang pe vizigoti si intemeiaza un centru de putere in nordul Moldovei. De la sfarsitul se­colului IV sau de la inceputul secolului V dateaza mormantul unei cape­tenii hunice de la Concesti (jud. Botosani), cu cripta de piatra, avand podoabe de origine rasariteana amestecate cu piese de factura romana tarzie. Pana pe la anul 420 centrul de putere se afla la nord de gurile Dunarii, de unde hunii exercita un anumit control asupra Moldovei, Mun­teniei si Olteniei. Ei lasa antichitati tipice: diadema de aur de la Roto-panesti (jud. Suceava), cazane de bronz la Balteni (jud. Iasi), Dulceanca (jud. Teleorman), Desa (jud. Dolj) etc.

In 433, dupa deplasarea centrului puterii hunilor spre apus, ei sunt asezati ca federati in Pannonia sub conducerea lui Attila. in confederatia lor hunii inglobeaza pe alanii de neam sarmatic, pe ostrogoti (gotii rasariteni) si pe gepizi (a treia ramura a gotilor). Tezaurul de la Pietroasa se incadreaza cronologic (cele mai recente piese din componenta sa) probabil in prima jumatate a sec. V. Inscriptia runica de pe colan si fibulele ple­deaza pentru apartenenta sa mediului germanic ostrogot, ingroparea sa reflectand, poate, „inglobarea' ostrogotilor in confederatia hunica. Probabil ca si tezaurul de la Botosani (linguri si vase de argint, monede) a fost in­gropat la inceputul sec. V si se leaga de migratia ostrogotilor spre apus.

Socul instalarii puterii hunice in Pannonia e resimtit in Transilvania: la inceputul sec. V dispare viata oraseneasca, dar si mormintele de tip Santana de Mures - Cerneahov. De altfel, involutia civilizatiei romane urbane este un proces generalizat, cu multiple cauze; analiza comparativa a situatiei de pe Rin si de pe Dunarea mijlocie a evidentiat decaderea iremediabila, pana la disparitie, a civilizatiei urbane, pe parcursul secolului al V-lea.

Cele doua tezaure descoperite la Simleul Silvaniei (jud. Salaj) cuprin­zand medalioane de aur romane (venite ca subsidii), lant cu pandantivi, fibule etc, au fost ingropate, probabil, in prima jumatate a secolului V; la fel tezaurul (mormantul?) de la Tauteni (jud. Bihor), compus din vase de argint. Un mormant de factura rasariteana, al unui sarmato-alan, s-a des­coperit in castrul de la Potaissa.

In prima jumatate a secolului V centrele de putere din Transilvania sunt inca putine in comparatie cu zonele extracarpatice. Vestigiile arheolo­gice ale romanicilor se pot sesiza la Sighisoara, Taga, Soporu de Campie, Bratei. Priscus Panites, ambasador al Constantinopolului la Attila in anul 448, trece prin Banat, unde este gazduit intr-un sat al populatiei locale latinofone, care il imbie cu o bautura numita, „in graiul locului' medos: este cuvantul latin medus (mied). Priscus s-a putut aproviziona in satele prin care trecea si unde existau si targuri (Despre soliile romanilor la cei de alt neam). Acesti localnici erau producatorii celor necesare traiului, tribu­rile hunice fiind incompatibile cu viata agricola sedentara. Cele relatate de Priscus sunt revelatoare pentru relatiile dintre bastinasi si migratori in general. Dar marile bulversari produse in secolul V fac mai dificila, de acum inainte, recunoasterea si deosebirea culturii romane de cea de factura barbara. Urmele arheologice devin mai rare, ceea ce ingreuneaza inca mai mult stabilirea etnicitatii unor descoperiri.

Dupa moartea lui Attila (452) si infrangerea hunilor in lupta de la Nedao (454) de catre o coalitie germanica (din care faceau parte, printre altii, fostii lor aliati - ostrogotii si gepizii) sub conducerea regelui gepid Ardaric, s-au petrecut schimbari politice importante: ostrogotii se aseaza in Pannonia, iar gepizii - ca federati - in Dacia, dupa spusele lui Iordanes (Getica, 264). Arheologia confirma aceasta afirmatie numai pentru Transil­vania, nu si pentru Oltenia.

Asocierea tezaurelor (podoabe de metal pretios si almandine) - te­zaure tribale, fara de care existenta independenta a tribului e de necon­ceput - cu mormintele fastuoase, in Valea Somesului dar si mai departe, pana la Turda, dovedeste existenta unui centru de putere est-germanic, probabil gepidic. La Someseni (Cluj) s-a descoperit un tezaur de podoabe apartinand unei femei crestine, de pe la mijlocul sau din a doua jumatate a sec. V. Doua morminte bogate s-au descoperit la Apahida. Cel dintai apar­tine conducatorului germanic crestin Omharus (fibula de aur, inel-sigiliu, vase de argint) si se dateaza in primele doua decenii dupa mijlocul se­colului V. Putin ulterior ca datare, al doilea mormant era tot al unui mem­bru al aristocratiei, cu piese de port si de harnasament. Aceluiasi orizont cultural si cronologic ii apartine, probabil, mormantul unei „printese' descoperit in castrul legionar de la Turda.

Relatiile germanicilor (ostrogoti, gepizi) cu Imperiul Roman tarziu se reflecta prin sistemul federatilor, rasplatiti periodic cu subsidii, iar conducatorii lor cu daruri bogate (fibule de aur, medalioane etc); se observa inceputul unei imitatio imperii, proces care, in curand, se va contura mai bine in mediul cultural merovingian.

Cu toate aceste morminte princiare (la care se adauga alte morminte la Slimnic - jud. Sibiu, Cepari, jud. Bistrita-Nasaud, Dindesti, jud. Satu Mare etc), patrunderea gepida in a doua jumatate a secolului al V-lea in Transilvania nu pare prea intensa. Abia in a doua jumatate a secolului urmator s-a produs o asezare masiva a gepizilor in teritoriul intracarpatic, dupa anul 567, cand gepizii vor fi infranti de avari. Acum se constata necropole cu un mare numar de morminte; dispar in schimb mormintele princiare.

Descoperirile apartinand populatiei autohtone in sec. V s-au produs si in zone in care nu se cunosc migratori (de pilda, in Maramures). Daca mormintele princiare si tezaurele dispar la sfarsitul sec. V, complexele arheologice care apartin localnicilor continua si in veacul urmator. in unele situatii s-a surprins prezenta unor categorii arheologice de atribuit romanicilor in complexe gepide din sec. VI, ca in marea asezare de la Moresti sau in cimitirul de la Band (jud. Mures).

La mijlocul sec. VI avarii, nomazi originari din Mongolia, apar in stepele nord-pontice, iar la sfarsitul aceluiasi secol, sub conducerea caganu-lui Baian jefuiesc Muntenia, Dobrogea si Peninsula Balcanica, impreuna cu slavii, contribuind la caderea limesului de pe Dunarea inferioara. Dupa infrangerea suferita in 567 din partea avarilor aliati cu longobarzii din Pannonia, suprematia gepidica in zona carpato-dunareana inceteaza. Lon­gobarzii, speriati de puterea aliatilor lor, pleaca spre Italia, iar avarii raman stapanii unui imens teritoriu, din stepele nord-pontice pana in Alpi. Sta­panirea era exercitata cu mijloacele tipice unei societati numericeste redusa. Mormintele avare sunt putine in Banat si Crisana; mai numeroase sunt pe cursul mijlociu al Muresului.

La mijlocul secolului VII (si pana pe la 680) dispar elementele ger­manice din Transilvania. in necropolele gepidice tarzii (Bratei; Noslac si Gambas, jud. Alba) isi fac aparitia piese tipice pentru avari. Prezenta avarilor (morminte de calareti cu ritual si inventar tipic) se concentreaza in spatiul Turda - Teius, in legatura cu exploatarea sarii, produs atat de necesar si avarilor din Pannonia. Acest centru avar se mentine pana in secolul al VUI-lea.

Navalirile barbare, de la sfarsitul sec. III si pana in sec. VII-VIII, pe teritoriul Romaniei au provocat jafuri si distrugeri, deplasari de populatii, stare de nesiguranta, influentand mai degraba negativ, intarziind evolutia civilizatiei daco-romane si romanice. La procesul de cristalizare etnica a acestei populatii, migratorii (cu exceptia slavilor, tratati, din acest motiv, separat) au contribuit intr-o foarte mica masura.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5218
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site