Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Perioada interbelica 1920 – 1939

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Daco-romani si barbari in Dacia
JOCUL PE MAI MULTE TABLOURI
Dacia in sistemul economic roman
Razboiul din anii 101-102
Izoarele istorice privitoare la razboaiele dacice
Dacii liberi si relatiile lor cu Imperiul Roman
Sistemul defensiv si de comunicatii al Daciei
FRONTUL SECRET IN PERIOADA PREMERGATORE PRIMULUI RAZBOI MONDIAL
Populatia Daciei romane
Prezenta romana pe tarmul de nord al Marii Negre (sec. I-III p.Chr.)

Perioada interbelica 1920 – 1939




„Cea dintai primejdie pentru un stat mic si slab este Marea Putere cea mai apropiata geografic.“

(Maresal Alexandru Averescu)

SITUATIA ROMANIEI DUPA MAREA UNIRE

In anul 1918 Romania si-a infaptuit unitatea national-statala, intregindu-se atat la rasarit cat si la apus in hotarele natiunii prin unirea Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu patria mama. Marea Unire a insemnat realizarea celui mai scump ideal al poporului roman, „un adevarat miracol in istorie“.

Romania Mare a fost de fapt opera oamenilor Romaniei vechi; ei au fost aceia care au stiut folosi imprejurarile internationale prielnice pentru a-si reintregi tara. Fara acesti abili oameni politici ai Romaniei vechi, cea noua nu ar fi fost posibila.

Noua Romanie se deosebea fundamental de cea existenta inainte de 1914. Crescuse in primul rand ca intindere, ajungand de la 137 000 km2 la 295 049 km2, ceea ce o situa pe locul zece in Europa.O modificare spectaculoasa s-a produs in situatia demografica. Vechea unitate etnica a fost inlocuita cu o situatie noua, in care alaturi de romani coexistau acum, intr-un procent insemnat, si alte nationalitati. Conform statisticii din 1930, Romania Mare avea o populatie de 18 057 028 locuitori, din care 71,9% romani, 7,9% unguri, 4,4% germani, 3,2% ruteni si ucraineni, 4% evrei, 2,3% rusi, 2% bulgari, 1,5% tigani etc. Pana in anul 1939, populatia tarii a crescut cu aproape doua milioane de locuitori, crestere ce s-a datorat aproape in intregime sporului natural.

Dupa 1919, Romania si-a pierdut caracterul de tara de imigratie, numarul celor care plecau definitiv depasindu-l acum — spre deosebire de veacul al XIX-lea — pe cel al celor care veneau sa se stabileasca. Legea din 1925 a confirmat libertatea emigrarii si imigrarii, socotindu-le un drept firesc; pana in anul 1938 s-au stabilit in Romania un numar de 28 580 straini si 11 709 romani din afara granitelor statului romanesc. Cei care au plecat erau in special maghiari, evrei, germani, rusi, membri deci ai nationalitatilor alipite Romaniei prin tratatele de pace si care nu doreau sa traiasca sub noua carmuire.

Dar Romania Mare nu a insemnat doar granite largite, provincii reunificate si o noua configuratie demografica; a insemnat si un nou sistem social si politic; a insemnat trecerea de la liberalismul nedemocratic la democratia liberala; si din acest punct de vedere, intern, Romania Mare a fost opera unor oameni politici formati in veacul al XIX-lea, in Regat Bratienii si sustinatorii lor, in Transilvania vechii memorandisti, Maniu, cu totii spirite europene, democrate, care au impus de sus reforme radicale de natura a moderniza din temelii structurile economice, sociale si politice ale noului stat.

Din punct de vedere economic, statisticile vremii arata ca, intre 1920 si 1940, Romania ocupa locul al patrulea in Europa la suprafete cultivate si locul cinci in lume la productia agricola totala. Ultimii ani ai perioadei interbelice au reprezentat, pentru agricultura romaneasca, ani de progres datorita interesului deosebit al Germaniei in cumpararea si stocarea de produse agricole romanesti in vederea razboiului.

Industria a cunoscut progrese importante, atingand cote maxime in 1938, aceasta in ciuda nivelului scazut de la care se pornise in 1918. Romania se afla pe primele locuri in Europa si in lume in ce priveste productia petrolifera. Potrivit statisticilor vremii, Romania detinea 2,2% din productia mondiala de titei, fiind al doilea producator din Europa si al saselea din lume, dupa SUA, URSS, Venezuela, Iran-Bahrein si Indiile Olandeze. In 1936, anul de varf, se extrageau 8,7 milioane tone titei. Cantitatile extrase au scazut insa, stabilindu-se in 1939 la 6, 2 milioane tone. Romania si-a dobandit in Europa, in perioada interbelica, locul unei puteri mijlocii insemnate.

In viata politica au inceput sa se manifeste curente si ideologii care vizau „ruperea cu trecutul“ si edificarea unei noi societati intemeiate pe o larga democratie si pe satisfacerea dezideratelor maselor de cetateni. In acest context, au fost legiferate si infaptuite reforma electorala, prin introducerea votului universal, si reforma agrara (1921), printr-o larga expropriere a pamantului mosieresc si impartirea lui la tarani. Aceste reforme au tulburat, cum era si firesc, echilibrul social; pe temeiul votului universal s-a ridicat multa pleava politica, de dreapta ca si de stanga, la sate, la orase si pana pe treptele Palatului regal. Din nefericire pentru tara, generatia ctitorilor a disparut neasteptat de repede, iar cei cativa ramasi au fost repede depasiti de valul noilor veniti si de cursul evenimentelor. Noua generatie politica, cea nascuta din reforme, cea de dupa 1930, nu mai semana cu generatia batranilor: coruptia, violenta, arivismul au inlocuit civilitatea vechii elite politice. Fenomenul era desigur european, dar aceasta generalitate nu-l face mai atractiv. Ca urmare, oamenii noi, care nu ar fi putut aparea fara liberalizarea vietii politice de la inceputul anilor ’20 si care ar fi trebuit sa consolideze Romania Mare, in fapt au distrus-o, cu mult inainte de dezmembrarea ei de catre puterile totalitare si satelitii lor. La 10 februarie 1938, prin instaurarea dictaturii regale, vechile visuri ale lui Ferdinand si ale Bratienilor, democratismul fundamental al lui Iuliu Maniu erau evident moarte. Sistemul partidelor politice a cunoscut modificari esentiale. O prima urmare a reformelor dupa razboi si a crearii Romaniei Mari a fost pulverizarea vietii politice, fragmentarea spectrului politic pana atunci stabil si dominat de numai doua partide politice, cel conservator si cel liberal. Partidul Conservator a intrat intr-un proces de destramare si a parasit scena politica romaneasca. Au aparut noi organizatii politice, cu o larga baza de masa, din randul carora s-a remarcat Liga Poporului, Partidul National Taranesc (1926). Au luat fiinta partide ale minoritatilor nationale (Partidul German, Partidul Maghiar, Partidul Evreiesc etc.). Partidul National Liberal si-a consolidat pozitiile si a dominat autoritar pana in 1937 scena politica a Romaniei.

Statul roman a evoluat pe o cale democratica, adaptandu-si structurile la noile realitati nationale de dupa Marea Unire. In martie 1923 a fost adoptata Constitutia Romaniei, care acorda largi drepturi si libertati tuturor cetatenilor, stabilea mecanismul de conducere a statului roman intemeiat pe separarea puterilor executiva, legislativa si judecatoreasca. Dintre legile adoptate se remarca cea administrativa (1925) si cea electorala (1926), care au avut un rol important in consolidarea statului national roman.

Pentru a realiza un sistem de aparare viabil si a-si asigura suveranitatea si integritatea national-statala, diplomatia romaneasca a conceput un sistem de tratate cu tarile vecine si/sau aflate in zona geopolitica a Romaniei, tari care la randul lor manifestau in general interese de securitate comune. Asa s-a incheiat, in 1921, Mica Intelegere, de fapt un sistem de tratate politico-economice si militare bilaterale intre Romania, Cehoslovacia, Iugoslavia si Polonia. In februarie 1934, Romania a semnat, alaturi de Iugoslavia, Grecia si Turcia, Pactul Intelegerii Balcanice. Menit sa consolideze pacea in Balcani — zona geopolitica numita si „butoiul cu pulbere“ sau „pantecele moale“ al Europei —, acordul prevedea obliga­tia fiecarei tari de a nu intreprinde nimic fara a se fi consultat cu ceilalti membri ai Pactului Balcanic. „Securitatea, intelegerea, asociatia, integra­rea, iata cele patru coloane ale templului pe care l-am ridicat astazi pacii , avea sa spuna marele diplomat roman Nicolae Titulescu, cel care isi adusese o contributie deosebita la conceperea si realizarea intregului sistem de securitate a statului roman si a zonei balcanice. Din pacate, stradaniile sale intr-o Europa dominata de conciliatorism si militarism, in care dreptul fortei s-a impus in fata fortei dreptului, nu au fost durabile. Dar nu numai factorul extern a fost determinant, ci si cel intern. Diplomatia eminenta a lui Nicolae Titulescu nu a fost in masura sa asigure securitatea Romaniei, in lipsa unor forte proprii de aparare bine organizate si pregatite, capabile sa opuna o rezistenta darza celor care ravneau sa smulga parti din teritoriul national. Templul pacii si securitatii pe care l-a visat Nicolae Titulescu s-a dovedit in cele din urma doar un castel de nisip, iar Romania s-a trezit la inceputul celui de-al doilea razboi mondial izolata, fara un sistem de aliante capabil sa-i asigure integritatea si suveranitatea national-statala. Politica de echilibru, urmarita de guvernele dictaturii regale, s-a transformat in vara anului 1940 intr-una de cedari teritoriale fara lupta, ceea ce a dus la prabusirea granitelor Romaniei Mari.

Oamenii politici romani aflati in posturi de conducere, precum si o serie de ziaristi de la marile cotidiene, s-au intrecut in afirmatii linistitoare privind eficacitatea sistemelor de fortificatii militare defensive, construite la granitele de vest si est ale tarii. De exemplu, centura de fortificatii de pe frontiera dinspre Tisa, ce avea menirea sa apere securitatea tarii impotriva unei agresiuni din afara, respectiv un eventual atac germano-maghiar, a fost denumita in mod exagerat „un Maginot sau un „Sigfried romanesti. La fel si fortificatiile de pe linia Nistrului, despre care Carol al II-lea a declarat ca reprezinta un „sistem de beton si foc inexpugnabil ; s-a mai afirmat, in presa interbelica din Romania, ca „ar fi un act de dementa incercarea de a se trece peste fortificatiile romanesti“. Asa cum au evoluat evenimentele, istoria a dovedit ca nu a fost nevoie de dementa pentru a face inutile atat linia Maginot, cat si fortificatiile romanesti de la granitele de vest si de est, ci doar de un plus de inteligenta in diplomatie si in arta militara. Iar declaratiile regelui Carol al II-lea, facute la inceputul anului 1940, despre apararea fiecarei brazde de pamant romanesc, s-au dovedit mostre de retorica iresponsabila.

Prin agresiunea sovietica (ultimatumul din 26-27 iunie 1940), Romania a pierdut in favoarea URSS Basarabia, nordul Bucovinei si tinutul Herta; la 30 august 1940, in urma arbitrajului (dictatului) de la Viena s-a cedat nord-estul Transilvaniei Ungariei, iar in urma tratativelor de la Craiova (16 august-7 septembrie 1940), judetele din sudul Dobrogei, Durostor si Caliacra, au fost cedate Bulgariei.

Un bilant tragic, ce pune intrebari inevitabile. Ce au facut factorii de decizie politico-militara pe parcursul celor doua decenii pentru apararea Romaniei Mari, si ce rol au incredintat institutiilor specializate, inclusiv serviciilor secrete de informatii, in ansamblul masurilor de prevenire si siguranta nationala? Oare, demersul istoric asupra traditiei in arta informatiilor la romani, in aceasta perioada, ne poate dezvalui si aspecte preponderent pozitive de care sa tina seama profesionistii de azi si de maine in domeniul informatiilor? Cu alte cuvinte, cunoscand istoria adevarata si sincera, fara omisiuni si cosmetizari ideologice, putem sa facem ca greselile trecutului sa nu se mai repete? Iata doar cateva aspecte esentiale asupra carora vom starui in continuare, cu speranta ca stradaniile noastre nu vor ramane inutile pentru cei interesati sa ia aminte.

FACTORI DE RISC EXTERNI

Pentru a se intelege rolul, evolutia structurilor organizatorice si principalele preocupari ale serviciilor secrete de informatii in societatea romaneasca interbelica, de absoluta utilitate, este parcurgerea, fie si succinta a marilor probleme — factorii de risc externi si vulnerabilitatile interne sau dupa o alta terminologie, sursele de instabilitate si insecuritate —, care au pus la grea incercare oamenii politici aflati in functii de decizie politico-diplomatica si militara din Romania.

Dintre factorii de risc externi, trebuie mentionati, in primul rand, revizionismul si militarismul agresiv, politici promovate de regimurile totalitariste instaurate in Europa: bolsevismul iesit victorios in Rusia ca urmare a revolutiei din octombrie 1917, horthysmul ales la putere in Ungaria in martie 1921, fascismul italian (care luase cu asalt Cetatea Eterna in octombrie 1922). La acestea se adauga puciul militarist din Bulgaria (8/9 iunie 1923). Toate la un loc, demonstrau ca ideologiile totalitariste, atat de dreapta, cat si de stanga, erau in plina ascensiune, ceea ce reprezenta un grav pericol pentru statele democratice traditionale, printre care si Romania, care se invecina chiar cu trei dintre statele totalitariste (Ungaria, URSS si Bulgaria).

Revizionismul si spionajul sovietic. Internationalismul comunist promovat prin revizionismul si spionajul sovietic se numara printre factorii de risc cei mai periculosi care in vara anului 1940 au dus la amputarea teritoriala si la stirbirea grava a suveranitatii si independentei national-statale. Faptul ca Rusia sovietica a rupt relatiile diplomatice cu Romania, in ianuarie 1918, nu recunostea legitimitatea unirii Basarabiei, refuza restituirea tezaurului romanesc trimis spre pastrare la Moscova in toamna anului 1916, recurgea la repetate provocari pe granita Nistrului etc. au generat o atmosfera tensionata intre cele doua tari.

Pentru regimul sovietic, Romania era un segment din „cordonul sanitar“, instituit de „statele burgheze”, segment ce trebuia sfaramat. De aici teza lansata de Comintern despre „caracterul multinational al statului roman” si cea a autodeterminarii pana la despartirea de stat a „popoarelor” din Romania („moldovenii” din Basarabia, maghiarii din Transilvania, bulgarii din Dobrogea). Uniunea Sovietica si Cominternul urmareau dezagregarea Romaniei, actiunile lor imbracand forme variate, de la propaganda pana la posibila interventie armata (ultimul plan de interventie militara dateaza din 1924).

Ideologia bolsevica nu se limita la granitele Rusiei. Cu ajutorul Cominternului, infiintat la Moscova in martie 1919 — si conceput ca un partid unic mondial, dar care era in realitate o sectie internationala a Partidului Comunist Bolsevic —, s-a incercat initierea de revolutii peste tot unde era vreo posibilitate, ba uneori chiar si acolo unde nu exista. Acest aspect este relevat de documentele provenite din arhivele secrete ale fostei URSS si puse recent in circuitul cercetarii. De exemplu, in iulie 1920, Lenin i-a telegrafiat lui Stalin, la Harkov: „Situatia din Comintern este exceptionala. Zinoviev, Buharin si cu mine credem ca ar trebui sa incurajam revolutia din Italia chiar acum. Dupa parerea mea, ar fi bine sa sovietizam in acest timp Ungaria, poate chiar si Cehoslovacia si Romania”. Intr-adevar, documentele atesta ca au fost trimisi emisari spre est si spre vest si, din ordinul lui Lenin, Comisariatul pentru finante a pus la dispozitie milioane de ruble de aur „pentru nevoile revolutiei mondiale”.

Moscova nu a ezitat astfel sa foloseasca „exportul de revolutie de care s-a dezis — in mod oficial — in intreaga perioada comunista. Razboiul sovieto-polon (1920-1921) a fost nu numai un conflict militar, ci si o incercare de a purta flacara revolutiei din Polonia — se credea ca proletariatul din aceasta tara va fraterniza cu Armata Rosie —, pentru ca apoi din Polonia sa treaca in Germania. „Drumul incendiului mondial trecea peste cadavrul Poloniei”, proclama, la 2 iulie 1920, viitorul maresal sovietic Tuhacevski. Pentru Lenin si pentru Comintern, Polonia era, in primul rand, poarta Germaniei si scanteia poloneza ce trebuia sa aprinda focul revolutiei comuniste in patria lui Karl Marx. Razboiul sovieto-polon a fost, asadar, o forma a exportului de revolutie. Si de aceasta data, asteptarile Moscovei au fost inselate. Proletariatul polon a reactionat sub imperiul rusofobiei, nu al solidaritatii internationaliste. Printr-un adevarat miracol de energie si vitejie, polonezii au respins Armata Rosie ajunsa la periferiile Varsoviei.

In Romania agentii sovietici cu misiuni de influenta, propaganda si diversiune si-au facut simtita prezenta inca din toamna anului 1920. In coordonarea si desfasurarea activitatilor de spionaj impotriva Romaniei, serviciile de informatii de la Moscova s-au folosit in mod deosebit de comunistii proveniti din tara noastra.

Obligatia pe care Partidul Comunist din Romania si-a luat-o de a urma intru totul hotararile si orientarile Internationalei a III-a (Cominternul) a creat ingrijorare in randul cercurilor conducatoare si a opiniei publice romanesti. In decembrie 1923, Federatia Comunista Balcanica a stabilit ca PCdR[1] sa adopte lozinca autodeterminarii pana la despartirea de statul roman a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei si Dobrogei, ceea ce insemna un apel la destramarea statului national unitar roman faurit in 1918.

Comunistii sovietici au trecut si la actiuni de destabilizare a statului roman si a altor state, folosind spionajul, atentatele teroriste si chiar interventia armata. Astfel, la 8 decembrie 1920 s-a petrecut un eveniment care a zguduit intreaga opinie publica romaneasca. Este vorba despre „atentatul de la Senat“, actiune terorista pusa la cale si realizata de evreul comunist Max Goldstein, agent cekist, care s-a soldat cu trei victime: episcopul Radu al Oradei, Dimitrie Grecianu — ministrul Lucrarilor publice si ad-interim la Justitie — si senatorul Spirescu.

Intre 23-25 octombrie 1923 s-a desfasurat insurectia marinarilor din Hamburg, actiune minutios pregatita de emisarul Cominternului K. Radek. Esecul acestei insurectii nu i-a descurajat pe partizanii de la Kremlin, adepti ai teoriei privind aprinderea revolutiilor bolsevice in tarile europene. S-a produs insa o schimbare de tactica; nu mai erau vizate statele industriale, ci tarile mai mici si mijlocii din apropierea URSS si anume Bulgaria, Romania, Letonia.

La inceputul anului 1924, strategii „revolutiei comuniste mondiale” de la Kremlin au elaborat „Planul Kolarov” (dupa numele unui conducator bulgar din Comintern), care prevedea dezmembrarea Romaniei in cinci zone, prin actiunile unor grupari paramilitare, infiltrate din URSS. Acestea aveau la conducere cate o ”troika” Cominternista, desemnata de Moscova. „Planul Koralov” avea in vedere inclusiv interventia Armatei Rosii. Primele actiuni aveau sa fie puse in aplicare in toamna aceluiasi an. Astfel, in septembrie 1924 a avut loc asa-zisa „revolutie“ din Basarabia, in realitate un atac terorist, in localitatea Tatar-Bunar, organizat de serviciile speciale sovietice prin intermediul retelelor comuniste din Basarabia. In planurile strategice agresive ale sovieticilor, „revolutia” de la Tatar-Bunar trebuia sa pregateasca terenul pentru interventia Armatei Rosii in Bulgaria. Dar prin interventia energica a autoritatilor romanesti, care au ordonat desfasurarea unor puternice forte militare in sudul Basarabiei, planurile agresive sovietice nu s-au realizat. La fel s-a intamplat si in Estonia, cand la 1 decembrie 1924, comunistii sustinuti de agenti ai Cominternului au incercat fara succes sa preia puterea la Tallinn.

In 1926 spionajul sovietic a reusit sa sustraga, in original, planul de mobilizare a armatei romane. Se releva astfel interesul Rusiei sovietice, exprimat inca din 1921 de Stalin, ca URSS sa sprijine revolutiile in tarile limitrofe prin amestec direct, folosindu-se atat actiunile subversive cat si cele militare. In aceasta consta de altfel esenta conceptiei sovietice privind crearea braului de securitate, strategie ce s-a aflat la temelia politicii externe a Kremlinului in perioada interbelica si in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Pe buna dreptate, istoricul american Keith Hitchins aprecia ca „romanii au capatat astfel o teama aproape irationala fata de URSS”. Pentru romani, Uniunea Sovietica „era inamicul ereditar, totdeauna prezent, totdeauna reprezentand o amenintare pentru existenta tarii”.

Revizionismul ucrainean. Revizionismul ucrainean a jucat un rol minor, mai mult ca factor de presiune si intimidare. Pentru statul roman problema ucainenilor s-a nascut o data cu anul 1918. Miscarea nationalista ucraineana a inceput sa se faca simtita dupa 1919, cand mase compacte s-au refugiat peste Nistru din cauza razboiului civil din Rusia. Pana la desfiintarea statului ucrainean independent, in 1921, acesta a cautat sa aiba relatii bune cu Romania. Elocvent in acest sens este referatul diplomatic adresat guvernului roman, la 26 iulie 1919, care mentiona printre altele: „Guvernul ucrainean declara ca nu doreste a discuta chestiunea frontierei actuale intre cele doua state, considerand Nistrul ca frontiera definitiva intre ele si dorind sa stabileasca pe aceasta frontiera relatiunile cele mai bune de vecinatate

Dupa disparitia statului ucrainean, concomitent cu dezvoltarea problemei ucrainene in Romania, au luat nastere, in centrele mari ale Europei (Viena, Paris, Praga, Varsovia, Berlin) si ale SUA, organizatii culturale, economice si chiar politice nationaliste ucrainene.

In Romania, cea mai veche si mai puternica organizatie a emigrantilor ucraineni era cea a petliuristilor, membri ai asociatiei numita „Republica Nationala Ucraineana”. Aceasta avea un centru principal la Varsovia si altul secundar la Paris, iar programul sau politic viza desprinderea Ucrainei de Uniunea Sovietica si crearea unui stat independent sub forma de republica. Baza operatiunii o constituia Polonia, iar revizio­nismul era declarat exclusiv contra URSS. Tot pe teritoriul Romaniei mai activa si „Comitetul Ucrainean de Asistenta”, care avea 3 000 de membri si filiale in intreaga tara. Din aceasta fractiune a emigrantilor mai faceau parte si alte asociatii, ca de exemplu „Uniunea Fostilor Luptatori Ucraineni”. Desi, in mod formal, nu aveau revendicari teritoriale decat asupra URSS, totusi, prin diferite organizatii culturale ucrainene, intretineau legaturi si colaborau cu miscarile revizioniste care vizau si alte state.

Potrivit unei sinteze informative a SSI, din 3 ianuarie 1939, cel mai numeros grup ucrainean facea parte din URSS, aproximativ 30 milioane. In Polonia ei reprezentau 6 milioane, fiind cea mai importanta minoritate etnica din acea tara, iar in Cehoslovacia traiau 500 000 de ucraineni. Se poate afirma astfel ca, o particularitate a revizionismului ucrainean o constituie faptul ca nu a fost sustinut de un stat national independent, cum era cazul revizionismului bulgar si/sau maghiar. Lipsiti de un sprijin ideologic si logistic din partea unui stat national, nationalistii ucraineni au imbratisat si promovat ideea aplicarii integrale a principiului nationalitatilor, fiind favorizati de o distribuire in mase relativ compacte, in mediul rural, in Bucovina si Basarabia. Daca sovieticii si-au formulat precis pretentiile asupra Basarabiei, ucrainenii au revendicat in general numai regiunile in care populatia ucraineana era majoritara. Pentru Romania, atat revizionismul ucrainean, cat si cel sovietic prezentau o nota comuna, aceea a pericolului slav.

Pentru o mai buna intelegere a problemei ucrainene din Romania, a obiectivelor nationaliste, miscarea revizionista trebuie incadrata in contextul mai larg est-european, care in intervalul 1938-1940 a cunoscut mutatii importante, mai ales sub influenta celor doua mari puteri cu interese in zona, URSS si Germania. In vreme ce guvernul de la Kremlin tintea formarea unui stat ucrainean in granitele URSS, demnitarii de la Berlin vizau crearea unui stat independent ucrainean. Pactul Molotov-Ribbentrop, din 23 august 1939, care a stabilit impartirea zonelor de influenta intre Rusia sovietica si Germania national-socialista a creat si mai mare deruta in randurile populatiei ucrainene. Documentele vremii atesta ca „cedarea Bucovinei de Nord catre URSS [la 26/27 iunie 1940 — n.n.] a surprins si deprimat populatia ucraineana”, ceea ce evidentiaza esenta revizionismului ucrainean, care era indreptat in primul rand contra URSS.

Militarismul german si revizionismul maghiar. Militarismul german si revizionismul maghiar au fost factori care au exercitat o puternica presiune asupra statului roman cu consecinte la fel de grave ca si in cazul revizionismul sovietic. Coordonatele definitorii ale politicii Berlinului si Budapestei — respectiv contestarea vehementa, apoi incalcarea grosolana a prevederilor Tratatului de la Versailles, in paralel cu promovarea unui revizionism strident si inadecvat ce contrasta cu cele mai elementare norme de conduita diplomatica — constituiau fara dubii factorii de risc agravanti pentru suveranitatea, integritatea si securitatea statului roman ce se prefigurau dinspre granita de vest a Romaniei Mari.

Inca din a doua jumatate a secolului al XIX- lea, Romania, mai mult ca toate celelalte tari din sud-estul Europei, a constituit unul din obiectivele primordiale urmarite cu perseverenta de cercurile politico-diplomatice si militare de la Berlin. Principalul motiv care fundamenta un asfel de obiectiv il constituia faptul ca acapararea sau extinderea influentei asupra spatiului carpato-danubian si balto-pontic, inclusiv cu gurile Dunarii, permiteau Berlinului in mare masura largirea pozitiilor strategice care leaga Peninsula Balcanica de spatiile geografice ale Europei Centrale, celei de Nord si celei de Est, valorificarea resurselor sale umane si economice (in special petrol si cereale). Romania a reprezentat o deosebita atractie pentru strategii de la Berlin si dupa instaurarea regimului national-socialist, in ianuarie 1933, asa cum contura doctrina geopolitica reliefata de Hitler in Mein Kampf. Aceeasi importanta se atribuia, in cercurile conducatoare din capitala celui de-al treilea Reich vecinatatii Romaniei cu URSS, si faptului ca dominatia teritoriului roman oferea un excelent cap de pod pentru extinderea zonei de influenta asupra Peninsulei Balcanice.

La randul ei, Ungaria — tara care, in formula politica a monarhiei bicefale (Austro-Ungaria), suferise, luptase pana la capat si pierduse alaturi de Germania in primul razboi mondial — a sesizat corect interesul celui de-al treilea Reich in zona, si, in consecinta, si-a stabilit obiectivele strategice in concordanta cu viziunile geopolitice ale Berlinului. Imediat dupa 4 iulie 1920, Ungaria a actionat constant, pe toate caile, pentru anularea Tratatului de la Versailles si incorporarea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului la statul ungar, precum si a teritoriilor din Slovacia, Iugoslavia si Ucraina subcarpatica, in scopul reconstituirii „Ungariei Mari”. Intregul ansamblu de principii si metode de actiune folosite pentru revizuirea cu orice pret a frontierelor a avut la baza o strategie bine conturata generata de „doctrina hungarismului

Politica revizionista maghiara s-a sprijinit in permanenta nu numai pe actiuni propagandistice ci si pe o vasta retea de organizatii paramilitare cu caracter terorist-diversionist si de spionaj. Infiintate de guvernantii unguri in anii interbelici, majoritatea acestora au fost indreptate impotriva Romaniei.

In actiunile sale revizioniste, Ungaria a folosit o seama de preoti, ziaristi, oameni de cultura, precum si diverse asociatii, societati, fundatii maghiare din Romania. Interesant este ca in cadrul acestor actiuni au fost atrasi si preoti de origine germana, care-si faceau slujba in limba maghiara, precum si un numar insemnat de evrei din Transilania.

Prin virulenta actiunilor intreprinse si folosind din plin sprijinul serviciilor secrete — cu intreaga gama de metode si mijloace specifice —, militarismul german, alaturi de revizionismul sovietic si cel maghiar, a creat comunitatii informative romanesti in perioada interbelica cele mai mari probleme, dar i-a oferit in acelasi timp posibilitatea ca printr-o mobilizare maxima si o dirijare inspirata a surselor de penetrare sa releveze rolul important al informatiei in cunoasterea, sub toate aspectele, a potentialului inamic.

Dar atunci cand contextul international a adus Romania intr-o situatie dificila, pierderile teritoriale au fost acolo unde autoritatea statului roman a fost cel mai mult contestata.

Revizionismul bulgar. Revizionismul bulgar a fost primul fenomen de acest gen cu care s-a confruntat statul roman, el reprezentand un factor de risc pentru siguranta nationala a Romaniei inca din anul 1878. In timp, revizionismul bulgar a cunoscut o evolutie sinuoasa, cu momente de varf in timpul razboaielor balcanice (1912-1913) si al primului razboi mondial (1914-1918), pentru ca, in preajma celei de-a doua conflagratii mondiale, el sa devina din ce in ce mai bine organizat. Revizionismul bulgar a avut ca principal rol contestarea legitimitatii autoritatilor romanesti in Dobrogea.

In perioada interbelica au actionat pe teritoriul Romaniei mai multe organizatii nationaliste cu scopuri politice revizioniste: Organizatia Interna Revolutionara Dobrogeana (VDRO) de dreapta; Organizatia Revolutionara Dobrogeana (DRO) de orientare comunista, finantata de URSS; Organizatia Otet Paisie, cu rol de propaganda, finantata de guvernul de la Sofia si prezenta la Bucuresti sub acoperirea unor organizatii culturale; Organizatia Hristianski Bratislavo (Fratia crestina), prezenta la Bucuresti in 1937, iar peste doi ani si-a instalat biroul la Legatia bulgara din Capitala.

Demnitarii de la Sofia au avut un rol deosebit in organizarea si finantarea acestor organizatii, totul inscriindu-se in politica generala a Bulgariei care revendica teritorii fata de toti vecinii sai. Un important mijloc al revizionismului bulgar a fost cel reprezentat de Legatia bulgara din Romania. Prin aceasta erau transmise sefilor comunitatii bulgare instruc­tiunile de la Sofia, erau acordate o parte din subventii si erau organizate activitatile de propaganda.

Revizionismul bulgar a recurs si la folosirea actiunilor teroriste, cele mai periculoase dovedindu-se atacurile bandelor de comitagii. In Bulgaria, aceste bande erau numite detasamente volante. Documente romanesti din Arhivele militare atesta ca doar in judetul Durostor, in lunile iunie-noiembrie 1922, comitagii au efectuat 96 de atacuri. Actiunile acestora s-au bazat pe sprijinul acordat cu hrana, imbracaminte si adapost si mai ales pe informatiile transmise de familiile etnicilor bulgari, care locuiau in sudul Dobrogei, referitoare la trupele romane si masurile de paza luate de autoritati. Dupa cum informa ziarul „Dobrogea juna”, din 13 septembrie 1923, cu o zi inainte incepuse si primul proces in care au fost implicati 72 de comitagii acuzati de a „fi intins peste aproape intreaga Dobroge […] o organizatie cu sediul central la Sofia, cu scopul de a alipi catre Bulgaria provincia noastra”. Zece dintre cei inculpati au fost condamnati la munca silnica pe viata.

Deosebit de interesant este continutul unui raport al Directiei Generale a Politiei, din 18 iulie 1939, care precizeaza ca numai in judetul Durostor, de altfel cel mai afectat de terorismul comitagiilor bulgari, au cazut la datorie 64 de oameni din randurile soldatilor, jamdarmilor, dar mai ales a padurarilor.

Atacuri s-au inregistrat chiar si in luna august 1940 cand se desfasurau tratativele romano-bulgare de la Craiova, fiind atacate doua autobuze si mai multe posturi de jandarmi, soldate cu morti si raniti. Nu au lipsit nici atentatele cu bombe. La 30 iulie 1940 s-a produs o explozie la casa unui preot roman, eveniment care s-a soldat cu ranirea unei persoane, cu panica si sporirea sentimentului de spaima in randul locuitorilor din apropiere. Un eveniment asemanator s-a produs la 12 august in gara Calarasi, atentatul comis de elemente din detasamentele volante ale revizionistilor bulgari soldandu-se cu pagube materiale.

Un raport diplomatic, din 22 august 1940, mentiona referitor la terorismul comitagiilor „Repetatele incursiuni si atacuri banditesti comise in Cadri­later in ultimile doua saptamani indreptateste afirmatia vehiculata ca ecestea se executa dupa un plan bine stabilit, ca o anexa la actiunea diplo­matica in curs pentru solutionarea problemei revendicarilor fata de tara noastra”. Dupa semnarea Tratatului de la Craiova, la 7 septembrie 1940, atacurile comitagiilor si actiunile lor teroriste au incetat.

Demn de retinut este si faptul ca Dobrogea, care avea o populatie de 811 332 de locuitori — dintre care 44, 2% romani, 22, 8% bulgari si 18,5% turci —, a fost o zona de interes strategic si pentru URSS, ea organizandu-si aici propriile retele de spionaj si diversiune, care uneori concurau miscarile subversive ce aveau ca tinta alipirea acestei regiuni la Bulgaria.

Autoritatile romanesti au reusit sa tina sub control revizionismul bulgar prin aplicarea unor masuri variate care au vizat prevenirea si contracararea actiunilor teroriste ale comitagiilor, printre care organizarea de „caraule de noapte si garda cetateneasca” constituite din locuitori turci si romani in satele din apropierea frontierei cu Bulgaria introducerea starii de asediu (1919-1922) aplicarea unor legi speciale in judetele Durostor si Caliacra dislocarea in zona a unui batalion de 1200 de jandarmi defrisarea unei portiuni de padure, pana la 1200 m in zona de frontiera si pana la 200 m de o parte si de alta a drumurilor, pentru o mai buna supraveghere constituirea de posturi fixe de jandarmi rurali pe frontiera si in apropierea pichetelor de graniceri, pentru a-i sprijini la nevoie colonizarea in zonele respective, incepand cu 1925 si pana in 1940, a unor familii de aromani din Peninsula Balcanica, deprinse „cu vecinatatea deseori agrsiva”. Cu toate acestea, sub presiunea evenimentelor internationale, s-a ajuns la cedarile teritoriale din vara anului 1940.

VULNERABILITATI INTERNE

Majoritatea istoricilor apreciaza ca marile probleme cu care s-a confruntat societatea romaneasca interbelica, generatoare de vulnerabilitati, stari conflictuale si insecuritate, au fost: organizarea politica pe criterii etnice a minoritatilor, antisemitismul, extremismul politic, carentele regimului democratic, contrastele social-economice, conflictul dintre generatii, existenta structurilor informative paralele cu cele oficiale ale statului, si nu in ultimul rand, compromiterea monarhiei in fata opiniei publice.

Organizarea politica pe criterii etnice a minoritatilor. O sursa permanenta de tensiune, mai ales atunci cand a fost manipulata prin actiuni diversioniste din exterior s-a dovedit organizarea politica pe criterii etnice a minoritatilor. Mai trebuie spus insa ca minoritatile nationale s-au situat pe pozitii diferite fata de statul roman.

Minoritatea maghiara a adoptat la inceput (in anii 1918-1920) o atitudine de „rezistenta pasiva , iar dupa Tratatul de la Trianon a inceput sa se organizeze pentru a se opune statului roman, a carui existenta o recunostea doar ca situatie de fapt. Maghiarii din Romania nu s-au putut adapta la conditia de minoritate nationala, dupa ce secole de-a randul s-au obisnuit cu situatia de natiune dominanta.

In decembrie 1922 s-au pus bazele Partdului Maghiar din Romania, a carui conducere a fost asigurata de vechea aristocratie maghiara care se sprijinea pe institutii bancare solide, pe o retea de cooperative, pe biserica si pe numeroase asociatii culturale. Acest partid pretindea ca reprezinta intreaga minoritate maghiara din Romania, desi unii reprezentanti aveau o orientare politica diferita, activand in Partidul Cominist din Romania si in Partidul Social-Democrat. In statutul adoptat de Congresul din octombrie 1928 se preciza: „Membru al Partidului Maghiar devine in mod automat orice cetatean roman de nationalitate maghiara sau care se considera maghiar si care a implinit 20 de ani”.

Din documentele serviciilor de informatii si siguranta romanesti rezulta ca Partidul Maghiar se afla in stransa legatura cu guvernul de la Budapesta, din partea caruia primea instructiuni. Activitatea politica era axata pe apararea intereselor comunitatii maghiare, pe care cauta sa o tina intr-o stare de izolare fata de societatea romaneasca. Partidul Maghiar cerea ca statul roman sa nu se amestece in viata scolilor cu predare in limba maghiara, sa nu impuna aplicarea programelor de invatamant si folosirea manualelor aprobate de Ministerul Instructiunii Publice, dar pretindea ca statul roman sa finalizeze aceste scoli, sa asigure plata invatatorilor si profesorilor, repararea localurilor etc. Infiintarea de scoli romanesti in zonele cu populatie maghiara era considerata ca „un atentat impotriva maghiarimii”, ca o actiune de „schimbare a mediului cultural traditional, prin implantarea unor structuri straine”. Mai mult, Partidul Maghiar revendica dreptul la „autoguvernare” in judetele in care ungurii alcatuiau majoritatea populatiei.

O alta categorie de revendicari se referea la reforma agrara, Partidul Maghiar considerind ca aceasta a urmarit sa loveasca in proprietarii maghiari. A acordat asistenta juridica celor expropiati, care au intentat procese statului roman, multi dintre ei reusind sa-si pastreze importante suprafete de teren arabil care se adaugau la cele ingaduite. In realitate, cele mai mari mosii din Romania, dupa 1921, au apartinut unor baroni si conti maghiari.

Cu toate acestea, Partidul Maghiar a adoptat tactica de a trimite memorii la Societatea Natiunilor, prin care denunta „persecutiile” la care era supusa minoritatea maghiara din Romania.

Minoritatea germana s-a acomodat usor la conditiile noi intervenite dupa 1 decembrie 1918; dispunea de o bogata experienta istorica in calitate de minoritate nationala si ducea o viata comunitara intensa. In septembrie 1921 s-a constituit Uniunea Germanilor din Romania. In viata politica Uniu­nea era reprezentata de Partidul German care adoptase tactica colaborarii cu partidul de guvernamant, pe considerentul ca astfel putea obtine mai lesne satisfacerea revendicarilor specifice. Ele vizau, in principal, domeniul invatamantului si cel al bisericii, pentru care se cerea nu numai deplina libertate de functionare, dar si o finantare mai substantiala din partea statului roman.

Liderii Partidului German au fost supusi unei puternice presiuni venite din partea Partidului Maghiar, care, sub motivul „comunitatii de soarta”, insista pentru o actiune comuna pe plan intern si international impotriva statului roman, pe care-l acuza ca nu respecta tratatul minoritatilor. Partidul German nu a raspuns decat arareori acestor solicitari, intrucat etnicii germani din Romania pastrau inca vie in memorie politica discriminatorie la care fusese supusa in vremea administratiei maghiare din Transilvania.

Din 1932, conducerea Partidului German a fost confruntata cu presiunea curentului de extrema dreapa. Ascensiunea Partidului National-Socialist in Germania a avut un puternic ecou in randul minoritatii germane din afara Reichului, inclusiv din Romana. Oficialitatile de la Berlin sustineau ca germanii din strainatate sunt cetateni cu doua patrii: ai Germaniei si ai tarii in care locuiesc. Ernest W. Bohle, seful suprem al germanilor din afara Reichului, a cautat sa-si subordoneze liderii organizatiilor minoritatii germane din Europa. In acest spirit au fost trimisi in diverse state – inclusiv in Romania – propagandisti de profesie, elevi si studenti, au fost raspandite ziare si reviste national-socialiste.

In septembrie 1932, Fritz Fabricius a creat la Sibiu organizatia Miscarea de Intrajutorare a Germanilor din Romania (Selbst hilfe), cu orientare national-socialista. Fabricius era un om foarte activ, intretinea o legatura permanenta cu Legatia Germaniei din Bucuresti, facea dese vizite in Reich, avea discutii cu fruntasii politici din Berlin. In mai 1933, la putin timp dupa venirea la putere a lui Adolf Hitler in Germania, Fabricius a creat Partidul National-Socialist al Germanilor din Romania. Membrii acestui partid raspandeau brosuri si ziare provenite din Reich, tineau conferinte, purtau uniforme avand ca semn distinctiv zvastica, intonau cantece naziste, au infiintat tabere de munca vrecventate de sute de tineri germani. Pentru a nu fi dizolvat pe baza Jurnalului Consiliului de Ministri, din 9 decembrie 1933, Partidul National-Socialist al Germanilor din Romania si-a schimbat numele in Miscarea de Reinnoire Nationala a Germanilor din Romania. Manevra nu a putut insela guvernul roman, care, la 7 iulie 1934, a decis interzicerea taberelor de munca si desfiintarea acestei organizatii pe motiv ca desfasura activitati „interzise de legile in vigoare”. Cu toate acestea, ideile national-socialiste se raspandisera deja in radurile minoritatii germane din Romania, si nu numai.

Evreii – cea de a treia minoritate din punct de vedere numeric – se gaseau dupa 1918 intr-o situatie complexa, intrucat apartineau unor culturi diferite: cei din vechiul Regat - celei romanesti, cei din Transilvania – culturii maghiare, cei din Bucovina – culturii germane (austriece), iar cei din Basarabia – culturii rusesti.

La sfarsitul primului razboi mondial si in anii imediat urmatori, un numar mare de evrei — dupa unele cifre de ordinul zecilor de mii — au parasit Rusia, Polonia (Galitia) si Ungaria, unde erau supusi la persecutii si
s-au stabilit in Romania, cu deosebire in Moldova si Basarabia. Ei se adaugau evreilor deja existenti in aceste teritorii. Orase mari ca Iasi, Dorohoi, Botosani, Chisinau si Cernauti ajunsesera sa aiba peste 50% evrei. Potrivit unor date statistice, in 1923, in Basarabia numarul intreprinzatorilor industriali din mediul urban era de 36 romani, 202 evrei. In Transilvania, in anul 1925, numarul industriasilor romani era de 1 242, iar cel al minoritatilor nationale (din randul carora se detasau maghiarii) era de 8 714, ceea ce insemna un raport de 12,7% fata de 87,28% in favoarea minoritatilor.

Situatia din universitati, adica acolo unde s-a format miscarea tineretului national-crestin, este si mai graitoare. La Universitatea din Cernauti: Facultatea de filosofie: 174 romani si 574 evrei; Facultatea de drept: 237 romani si 506 evrei. La Universitatea din Iasi: Facultatea de medicina: 546 romani si 831 evrei; Facultatea de farmacie: 97 romani si 299 evrei etc.

Minoritatea evreiasca nu si-a organizat la inceput un partid propriu, adoptand tactica de a actiona, prin diversi lideri, din interiorul tuturor partidelor romanesti in scopul de a influenta adoptarea deciziilor si a liniei politice a statului roman.

In 1923 s-a constituit Uniunea Evreilor Romani ce ingloba evreii din vechiul Regat si organizatiile locale din Basarabia, Bucovina si Transilvania, iar in functia de presedinte a fost ales dr. Wilhelm (Willy) Filderman. Statutul adoptat in 1929 stabilea ca Uniunea Evreilor Romani milita pentru „apararea drepturilor individuale si colective ale populatiei evreiesti din Romania izvorate din Constitutia si legile tarii, precum si din tratatele internationale”.

In 1924 s-a creat Uniunea Sionista din Romania, care se ocupa de adunarea unor sume de bani pentru cumpararea de pamant in Palestina si de pregatirea evreilor de a emigra, mai ales prin invatarea unor meserii practice si rentabile.

In mai 1931 a luat fiinta Partidul Evreiesc, condus de Theodor Fischer si Adolf Stern, care a militat pentru apararea drepturilor si libertatilor prevazute in Constitutie, colaborarea cu natiunea romana. Acest partid si-a exprimat increderea in democratie si a militat pentru excluderea din viata politica a curentelor extremiste.

Potrivit unui referat intocmit in 1939, de Sectia de Studii si Informatii din cadrul Ministerului pentru Minoritati, pana in februarie 1938 se inregistrase un numar de 139 823 evrei „a caror existenta pe teritoriul Romaniei nu-si putea afla nici o explicatie in afara de aceea ca s-au introdus prin frauda”.

Antisemitismul. Antisemitismul a fost un alt factor de risc in sensul ca a tulburat nu o data linistea si echilibrul vietii social-economice, politice si culturale romanesti. Se cuvine sa amintim faptul ca antisemitismul nu a fost un fenomen specific societatii romanesti, ci unul cu caracter general european.

Dupa cum se stie, nationalismul — speranta umanistilor secolului al XVIII-lea — s-a transformat in veacul urmator in filosofia rasismului. Astfel, sentimentul antievreiesc din evul mediu s-a preschimbat in nationalism-antisemit rasist. Max I. Dimont apreciaza ca antisemitismul este o problema psihologica, fiind definit ca ceva irational, ilogic si care izvoraste din forte ale subconstientului. Antisemitismul a fost indreptat impotriva „rasei iudaice si n-are nimic de-a face cu evreul luat ca individ, cu greselile sau cu calitatile sale. Antisemitismul ii cauta in mod deliberat pe evrei, si numai pe evrei, drept tinta, excluzandu-i pe toti ceilalti care ar putea fi „acuzati“ in egala masura pentru vinele, oricare ar fi acestea, ce i se pot aduce evreului. Antisemitismul nu a cautat o solutie, nu a oferit o „mantuire pentru evreu, si nu a oferit o alternativa pentru faptul de a fi evreu. In esenta, se poate spune ca antisemitismul urmareste ideea de evreitate, iar nu pe evreul individual. La sfarsitul secolului al XIX-lea nationalismul a fost manipulat in asa fel, incat sa devina rasism, pentru a da o filosofie a superioritatii clientelei politice, care era formata din uriasa masa a societatii moderne, mai numita si „clasa gulerelor albe uzate , intrucat nu crea bunuri ci oferea servicii. La inceputul secolului al XX-lea, antisemitismul devenise deja un mod de viata politica in Europa, iar Germania a fost centrul manufacturier al doctrinelor antisemite.

Ar mai trebui precizat ca revolutia bolsevica a avut un ecou deosebit in randurile diasporei evreiesti, in special a populatiei sarace. Principalii ideologi si lideri ai revolutiei bolsevice din Rusia (Lenin, Trotki, Buharin etc.) au fost de origine evrei. O buna parte a diasporei evreiesti, in special populatia bogata, a ramas insa credincioasa liberalismului si democratiei. Desi, impartiti in doua tabere radical opuse, ambele urmareau acelasi obiectiv: stapanirea lumii. „Acuzatiile unilaterale, generalizatoare, aduse evreilor in totalitatea lor sunt prin urmare nedrepte – opina pe buna dreptate publicistul Emanuel Badescu. Faptul ca uneori evreii social-demcrati sau liberali i-au sustinut pe cei bolsevici se explica prin legaturile de rudenie ori pe linie masonica. In orice caz, implicarea lor politica la varf a condus la crearea nazismului, stalinismului, cuzismului si chiar a Miscarii Legionare”.

Spre deosebire de unele state din Europa centrala si occidentala, in Romania, antisemitismul nu se intemeia pe conceptii rasiale, nu viza distrugerea fizica a evreilor, ci apararea romanilor fata de expansiunea economica a evreilor. Discursuri antisemite se tineau chiar si la catedrele universitare, in fata studentilor, cazul cel mai elocvent il constituie profesorul A.C. Cuza, profesor de economie politica la Universitatea din Iasi. Acesta a dezlantuit si in parlament interminabile discutii despre aplicarea principiului „numerus clausus , adica proportia studentilor de rit mozaic din institutele de invatamant superior sa fie identic cu proportia minoritatii evreiesti in societatea romaneasca. Corneliu Zelea Codreanu, Capitanul Miscarii legionare, fost student si adept al profesorului A. C. Cuza, declara in Parlamentul Romaniei la 21 decembrie 1931: „Pentru mine este clar si precis: inteligenta sau neinteligenta, parazitara sau neparazitara, morala sau imorala, aceasta populatie [evreiasca — n.n.] este o populatie dusmana aici pe pamantul tarii, si eu inteleg sa lupt impotriva ei prin toate mijloacele pe care mi le pune la dispozitie mintea, legea si dreptul meu romanesc . Numai ca declaratiile nu au concordat cu faptele. Cateva zeci de mii de conationali evrei au cazut victime in timpul tragicelor evenimente din timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), a pogromului de la Iasi (26-30 iunie 1941) si Odessa (20-24 octombrie 1941). Totusi, in contextul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, cand antisemitismul luase proportii in Europa si la noi, autoritatile romanesti au dat dovada de toleranta, permitand evreilor emigrarea, din si spre Romania, cu prioritate celor care doreau sa se stabileasca in Eretz-Israel (Palestina). Din 1939, principalele baze de plecare a navelor cu emigranti evrei — chiar si clandestini — din Europa devenisera porturile Constanta si Sulina.

Extremismul politic. Un alt factor de risc l-a constituit actiunile antiromanesti ale Partidului Comunist din Romania. Din punct de vedere numeric, randurile comunistilor au fost in scadere, de la circa 2 000 in 1922, la 1 500 in 1931 si sub 1 000 la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. PCdR s-a identificat fidel cu interesele sovietice, urmand aproape fara excep­tie o stridenta politica antiromaneasca. O atare linie a gasit ecou cu precadere in randurile minoritatilor etnice, indeosebi printre unguri, evrei, bulgari si ucraineni. Exemplul cel mai edificator este nationalitatea secretarilor generali ai PCdR. Cu exceptia lui Gheorghe Cristescu (Plapumaru), 1922-1924, toti ceilalti au fost neromani, alesi la congrese tinute in strainatate sub obladuirea Cominternului: Elek Köblös (1924-1928), maghiar; Vitali Holostenko (1928-1931), ucrainean; Alexandr Danieluk-Stefanski (1931-1934), polonez; Sena Iakobovits (1935-1936), evreu; Boris Stefanov (1935-1940), bulgar; Miklos Goldberger (1940), evreu; Istvan Foris (1940-1944), secui.

Activitatea sub lozincile antiromanesti ale Cominternului condamna PCR sa ramana un minigrup politic, o secta de credinciosi ai lui V.I. Lenin si I.V. Stalin, fara o aderenta de masa, deschis cu precadere minoritatilor etnice. Spionul sovietic, Boris Lago, intemnitat la Doftana, in anii 1925-1929, scrie in memoriile sale ca a intalnit acolo comunisti rusi, ucraineni, bulgari, maghiari, evrei, dar aproape deloc romani. Pe masura ce controlul Cominternului s-a consolidat asupra PCdR, el a devenit un partid al „popoarelor respinse”, adica fara o baza teritoriala, cum erau evreii, care vedeau in marxism „ideologia universala”, in masura sa le asigure „o noua identitate“, ce depasea atat etnicul cat si nationalul, si maghiarii, trecuti din situatia de dominatori politici in aceea de populatie minoritara si privind cu ostilitate la statul care ii privase de vechiul statut.

Pana la luarea puterii, cu ajutorul URSS, PCdR, trecut in ilegalitate prin Legea Marzescu din 1924, a ramas o organizatie politica periferica, fara importanta in viata politica a tarii, dar al carui principal obiectiv a fost dezmembrarea statului creat la 1918 si nu interesul poporului roman.

Astfel, in 1923, PCdR si-a insusit teza Cominternului in problema nationala si a dreptului la autodeterminare, adoptand o rezolutie sugerata de Buharin, care a ramas in vigoare pe toata durata epocii interbelice. Conform acestei rezolutii, adoptata pe vremea secretariatului lui Gheorghe Cristescu, Romania era declarata un stat multinational, o creatie artificiala a imperialismului apusean; ca urmare, rezolutiile partidului au afirmat continuu dreptul natiunilor conlocuitoare la autodeterminare „pana la completa separare de statul existent“; reunirea Basarabiei cu tara nu a fost niciodata recunoscuta; in 1928, la Congresul al IV-lea, s-a acceptat si teza reunirii Bucovinei cu Ucraina; in 1931, la Gorikovo (langa Moscova) s-a desfasurat Congresul al V-lea al Partidului Comunist din Romania, care a votat „Rezolutia Bela Kuhn” (de la numele celui care a prezidat reuniunea), prin care comunistii din Romania s-au angajat sa lupte energic pentru dezmembrarea statului roman; in 1933, partidul a sprijinit ideea alipirii Dobrogei la Bulgaria, aceasta dupa ce ani la rand sustinuse teza Cominternului care ceruse crearea unei Dobroge independente.

Unii tineri comunisti s-au dedat chiar la actiuni teroriste, provocatoare, prin care urmareau destabilizarea tarii. De exemplu, in seara zilei de 3 aprilie 1936, s-a primit la Chestura Politiei din Targu Mures un denunt impotriva unor studenti comunisti din Cluj care, luand legatura cu colegi de-ai lor, pusesera la cale un atentat cu bombe ce urma sa aiba loc, la 5 aprilie, la cantina studenteasca de la Palatul Culturii. In acele zile se desfasura in orasul transilvan Congresul Uniunii Nationale a Studentilor Crestini din Romania. Facandu-se o perchezitie la locuinta comunistitului Alexandru Mihail – cel ce trebuia sa indeplineasca „misiunea” respectiva – s-au gasit patru bombe in curs de confectionare si un revolver incarcat, cu o rezerva de 30 de cartuse. Interventia prompta a organelor Ministerului de Interne a dus la prevenirea unui atentat ce se putea solda cu numeroase victime.

Devine acum explicabil tonul folosit de documentele informative ale organelor de siguranta in evaluarea activitatii comunistilor romani: „Membrii miscarii comuniste din Romania trebuiesc priviti nu ca fii ai natiunii romane, adepti ai vreunui curent politic oarecare, ci ca elemente ale armatei inamice, activand cu mijloace si in scopuri criminale pe teritoriul tarii ori ca „organizatia comunista clandestina din Romania apare doar ca un instrument activ al politicii imperialiste a Moscovei, politica ce tinde la dezagregarea statelor nationale si la expansiunea teritoriala a statului bolsevic”.

La celalalt pol s-a aflat extremismul de dreapta, ai carei exponenti au fost legionarii. Miscarea legionara a aparut in societatea romaneasca interbelica ca negare a democratiei, afirmarea statului totalitar si exaltarea virtu­tilor crestine in duhul cultului autohtoniei si romanismului. Legiona­rismul a combatut viguros pacatele politicianismului romanesc si i-a acuzat pe evrei — dar si pe cei care intrau in afaceri, sau ii ajutau pe evrei — de a fi la originea mai tuturor relelor din societatea romaneasca. „Puri“ si „duri“, in marea lor majoritate tineri, legionarii s-au vazut ca niste arhangheli, arzand cu sabia de foc cangrenele lumii in care traiau. Nationalismul cu tenta religioasa si organizarea paramilitara au atras in randurile Miscarii legionare un larg evantai de aderenti, de la membri de familii boieresti (Cantacuzino, Ghica, Sturdza) la tineri de mare cultura (Mircea Eliade, Emil Cioran), multi din cei trecuti prin universitate, fascinati de profesorul Nae Ionescu, partizan al unui regim autoritar care sa curme agitatia sterila a partidelor. Reactia mai intai palida, apoi de o duritate extrema, a autoritatilor romanesti fata de o miscare minoritara, dar energica a tinerilor, si cu mari capacitati de seductie, a inaugurat un ciclu al violentei, cu asasinate si executii ce au insangerat viata politica romaneasca. Urmatoarele repere istorice sunt, credem, elocvente.

In septembrie 1923 Corneliu Zelea Codreanu a pus la cale un complot ce viza asasinarea directorilor ziarelor „Lupta”, „Adevarul” si „Dimineata” care criticau actiunile nationaliste si extremiste. Planul nu a putut fi pus in practica pentru ca organele de politie au fost informate la timp si au luat masuri speciale de protectie.

In ziua de 8 octombrie 1923 a fost descoperit complotul din Dealu Spirii. Conducatorii ultranationalisti ai miscarii studentesti, viitori legionari in frunte cu Corneliu Z. Codreanu, hotarasera impuscarea politicienilor „tradatori (care votasera Constitutia) si a „plutocratilor” evrei. Toti au fost arestati si judecati, dar nici unul condamnat. La 24 octombrie 1924 prefectul de politie din Iasi, Constantin Manciu, a fost asasinat de Corneliu Z. Codreanu, viitor capitan al legionarismului arhanghelist. Procesul s-a prelungit un an de zile si pana la urma Curtea cu Juri de la Tribunalul Turnu-Severin l-a achitat pe motiv ca s-a aflat in „legitima aparare“. In ciuda probelor evidente, chiar si a recunoasterilor din partea celor implicati, instanta de judecata i-a achitat. A inceput astfel seria compromisurilor justitiare care au constituit pentru legionarism adevarate „momente de glorie”. Tentativele de crima si crima nepedepsita le-au creat iluzia ca sunt puternici, iar autoritatile nu le pot face nimic. Asa s-a ajuns ca seria atentatelor teroriste sa continue. In decembrie 1933 a fost ucis I.G. Duca, prim-ministru liberal in exercitiu, iar in 1936 s-a produs un oribil asasinat, victima fiind Mihai Stelescu — un legionar care facuse o disidenta, asa numita „Cruciada a Romanismului”. La 29-30 noiembrie 1938, Corneliu Z. Codreanu, condamnat la 10 ani munca silnica in urma unui proces inscenat, impreuna cu „nicadorii” sau „triumvirii” — asasinii lui I.G. Duca — si „decemvirii”, asasinii lui M. Stelescu, au fost ucisi din ordinul lui Carol al II-lea cu complicitatea lui Armand Calinescu in timp ce erau transportati de la inchisoarea Ramnicu-Sarat la Jilava. Pentru a se razbuna legionarii au incercat, dar fara sa reuseasca, mai multe tentative de asasinat impotriva lui Armand Calinescu. La 21 septembrie insa tentativa a reusit, si o echipa „a mortii” formata din 9 legionari l-au asasinat pe Armand Calinescu, al doilea prim-ministru in exercitiu cazut victima terorismului. Fata de ultimul atentat, regele Carol al II-lea a reactionat cu virulenta, antrenand si organele de politie si siguranta. Peste 500 de legionari au fost ridicati si executati fara judecata, ceea ce, dupa toate normele juridice, o astfel de actiune este considerata ca terorism de stat.

Disputa sangeroasa, intre regele Carol al II-lea si Miscarea legionara pentru suprematia in cadrul regimului totalitarist, a reprezentat cel mai puternic factor de instabilitate social-politica, cu urmari catastrofale pentru prestigiul statului roman, dar si pentru suveranitatea si integritatea teritoriala.

Carentele democratiei romanesti. Carentele democratiei romanesti au constituit, la randul lor, o sursa de instabilitate si insecuritate pentru societatea romaneasca, care pana la urma au dus la instaurarea regimurilor totalitare in Romania. Unele atitudini si gesturi politice derutau masa de cetateni, care, lipsiti de o cultura civica adecvata, nu le puteau intelege. Astfel, adversarii din partidele democratice se etichetau reciproc cu expresii ca: „hoti de urne“, „criminali“, „tradatori“, „reactionari“. Iuliu Maniu, presedintele Partidului National, califica alegerile pentru Adunarea Nationala Constituanta, din martie 1922, ca un „scandal european“, si nu recunostea Parlamentului ales dreptul de a legifera in numele natiunii romane. Partidul National si Partidul Taranesc nu au participat la serbarile incoronarii regelui Ferdinand la Alba-Iulia (octombrie 1922), sub motiv ca acestea fusesera reduse de liberali la rolul unei simple manifestatii de partid.

Discutia si votarea Constitutiei (din martie 1923) au dat nastere la vii controverse. Partidul National si Partidul Taranesc au denuntat noua Constitutie in termeni de viguroasa critica: „act abuziv”, „emanatie a conceptiei absolutiste a puterii executive, fara consultarea vointei nationale” si au declarat ca ele „considera aceasta Constitutie fara putere de a lega vointa cetatenilor, fara putere de lege si de drept nula! ”. Ceea ce s-a nascut la adapostul baionetelor nu va trai decat prin baionete”, se incheia dramatic declaratia citata de Ion Mihalache, in numele celor doua partide care s-au si retras din adunare. Cu indreptatire, sublinia istoricul Florin Constantiniu, ca „in tara lui Caragiale a fost insa posibil ca, dupa condamnarile atat de raspicate si dupa declaratiile categorice de nulitate a Constitutiei, cele doua partide, fuzionate in 1926, sa guverneze pe baza ei!”. Ceea ce trebuie retinut este ca pericolul venea din partea politicianismului vorbaret si neproductiv, care in practica insemna cultivarea de catre partidele de opozitie a unei imagini extrem de sumbre asupra societatii romanesti si tendinta de a arunca intreaga vina asupra guvernantilor. Octavian Goga scria cu amaraciune ca eram „poporul cel mai nepregatit politiceste si cu nivelul moral cel mai scazut”.

O alta carenta rezulta din sistemul ce propulsa la conducerea statului fortele politice. Constitutia ii permitea regelui sa desemneze in chip arbitrar un partid care sa formeze guvernul si care, ulterior, sa organizeze alegeri generale al caror rost era acela de a confirma alegerea facuta de suveran.Cu exceptia alegerilor din toamna anului 1937, nici un partid nu a pierdut un astfel de scrutin, in care era convocata o populatie pe jumatate analfabeta si rurala in proportie de 80%. Furturile de urne, incalcarea normelor constitutionale, teroarea si politicianismul desantat sub care s-au desfasurat alegerile, constituie aspecte nelipsite in viata politica a Romaniei interbelice.

Chiar si politica de aliante intre partide a derutat opinia publica. Astfel, in noiembrie 1937 s-a incheiat acel straniu cartel electoral (numit si pact de neagresiune) intre liderul unui partid democratic, Iuliu Maniu, si capitanul Garzii de Fier, Corneliu Z. Codreanu. Prin acest „gest politic“, legionarii au primit in fata electoratului un certificat de legitimitate (cu toate ca Miscarea legionara fusese scoasa in afara legii in ianuarie 1931 printr-un act emis de Ion Mihalache, care la acea vreme era ministru de Interne). S-a dublat forta de soc a extremismului de dreapta, iar succesele sale politice au capatat proportii considerabile.

Pentru a face tabloul si mai consistent al factorilor de risc generatori de insecuritate in societatea romaneasca interbelica, trebuie sa consemnam ca dezvaluirile in presa ale afacerilor „Skoda“ si „Gagero in 1933-1934 urmate de interminabile certuri in Parlament au scos la iveala carentele in moralitatea clasei politice romanesti. Numeroase personalitati de vaza ale vietii politice din Romania au fost implicate in tranzactii tenebroase, ilegale, prin care cinstea si onestitatea fata de interesele statului roman au fost inlocuite cu profituri prin coruptie. S-a vorbit in istoriografia romana, si nu fara temei, ca societatea interbelica romaneasca la varf era dominata de „dezmatul coruptiei instaurat de camarila regala, sub obladuirea suvera­nului”, regele Carol al II-lea, care la randul lui era probabil „cel mai corupt om din tara”. S-au facut numeroase deturnari de fonduri din sumele alocate inzestrarii armatei cu armament. Dar inainte de toate s-a reliefat starea precara in ce priveste inzestrarea si echiparea armatei romane, tocmai datorita acestor practici. Efectele crizei economice din anii precedenti au ingreunat si mai mult posibilitatile obtinerii de fonduri destinate apararii.

Mai mult, prin manevre oculte si combinatii lipsite de scrupule, numerosi politicieni au cautat sa manipuleze organizatiile politice extremiste in scopul de a-si lichida adversarii politici. Elocvent este discursul in Senat, la 28 iunie 1939, a lui Victor Iamandi, fruntas liberal, in care preciza printre altele: „Oamenii nostri politici, deprinsi sa-si aranjeze situatiile prin combinatii de culise sau intrigi usor de plasat, au inceput sa speculeze miscarea extremista de dreapta, incercind s-o utilizeze impotriva adver­sarilor”.

Contrastele social-economice si conflictul dintre generatii. Un serios factor de instabilitate l-a constituit contrastele social-economice. Observatorii straini sunt unanimi in a releva juxtapunerea ciudata dintre luxul si rafinamentul occidental si primitivitatea traiului romanesc: „Nu-mi va fi dat niciodata — scria Ivor Porter, venit in Bucuresti in 1939 si devenit mai tarziu agent secret britanic — sa mai vad o tara cu atatea contraste si contradictii […]. Automobile Laganda, Hispano-Suiza si Packard goneau pe soselele nationale, dar trebuiau sa ocoleasca care cu boi sau sa franeze brusc, in noapte, in fata unei cete de tigani care-si faceau de mancare pe asfaltul fierbinte”.

In Romania interbelica, economia capitalista nu a fost dublata de o democratie autentica, asa cum s-a intamplat, de exemplu, in Cehoslovacia. Fractura dintre guvernanti si guvernati a fost atat de adanca, incat pana si oficiala Enciclopedie a Romaniei din 1939 a constatat-o si i-a prezentat urmarile: „Intre clasa conducatoare, a celor puternici, a celor bogati, a celor ce pot influenta politica (sa zicem a guvernantilor) si a celorlalti, a guvernatilor, exista un drum greu de strabatut […]. Guvernantii nu reactioneaza impotriva unei legi gresite sau spectaculoase: i se adapteaza, dar o golesc de continutul ce l-a avut in mintea autorilor ei. Inexistenta unei clase de mijloc a agravat prapastia intre guvernanti si guvernati prin faptul ca n-a putut crea si pregati personalul subaltern calificat pentru aplicarea legii in spiritul ei”. Octavian Goga vorbea despre faptul ca „politicienii venali si taranimea flamanda nu pot sustine credinta intr-o idee”.

Romania Mare sau mai exact societatea romaneasca din frontierele ei a continuat sa evolueze intre vechile coordonate ale bacsisului si hatarului. Spiritul civic, fara de care nu exista democratie adevarata, nu s-a putut dezvolta in aceste conditii. Democratia a ramas firava si, in anii ’30, ea avea sa fie asaltata de doua totalitarisme: legionar si monarhic, in vreme ce al treilea, comunismul, statea la panda.

Fracturile sociale, polarizarea societatii romanesti — viata luxoasa a minoritatii conducatoare si saracia marii majoritati —, coruptia si relaxarea morala l-au facut pe cunoscutul ziarist american Cyrus Sulberger, aflat in Romania in ajunul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, sa scrie in memoriile sale: „Daca a existat vreodata o tara care sa merite o revolutie, aceasta a fost Romania de atunci”. Revolutia, cand ea avea sa vina, va fi una trucata, fiind o forma a ocupatiei sovietice. Pana atunci, Romania a cunoscut doua decenii care, in perspectiva calamitatilor politice ce le-au urmat, au parut mirifice.

O alta sursa de insecuritate pentru societatea romaneasca interbelica poate fi identificata in conflictul dintre generatii. A fost desfasurata o adevarata campanie a „tinerilor” impotriva „batranilor”. Se aprecia ca toate relele de care sufera Romania se datorau „batranilor”, ce se aflau la conducerea statului. In opinia unor carturari si oameni politici, intre care Nae Ionescu, „batranii” nu aveau capacitatea de a se adapta „noilor conditii de viata”, fapt pentru care regele Carol al II-lea s-a adresat tinerilor politicieni cu indemnul: „puneti batranii la arhiva si luati fraiele conducerii. Voi, tineretul, puteti conta pe sprijinul meu”.

Conflictul dintre generatii a dus la radicalizarea tineretului, ceea ce a creat o noua starede spirit. Studentimea reprezenta partea cea mai luminata a tinerii generatii care-si cauta un ideal. Vechea generatie isi realizase misiunea istorica, respectiv, intregirea neamului.

Cel care s-a incumetat sa formuleze noul ideal a fost Mircea Eliade, in 1927, intr-o suita de articole, intitulate „Itinerariu spiritual”. Eliade aprecia ca romanii se puteau impune prin cultura: „Aveam datoria sa largim considerabil orizontul cultural romanesc, deschizind fereastra catre univer­suri spirituale ramase pana acum inaccesibile”. Intuitia lui Mircea Eliade – care a devenit purtatorul de cuvant al generatiei sale – s-a dovedit a fi corecta, iar perioada interbelica a fost cea mai rodnica, din punct de vedere al realizarilor spirituale din intreaga istorie de pana acum a poporului roman. Prin varfurile sale, in variate domenii – de la matematica la medicina, sociologie, istoriografie, filozofie, muzica, sculptura etc.- romanii s-au impus in constiinta Europei si a lumii.

Totusi, viata celei mai mari parti a tineretului studios era extrem de grea. In 1928, facand o vizita in caminele Universitatii din Bucuresti, Nicolae Iorga gasea „conditii materiale si morale in adevar ingrozituare […] Baieti si fete erau impreuna, intr-o dezgustatoare promiscuitate, care rapeau studentelor orice feminitate, orice grija de trup, orice constiinta a demnitatii personale […] Sala de mancare, intr-o hruba subterana, cu scarile lunecos de murdare, avea fete de mese neschimbate cu saptamanile […] Casa lui Pompiliu Eliade, inchiriata pentru un asemenea scop, nu mai era decat o ruina pangarita, in care tinerii fara capatai dormeau tarziu dupa-amiaza si raspundeau decanului fara sa-si ridice capul de pe perina […] In subsol, unde curgea apa pe pereti, un nenorocit se trudea sa-si prepare examenul”.

In Parlament si in presa scrisa incepuse sa se vorbeasca si sa se scrie tot mai mult despre „criza universitatilor”. Comentand aceasta situatie, Mihail Ralea scria: „Parerile sunt unanime in a constata o decadere simtitoare a invatamantului superior. Profesorii se selecteaza adesea dupa criterii politice, iar in unele parti se pare ca s-a inaugurat nepotismul papal, catedrele fiind ereditare. Concursurile se tin rar. Profesorii sunt absenteisti, fara interes pentru catedra, astfel ca a trebuit o aspra modificare a legii ca sa fie chemati la datorie. Studentii, desi in numar superior celor mai mari centre universitare occidentale, sunt in genere slab pregatiti, tulburenti, preocupati de materialism si politicianism. Unii dintre ei, ajunsi in ultimii ani, n-au inca nici notiunile din liceu. Si cercul e vitios: profesorii de universitate acuza pe cei de liceu ca le trimit elemente slabe, iar cei de liceu raspund ca Universitatea trimite slabi profesori secundari, care mai sunt dupa aceea si impovarati cu ore nenumarate, prost platiti, deprimati”.

In primele doua decenii ale secolului XX, cel mai apreciat profesor universitar a fost Nicolae Iorga – considerat „apostolul neamului” -, popularitatea sa prelungindu-se si dupa Marea Unire. Treptat, incepand din 1922, o alta „stea” s-a impus pe firmamentul vietii universitare: profesorul Nae Ionescu. In anii ’20 - ‘30, studentii care veneau sa-l asculte pe Nae Ionescu il considerau promotorul unei noi stari de spirit in societatea romaneasca. Spre deosebire de aproape toti profesorii universitari, care se prezentau in fata studentilor ca niste eruditi, posesori ai „adevarului absolut”, afisand un aer de superioritate, Nae Ionescu a folosit „tehnica socratica”, tinand lectii familiare, calde, dramatice, lasand impresia ca improvizeaza cu sinceritate absoluta in fata studentilor. El era adeptul „trairismului”, sustinand: „Nu stii decat ceea ce traiesti tu”. Era foarte apropiat de studenti, cultiva relatii cu anumiti tineri, pe care-i trata ca pe egalii sai. Pe aceasta cale, a legaturii directe cu studentii, dar si prin intermediul ziarului sau „Curentul”, Nae Ionescu a creat un curent de opinie ostil partidelor politice, democratiei si Occidentului. Trecerea lui Nae Ionescu departea lui Corneliu Zelea Codreanu, la inceputul anului 1934, a contribuit la cresterea influentei si prestigiului Garzii de Fier. Faptul ca profesorul aparea alaturi de „capitanul” Miscarii Legionare, pe care-l considera un conducator „nascut nu facut”, singurul capabil sa „mantuiasca” si sa „salveze” Romania, a avut un rol important in trecerea unor tineri si valorosi intelectuali de partea Miscarii Legionare.

Pe fondul discreditarii partidelor democratice si al cresterii curentelor de extrema dreapta, radicalizarea tineretului si noua sa stare de spirit au facut ca o buna parte a opiniei publice sa se orienteze spre nationalismul legionar. In astfel de circumstante, Corneliu Zelea Codreanu a devenit un om popular, iar aceasta stare de spirit s-a reflectat in rezultatele alegerilor parlamentare din decembrie 1937, cand legionarii au obtinut aproape 500 000 de voturi, devenind a treia forta politica, dupa PNL si PNT. Dar, a intervenit lovitura de stat, de la 10 februarie 1938, cand regele Crol al II-lea a pus capat regimului democratic pluripartidst din Romania.

Structurile informative paralele. Crearea si functionarea unor structuri informative paralele si concurente cu cele oficiale ale statului, conduse de oameni politici sau de oculta de la Palat, au constituit un factor de risc, intrucat au antrenat ziaristi, cadre, agenti si ofiteri de informatii spre o activitate clandestina cu tinte politice. Prin aceasta s-a ajuns la o confuzie grava intre cunoasterea jocului politic si politica propriu-zisa. Pe de alta parte, prezenta acestor structuri informative paralele a dus la numeroase scurgeri de informatii secrete, sau de interes national, unele din ele cu consecinte greu de evaluat.

Partidele politice consecvent democratice, PNT si PNL, si-au creat structuri informative proprii, ce le asigurau date si informatii cu caracter social, economic, politic si militar in baza carora conducerile lor isi intocmeau programe de guvernamant, pregateau propaganda electorala sau se orientau in problemele de politica externa. Pe langa acest rol, structurile informative ale partidelor si organizatiilor politice aveau si atributii contrainformative, cautand sa descopere eventualii agenti de influenta infiltrati in propriile randuri de Siguranta statului, Serviciul Secret sau partidele politice rivale. In general, actiunile acestor structuri aveau un caracter preventiv, fiind indreptate contra uneltirilor de tot felul, actiunilor diversioniste cu caracter politic sau prin care se urmarea compromiterea unor lideri. Un Raport intocmit de Serviciul Secret la 1 decembrie 1934 atesta ca Iuliu Maniu, liderul PNT „isi are constituit un birou de informatii din care fac parte — in mod absolut secret — mai multi ziaristi, printre care… Fermo de la Universul, cat si cativa devotati, pusi in legatura cu comandantul garzilor maniste din Bucuresti, dl Tempea, si cu secretarul sau particular Petrusca, care sta in mod continuu in Bucuresti in vederea acestui scop”.

De asemenea, Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea, isi crease un serviciu privat de informatii, aspect atestat atat de documentele arhivistice pastrate, cat si de o serie de memorialisti de marca, printre care Armand Calinescu si Pamfil Seicaru. Principalele preocupari clandestine ale acestui serviciu privat era „controlul convorbirilor telefonice si interceptarea corespondentei ministrilor . Era condus de un anume Stanescu, in 1934 pentru putin timp chiar director al Sigurantei Generale a Statului, si de Pitulescu, director general al Postelor, care prestau la locul lor de munca „ore suplimentare“, probabil copios remunerate.

La randul lui, regele Carol al II-lea isi crease un Serviciu Secret personal condus de maresalul Palatului, Ernest Urdareanu. Suveranul simtise ca de la Palat se scurgeau informatii importante despre manevrele sale oculte si probabil a cautat sa se protejeze. Din scrierile sale memorialistice si „Insemnarile zilnice” nu rezulta daca a reusit sa depisteze ori sa neutralizeze „sursele umane” care-l tradau. Dupa cum atesta insa documentele secrete germane la care au avut acces istoricii, dupa al doilea razboi mondial, unul dintre cei mai periculosi spioni din anturajul regal s-a dovedit a fi fost chiar soferul regelui, pe nume Georg Schuster. Acesta era un versat agent al serviciilor de spionaj germane, pregatit si infiltrat dupa toate regulile conspirative. Intre anii 1930 si 1940, Schuster a reusit sa transmita ofiterilor de legatura acoperiti, ce functionau cu statut de diplomati in cadrul Legatiei germane de la Bucuresti, numeroase informatii despre Carol al II-lea si Elena Lupescu. De la Legatie, informatiile – verificate, prelucrate si sintetizate – ajungeau la Berlin, unde probabil faceau deliciul inaltilor demnitari ai celui de-al treile Reich, dar ii punea si la curent despre intentiile si manevrele politice ale suveranului roman.

Chiar si regele Mihai I, ale carui conceptii despre guvernarea si rolul monarhiei intr-un stat de drept era total opusa tatalui sau, a mostenit totusi practica organizarii unui serviciu secret personal. Arthur Gould Lee, primul biograf oficial al regelui Mihai, consemneaza: „Statul Major ii trimitea [regelui — n.n.] harti speciale si rapoarte la palat, dar ele nu descriau decat situatii depasite. De aceea el si-a creat propria lui retea de informatii, formata dintr-un mic grup de tineri, care detineau functii guvernamentale si care erau devotati tronului. Rapoartele lor ii parveneau regelui pe cai sigure. Aceasta organizare, asa slaba cum era, il servea bine pe regele Mihai, el putand sa se informeze nu numai asupra razboiului, dar si asupra situatiei politice interne si externe”.

Un serviciu de informatii propriu isi crease si Miscarea legionara. Horia Sima sustine in lucrarea sa memorialistica faptul ca o data cu aparitia Corpului Muncitoresc Legionar, capitanul, Corneliu Z. Codreanu, daduse dispozitii pentru organizarea unei structuri informative. Exista si atestari documentare, ce vin sa confirme si sa intregeasca aceste afirmatii. Un raport al Serviciului Secret, din 22 iunie 1937, mentiona ca Ioan Belgea, comandantul Corpului Razleti, era seful structurii informative a legionarilor, subordonata Partidului Totul pentru Tara. Acesta primise dispozitii din partea Capitanului, sa supravegheze indeaproape activitatea lui Nicolae Titulescu, ce exprima opinii vehement antilegionare. La 28 septembrie 1937, Serviciul Secret semnala din nou ca Ioan Belgea primise ordin de la Capitan sa organizeze un Serviciu de Informatii al Miscarii legionare „cu concursul fruntasilor legionari si al celor ai Asociatiei prietenilor legionari“. Dispozitiile lui Corneliu Z. Codreanu mai prevedeau „infiintarea pe langa fiecare organizatie judeteana sau corp legionar a cate unei sectii de informatii, condusa de un comandant sau ajutor de comandant legionar , care sa functioneze in beneficiul Partidului Totul pentru Tara.

Compromiterea monarhiei. Nu intamplator am lasat la urma problema compromiterii monarhiei. De ea se leaga multe din necazurile societatii romanesti interbelice, fapt pentru care merita o tratare speciala. Dupa 1990 s-a vorbit foarte mult in presa ca pentru Romania, monarhia a constituit o institutie de echilibru. Ideea este, trebuie sa recunoastem, generoasa. Dar daca privim cu atentie ce s-a intamplat cu monarhia romaneasca in ultimul deceniu al perioadei interbelice, atunci nu ne ramane decat sa afirmam, fara teama de a gresi, ca o astfel de teza este complet falsa.

In realitate, regele Carol al II-lea a dus o viata aventuroasa si extravaganta inca inainte de urcarea sa pe tron. In timpul primului razboi mondial s-a casatorit la Odessa cu Zizi Lambrino care i-a daruit un fiu, pe Mircea. Din ratiuni de stat si oportunitate politica s-a vazut nevoit sa desfaca aceasta casatorie morganatica pentru a o lua pe printesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei. Din aceasta casatorie a rezultat Mihai I. Inca din timpul casatoriei, Carol al II-lea intretinea relatii amoroase cu Elena Lupescu, evreica, sotie de ofiter, ceea ce a scandalizat opinia publica. In 1926, Carol al II-lea, silit de regele Ferdinand I sa renunte la Lupeasca, a preferat sa plece cu ea in exil la Paris si sa renunte la tron. A fost proclamat rege Mihai I sub regenta, pentru ca era minor, avea doar 5 ani. Contrar oricaror precepte ale Casei Regale, Carol al II-lea s-a intors in iunie 1930, fiind sprijinit si de anumiti lideri politici, printre care si Iuliu Maniu. Pentru faptul ca nu si-a respectat fagaduinta de a renunta la Lupeasca, Iuliu Maniu s-a declarat imediat cel mai inversunat adversar al regelui Carol al II-lea. Mai mult, in vreme ce in tara se intensifica spiritul antisemit, Carol al II-lea se afisa la ceremoniile oficiale cu „Duduia (Elena Lupescu), iar pe regina Elena a exilat-o in Italia.

Deceniul de domnie al lui Carol al II-lea (1930-1940) a inregistrat efortul regelui de a institui in locul monarhiei constitutionale una autoritara sau chiar o dictatura regala (exista inca discutii intre istorici in privinta caracterizarii regimului din Romania in anii 1938-1940).

Carol a fost un adversar al democratiei parlamentare pe care o acuza ca naste „guverne de palavrageala , pentru a-i relua formula. Intr-o perioada cand curentele totalitare, comunist sau fascist, se afirmau tot mai viguros sub aspectul eficacitatii, competitia intre democratie si dictatura parea sa fie favorabila celei din urma.

In anii 1938-1940, Carol al II-lea a putut sa-si vada implinit vechiul sau obiectiv: puterea personala, legalizata printr-o Constitutie croita pentru rege, devenit conducator al partidului unic (Frontul Renasterii Nationale, apoi Partidul Natiunii) si dispunand de toate parghiile puterii. Democratia romaneasca a primit astfel o grea lovitura. Ea insasi era insa atat de firava, incat in 1938 — asa cum a remarcat profesorul Stephen Fischer-Galati — confruntarea nu a fost intre dictatura regelui si democratie, ci intre totalitarismul legionar si cel regal.

Dintre toate partidele, legionarii erau cei mai primejdiosi pentru noua formula de guvernare si, pentru a-i lichida, regele a recurs la asasinate si executii. Daca dictatura regala ar fi curmat ceea ce suveranul numea „tirania, adesea atat de nepotrivita, a meschinelor interese de partid“, poate ca ea nu ar fi fost lipsita de anumite merite. Intereselor „meschine“ de partid li s-a substituit insa ceea ce s-ar putea numi „lupescocratia“, caci amanta regelui — „Duduia” — a devenit o a doua persoana a tarii . Spre deosebire de o Eva Braun (amanta lui Hitler) sau Claretta Petacci (amanta lui Mussolini), care nu au intervenit (nici nu au fost lasate sa intervina) in viata politica, Elena Lupescu, folosindu-se de ascendentul pe care il avea asupra regelui, a decis echipa lui de colaboratori. Constantin Argetoianu a relevat ca, in ultima instanta, criteriul de baza al carierei unui om politic a devenit relatia cu doamna Lupescu. Oricine a ajuns in conflict cu „Duduia si-a frant aceasta cariera.

Cu indreptatire, istoricul Florin Constantiniu aprecia ca in timpul celor doi ani de domnie autoritara a lui Carol al II-lea s-au plantat toate „bombele” viitorului: terorismul, asasinatul politic, caruia i s-a raspuns tot prin asasinat politic, fara judecata — cazul legionarilor —, criza si cresterea miscarii de extrema stanga, plebiscitul organizat ca o farsa, coruptia, aparitia camarilei, guvernarea prin decrete, cultul personalitatii etc. Omul de pe strada a considerat ca: „Dupa unchiu’ fondator/si tatal intregitor/Carol Rex lichidator”. Dar el, regele, „impartea responsabilitatea catastrofei cu clasa politica a tarii, ramasa prizoniera a meschinelor interese de partid”.

Am trecut in revista sumar si fugitiv aceste mari probleme ale societatii romanesti din perioada interbelica, la care evident se mai pot adauga si altele, pentru a sublinia ca ele nu au avut menirea de a contribui la consolidarea societatii romanesti, a regimului democratic si a statului roman — Romania Mare —, ci, dimpotriva, au erodat treptat intregul edificiu creat cu atatea jertfe in 1918-1919 si confirmat prin tratatele de pace.

Toate eforturile depuse de guvernele Romaniei ce s-au succedat intre anii 1920-1940, de a asigura inviolabilitatea frontierelor tarii, unitatea si integritatea teritoriala, la nord, est si sud, s-au dovedit pana la urma lipsite de succes. Politica guvernelor Romaniei din perioada interbelica nu a putut domoli diferendele cu principalii vecini revizionisti: URSS, Ungaria si Bulgaria.

Rapturile teritoriale din vara anului 1940, mai intai pierderea Basarabiei, Bucovinei si tinutului Herta prin agresiunea URSS din 26 iunie, apoi pierderea nord-estului Transilvaniei prin arbitrajul de la Viena din 30 august in favoarea Ungariei si cedarea Cadrilaterului, cele doua judete, Durostor si Caliacra, din sudul Dobrogei, la 7 septembrie, in favoarea Bulgariei, demonstreaza ca statul roman dispunea de institutii slabe si incapabile sa riposteze cu forte proprii impotriva conjugarii factorilor de risc interni si externi.

Orice investigatie istorica obiectiva trebuie sa evite starea emotionala, sa depaseasca faza lamentarilor si sa priveasca cu luciditate realitatea. Pe noi ne intereseaza insa rolul si locul serviciilor de informatii in sistemul apararii si sigurantei nationale din acea perioada, fapt pentru care va trebui sa abordam in continuare cateva aspecte caracteristice: principalele structuri organizatorice ale comunitatii informative, elementele de doctrina, cadrul juridic si tehnico-metodologic, mijloacele, metodele si procedeele folosite in procurarea informatiilor, precum si sistemul informarii operative curente. La toate acestea vom adauga si o analiza critica asupra contributiei lui Mihail Moruzov, seful Serviciului Secret, atat cat poate fi identificata de documentele accesibile cercetarii. El a fost liderul incontestabil al generatiei de profesionisti, ce si-a pus serios amprenta asupra elementelor de arta a informatiilor.

COMUNITATEA INFORMATIVA A ROMANIEI

Fara a inregistra o pauza in activitatea sa dupa primul razboi mondial, pericolul spionajului, diversiunii si terorismului din exteriorul tarii, puse la cale indeosebi de statele ce actionau pe altarul revizionismului, s-a amplificat in perioada interbelica. Obligate prin tratatele de pace sa reduca simtitor efectivele, serviciile secrete, care au avut un rol nefast in declansarea si desfasurarea primei conflagratii mondiale, Germania, Ungaria si Bulgaria si-au refacut treptat serviciile de informatii si contrainformatii, atat cele din subordinea Ministerului de Interne cat si cele ale armatei. Alaturi de serviciile secrete sovietice, acestea au desfasurat un spionaj total impotriva Romaniei, urmarind incitarea minoritarilor la actiuni ostile contra statului roman, culegerea cu ajutorul agenturii recrutate din randul acestora a unor informatii secrete de natura economica, politica, sociala, nationala si mai ales militara in vederea sustinerii actiunii revizioniste pe plan international ori a pregatirii unor actiuni militare pentru recuperarea pe calea armelor a teritoriilor revendicate.

Statul roman nu a fost crutat nici de serviciile secrete ale statelor occidentale democratice si/sau ale unor state prietene, care, desi actionau pe frontul antirevizionist, incepand cu primii ani ai crizei economice si-au amplificat actiunile informative pe teritoriul romanesc pentru a-si sustine interesele economice, politice, militare si geostrategice in aceasta zona.

Terorismul, indreptat impotriva unor demnitari de stat, personalitati politice si oameni bogati din Romania, a devenit un grav pericol care trebuia prevenit si contracarat. In acelasi timp, apararea si sustinerea intereselor statului roman pe plan extern si mai ales procurarea informatiilor necesare armatei in vederea respingerii unei eventuale agresiuni militare din afara si pentru apararea independentei nationale si a integritatii teritoriale a tarii impuneau eforturi deosebite din partea statului roman si a conducatorilor sai pentru crearea unor servicii si structuri de informatii cu astfel de atributii. Pe de alta parte, era necesar, ca in paralel cu sporirea capacitatii de lupta a armatei, sa se treaca la organizarea si intarirea acelor structuri — serviciile secrete de informatii — ce puteau avea eficienta mai mare acolo unde procedeele militare clasice sau unele intentii si manierele protocolare ale diplomatilor nu erau suficiente.

Studiul documentelor de arhiva releva ca modul cum erau organizate institutiile romanesti de acest gen si mai ales fondurile banesti alocate nu corespundeau momentului istoric de la inceputul anilor ’20. Se impunea deci o reorganizare de substanta, fonduri mai mari alocate de catre stat, stabilirea unor atributii mai clare si precise serviciilor si compartimentelor de siguranta, informatii externe, contraspionaj si contrainformatii militare, precum si o mai buna coordonare a activitatii acestora.

Printr-o laborioasa activitate de reforme structurale dar si in conceptia teoretica, mai ales in domeniul dreptului politienesc, s-a format treptat comunitatea informativa a Romaniei cu rol de aparare a intereselor de securitate national-statala. Aceasta era formata din Consiliul Superior al Apararii Tarii, Biroul permanent al Micii Intelegeri, Structurile specializate din Ministerul de Interne (Directia Politiei si Sigurantei Generale, Jandarmeria rurala si Serviciul de informatii al Regionalei Autonome CFR) si Serviciile de informatii ale Ministerului Apararii Nationale (Sectia a II-a din Marele Stat Major si Serviciul Secret al armatei romane).

Consiliul Superior al Apararii Tarii (CSAT). Consiliul Superior al Apararii Tarii a luat fiinta in baza Decretului-Lege nr. 999, din 13 martie 1924 si a Regulamentului de aplicare a acestui decret, din 18 iulie acelasi an. Modificarile aduse, ulterior, au fost nesemnificative, principalele atributii fiind a studia si hotari asupra tuturor chestiunilor referitoare la apararea nationala a coordona activitatea departamentelor cu responsabilitati specifice domeniului apararii a examina, din timp de pace, toate cerintele privind apararea tarii a identifica mijloacele necesare pentru concretizarea masurilor de aparare.

In componenta CSAT intrau: presedintele Consiliului de Ministri, care ara si conducatorul acestui organism, ministrii principalelor departamente (de Razboi, Interne, Afaceri Straine, Industrie si Comert, Agricultura, Sanatate, Lucrarilor Publice, si membrii Consiliului Superior al Ostirii (cu vot consultativ). CSAT se intrunea , de regula, de doua ori pe an, in martie si septembrie, iar daca era invitat si Regele, acestuia i se incredinta conducerea lucrarilor. In functie de problematica dezbatuta si hotararile ce urmau a fi luate, la sedintele CSAT puteau fi invitati, in calitate de specialisti, diferite personalitati din ministere sau din afara lor lua hotarari de ansamblu, indicand directiile de activitate organizatorica pe care apoi departamentele ministeriale trebuiau sa le indeplineasca in masura posibilitatilor.

Pentru buna functionare a CSAT au fost create trei structuri Delegatia Permanenta, compusa din reprezentantii ministerelor nomi­nalizate Comisia de Studii, care a functionat pana in 1931 si condusa de seful Marelui Stat Major, avand in componenta cate un delegat din fiecare minister reprezentant in Consiliu, precum si specialisti numiti prin decizie ministeriala Secretariatul, organ cu activitate permanenta care a inlocuit Comisia de Studii.

Principala sarcina, care a stat in atentia CSAT, inca de la infiintare, a fost reorganizarea armatei, politiei, jandarmeriei, sigurantei nationale si a altor institutii adiacente, precum justitia militara, legislatiile de proceduri speciale in materie de ordonante in stat si serviciile de informatii.

Pana in 1930, cand pe tronul Romaniei a fost instaurat regele Carol al II-lea, CSAT si-a adus o importanta contributie la pregatirea documentelor necesare delegatiilor romane participante la conferintele si sesiunile internationale dedicate problemelor pacii si securitatii pe continentul european.

Din nefericire, Carol al II-lea nu a dat importanta CSAT. Din documentele aflate in Arhiva Marelui Stat Major, rezulta ca suveranul a participat doar la sedinta din 9 martie 1936. Dupa instaurarea regimului „de autoritate monarhica” (asa-numita dictatura regala), la 10 februarie 1938, Carol al II-lea s-a straduit sa rezolve problemele de aparare si siguranta nationala prin masuri stabilite in urma consultarii directe a ministrilor de resort, ignorand complet CSAT. O posibila explicatie o gasim in Insemnarile zilnice ale suveranului, unde, la 20 martie 1939, in urma consfatuirii cu Armand Calinescu, generalii Florea Tenescu si Gheorghe Mihail asupra „masurilor de siguranta militare” care trebuiau luate urgent – din cauza „mobilizarii deghizate a ungurilor” -, Carol al II-lea aprecia ca „militarii au fost lamentabili” si ca a putut constata inca o data „cat de imbacsiti sunt cei de la Marele Stat Major”, „tipicari fara pereche, nici un spirit de initiativa, ceva ingrozitor”. Aroganta suveranului fata de capacitatile generalilor de la Marele Stat Major pare sa explice lipsa de eficienta a CSAT in momentele de criza. Desfiintarea acestui organism, pe fondul prabusirii granitelor statului roman, in vara anului 1940, si accederea la putere a generalului Ion Antonescu, un alt militar lipsit de aprecieri din partea lui Carol al II-lea, nu a constituit o surpriza.

Structurile specializate din Ministerul de Interne. Dupa formarea statului national unitar roman, Ministerul de Interne si-a extins activitatea asupra teritoriilor romanesti reunite si s-a procedat la unificarea legislativa, in cadrul careia un loc de frunte l-a ocupat cea administrativa. Prin Decretul Lege din 22 iunie 1919 au fost reorganizate serviciile administratiei Ministerului de Interne. In baza acestei legi, Ministerul de Interne a avut in structura organizatorica servicii speciale si servicii centrale.

Directia Politiei si Sigurantei Generale. Din serviciile speciale facea parte Directia Politiei si Sigurantei Generale, care in perioada 1924-1929 a fost condusa de un director general, ajutat de un subdirector. Institutia a avut in structura, ca organe centrale: Serviciul Politiei Tehnice, Serviciul Control si Inspectii, Directia Administratiei si Personalului, Directia Politiei de Siguranta. Aceasta din urma era condusa de un director si un subdirector. Pana in 1927, director a fost Romulus Voinescu, iar de la aceasta data functia a fost ocupata de Eugen Cristescu, caruia i-a succedat Eugen Bianu si Dimitrie Mantulescu.

In componenta Directiei Politiei de Siguranta intrau: Serviciul Sigurantei, Serviciul Controlului Strainilor si patru brigazi centrale, conduse de un inspector general. Brigada 1 avea in atributii urmarirea informativa a organizatiilor si partidelor politice de dreapta si extrema dreapta a studentilor si ziaristilor. Brigada a 2-a se ocupa cu cercetarea cazurilor de infractiuni de drept comun. Brigada a 3-a avea in atentie activitatea partidelor si organizatiilor de stanga, de extrema stanga si miscarea muncitoreasca. Brigada a 4-a culegea informatii despre strainii aflati in Capitala.

Organele teritoriale (exterioare) ale Directiei Politiei si Sigurantei Generale erau: Prefectura Politiei Capitalei; Inspectoratele regionale de politie si siguranta; Chesturile de politie din orasele resedinta de judet; Politiile din orasele resedinta de judet, din porturi, gari si puncte de trecere a frontierei; Serviciile sau Brigazile de siguranta. Acestea din urma au activat in cele mai importante orase resedinta de judet din Romania. Ele executau masuri de siguranta generala asupra carora primeau ordine de la inspectoratele regionale de politie sau asupra carora se sesizau din proprie initiativa, conform legilor in vigoare.

Dupa infaptuirea statului unitar roman, in paralel cu restructurarea, s-a acordat o atentie sporita si laturii teoretice a activitatii de politie. A fost fundamentata chiar o noua disciplina a dreptului romanesc sub numele de Dreptul Politienesc Roman Unificat, ale carei principii si norme au fost teoretizate in lucrarea „Introducere in Dreptul Politienesc Roman Unificat“, editata, 1928, de maiorul Vasile Barbu, director de studii la Scoala de jandarmi. O importanta contributie teoretica a adus-o si lucrarea lui Dimitrie Mantulescu (doctor in stiinte juridice), intitulata Politie politica si politie de siguranta de stat, editata in 1937.



O noua organizare a Ministerului de Interne a avut loc prin Legea din 21 iulie 1929 si Regulamentul de functionare din 25 ianuarie 1930. Legea pentru organizarea Politiei generale a Statului din 21 iulie 1929 stabilea ca principalul organ de stat insarcinat cu indrumarea, coordonarea si realizarea activitatii de ordine si informatii pe intreg teritoriul urban al tarii sa poarte denumirea de Directia Generala a Politiei. Aceasta avea atributii pe linie de politie administrativa, judiciara, de siguranta si informativa.

Ca politie de siguranta si informativa, Directia Generala a Politiei culegea informatii, instrumenta si aducea la cunostinta autoritatilor superioare informatii privind fapte sau stari de fapte contrare ordinii publice si sigurantei statului.

Cel mai important serviciu interior din Directia Generala a Politiei a fost Directia Politiei de Siguranta care, in conformitate cu prevederile legii din 1929, coordona si indruma activitatea informativa, realiza informarea conducerii Ministerului de Interne si a factorilor de decizie ai statului.

Directia Politiei de Siguranta a fost restructurata in doua servicii: Serviciul de Informatii si Serviciul Controlului Strainilor. Serviciul de Informatii din Directia Politiei de Siguranta executa lucrarile de birou conform rezolutiilor propuse de catre seful directiei, cifrarea si descifrarea corespondentei telegrafice sau radiotelegrafice cifrate si primirea corespondentei de la biroul de registratura si arhiva pe care o prezenta spre rezolvare directorului sau subdirectorului. Acest serviciu realiza prin biroul de studii: referate, dari de seama, rezumate, situatii statistice si documentari; redacta si expedia zilnic Buletinul informativ asupra evenimentelor importante privind ordinea publica si siguranta statului; extrase din rapoartele primite de la serviciile exterioare.

Serviciul Controlului Strainilor executa dispozitiile Legii controlului strainilor si ale altor legi care reglementau regimul diferitelor categorii de straini aflati in tara. La cererea Ministerului de Externe, dadea avize in legatura cu intrarea si sederea in tara a strainilor care solicitau acest lucru sau cereau prelungirea termenului de sedere. De asemenea, intocmea lucrari pentru expulzarea sau extradarea strainilor hotarate de Ministerul de Interne, Ministerul de Externe si Ministerul Justitiei, semnala venirea in tara a strainilor unitatilor de politie din localitatile unde acestia declarau ca vor merge si elibera certificatele „Nansen“ refugiatilor straini, conform conventiilor internationale.

In 1931, Brigazile centrale de Siguranta s-au transformat in Corpul Detectivilor, institutie care pana in iunie 1939 a fost condusa de Vintila Ionescu, iar de la aceasta data si pana in luna august 1940, la conducere s-a aflat Niki Stefanescu.

Corpul Detectivilor a desfasurat activitate de culegere a informatiilor prin toate procedeele: agentura secreta, filaj-supraveghere, interceptari telefonice si de corespondenta etc. Avea, de asemenea, atributii in domeniul prevenirii si descoperirii infractiunilor contra ordinii publice si sigurantei statului; era subordonat nemijlocit Directiei Politiei de Siguranta, fiind organul ei informativ de teren, de cautare si culegere a informatiilor; isi desfasura activitatea cu precadere in Capitala, dar actiona uneori si in provincie, prin echipe volante; era organizat pe grupe, sectiuni, echipe si birouri.

Grupa 1 urmarea organizatiile si partidele de dreapta si extrema dreapta, asociatiile fara scop lucrativ, sectele religioase, nerecunoscute legal, corpurile profesionale si lojile francmasonice. Grupa a 2-a (mai numita si Brigada Mobila) se ocupa cu cercetarea infractiunilor de drept comun (in special furturi, talharii, falsuri etc.). Grupa a 3-a supraveghea organizatiile si partidele politice ale minoritatilor nationale (maghiara, germana, bulgara, ucraineana, rusa, evreiasca etc.) suspecte ca desfasoara actiuni contra intereselor statului. Grupa a 4-a urmarea miscarile si partidele politice de stanga si extrema stanga. Grupa a 5-a avea atributii exclusive de filaj. Grupa a 6-a avea in preocupari paza familiei regale si a inaltilor demnitari.

In schema de organizare a Corpului Detectivilor figurau si doua echipe speciale: una care se ocupa de problemele economice si alta autorizata cu interceptarile telefonice. Aceasta din urma a functionat in localul Societatii Anonime a Telefoanelor, iar interceptarile puteau fi solicitate de Directia Generala a Politiei, Directia Politiei de Siguranta, Serviciul Secret de Informatii al Armatei Romane, Marele Stat Major, Parchetul Militar si Civil.

In subordinea Politiei de Siguranta se aflau alte doua structuri: Biroul de Siguranta al Garii de Nord si Politia Aeroportului Baneasa.

Biroul de Siguranta al Garii de Nord semnala deplasarile persoanelor date in urmarire si primea reclamatiile referitoare la infractiunile savarsite pe calea ferata, pe care le indruma spre cercetare autoritatilor politienesti.

Politia Aeroportului Baneasa indeplinea atributiile politiei de frontiera, si anume: controlul documentelor de calatorie, asistenta data organelor vamale la controlul bagajelor si persoanelor care calatoreau cu avionul, identificarea persoanelor urmarite si date in obiectiv.

In cadrul Secretariatului Corpului Detectivilor se afla Biroul Buletinului Informativ. Acesta intocmea zilnic un buletin in baza informatiilor culese si raportate de structurile mai susmentionate.

Directia Politiei si Sigurantei Generale din Romania s-a bucurat in vremea aceea de prestigiu international. De exemplu, Eugen Cristescu, seful Sigurantei in perioada 1927-1934 a fost membru al Comisiei Internationale de Politie, ce se intrunea periodic la Haga, si avea intinse legaturi si chiar relatii prietenesti cu sefii serviciilor de siguranta din multe state europene.

Dintr-un articol publicat in ziarul „Cuvantul” din 6 noiembrie 1933, aflam si cum recepta presa timpului eficienta sigurantei generale a statului: „Luptand cu greutatile inerente vremilor de astazi, cu un personal redus la minim, dar care stie sa-si faca datoria cu pretul sangelui — cazuri numeroase stau dovada — siguranta statului isi indeplineste cu prisosinta misiunea.“ Articolul mai comenta si eficienta sectiei care se ocupa de supravegherea miscarii comuniste, in felul urmator: „Siguranta statului a creat o sectie speciala pentru urmarirea miscarii comuniste, reusind sa dea pe mana justitiei numerosi agenti si propagandisti. Este unul dintre cele mai bine organizate servicii, si centrala GPU [Serviciul de securitate sovietic — n.n.] de la Moscova o considera cea mai temuta din Europa Centrala?”.

Intr-adevar, cine are rabdare sa parcurga presa interbelica, atat cea independenta, cat si cea a partidelor democratice, va putea constata bogatia de articole referitoare la grupurile de teroristi, comunisti, legionari, banditi, spioni, diversionisti, traficanti si criminali de toate neamurile arestati si trimisi in fata justitiei. In majoritatea cazurilor, actiunile de identificare si neutralizare a acestora au fost initiate cu profesionalism de organele sigurantei in cooperare cu celelalte servicii si structuri secrete romanesti ori staine. Dar ceea ce va surprinde si mai mult pe cititorul neavizat este ca in presa interbelica romaneasca nu s-au intamplat cazuri in care gazetarii de profesie sa-si permita sa critice nefondat sau sa scrie calomnii la adresa organelor de siguranta. Exista in Romania, ca si in celelalte tari europene, un respect cu totul deosebit al societatii civile fata de acele institutii care vegheau la apararea drepturilor, proprietatilor si linistii oamenilor, si aceasta in contextul in care nu intotdeauna se foloseau metode si mijloace legale sau dintre cele mai pasnice.

In Romania interbelica au existat si forme de protectie sociala pentru politisti. In anul 1934 a luat fiinta Societatea Generala a Functionarilor Politisti, ale carei scopuri, inscrise in statut, erau urmatoarele: de a ajuta membrii lipsiti de mijloace ori sotiile si copiii lor fara avere sau pensie suficienta, in bani sau in natura, in caz de deces, boli grave, nasteri sau nenorociri independente de vointa lor; de a veni in ajutorul membrilor pusi in retragere din oficiu ori din cauza infirmitatii care ii faceau improprii serviciului, atunci cand nu aveau dreptul la pensie; de a ajuta cu carti si haine copiii membrilor saraci; de a stabili si intari relatiile de infratire, colegialitate si prietenie intre membrii societatii. Din aceasta societate puteau sa faca parte toti functionarii politisti, de toate categoriile, precum si pensionarii fosti politisti sau angajati civili, deci un fel de sindicat al politistilor, bazat pe solidaritatea de breasla. De asemenea, Ministerul de Interne dispunea de case de credit, de la care functionarii, indiferent de grad si functie, puteau imprumuta sume de bani restituibile in rate lunare pe o perioada mai mare de timp, in scopul facilitarii construirii de locuinte sau procurarii de bunuri de folosinta personala cu valoare ridicata.

Jandarmeria si Serviciul de Informatii al Regionalei Autonome CFR. Reorganizarea jandarmeriei rurale s-a facut in baza urmatorului cadru legislativ: Legea din 3 martie 1929, Statutul din 20 iulie 1930, Regulamentul de organizare si functionare din 2 martie 1931. Prin aceasta noua legislatie, Jandarmeria rurala a devenit „un corp organizat militareste, instituit pentru a veghea in comunele rurale la siguranta de stat, la mentinerea ordinii publice, precum si la executarea legilor si regulamentelor de competenta sa“.

Printre atributiile cele mai importante fixate de noul cadru legislativ se numarau: prevenirea infractiunilor; mentinerea si restabilirea ordinii publice in caz de tulburari; paza sigurantei publice si de stat; strangerea informatiilor privind siguranta statului si actiunile serviciilor de spionaj straine pe teritoriul rural al tarii, pe care le raporta organelor in drept; cercetarea si urmarirea infractiunilor; adunarea probelor si inaintarea lor, impreuna cu infractorii, autoritatilor in drept; executarea mandatelor de aducere, de arestare etc.

Pentru serviciul sau ordinar si extraordinar, Jandarmeria statea la dispozitia autoritatilor carora legile le confereau atributii de politie (generala, judiciara, militara etc.).

Jandarmeria a fost organizata ulterior intr-un Inspectorat General, care cuprindea formatiuni teritoriale, servicii si scoli. Sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei era in Bucuresti, in cladirea de pe soseaua Stefan cel Mare.

Documentele de arhiva atesta ca efectivul total al Jandarmeriei era in 1938 de 36 849, dintre care 993 ofiteri, 8 641 subofiteri si 27 215 trupa in termen.

La 1 februarie 1936 s-a infiintat Legiunea de Jandarmi CFR iar in iulie acelasi an Legiunea de Jandarmi Mobila Purtata, cu resedinta la Pantelimon, compusa dintr-un batalion calare. In aprilie 1938 a luat fiinta si Legiunea de Jandarmi Motorizata pentru interventii.

A functionat si o Scoala de jandarmi la Oradea care, incepand cu anul 1922, a ramas singura scoala de acest gen pe intreaga tara pentru ofiteri, sefi de sectie si de post, restul scolilor fiind desfiintate.

La sfarsitul anului 1927 a luat fiinta Reteaua de Informatii a CFR ca structura subordonata Regiei Autonome CFR. Potrivit Regulamentelor de organizare si functionare, fiecare sef de unitate CFR, care avea in subordine un numar mai mare de salariati, era obligat sa cunoasca starea de spirit din randul subordonatilor, actiunile organizate de elemente periculoase cu orientari politice de extrema dreapta sau extrema stanga. De asemenea, aveau in atentie prevenirea producerii de evenimente deosebite, ca: furturi, incendii, explozii, sabotaje etc.

Informatiile erau raportate lunar, sau cand situatia o impunea, sefilor ierarhici si delegatului Marelui Stat Major de pe langa Grupul de Inspectii CFR din care facea parte unitatea respectiva.

La cererea Directiei Generale a CFR, Inspectoratul General al Jandarmeriei a incheiat in 1936 o conventie cu administratia CFR, pe baza careia a luat fiinta Legiunea de Jandarmi cu competenta in intreaga sfera de activitate a Regiei Autonome CFR, condusa de colonelul Vladimir Sachelarie.

In afara de paza bunurilor apartinand CFR-ului, Legiunea de Jandarmi avea si sarcina de a urmari informativ activitatea si starea de spirit a salariatilor prin formatiunile proprii sau informatori recrutati din randul personalului CFR. Prin urmare, intre Legiunea de Jandarmi CFR si Reteaua de Informatii a CFR s-a stabilit o conlucrare foarte stransa. Aceasta masura a fost determinata de recrudescenta actiunilor destabilizatoare organizate de fortele politice legionare si comuniste infiltrate in sectorul CFR, concretizate in greve, furturi, sabotaje, mitinguri, demonstratii si asa-zisul „ajutor rosu“.

Agentii informatori, fie ca faceau parte din cadrele Jandarmeriei, fie ca erau recrutati din randul cadrelor CFR, erau platiti dintr-un fond special, pus la dispozitie de Regia Autonoma a CFR. Numele real al acestora nu figura in statele de plata, ceea ce inseamna ca erau bine acoperiti.

Sefii posturilor de jandarmi CFR prezentau sefilor de sectii la 1 si 15 ale fiecarei luni „dari de seama ce contineau sinteze ale informatiilor primite, iar acestia din urma le analizau si le trimiteau comandantului Legiunii de Jandarmi CFR tot sub forma de dari de seama. La randul lui, comandantul Legiunii de Jandarmi CFR intocmea lunar un „buletin informativ , din care un exemplar era distribuit Inspectoratului General al Jandarmeriei si un altul Directiei Generale a CFR.

Serviciile de informatii ale Ministerului Apararii Nationale. In perioada interbelica, Ministerul Apararii Nationale a avut doua servicii specializate: Servicul de Informatii Militare (mai numit si Sectia a 5-a, ulterior Sectia a II-a din Marele Stat Major); Serviciul Secret de Informatii al Armatei Romane (care, in octombrie 1939 si-a schimbat denumirea in Serviciul Special de Informatii).

Dupa primul razboi mondial, Serviciul de informatii al armatei romane nu a suferit modificari esentiale. El a continuat sa functioneze in cadrul Diviziunii a II-a a Marelui Stat Major, sub denumirea de Sectia a 5-a informatii si contrainformatii. Era structurat pe patru birouri: Biroul 1 informatii directe, Biroul 2 contrainformatii, Biroul 3 propaganda si Biroul 4 cifru.

In perioada 1921-1927, Serviciului de informatii al armatei i s-a acordat o atentie deosebita din partea conducerii Marelui Stat Major si a Ministerului Apararii Nationale. Si-a diversificat activitatea, si-a dezvoltat sursele de informatii, si-a perfectionat metodele si procedeele de culegere a informatiilor, indeosebi ca urmare a definitivarii Regulamentului de informatii si a functionarii Cursului de pregatire pe linia muncii informative, si si-a imbunatatit colaborarea cu celelalte structuri din comunitatea informativa a Romaniei.

In 1925 Serviciul de informatii al armatei a fost ridicat de la rangul de sectie la acela de diviziune. Pana in 1927 a functionat ca Diviziunea a II-a din Marele Stat Major, cu o sectie de informatii, compusa din 7 birouri si o sectie de contrainformatii, cu 2 birouri. Printre cele 7 birouri ale sectiei de informatii apare un birou de cautare, un birou de studii si un birou de tratate. Infiintarea biroului de tratate a fost determinata de faptul ca in acea perioada la Liga Natiunilor de la Geneva erau luate in discutie o serie de chestiuni cu legatura directa in domeniul militar sau pur militar, pentru care Ministerul Afacerilor Straine trimitea toate documentele la Marele Stat Major. Pentru ca aceste documente erau numeroase si necesitau studii speciale s-a solicitat si aprobat infiintarea biroului respectiv.

In aceasta perioada s-a acordat o atentie sporita activitatii contrainformative, intrucat incepuse sa recidiveze situatia din anii neutralitatii (1914-1916), cand serviciile de spionaj straine reusisera sa se infiltreze foarte puternic in armata romana. S-a ajuns chiar la situatia cand Planul de mobilizare a armatei romane, intocmit de Marele Stat Major in 1926 — ce cuprindea peste 100 de file si multe anexe, cu datele cele mai secrete si mai complete privind ostirea si capacitatea de aparare a tarii —, sa fie sustras in original de catre Serviciul de Spionaj sovietic, chiar de la ministrul de Razboi al Romaniei. Pe scurt, faptele s-au petrecut in felul urmator. Generalul Ludovic Mircescu, ministrul de Razboi, fiind in relatii amoroase cu o anume spioana „Gerda“, a plecat in concediu la Vatra Dornei, insotit de aceasta. La Vatra Dornei, din ordinul lui, i s-a trimis Planul de mobilizare, „pentru a fi studiat in liniste . „Gerda i l-a sustras din camera si, in aceeasi zi, impreuna cu un cumnat al sau, care era consul al unei tari straine la Bucuresti, a trecut frontiera de stat, fugind cu documentul respectiv din Romania. In cele din urma, generalul Ludovic Mircescu s-a sinucis.

In ceea ce priveste conceptia despre rolul informatiilor cu caracter militar pentru perioada 1921-1927 este relevant sa apelam la afirmatiile si concluziile unui analist al vremii, capitanul Ioan Tomoroveanu, el insusi integrat Serviciului de Informatii Militare: „Informatiile nu mai sunt ce au fost odata. Studii, chiar periodice, asupra situatiei serviciului, sunt cum nu se poate mai necesare si cum din punct de vedere al informatiilor nu suntem niciodata in timp de pace ci in timp de razboi, anumite manifestari vii de la noi sau de aiurea nu lipsesc”.

Strategii militari acordau toata increderea Serviciului de informatii al armatei. Astfel, in Planul de mobilizare, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1925, punctul „G” era dedicat in exclusivitate sarcinilor pe linie informativa. Documentul preciza ca rezultatele aplicarii Planului de actiune al acoperirii informative depindea „de oportunitatea trecerii de la dispozitivul de pace la cel de razboi”, care, la randul sau, depindea de „informatia la timp asupra activitatii inamicului, cand s-ar impune o schimbare de dispozitiv”. In conceptia ofiterilor de la Marele Stat Major, comandamentul trebuia sa acorde toata importanta in organizarea Serviciului de informatii, pentru a da stiri folositoare si oportune. Se atragea atentia ca „rezultatele practice ale aplicarii Planului de actiune” depindeau „de gradul de pregatire a comandantilor si trupelor pentru executarea cu promptitudine si suplete” a acestui plan. Acoperirea informativa a zonei de operatii trebuia sa se faca „prin sprijinul solicitat populatiei acolo unde se poate conta cu siguranta pe credinta ei”.

Sarcinile ce reveneau structurilor informative ale armatei mai decurgeau si din precizarea principiilor fundamentale formulate de analiza geopolitica si geostrategica de interes pentru tara noastra. De exemplu, Planul de mobilizare pe 1925 stabilise ca Romania se invecina cu sase state, dintre care trei (Polonia, Cehoslovacia si Iugoslavia) erau aliate, celelalte trei (Rusia sovietica, Ungaria si Bulgaria) erau considerate ca adversari potentiali. Aceasta situatie punea Romania in masura sa actioneze din punct de vedere militar pe linii interioare, impotriva adversarului potential, simultan sau succesiv, cu sau fara colaborarea integrala sau partiala a aliatilor. Prin urmare, comandamentul armatei romane trebuia sa fie in masura: a avea siguranta pe cele trei fronturi, a determina in timp util adversarul principal, a-si da seama de functionarea aliantelor in vigoare. De aici rezulta cu claritate ca activitatea de informatii trebuia organizata si orientata spre cele trei fronturi (de Est, de Vest si de Sud), cu zone de actiune in adancimea potentialilor inamici, precum si in locuri unde se concentrau informatiile care defineau scopurile si interesele imediate sau de perspectiva fata de Romania.

In anul 1927 situatia Romaniei s-a mai linistit. Acordurile si tratatele internationale incheiate dupa primul razboi mondial ofereau garantii de securitate. La 1 octombrie 1927, Diviziunea a II-a a devenit Sectia a II-a din Marele Stat Major.

Pana in anul 1934, Sectia a II-a a avut in componenta (pe linie informativa): un birou cautare informatii organizat pe trei sub-birouri, denumite Frontul de Est, Frontul de Vest si Frontul de Sud; un birou radio; un birou studii informative si un birou instructiuni si tratate.

In anul 1935 in componenta Sectiei a II-a figurau pe linie informativa: un birou de informatii si atasati militari cu cele trei sub-birouri (fronturi); un birou studiul armatelor straine; un birou radio si centrele de informatii de la Cluj, Iasi si Bucuresti.

Din studiul documentelor de arhiva rezulta o preocupare continua a Marelui Stat Major de sporire a numarului ofiterilor incadrati in Sectia a II-a: in anul 1938 au fost mutati in Sectie 41 ofiteri, iar in anul 1939 inca 33 ofiteri.

Structura organizatorica a evoluat, astfel ca in 1939 in compunerea Sectiei a II-a se aflau ca elemente organizatorice pe linie informativa: un birou informatii, studii si cautare, cu trei „fronturi” (Frontul de Vest, cu Centrul 1 informatii organizat pe trei subcentre; Frontul de Est, cu Centrul 2 ce avea trei subcentre; Frontul de Sud cu Centrul 3, ce avea doua subcentre); un birou atasasi militari si protocol; un birou radio cu un sub-birou ascultare si un sub-birou goniometrie; un birou doctrina informativa si instructie de specialitate in armata si un sector de coordonare a organelor informative de la marile unitati.

In perioada 1927-1940, relatiile armatei romane cu armatele altor state pe linia atasatilor militari s-au concretizat in acreditarea si functionarea in strainatate a unui numar variabil de posturi — de la 11 in 1927 la 14 in 1937, 12 in 1938 si 13 in 1940.

Pentru normarea si reglementarea activitatii de informatii militare, Sectia a II-a a elaborat, printre altele, urmatoarele lucrari care, in ansamblu, formeaza ceea ce numim astazi cadrul tehnico-metodologic: Instructiuni provizorii pentru activitatea de informatii (adaptate dupa Instructiunile franceze din 1927); Instructiuni cu atributiile birourilor radio ca organe informative ale Marelui Stat Major; Instructiuni pentru functionarea Serviciului de informatii al artileriei; Instructiuni de functionare a observatoarelor de frontiera; Regulamentul pentru atasatii militari romani acreditati in strainatate; Instructiuni pentru organizarea, dislocarea si incadrarea Serviciului de informatii pe frontiera.

In deceniul premergator izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, Sectia a II-a din Marele Stat Major a repurtat unele succese notabile, atat pe plan informativ cat si contrainformativ. De exemplu, in septembrie 1930, cu ocazia unei audiente la regele Carol al II-lea, generalul Nicolae Samsonovici, seful Marelui Stat Major, a prezentat o sinteza informativa a Sectiei a II-a in care se sublinia, printre altele: „S-a pus capat alarmismului, s-a redat siguranta activitatii economice, s-a dat posibilitatea trupelor a trece la o viata normala si s-a pus capat aplicarii masurilor exceptionale si cheltuielilor inutile de zeci si sute de milioane de lei”. De asemenea, in baza informatiilor primite de la Sectia a II-a, Marele Stat Major a putut sa se pronunte in deplina cunostinta de cauza asupra situatiilor legate de diferite diversiuni, chiar in imprejurari cand aceste stiri erau sustinute de Marile Puteri, care dispuneau de servicii cu reputatie.

Prin fluxul informational obtinut si valorificat, Sectia a II-a si-a putut afirma soliditatea sa. Echipa contrainformativa a Sectiei a II-a a contribuit la descoperirea a 85 % din cazurile de spionaj din tara, dintre care sunt de relevat spionajul de la Corpul III armata, de la aviatie, de la Arsenalul Armatei, de la Institutul Geografic, de la Pirotehnia Armatei si reteaua de la Siguranta Statului (din Basarabia).

Totodata, Sectia a II-a informatii a intrat in posesia planurilor de operatii militare germano-ungare impotriva Romaniei. Pentru tara noastra se prevedea atacul din vest al trupelor ungare si al unei divizii blindate germane si patrunderea pe directiile Satu-Mare si Oradea. Trupele germane urmau sa actioneze dinspre nord-vest, pe directia Vailor Siretului si Prutului. La Marele Stat Major s-a analizat situatia aparuta in baza acestor informatii si, ca urmare, s-a hotarat formarea Armatei a III-a care, conform Directivei operative nr. 6, din 10 septembrie 1939, avea misiunea sa zadarniceasca patrunderea fortelor straine in Transilvania si pe Vaile Siretului si Prutului.

Dupa pierderile teritoriale din vara anului 1940, Sectia a II-a din Marele Stat Major a simtit necesar pentru moralul ostirii romane, grav afectat de politica cedarilor fara lupta, sa elaboreze „Instructiunile relative la atitudinile si viata atasatilor militari si misiunilor militare trimise in strainatate”. La 9 noiembrie 1940, aceste Instructiuni au fost difuzate „celor interesati“. Retinem cateva aspecte de actualitate: „Este o datorie sfanta ca, in primul rand, ofiterii, prin intreaga lor viata si atitudine, sa fie un indreptar de corectitudine si sobrietate”; „ofiterii in primul rand trebuie ca, prin modestia, prin masura actiunii lor, prin corectitudinea, gravitatea, demnitatea si resemnarea lor, sa reprezinte imaginea fidela a tarii”.

Numarul lucrarilor intocmite de Sectia informatii militare din Marele Stat Major, din anul 1927 si pana la intrarea Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial, este de-a dreptul impresionant. In plus fata de lucrarile mentionate mai inainte ar mai putea fi amintite numeroase studii, sinteze, buletine si alte lucrari informative cu preponderenta asupra problemelor legate de orientarile si pregatirile militare ale unor state din spatiul nostru geopolitic si geostrategic, care vizau Romania. Multe din documentele identificate in arhive poarta consemn de „strict secret” si mentiunea „a se distruge dupa consultare”. Sunt greu de precizat motivele prin care aceste documente au fost salvate de la distrugere; dar cert ramane faptul ca la vremea respectiva aveau o valoare operativa deosebita, iar astazi, cele care s-au pastrat totusi prin continutul lor sunt interesante sub aspect istoric.

Parcurgand cu atentie continutul lucrarilor informative aflate in arhive, constatam ca au fost puse la dispozitia conducerii armatei si a statului roman in mod oportun si preventiv, complet si amplu fundamentat, date informative, aprecieri, concluzii, atentionari si prevederi referitoare la evolutia evenimentelor legate de actiuni majore intreprinse de tara noastra pe linia relatiilor internationale. Masurile fundamentate de factorii de decizie constitutionali ai statului roman, bazate pe informatiile furnizate de Sectia a II-a a Marelui Stat Major, au vizat: constituirea unui sistem de garantii de securitate, organizarea, dislocarea, mobilizarea, inzestrarea, instruirea si activitatea fortelor armate, doctrina militara, ipoteze de intrebuintare a fortelor in lupta. S-a acordat atentie inclusiv problemelor de cunoastere a capacitatii militare de organizare si conducere a trupelor in lupta a unor comandanti de la diferite esaloane din armatele potentiale a deveni adversare ale armatei romane.

De remarcat ca in lucrarile intocmite si prezentate de Sectia a II-a au fost puse in evidenta concluzii si prevederi asupra evolutiei evenimentelor internationale intr-un mod foarte curajos, fara a se tine seama de orientarile politice ale conducerii statului roman existente in anumite perioade, inclusiv prevederi asupra declansarii celui de-al doilea razboi mondial si a deznodamantului acestuia. Indiferent de framantarile politice interne ce au avut loc in anumite etape in tara noastra, Sectia a II-a Informatii din Marele Stat Major si-a pastrat verticalitatea si a reusit sa analizeze in mod obiectiv evenimentele si evolutia lor, dincolo de orice subiectivism politic, dovedind un grad ridicat de profesionalism.

Desigur ca nu pot fi trecute cu vederea si unele aspecte care astazi pot fi discutabile. Ne gandim in primul rand la faptul ca la Marele Stat Major, desi existau informatii dintre cele mai clare privind intentiile agresive ale vecinilor (URSS si Ungaria) totusi nu s-a fundamentat un studiu de prognoza privind consecintele politicii de cedari teritoriale fara lupta.

O regula nescrisa a unei institutii de acest fel este continuitatea la comanda pentru a-i asigura coerenta si unitatea de conceptie, fara de care nu se pot obtine rezultate benefice in planul eficientei armei informatiilor. Or, se pare ca si din acest punct de vedere institutia a avut de suferit. Astfel, din 1919 si pana la inceputul lui septembrie 1940, la conducerea Sectiei a II-a din M.St.M. s-au succedat opt ofiteri in gradul de colonel: Constantin Badulescu (1919-1920), Dumitru Palada (1921-1923), Lazar Radulescu (1924), Alexandru Glatz (1925-1928 si 1932-1935), Simion Florescu (1929-1931), Aurel Moldoveanu (1936-1938) si Ilie Cretulescu (1939-1940).

Serviciul Secret de Informatii al Armatei romane. Dupa 1920 Serviciul de Siguranta al Dobrogei a ramas in structura Ministerului de Interne, iar Mihail Moruzov a fost schimbat de la conducere, intentandu-i-se chiar un proces pentru deturnare de fonduri. In cele din urma, acuzatiile nu au putut fi dovedite. Pana in 1922 Serviciul a functionat cu rezultate sub asteptari, fiind condus — ca delegat — de un anume I. Petrescu. In anul 1924 Serviciul a fost trecut la Marele Stat Major, sub denumirea de Serviciul Secret de Informatii al Armatei romane, fiind totodata reorganizat, in special pe linie contrainformativa. Cu toate acestea nu s-au obtinut rezultatele scontate, intrucat lipseau cadrele de specialitate. Gheorghe Cristescu (fratele lui Eugen Cristescu), unul dintre cei mai vechi functionari ai SSI, preciza in memoriile sale ca „CSAT presa prea mult asupra problemei dezvoltarii Serviciului Secret, tinand aceasta problema mereu pe ordinea de zi a sedintelor

Ceea ce a grabit restructurarea Serviciului Secret a fost activitatea informativa foarte intensa si penetrarile uneori cu grad sporit de periculozitate pe care le realizasera serviciile similare straine in randurile armatei romane, precum si sustragerile de documente secrete. Dovada cea mai concludenta o constituie cazul de spionaj Kovacs Zoltan si Cuceapski. Cei doi agenti maghiari fusesera arestati din intamplare de organele de siguranta romanesti. La ancheta efectuata s-a constat ca, incepand cu anul 1919, timp de 5 ani, cei doi desfasurasera o intensa activitate informativa in Romania, cu treceri clandestine peste frontiera. Dar lucrul cel mai grav, reusisera sa sustraga si sa copieze o serie de documente ale Regimentului 85 infanterie; brosuri confidentiale de la Comandamentul 6 teritorial; acte militare apartinand garnizoanei Bacau si Brasov; harti si documente de la Sectia cartografica a Institutului Geografic al Armatei; acte din birourile de organizare-mobilizare din cancelaria unui colonel; acte si planuri relative la depozitele de munitii si regimentele de tancuri; acte si documente apartinand Comisiilor de recrutare Oradea-Mare si Cluj; documente ale Diviziei 17 semnate de generalul-colonel Denghel si locotenentul Bardas, intre care unele originale.

Foarte posibil ca reorganizarea Serviciului Secret sa fi fost determinata si de situatia interna si internationala a momentului. In 1924, aproape jumatate din teritoriul tarii se afla sub stare de asediu, situatie ce se datora stirilor alarmante care veneau de pe cele trei fronturi.

O contributie importanta la intarirea Serviciului Secret si-a adus-o Sectia a II-a din Marele Stat Major. In lucrarea sa memorialistica, Eugen Cristescu mentioneaza acest aspect in felul urmator: „ Marele Stat Major s-a hotarat in cursul anului 1924 sa infiinteze un serviciu civil de informatii (Serviciul Secret ), dupa modelul Serviciului francez, atasat la Sectia a II-a, ca organ auxiliar al acestuia. Pentru aceasta, M.St.M. s-a oprit asupra unui ofiter de siguranta, Mihai Moruzov. Inceputurile au fost destul de dificile”.

La jumatatea anului 1924, CSAT s-a hotarat sa-l numeasca pe Mihail Moruzov in fruntea Serviciului Secret, incredintandu-i, totodata, sarcina de a se ocupa de reorganizarea lui pe baze moderne. Moruzov era recomandat de ofiterii Marelui Stat Major ca „un element capabil in materie”, bun cunoscator al limbii ruse si cu relatii pe spatiul frontierei de rasarit, acolo unde incepuse sa se iveasca probleme de aparare si siguranta nationala. Numirea a fost contestata de inspectorul general de siguranta al Dobrogei — un anume Stefu, ruda cu Romulus Voinescu. De aici s-a produs un scandal, ajungandu-se la o situatie inadmisibila, in care regele Ferdinand a intervenit personal, ca presedinte al CSAT pentru aplanarea conflictului. Gheorghe Cristescu — un vechi lucrator SSI — spune ca in fata regelui, Moruzov s-ar fi impacat cu Romulus Voinescu, „o impacare ce nu era decat formala”. Rivalitatea s-a stins abia in 1927 o data cu decesul lui Romulus Voinescu.

Serviciul Secret a fost deci organizat ca o structura civila, o veritabila agentura secreta, perfect acoperita, atasata la Marele Stat Major, ce-i incredinta de regula urmatoarele misiuni cu caracter informativ: studiul ofensiv si defensiv al zonelor din raza de competenta; semnalarea imediata a oricaror miscari de trupe sau agenti in regiunile respective; sesizarea oricaror actiuni din partea potentialilor inamici care puteau aduce prejudicii sistemului defensiv de aparare.

Despre activitatea Serviciului Secret, de la infiintare si pina la inceputul anilor ‘30, se cunosc prea putine lucruri datorita faptului ca arhiva a fost distrusa complet in urma bombardamentelor din august 1944 din zona Turnu-Severin, unde fusese dislocata.

Un moment important in activitatea Serviciului Secret de Informatii al Armatei romane il constituie data de 20 aprilie 1934 cand a intrat in vigoare primul regulament ce-i fixa cadrul institutional si principalele atributii.

In articolul 1, Regulamentul din 20 aprilie 1934 preciza ca Serviciul Secret constituie organul tehnic al Serviciului de informatii al armatei, iar articolul urmator ii stabilea ca principala misiune „procurarea de informatii (interne si externe) cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atat in timp de razboi, cat si in timp de pace”. Spre deosebire de perioada 1920-1933, cand Serviciul Secret fusese subordonat direct Marelui Stat Major al armatei romane, Regulamentul din 20 aprilie subordona activitatea acestui serviciu Ministerului Apararii Nationale. „Fara aprobarea prealabila a Ministerului Apararii Nationale, mentiona art. 3, acest serviciu nu poate intreprinde nici o actiune ceruta de alte servicii depinzand de alte departamente”.

Acest lucru nu a impiedicat asigurarea unei colaborari cat mai stranse intre Serviciul Secret si Marele Stat Major. Astfel, pentru promovarea unui flux informativ necesar Biroului Operatii, Serviciul Secret trebuia sa asigure Marele Stat Major cu informatii „dupa nevoile operative… atat in timp de pace, cat si in timp de razboi”. Aparatul tehnic al Serviciului era dator „sa execute orice ordine primite referitoare la procurarea materialului informativ cu caracter militar”.

Tot prin Regulamentul din 20 aprilie 1934, Serviciului Secret i se acordau drepturi largi in domeniul organizarii structurilor informative proprii si in incadrarea cu personal civil sau militar. Articolul 5 din Regulament stipula ca „Serviciul Secret are in sarcina sa recrutarea si formarea elementelor capabile sa execute misiuni informative (interne si externe) conform cerintelor”, si ca „face propuneri pentru numirea personalului bugetar oficial si numeste direct personalul acoperit“. Articolul 6 prevedea ca „personalul descoperit va fi numit prin decizie ministeriala, iar personalul acoperit se va numi si inlocui prin decizia sefului Serviciului Secret”.

Una dintre cele mai importante prevederi ale noului regulament era stipulata la art. 8: „Seful Serviciului Secret exercita intreaga autoritate asupra personalului ce-i apartine, atat din punct de vedere profesional cat si disciplinar, avand deplina libertate atat in alegerea personalului, avand ca norma aptitudini profesionale, cat si a metodelor intrebuintate pentru indeplinirea misiunilor ce li se incredinteaza, pe raspunderea sa, fara sa angajeze — in cazuri de prabusiri inerente — Ministerul sau Statul in general. In cazuri de asemenea prabusiri Serviciul Secret va fi considerat ca o organizatie autonoma”.

Dupa cum se poate constata, Regulamentul acorda sefului Serviciului Secret o totala libertate asupra actului de comanda, fapt pentru care i se cerea sa-si asume intreaga responsabilitate in situatia unor insuccese. Prin aceasta se proteja Serviciul in ansamblul sau si se preveneau eventualele complicatii diplomatice sau politico-militare in defavoarea intereselor statului roman. Obligativitatea pentru Serviciul Secret de a functiona ca organizatie autonoma in cazul unor prabusiri dezvaluie si o conceptie strategica de valoare. Textul Regulamentului din aprilie 1934 — asa cum este formulat — se referea desigur la prabusirea unor retele informative, deconspirarea unor agenti sau insuccesul unor actiuni nformative speciale. Consideram insa ca el putea fi la fel de bine operational si in ipoteza in care intr-o conjunctura politico-militara defavorabila o parte a teritoriului tarii devenea obiect al agresiunii armate din partea unei puteri straine. Ne gandim la faptul ca ofiterii Marelui Stat Major, inclusiv Mihail Moruzov — care a participat si el la elaborarea Regulamentului —, sa fi avut in vedere experienta din primul razboi mondial, indeosebi evenimentele din toamna anului 1916 cand o mare parte din teritoriul tarii fusese ocupat de armate inamice, iar retragerea autoritatilor romanesti si a armatei in Moldova s-a facut fara sa se lase o structura informativa secreta dinainte pregatita. Intr-o astfel de ipoteza (prabusirea inerenta) Serviciului Secret i se putea incredinta misiunea de exceptionala importanta strategica, de a actiona ca structura de rezistenta pe teritoriul vremelnic ocupat.

Pentru realizarea unor astfel de misiuni delicate trebuiau organizate, inca din timp de pace, acele structuri informative si contrainformative centrale si teritoriale in zonele din apropierea frontierelor sau in regiunile ce puteau intra vremelnic sub ocupatia unor armate agresoare. Practic, intreaga reorganizare a Serviciului Secret efectuata in baza Regulamentului din aprilie 1934 a fost subordonata realizarii acestui obiectiv strategic in domeniul informatiilor.

Asa se face ca noua organizare a Serviciului Secret s-a realizat dupa o conceptie moderna, avandu-se in vedere tot ceea ce era mai nou in domeniu si pe plan international. S-au studiat documente privind organizarea Intelligence Service-ului britanic, 2-éme Bureau-ului francez si a FBI-ului american. Nu s-a omis nici studiul organizarii serviciilor de informatii ale armatelor din tarile vecine, cum ar fi: serviciile de informatii bulgare, iugoslave, ungare, poloneze si cehoslovace. Dupa cum marturisea Gheorghe Cristescu „s-a retinut de la fiecare ceea ce se credea ca este aplicabil si in strategia de aparare, sub aspect informativ, a statului roman”.

Regulamentul din aprilie 1934 constituie cadrul legal in baza caruia Serviciul Secret a functionat pana la inceputul anului 1938, cand au intrat in vigoare alte acte normative ce urmareau adaptarea la noul regim politic, a carui instaurare fusese sustinuta si prefigurata, de o analiza intocmita de Mihail Moruzov si aprobata de factorii de conducere din armata.

Prin Ordinul nr. 668 din 1 ianuarie 1938 al ministrului Apararii Nationale — general Ion Antonescu —, Serviciul Secret a fost trecut in subordinea Marelui Stat Major al armatei, iar prin Decizia Ministeriala nr. 2 200 din 29 martie 1938 se proceda la o noua organizare a acestui serviciu. Ultimul document cuprindea doua capitole si 19 articole si aducea unele imbunatatiri fata de Regulamentul din 20 aprilie 1934.

Primele doua articole precizau misiunea Serviciului Secret „de a procura informatii secrete cu caracter general si militar”, „astfel ca el sa poata corespunde in timp de razboi nevoilor operative ale armatei”. Sublinierea este deosebit de importanta intrucat ne dezvaluie conceptia generalului Ion Antonescu in orientarea activitatii Serviciului Secret spre actiuni informative cu relevanta exclusiva pentru nevoile ostirii, barandu-i astfel orice tendinta de a se amesteca in jocurile politice sau a se subordona unor interese ale camarilei Palatului regal. Nu excludem ca acest aspect sa fi constituit una din cauzele pentru care generalul Ion Antonescu a intrat in dizgratia regelui Carol al II-lea, ceea ce a dus la inlocuirea sa, la 30 aprilie 1938, din functia de ministru al Apararii Nationale. Datorita unui zel excesiv manifestat fata de Palat, Mihail Moruzov s-a amestecat in viata intima a generalului Ion Antonescu, intocmindu-i un dosar compromitator, fapt ce a contribuit la o ruptura definitiva intre aceste doua personalitati, cu urmari tragice pentru Moruzov in noiembrie 1940. Se pare insa ca la aceasta ruptura a contribuit deopotriva si generalul Ion Antonescu care, dupa cum ne informeaza istoricul Larry Watts, stransese „de un deceniu dovezi despre delictele sefului Serviciului Secret.

Dar modernitatea conceptiei Deciziei Ministeriale din 29 martie 1938 mai rezulta si din art. 3: „In instructiunile ce se vor da de Marele Stat Major se va preciza legatura ce trebuie sa fie intre actiunea Serviciului Secret si a celorlalte organe similare, pendinte de alte Departamente”. Cu alte cuvinte, se prefigura existenta a ceea ce teoreticienii de astazi numesc „comunitatea informativa a statului“, formata din mai multe structuri departamentale, specializate fiecare pe un anumit domeniu, dar obligate sa coopereze pe baza de prevederi regulamentare la supravegherea sistemului national de aparare. Deci cooperarea intre Serviciul Secret, ca parte componenta a comunitatii informative a statului, cu celelalte organisme similare, care in epoca erau: Biroul II al Marelui Stat Major, Corpul Detectivilor din Siguranta si Serviciul de informatii al Jandarmeriei, nu putea fi lasata la voia intamplarii.

Limitarea stricta a competentelor Serviciului Secret era prevazuta si de art. 4, prin care activitatea acestuia urma sa fie reglementata „doar prin instructiunile ce se vor da de catre Marele Stat Major General al Armatei”.

In ceea ce priveste incadrarea, art. 9 prevedea doua categorii de personal: descoperit (bugetar sau diurnist) ce era numit de Marele Stat Major la propunerea sefului Serviciului; acoperit si incadrat prin acte secrete de seful serviciului.

Nici manipularea fondurilor informative nu era lasata la voia intamplarii. Prevederile art. 7-13 ale Deciziei ministeriale din martie 1938 demonstreaza fara putinta de tagada existenta unui cadru normativ, chiar in cele mai mici amanunte, in domeniul competentelor, responsabilitatilor si modalitatilor de cheltuire a fondurilor ce reveneau sefului Serviciului Secret.

La 9 octombrie 1939, intra in vigoare — o data cu publicarea in Monitorul Oficial — Decretul Lege pentru organizarea si functionarea Ministerului Apararii Nationale ce inlocuia Legea din aprilie 1933. La Capitolul II, cu titlul „Organe auxiliare la dispozitia Ministerului Apararii Nationale , art. 3 preciza ca printre alte atributii, Cabinetului ministrului ii revena si aceea de a face legatura cu „Serviciul Special de Informatii (pentru prima oara cand i se schimba denumirea — n.n.), executand toate lucrarile impuse de o buna orientare informativa a ministrului si subsecretarului de stat al Ministerului Apararii Nationale”. Articolul 4 preciza ca SSI este un corp de specialitate, subordonat direct Ministerului Apararii Nationale, iar seful Serviciului obtine gradul de director general. Chiar daca prin Legea din 9 octombrie 1939, institutia aparea sub numele de Serviciul Special de Informatii (SSI), in documentele elaborate de Moruzov continua sa fie denumit cu vechea titulatura de Serviciu Secret. Oricum, pana la reorganizarea din noiembrie 1940, Serviciul va ramane subordonat direct ministrului Apararii Nationale.

Prezentarea, chiar si succinta, a principalelor prevederi regula­mentare din perioada 1934-1939, demonstreaza cat se poate de limpede, preocuparea majora a factorilor de decizie politica si militara din Romania in perfectionarea si adaptarea permanenta a activitatii Serviciului Secret la dinamica factorilor de risc. In egala masura transpare necesitatea orientarii lui spre obiectivele operative ale organismului militar si eforturile pentru rezolvarea uneia din marile contradictii pe care o reclama activitatea oricarui serviciu secret. Pe de o parte, pentru eficienta activitatii informative, era nevoie de o perfecta conspirativitate, iar pe de alta parte, spre a-l feri de abuzuri si ilegalitati, trebuia pus sub un control strict. Este de altfel o contradictie care nici in vremurile de azi nu a fost inca rezolvata in conditii optime, intrucat pentru pastrarea conspirativitatii nu se supun controlului actiunile informativ-operative in derulare, ci doar rezultatele lor.

Biroul de Informatii Permanent al Micii Intelegeri. Din studiul documentelor arhivistice rezulta un aspect extrem de interesant si de actualitate. Este vorba despre ceea de teoreticienii numesc astazi intelligence-ul interagentie, adica cooperarea dintre structurile specializate, din mai multe state, in probleme de interes comun.

Inca din primii ani postbelici, autoritatile politico-diplomatice si militare romanesti au fost interesate in cel mai inalt grad de luarea unor masuri prin care sa consolideze suveranitatea, independenta si integritatea statului roman, recunoscute prin tratate de pace. Eforturile s-au indreptat mai intai spre relizarea unui sistem de aliante militare defensive cu tarile vecine preocupate a-si apara interesele nationale printr-o actiune coordonata. Asa a luat fiinta, intre anii 1921-1922, Mica Intelegere, alianta regionala defensiva care, prin obiectivele si caracterul ei, a constituit aproape timp de doua decenii un factor stabilizator, de aparare a pacii si securitatii in centrul si sud-estul Europei. Alianta celor trei tari (Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia) prevedea ajutor reciproc in cazul unui atac neprovocat savarsit de Ungaria impotriva uneia dintre ele, sau in cazul in care frontierele stabilite prin Tratatele de la Trianon (4 iunie 1920 cu Ungaria) si Neully-sur-Seine (27 noiembrie 1920 cu Bulgaria) ar fi fost puse in primejdie. Pentru apararea granitelor de rasarit (cu URSS), Romania si Polonia au semnat la 3 martie 1921 o Conventie Militara care prevedea acordarea de sprijin militar reciproc (cel putin 14 divizii infanterie si cavalerie), in cazul in care una dintre ele ar fi fost atacata de URSS.

Biroul de Informatii al Micii Intelegeri fusese prevazut inca din momentul semnarii Conventiei Militare, dar constituirea si intrarea in atributii au fost realizate abia in 1925, ca urmare a acutizarii factorilor de risc interni si externi, asupra carora ne-am referit la locul potrivit. Dupa cum rezulta dintr-un document semnat de Gheorghe Tatarescu — care luase parte la constituirea acestei structuri informative —, „Biroul de Informatii al Micii Intelegeri avea ca misiune speciala de a urmari si descoperi organizatiile teroriste si activitatea lor”; avea o organizare speciala, dar functionarea sa unitara era „asigurata prin intalniri periodice si acoperite ale celor trei sefi ai Sigurantei Generale din tarile Micii Intelegeri”; ca durata, a functionat atata timp cat au avut valabilitate si conventiile militare ale Micii Intelegeri. Prin urmare, putem retine ca Biroul de Informatii al Micii Intelegeri a fost prima structura institutionalizata in tara noastra cu rol informativ in combaterea terorismului.

DIN ACTIVITATEA STRUCTURILOR SPECIALIZATE ALE MINISTERULUI DE INTERNE

Doctorul Constantin Argetoianu ne-a lasat in voluminoasa sa lucrare memorialistica un interesant portret al personalitatii lui Romulus Voinescu, directorul general al Sigurantei, pana in 1927. „Printre cei care au luptat alaturi de mine impotriva comunismului, Romulus Voinescu merita o citatie speciala, dupa cum o merita de altminteri in lungul sir al sefilor Sigurantei noastre. Acest om avea vocatia meseriei sale pentru care nutrea o adevarata pasiune. Citise tot ce se putea citi asupra politiei si politistilor, cunostea pe de rost organizarea tuturor serviciilor de siguranta; adunase o colectie impresionanta de instrumente si de obiecte politienesti si se uita cu evlavie la o pereche de catuse. Pe dinafara ca si pe dinauntru, acest politist pasionat, caruia s-a datorat descoperirea si prinderea lui Goldstein ca si a atator altor criminali, n-avea nimic sinistru si nu se infatisa cu o mutra de Torquemada — dimpotriva ca cel mai simpatic, ca cel mai elegant, ca cel mai spilcuit gentleman. Inalt, zvelt, cu o fata rumena de copil la tata, radea vecinic din toti dintii si-si aducea parul alb, des si ondulat, de o parte si de alta a unei carari impecabile. Asa cum se prezenta, semana mai mult a actor imbatranit decat ca politist. Si de fapt avea si un comportament rezervat teatrului in sufletul sau «C’étoit son violon d’Ingres»; scria piese proaste si se vaita de insuccesul lor — dar nici un insucces nu-l descuraja. Urmarea triumful pe scena cu aceeasi tenacitate cu care se lua pe urmele unui ucigas sau a unui terorist — dar in ce priveste scena a ramas pana la sfarsit un urmaritor nefericit… Multi l-au socotit lipsit de caracter si totusi n-a fost asa; pentru ca n-a vrut sa se infeudeze unei anumite politici, si-a pierdut locul si a murit de inima rea [in anul 1927 — n.n.] dupa mazilirea lui”.

Iata si cateva din actiunile mai importante ale structurilor specializate din Ministerul de Interne in perioada interbelica.

Arestarea teroristilor implicati in atentatul de la Senat. In ziua de 8 decembrie 1920, la ora 14,45, in momentul in care generalul Constantin Coanda, presedintele Senatului se pregatea sa deschida sedinta, s-a produs o explozie puternica. Sala Senatului prezenta imediat imagini de cosmar: banci si scaune sfaramate, fum si praf, vaiete si strigate de durere. „Dimitrie Greceanu, ministrul Justitiei, zacea intr-un lac de sange la picioarele bancii ministeriale; generalul Constantin Coanda era cazut langa estrada prezi­dentiala, cu mai multe rani; in stanga tribunei zacea episcopul Cioro­gariu cu un brat zdrobit, iar alaturi de el episcopul Nifon ranit la picior ; ranit era si secretarul Senatului, Virgil Budescu; langa balustrada stenografelor zacea ranit senatorul Spiru Gheorghiu, iar langa tribuna oratorilor se afla un alt ranit: Barbu Cernea”. Toti cei raniti au fost imediat evacuati din sala si internati la Spitalul Coltea.

„Atentatul de la Senat”, din 8 decembrie 1920 a fost o actiune terorista pusa la cale si realizata de agentii cekisti Max Goldstein, Saul Osias si Leon Liechtblau. In identificarea acestora, un rol important l-au avut agentii Inspectoratului General de Siguranta din Chisinau. S-a reusit astfel, neutralizarea unei vaste retele de spionaj si terorism controlata de la Moscova, via Odessa, cu ramificatii atat in Basarabia cat si in regiunile fostului Regat. Prin capturarea si anchetarea agentilor bolsevici, opinia publica din Romania a aflat cu stupoare despre adevarata fata a comunistilor anarhisti, care isi bazau principalele „activitati revolutionare“ pe spionaj si terorism. Se adevereste astfel ca Miscarea comunista a intrat in istoria nationala cu steagul rosu al bosevismului intr-o mana si cu bomba terorista in cealalta.

Din dosarul instrumentat de anchetatorii Sigurantei, cat si din presa timpului aflam numeroase amanunte interesante despre atentat si principalii autori.

Cei trei atentatori, Max Goldstein, Saul Osias si Leon Liechtblau au fabricat bomba si au dus-o in sala Senatului. Pentru indeplinirea actiunii au fost ajutati de mai multi complici. Unul dintre ei s-a dovedit a fi Alexandru Constantinescu, lider al gruparii de extrema stanga din Pardidul socialist. Conform anchetei, el le procurase explozibilul necesar in producerea bombei artizanale. Acesta evadase de la Jilava cu cateva zile inainte de atentat. Atentatul de la Senat s-a soldat cu trei victime: Dimitrie Radu - Episcop de Oradea Mare, Dimitrie Grecianu — ministrul Lucrarilor publice si ad-interim la Justitie — si senatorul Spirea Gheorghiu – presedintele Sfatului Negustorilor. Au fost si 14 raniti, printre care si generalul Coanda, presedintele Senatului. Max Goldstein, principalul autor al atentatului, fugise in Bulgaria imediat dupa comiterea faptei. A fost prins abia in noiembrie 1921, pe cand incerca sa reintre in tara pe la Rusciuk, incarcat cu 15 kilogram de explozibil. Procesul care a urmat a fost lung si rasunator.

Max Golstein era un terorist fanatic, adept al lui Bakunin, care sustinea ideile anarhiste, potrivit carora „doar prin lichidarea varfurilor clasei dominante, societatea burgheza se va prabusi, iar in locul ei se va putea construi o lume noua, fara exploatare si asuprire”. Ca orice individ de o asemenea factura, Max Goldstein desfasura activitati nemarturisibile, folosind diferite nume conspirative, precum : „Stejarul”, „Coca”, „Serghie”, „Teohari”, „Abramovici”, „Sami Belinski” etc. Mai era poreclit si „omul cu carlig” sau „omul cu cangea” din cauza faptului ca isi pierduse mana dreapta in timp ce manevra materiale explozive. In locul bratului purta o proteza din metal, care avea la capat, in loc de degete, un carlig. Se lauda, insa, ca poate face cu o mana „mai mult decat oricine altcineva cu doua”. Desi avea doar 23 de ani, era recidivist, intrucat fusese condamnat la 10 ani inchisoare pentru crime impotriva sigurantei Statului. In februarie 1920 reusise sa evadeze si apoi sa plece din tara. A trecut fraudulos frontiera pe la Carpinis-Timisoara, de unde si-a continuat voiajul prin Serbia, Sofia, Varna, Odessa, unde a ajuns la 1 mai 1920. La Odessa a luat legatura cu gruparile teroriste bolsevice, de la care a primit suma de 12 000 lei pentru a organiza si realiza o serie de atentate pe teritoriul Romaniei.

De mentionat ca la Moscova se afla centrul de spionaj si terorism condus de un anume Jujnii, afiliat Partidului Comunist bolsevic. Acest centru avea filiale in mai multe centre mari. Unul dintre ele se afla la Odessa sub conducerea lui Grinstein, unde Max Goldstein indeplinea functia de „tehnic”, adica instructor pentru actele de terorism.Toate actele de terorism savarsite pe teritoriul Romaniei la incepunul anilor ‘20 (ca de exemplu: aruncarea in aer a podului de cale ferata de langa Causani, distrugerea unor depozite militare, printre care si cel din Iasi, si evident, atentatul de la Senat) au fost opera organizatiei de spionaj si terorism conduse de Grinstein.

In octombrie 1920, Max Goldstein a revenit in Bucuresti, unde a planuit doua actiuni: un sabotaj esuat pe linia ferata Ciocanesti-Chitila si un atentat cu bomba impotriva Simplonului, tren de lux care circula spre Chitila. In declaratia data in fata maiorului C. Cernat, comisar regal pe langa Consiliul de Razboi al corpului 2 Armata, si a subcomisarului general Vintila Ionescu, Max Goldstein preciza: „Prin acest atentat vizam un raspuns la faptele guvernului, pentru a lovi in burghezimea ce se gasea in acel moment in Simplon. Nu stiam ca ministrul Argetoianu este in Simplon, dar a-si fi voit sa fie, ca sa-l fac sa tremure”. Intr-adevar, Constantin Argetoianu, la a cea vreme ministru al Afacerilor Interne, se afla in Simplon, intr-un vagon special legat direct de locomotiva. Explozia provocata de atentator a distrus doar prima parte a vagonului, iar cabina ministrului se afla la capatul celalalt, ramanand intacta, aspect descris si de Aegetoianu in lucrarea sa memorialistica.

Despre atentatul de la Senat, Max Goldstein recunoaste in declaratia sa: „Din moment ce impreuna cu Loni si Saul am preparat confectionarea unei masini infernale, este evidevnt ca Loni, dar mai ales Saul, stiau ca o asemenea masina nu serveste decat pentru a comite un atentat. () Loni mi-a adus relatiuni, dupa indicatiile mele, asupra intrarilor camerelor care aveau sa ne serveasca la introducerea noastra in sala de sedinta a Senatului. Masina infernala se compunea din cele doua obuze (de provenienta germana – n.n.) fixate pe fundul cutiei cu surupuri de alama, din masinaria ceasornicului, fixata in cutie la baza obuzelor si din cele doua brichete fixate cu sarma la partea superioara a obuzelor. Intregul dispozitiv era astfel aranjat ca la o anumita ora, cand ceasornicul trebuia sa sune, tragea o sarma printr-o alta sarma desfasurata de cheia desteptatorului si, apasand pe butoanele brichetelor suprapuse, se producea flacara, care se transmitea prin doua fitiluri la cele doua detunatoare ale obuzelor si astfel explozia era produsa. La confectionarea acestei masini s-a lucrat doua-trei zile ()”.

Mai intai, Max Goldstein a fost implicat in „procesul din Dealul Spirii”, intentat comunistilor care in mai 1921 votasera pentru afilierea neconditionata a Partidului Socialist la Internationala a III-a Comunista. Comunistii implicati in acest proces au cerut disjungera de cauza lui Max Golstein, pe motiv ca ei duceau lupta pe teren politic si respingeau asasinatele. In cele din urma, completul de judecata a acceptat disjungerea.

Pentru fapta sa, Max Goldstein a fost condamnat la inchisoare pe viata si incarcerat la inchisoarea Doftana in conditii de maxima securitate. A decedat in octombrie 1925 dupa 6o de zile de greva a foamei, pentru a obtine un regim de detentie mai bland. Autoritatile l-au suspectat ca pune la cale o noua evadare, asa ca cererile nu i-au fost satisfacute.

Siguranta si spectrul revolutiei comuniste. Internationala a III-a (Kominternul), organizatie fondata de V.I.Lenin, in 1919, a reunit un corp de activisti, „revolutionari de profesie”, devotati si disciplinati, un fel de forta de atac globala pentru dobandirea cuceririlor revolutiei bolsevice. Ca fenomen istoric, in perioada interbelica si in timpul celui de-al doilea razboi mondial – pana in 1943 cand a fost desfiintata din ordinul lui I.V.Stalin – a dominat prin activitatea ei politica si ideologica miscarea muncitoreasca interna­tionala si a fiecarei sectii afiliate, inclusiv a celei din Romania. Ea a reprezentat un putenic factor de risc pentru integritatea, suveranitatea si siguranta nationala a satului roman. Iata si motivul pentru care organele Ministerului de Interne, cu precadere Siguranta, Politia si Jandarmeria, au conceput si realizat inca de la inceputul anilor ’20 actiuni de contracarare a „virusului rosu”, adica a fenomenului revolutionar comunist.

O prima actiune a fost arestarea majoritatii militantilor comunisti instruiti pe teritoriul sovietic. Sub conducerea ministrului de Interne, Constantin Argetoianu, au fost arestati, in cursul zilei de 12 mai 1921 – sub acuzatia de „atentat contra sigurantei statului” – delegatii comunisti care votasera la Congres, cu o zi mai inainte, afilierea neconditionata la Internationala a III-a. Au fost arestati 271 de militanti comunisti, printre care se aflau si cinci deputati comunisti, fiind depusi la inchisorile Jilava si Vacaresti.

La 23 ianuarie 1922, la Bucuresti, in sala Tribunalului Corpului 2 Armata, a inceput procesul comunistilor, cunoscut si sub numele de „procesul din Dealul Spirii”. Punandu-se in dezacord cu realitatile sociale, politice si nationale din Romania, comunistii romani s-au situat pe o pozitie contrara intereselor de unitate national-statala. „Am ordonat arestarea acelora care au votat afilierea la Internationala a III-a – declara, la 24 mai 1922, dr. C. Argetoianu, ministrul de Interne - pentru ca am considerat aceasta ca un complot contra sigurantei statului […]. Am hotarat ca pentru singurul acest motiv sa arestez pe toti cei care au votat afilierea fara sa am nevoie de alte motive”.

De remarcat este insa abilitatea ministrului de Interne, care aprobase desfasurarea lucrarilor Congresului de transformare a Partidului Socialist in Partid Comunist, in scopul de a-i avea impreuna si in acelasi timp pe toti militantii comunisti din intreaga tara si cu intentia disimulata de a-i aresta in masa. S-a dat astfel o lovitura noii organizatii situate la extrema stanga a vietii politice romanesti. Neintuind planurile ascunse ale ministrului de Interne, comunistii au cazut usor in cusa intinsa. Orgnele de politie, siguranta si jandarmerie au fost astfel scutite de mari eforturi si de concentrarea unor importante efective in vederea arestarii in teritoriu a majoritatii comunistilor.

Din nefericire, organele Ministerului de Interne au fost implicate si in suprimarea fizica a unor detinuti comunisti, folosind metoda clasica a „fugii de sub escorta”. Urmatorul caz este revelator.

La 14 aprilie 1922 a fost impuscat mortal comunistul Leonte Filipescu, in momentul transferarii la inchisoarea Jilava. Executorii au fost plutonierul Bratu si un soldat din Jandarmerie. Un glonte i-a patruns victimei in inima si altul in creier, moartea fiind fulgeratoare. Explicatia data de prefectul Politiei Capitalei, cum ca detinutul a intentionat sa fuga de sub escorta si sa se ascunda in paduricea de langa Jilava, este contestata de cercetarile care s-au facut ulterior. In primul rand, trebuie mentionat ca Leonte Filipescu urma sa apara in ziua de 19 aprilie 1922 ca martor in procesul din Dealul Spirii. Considerat „element periculos” a fost tinut in lanturi tot timpul detentiei la inchisoarea militara. Cand s-a pus problema transferului la Jilava, in loc sa fie transportat cu camionul, asa cum se obisnuia cu acest gen de detinusi, Leonte Filipescu a fost dus pe jos si fara lanturi la picioare. In al doilea rand, familiei nu i s-a permis sa vada cadavrul. Corpul neinsufletit a fost dus direct la groapa, fara sa mai fie expus la capela Cimitirului Ghencea, asa cum promisese prefectul politiei. Un al treilea argument se refera la faptul ca in apropiere de cantonul unde se arata ca detinutul incercase sa fuga nu se afla nici o padurice, ci doar o tufa. Pana la Jilava era camp deschis. De altfel, un cetatean care venea de la Giurgiu l-a vazut in drum, cu bagajul langa el, intr-o balta de sange. Mai mult, in momentul in care sicriul cu corpul neinsufletit a fost coborat in groapa, sotia sa – intr-un moment de disperare – a ridicat capacul, reusind sa zareasca fata mortului complet mutilata. Prin urmare, totul fusese o inscenare oribila pusa la cale de autoritatile politienesti. Sistemul nu era nou. Intr-un fel asemanator se procedase si cu alti doi comunisti, Max Wezler si doctorul Aroneanu.

Aducand la cunostiinta ministrilor - intruniti in sedinta de Consiliu pentru a dezbate probleme in legatura cu procesul comunistilor – ca totul decurge conform planului, Argetoianu a tinut sa sublinieze „Pot sa va dau placuta asigurare ca s-a terminat cu comunismul in Romania”. Cu o astfel de convingere, guvernul roman a elaborat un decret de amnistie, semnat de regele Ferdinand, la 4 iunie 1922, de prevederile caruia au beneficiat 213 acuzati. Practic, decretul a fost un act de clementa din partea autoritatilor statului roman. S-a sperat prin aceasta clementa ca organizatiile comuniste vor intelege la adevarata semnificatie gestul guvernului roman. Dar, asa cum au evoluat evenimentele si asa cum atesta numeroase documente intocmite se organele Sigurantei, in anii ce au urmat, atat guvernul roman cat si mai ales ministrul de Interne, Argetoianu, se inselau amarnic.

Desi lipsite de aderenti din partea populatiei romanesti, organizatiile comuniste si-au facut simtita prezenta prin actiuni antinationale, sprijinite ocult de Internationala a III-a, in teritoriile vechiului Regat, in Transilvania si, mai ales, in Basarabia.

Din cauza metodelor agresive si provocatoare ale Internationalei a III-a, puternic infiltrata dupa 1924 – la ordinul lui Stalin, de agenti GRU -, organele de siguranta le-au acordat comunistilor o atentie sporita. Directia Politiei si Sigurantei Generale, prin serviciile sale specializate, a actionat pentru a preintampina „o lovitura revolutionara in Romania”, mai ales ca astfel de incercari nu au fost putine.

Evenimentele din zilele de 12-18 septembrie 1924, despre care am amintit la locul potrivit, au constituit motivele pentru care „Varful de lance” al Internationalei a III-a si al Moscovei in Romania, asa-zisul Partid Comunist din Romania – in realitate o simpla filiera de spioni si sabotori dirijati de serviciile secrete sovietice – a fost scos in afara legii (Legea Marzescu) pe motiv ca milita deschis contra unitatii statului roman. Aceasta nu a insemnat si renuntarea din partea conducerii PCdR la obiectivele politice antiromanesti.

Intr-un raport informativ din 1925, intocmit de un agent al Sigurantei, sunt date informatii extrem de importante despre structura de organizare si mijloacele folosite de Internationala a III-a, a carui activitate era subordonata, de fapt, Biroului Politic al Partidului Comunist (bolsevic), adica al conducerii URSS. Asemanator era si raportul intocmit, la 9 noiembrie 1926, de Eugen Cristescu – adjunct al directorului general al Sigurantei – despre „miscarea comunista” din Romania, in cursul anilor 1918-1926, si legaturile ei cu Internationala a III-a. Pe baza unui vast material informativ, raportul arata „toate descoperirile facute in cursul acestor opt ani in randurile organizatiilor de conspiratie, spionaj si teroare, evidentiind actiunea nefasta a Internationalei a III-a pe teritoriul romanesc”. Documentul acorda o atentie deosebita miscarii comuniste din Basarabia, „intrucat organizatiile din acea provincie au un caracter revolutionar si un colorit sovietic mai pronuntat”. Folosindu-se de date precise si cifre statistice, raportul arata „toate sfortarile facute de Soviete pentru revolutionarea Basarabiei si tendinta ca de aici sa arunce flacara revolutiei asupra intregii tari”.

Pentru a putea contracara pericolul comunist, in cadrul Sigurantei s-a constituit Brigada a III-a cu sarcina exclusiva de a se ocupa de „problema muncitoreasca”. In cadrul unitatilor teritoriale de politie si in Prefectura Politiei Capitalei s-au infiintat grupe, birouri si servicii, cu personal specializat pentru depistarea, arestarea, anchetarea si perchezitionarea comunistilor. Dupa 1924, efectivele Brigazii a III-a au fost sporite. „Marirea personalului la Brigada – declara un fost comisar de Siguranta – se datora faptului ca efectivul cu care a fost infiintat nu putea face fata situatiei, intrucat miscarea comunista, chiar dupa dizolvare, nu a incetat”.

Dupa scoaterea in afara legii a PCdR, Brigada a III-a a trecut la efectuarea unor masive arestari si la organizarea impreuna cu organele Consiliului de Razboi a anchetarii conducatorilor comunisti si deferiti instantelor judiciare. Intre 1925-1927, Brigada a III-a, in colaborare cu birourile de profil din Galati si din alte cateva centre muncitoresti din tara, a efectuat numeroase arestari in randurile comunistilor. Au fost arestati si anchetati participantii la Conferinta Nationala a Tineretului Comunist, tinuta la Galati, in toamna anului 1925.

Perioada crizei economice (1929-1933), care a adus cu sine si noi miscari sociale protestatare, in care comunistii primisera dispozitii sa fie activi, Siguranta a luat noi masuri de intarire si restructurare a efectivelor de profil. In locul brigazilor s-au infiintat echipe speciale, alcatuite dintr-un numar mai mare de agenti proveniti dintre politistii care dadusera dovezi de profesionalism in combaterea miscarii comuniste. A fost creata, de asemenea, o grupa speciala cu misiunea de a-i fila pe cei despre care Siguranta avea banuieli ca ar face parte din organizatiile comuniste. Aceasta grupa a fost constituita din cadre care nu mai lucrasera in „problema comunista”, si deci, cel putin teoretic, nu erau cunoscute de catre cei urmariti. Li se impusese si un program de lucru special li se interzicea filorilor intrarea in sediile Sigurantei, iar pentru predarea rapoartelor si primirea misiunilor foloseau un sediu conspirativ de asemenea, conducerea Sigurantei a interzis participarea agentilor la anchetarea si interogarea comunistilor arestati.

Dezvaluirea tehnicilor conspirative. Numeroase note, sinteze, buletine de analiza si rapoarte intocmite de organele Sigurantei sau documentele gasite in urma perchezitiilor, referitoare la activitatea Internationalei a III-a pe teritoriul Romaniei, contin si informatii valoroase despre organizarea, metodele si activitatea conspitativa. Astfel de informatii corespund in mare parte cu dezvaluirile facute, dupa razboi, de memorialistii comunisti care activasera in ilegalitate. La fel de interesante sunt si declaratiile facute de fostii comisari din Siguranta care se ocupasera de problema comunista, printre care Sava Dumitrescu, Taflaru si Tanasescu. Coroborate, astfel de date si informatii ne dezvaluie faptul ca PCdR a fost organizat si a functionat dupa principiile si normele serviciilor de informatii si contrainformatii, ceea ce indreptateste interpretarea ca ne aflam practic in fata unei agenturi in slujba Moscovei.

Structurile PCdR, incepind cu Biroul Politic al Comitetului Central si continuind cu Secretariatul CC, organele Uniunii Tineretului Comunist, Ajutoarul Rosu si pana la nivelul organizatiilor judetene si locale, dispuneau fiecare in parte de un „aparat tehnic”, caruia ii reveneau urmatoarele sarcini asigurarea caselor conspirative pentru sedinte si intalniri operative administrarea domiciliilor pentru activistii ilegalizati, adica scosi din productie mentinerea legaturii intre organele de partid din tara si Centrala Cominternului.

Un vechi comunist, care a activat in ilegalitate, isi amintea „Gazda punea la dispozitie casa, fie pentru sedinte, fie ca o locuinta provizorie pentru ilegalistii aflati in trecere prin Bucuresti. Li se spusesera ca va veni un tovarasi care va ramane cateva zile la dansii. Oamenii erau obisnuiti cu astfel de musafiri si niciodata nu intrebau cine sunt si de unde vin”. Casele in care urmau sa se tina sedintele importante erau supravegheate cu discretie de agentii comunisti din aparatul tehnic. Misiunea lor era de a descoperi locurile in care erau plasati filorii Sigurantei, orele la care acestia se schimbau, punctele slabe ale sistemului lor de supraveghere. In practica activitatii de informatii, o astfel de metoda se apropie de ceea ce se numeste contrafilaj. Acei comunisti care trebuiau sa participe la sedinte erau sprijiniti din umbra de aparatul tehnic si numai sub indicatiile acestuia reuseau sa se strecoare in si din casele sflate sub supravegherea organelor de Siguranta.

Deosebit de interesante sunt instructiunile continute in Regulile de baza ale conspiratiei (1930), document gasit de organele Sigurantei, reguli ce recomandau activistlor de partid, adica „revolutionarilor de profesie”, cum sa actioneze si cum sa se comporte la o intalnire importanta. In primul rand, trebuia facuta o verificare foarte atenta ca nu cumva activistul sa fie urmarit. De asemenea, se recomanda ca „purtarea nervoasa, controlarea nedibace, atrage atentia agentilor [Sigurantei - n.n.] si duce la aceleasi rezultate jalnice ca si lipsa de conspiratie si purtarea usuratica”. Pe strada, li se recomanda sa aiba un comportament cat mai normal, de asa natura incat sa nu se deosebeasca de trecatorii obisnuiti, „nici prin purtare” si nici „prin imbracaminte”.

Fiecare comunist era instruit sa cunoasca foarte bine curtile, restaurantele si cafenelele care aveau doua iesiri „pentru ca, in caz de urmarire, sa se foloseasca de acestea si sa scape de agentii Sigurantei”. O alta recomandare facea referire la locurile de intalnire, fiind preferate „locuintele unde veneau uneori oameni necunoscuti, fara a bate la ochi vecinilor, patrulelor de politie etc.”, ca de exemplu la cazinouri, ateliere de croitorie, cabinetele medicale, birourile de avocatura, pravaliile micilor patroni, locasele de cult etc.

Ca semne de recunoastere se foloseau parolele care, conform regulilor de baza ale conspiratiei, „nu trebuie sa se evidentieze prin arta si mister, pentru ca sa nu se atraga atentia in caz de neintelegere”.

In situatiile in care activistul de partid sesiza ca este urmarit de Siguranta i se recomandau cateva masuri preventive sa nu tina asupra sa documente compromitatoare sa-si schimbe cat mai urgent locul de dormit. Regulile conspiratiei interziceau comunistilor sa comunice prin posta, telegraf sau telefon informatii sau adrese, sub motiv ca „in toate tarile capitaliste se practica fotografierea si citirea scrisorilor si telegramelor, precum si tragerea cu urechea la telefoane”. Astfel de metode reprezentau in conceptia comunistilor „cele mai importante izvoare de descoperire” a activitatii conspirative.

Fiecare actiune a comunistilor prin care se viza transmiterea si primirea mesajelor ori a instructiunilor era pregatita in cele mai mici amanunte, ceea ce denota o buna pregatire informativa si contrainformativa. Agentii comunisti din „aparatul tehnic” erau selectionati dupa serioase verificari, de catre specialistii Cominternului, dintre oamenii hotarati, inventivi, cu o buna disciplina a conspirativitatii si, evident, dintre cei care nu erau cunoscuti de catre organele de Politie, Siguranta ori de Serviciul Secret. Memorialistii comunisti care au activat in ilegalitate marturiseau „Conspirativitatea desavarsita era o cerinta obligatorie a muncii de partid in acea vreme. Cea mai mica abatere de la regulile ei putea atrage dupa sine urmari foarte grave. Aceasta cerea nu numai o vigilenta deosebita, ci multa ingeniozitate in alegerea unor solutii cat mai eficiente si cat mai sigure”.

Documentele Sigurantei fac referiri la o serie de metode ingenioase folosite de comunisti in transmiterea mesajelor si a instructiunilor. Comunistii foloseau piese de sah, care in interior aveau un orificiu ermetic inchis, unde se introduceau materialele informative cifrate scrise pe foita de tigare. Tot ca sistem de legatura se foloseau valizele si servietele cu pereti dubli. Materialul informativ a fost descoperit, in cateva cazuri, ascuns intr-o piesa de mobilier. Siguranta a identificat numeroase brosuri tiparite cu titluri pe coperta care nu aveau nimic in comun cu continutul lor. Iata cateva exemple de astfel de brosuri folosite ca un ingenios sistem legendat de propaganda Vasile Conta, Incercari de metafizica – in continut, Rezolutia Plenarei CC al PCR[3], din iulie 1933 Veronica Micle, muza lui Eminescu – in interior se afla Raportul lui W. Pieck la Congresul VII al Internationalei Comuniste Amintiri din razboiul de intregire a neamului – in interior, Catre toti soldatii si marinarii, muncitori imbracati in haine militare, manifest editat de PCdR I.C.Flavian, Din tainele radiofoniei – in interior, Pentru pace, paine, pamant si libertate. Hotararea Plenarei a V-a a CC al PCR, din iulie 1936 C. Argetoianu, Lupta contra speculei – in interior, Razboi si inselatorie

De multe ori comunistii cu functii in conducerea partidului plecau peste hotare pentru a participa la diferite intruniri organizate de Internationala a III-a. Pentru a nu fi urmarite de Siguranta, astfel de persoane foloseau trecerile clandestine peste frontiera. In punctele de trecere, cum erau cele de la Satu Mare si Sighet, functionau aparatcik-ii (tehnicii „partidului”). In zona fiecarui punct de trecere clandestina, se aflau cate doi „tehnici”, care organizau intalnirile conspirative si stabileau locuintele pentru gazduirea celor ce urmau sa treaca frontiera. Gazdele recrutau calauze, pe care le cunosteau doar cei din „aparatul tehnic”. Pentru recunoastere se foloseau parole si se stabileau intalniri de rezerva.

Din alte documente rezulta ca membrii de frunte ai organizatiilor comuniste din Romania se bucurau de intregul sprijin al Partidului Comunist din Cehoslovacia, intrucat acesta activa in legalitate. Foarte practic s-a dovedit sistemul de legatura impersonala pentru informarea reciproca a conducerii celor doua partide comuniste. Memorialistil Nicolae (Miklos) Golberger, care pentru o scurta perioada, in 1940, a fost secretar general al PCdR si un om versat in activitatea conspirativa, a dezvaluit cateva aspecte interesante „In tara, noi foloseam mica publicitate in paginile ziarului «Universul», pe baza unui cod cifrat. «Universul» sosea regulat la Praga. Tovarasii de acolo luau cunostinta si ne raspundeau imediat la rubrica micii publicitati din «Prager Tageblat», care si el sosea regulat la Bucuresti”.

Alti memorialisti din randul comunistilor ilegalisti si-au mai amintit ca „tehnicii partidului aveau legaturi si surse (informatori) bine plasate in redactiile unor ziare de mare tiraj, la birourile de avocatura, in organele de Siguranta, in randurile personalului administrativ de la inchisori, la Tribunalele Militare si chiar la Consiliul de Razboi”.

Documentele de analiza intocmite de Siguranta consemnau cu realizm urmatorul aspect „Totul in aceasta miscare [comunista – n.n.] ruleaza ca o masina bine montata. Fiecare agitator principal are pe langa el un tovaras sau doi, la fel initiati, care il inlocuiesc imediat ce dispare. In locul organizatiilor prabusite rasar ca din pamant altele noi, cu alte elemente, tot atat de bine initiate si masina ruleaza. Pentru reusita actiunilor lor se adapteaza mediului, iar tactica lor de lupta variaza dupa imprejurimi, dupa regiunile unde se aplica si categoriile sociale carora se exercita”.

Agentii comunisti, cadrele de partid si mai ales personalul din „aparatul tehnic” erau bine instruiti pentru situatiile in care se intampla – si nu au fost putine cazuri de acest fel – sa fie arestati si anchetati de organele Sigurantei. Sub acest aspect, interesante sunt afirmatiile unui agent al Sigurantei despre discuplina si pregatirea contrainformativa a comunistilor „Sunt discreti, solitari si disciplinati. Cel arestat trece peste grija de soarta sa si peste suferintele-i proprii, primul sau gand fiind sa previna pe tovarasii din afara […]. Daca se servesc de nume conspirative, cunosc pe dinafara biografia falsa, prepara dinainte raspunsurile la chestiunile ce li se pun […] si nu numai dupa ce trece un timp, in care ei socotesc ca orice masura din partea autoritatilor raman zadarnice, incep a face unele declaratii si acelea insuficiente, cu scopul de a deruta cercetarile”.

Iata cateva coordonate suficiente pentru a formula concluzia ca, in perioada interbelica, comunistii din Romania - la fel ca si toti cerilalti inscrisi in organizatii afiliate Internationalei a III-a -, desi putin numerosi, dispuneau de cadre si agenti de profesie care, impreuna cu „aparatul tehnic”, formau adevarate retele conspirative ce foloseau aceleasi metode si practici ca si cele mai experimentate servicii secrete. Scoala de spionaj sovietic, fondata pe ideologia revolutionara a „partidului leninist de tip nou” isi pusese serios amprenta.

Pe urmele ocultei maghiare. Incepand cu 1920, organele Sigurantei, in colaborare cu Serviciile de informatii ale armatei, au descoperit si contracarat actiunea guvernului ungar de a incita functionarii de stat de origine maghiara din Transilvania, indeosebi cei de la caile ferate, posta, telefon si de la alte institutii publice, de a depune juramantul de fidelitate (credinta) fata de statul roman sau de a-i determina sa demisioneze din functiile ce le ocupau pentru a se repatria in Ungaria.

Functionarii maghiari de la caile ferate au fost indemnati, de catre emisari de la Budapesta, sa impiedice circulatia regulata a trenurilor, sa provoace ciocniri si deraieri, precum si deteriorarea materialului rulant. Prin aceasta activitate se urmarea subminarea economiei romanesti in teritoriul transilvanean si crearea unei stari de haos in randurile populatiei, precum si folosirea consecintelor ei nefaste in propaganda din strainatate, sustinand ca autoritatile romanesti ar fi alungat din Transilvania zeci de mii de functionari maghiari. Organele de siguranta din Romania au dat dovada de profesionalism cert in dejucarea acestor actiuni diversioniste. La fel de eficiente s-au dovedit si in contracararea actiunilor cu caracter revizionist si terorist. Spre exemplu, organele de informatii si siguranta ale Ministerului de Interne au stabilit ca in Ungaria se creasera, in scopuri revizioniste antiromanesti, organizatii teroriste si formatiuni paramilitare, ca: „Garda Zdrentarosilor , „N.O.V.E. , „Levente , „Asociatia Tiraliorilor , „Vanatorii Turanici , „Uniunea Ardeleana , „Divizia Secuiasca , „Liga revizionista , „Turul etc. Documentele de arhiva atesta fara dubii ca toate aceste organizatii lucrau ocult in cooperare cu Ministerul de Interne si Serviciile de informatii din tarile revizioniste, organizand patrunderea de teritoriul romanesc a unor grupuri inarmate si agenti care, cu ajutorul nationalistilor-sovini din randurile minoritarilor etnici, intretineau o propaganda antiromaneasca si puneau la cale actiuni teroriste, acte de sabotaj si diversiune, de incitare a populatiei minoritare la nesupunere si razmerite.

O importanta actiune informativa, initita de organele de siguranta in cooperare cu structurile specializate din Ministerul Apararii Nationale, s-a desfasurat la inceputul anului 1927. S-a reusit intrarea in posesie a unei fotocopii dupa un document strict secret din Cancelaria Consiliului de Ministri de la Budapesta, care atesta fara dubii ca oamenii politici romani, printre care Ion I. C. Bratianu, I. G. Duca si Nicolae Titulescu, alaturi de doi generali ai armatei romane, erau considerati de autoritatile de la Budapesta ca „persoanele cele mai periculoase pentru promovarea intereselor poporului maghiar in lume . Se intentiona chiar planificarea unor actiuni de neutralizare a lor „prin masuri radicale si cu orice riscuri“. Evident ca organele de siguranta au luat masuri de intarire a dispozitivelor de gardare si protectie a acestor demnitari. Dupa cum se stie, Ionel Bratianu a decedat subit (in urma unei banale amigdalite infectioase), in ziua de joi dimineata, 24 noiembrie 1927, dar fara ca autopsia efectuata sa poata ridica misterul asupra cauzelor mortii sale, iar I. G. Duca s-a sfarsit in urma unui atentat terorist executat de „nicadorii“ legionari la 29 decembrie 1933, la Sinaia. De asemenea, Nicolae Titulescu a fost inlaturat, la 29 august 1936, din functia de ministru al Afacerilor Externe in urma unei manevre oculte, insuficient explicata de istoriografie. Exista numeroase documente de investigatie ce apartin organelor de siguranta, Serviciului Secret si Sectiei a II-a din Marele Stat Major referitoare la imprejurarile si cauzele reale care au provocat disparitia neasteptata din viata publica a acestor personalitati politice si aceasta pentru ca au persistat suspiciunile privind un amestec ocult al serviciilor speciale maghiare, dar in final Siguranta nu a putut obtine probe certe. Suspiciuni nefondate, incapacitate ori limite profesionale? Iata o intrebare la care in stadiul actual al cercetarilor inca nu se poate raspunde.

Tot in legatura cu „oculta maghiara , documentele informative intocmite de Siguranta atrageau atentia ca prin rezidenta clandestina din Cluj, Partidul Maghiar avea practic doua infatisari: „Una oficiala, care nu-l deosebeste cu nimic de oricare alt partid politic, si alta ascunsa, care-l arata ca pe o puternica organizatie capabila sa reactioneze atat secret, prin actiuni informative, cat si fatis, prin actiuni violente“. Alte documente informative referitoare la activitatea Partidului Maghiar atestau o conectare directa a acestuia la sectia de propaganda a Ministerului de Interne de la Budapesta — transformat ulterior in sectia „V.F.Ny.U. din Marele Stat Major al armatei maghiare. In ciuda faptului ca liderii acestui partid faceau declaratii oficiale ca „nu sunt de acord cu exclusivismul revizionist , documentele informative ale Sigurantei indicau ca in secret celulele de conducere ale Partidului Maghiar coordonau activitatea revizionista antiromaneasca prin intermediul bisericilor catolice si protestante, precum si prin scolile confesionale.

Corpul Detectivilor despre extremismul legionar. Inca de la primele sale manifestari politice, Corneliu Zelea Codreanu a intrat in atentia Sigurantei. Intr-un studiu realizat de Corpul Detectivilor, intitulat Legionarismul, se arata „Corneliu Zelea Codreanu, intemeietorul legionarismului, apare pentru prima oara in viata politico-sociala in anul 1919, ca simplu membru in miscarea «Garda Constiintei Nationale» din Iasi, a muncitorului Constantin Pancu…. Intemeietorul Legionarismului cauta sa introduca in aceasta miscare, pentru ajungerea scopului imediat, actiunea directa revolutionara contra ordinei juridice si politice din stat”. Caracterizand aportul adus ulterior de Codreanu la Liga Apararii National-Crestine, organizatie politica fondata de A.C.Cuza, studiul Corpului Detectivilor mentiona „Ceea ce aduce nou Corneliu Zelea Codreanu sunt numai metodele violente de lupta experimentate alaturi de C. Pancu”.

Intr-adevar legionarii au intrat in istorie – cum bine s-a spus – „cu crucea intr-o mana si cu pistolul in cealalta”. Ceea ce a si facut ca organele de siguranta sa le acorde – ca si comunistilor, adepti si ei ai rasturnarii prin violenta a ordinii de drept – o atentie sporita. Spre deosebire de comunisti insa, legionarii au gasit mult mai multi adepti in randul poporului roman. Acest fapt se explica prin caracterul mistic imprimat miscarii, prin legatura ei cu satul romanesc traditional ca si prin faptul ca au avut mesaje specifice destinate fiecarei categorii sociale in parte. Au avut si o foarte mare capacitate de regenerare si adaptare la situatii diferite si dificile. Insasi structura lor organizatorica – schimbata in mai multe randuri – le permitea sa supravietuiasca in ciuda celor mai grele lovituri primite.

Studiul Corpului Detectivilor pune insa in evidenta si un alt element care le-a permis supravietuirea. Este vorba, pe de o parte, de disciplina dusa pana la fanatism si, pe de alta parte, de faptul ca „orice incercare facuta de oricine nu este legionar ca sa-l indrepte pe caile bune, sa-l reeduce, vor da gres pentru ca legionarul devine ireductibil, nereeducabil, continua actiunea in orice timp, chiar daca seful ii este arestat sau nu primeste ordine de la el nu crede nici o stire venita de la altii, rezista tuturor ademenirilor, nu-si paraseste camarazii, asa ca pe marturisirile lui la ancheta nu se poate conta prea mult”.

Doctrina legionara a cunoscut evolutii in timp, in functie de schimbarile concrete din viata politica si sociala. Trecandu-i in revista toate aceste sinuozitati, studiul amintit stabileste si cateva constante. Astfel, punctul nodal al doctrinei legionare era crearea „omului nou” printr-o educatie adecvata. Un „om nou” putea deveni oricine devenea legionar, indiferent de originea si nationalitatea sa.

„Istoria neamului incepe cu Legiunea. Neamul romanesc nu a avut glorie ci numai franturi de glorie”, se scria intr-un articol aparut in Lumea legionara, citat de studiul intocmit de Corpul Detectivilor. Tot trecutul nu fusese decat o lupta pentru a se ajunge la legionarism, iar eroii neamului erau „mobilizati” in interesul Legiunii. Capitanul era omul providential, trimis pentru salvarea neamului, omul care nu gresea, „cel mai capabil om pe care l-a cunoscut istoria noastra”. Iar atunci cand Legiunea avea sa invinga, urma sa se instituie Tribunalul Exceptional care sa judece pe toti cei ce i-au prigonit pe legionari. Prigoana trebuia sa fie totala, caci – o spuneau si legionarii - „cine nu este cu noi, este contra noastra”. Traian Braileanu, un eminent intelectual, scria in Insemnari sociologice ca poporul a gresit si trebuie pedepsit. Legiunea trebuie sa invinga cu orice pret, chiar daca ar dispare prin aceasta ultimul roman. Toti cei care se opuneau la biruinta legionara urmau sa fie exterminati.

Dar, ceea ce studiul Corpului Detectivilor a omis sa abordeze, iar atestarile documentare pe care istoriografia actuala le are la dispozitie sunt de necontestat, este ca astfel de idei doctrinare s-au fundamentat treptat, pe masura ce faptele si evenimentele cu implicarea legionarilor, petrecute in societatea romaneasca interbelica, se succedau cu repeziciune in vreme ce factorii de decize guvernamentali, deopotriva cu organele abilitate in a le preveni si contracara au dat dovada de nepermise slabiciuni si grave inabilitati. Se adevereste ca e mult mai usor sa arati cu degetul spre ceea ce nu iti convine decat sa-ti asumi resposabilitatea, in cazul nostru, propriile incompetente. Iata si cateva exemple.

In octombrie 1923, generalul Eraclie Nicoleanu, prefectul Politiei Capitalei, pe baza informatiilor primite de la Siguranta a descoperit si dejucat complotul pus la cale de Corneliu Zelea Codreanu, Ion Mota, Ilie Garneata, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu — viitori fruntasi ai Miscarii legionare — care, pentru a-si asigura intrarea cu „mare valva“ in viata politica a tarii hotarasera „impuscarea politicienilor tradatori , adica a unor ministri liberali ca Al. Constantinescu si D. Marzescu. Cu prilejul perchezitiei din 8 octombrie 1923, organele de siguranta au ridicat de la complotisti arme de foc. Desi mentorul lor moral, profesorul universitar de la Iasi A. C. Cuza, i-a dezavuat public pentru planuitele lor acte teroriste, si chiar complotistii si-au recunoscut intentiile de asasinat, Justitia i-a achitat, fapt ce a insemnat un certificat de legitimare a actiunii intreprinse. Justitia l-a achitat si pe Ion Mota care incercase sa-l asasineze pe Vernichescu, unul dintre complotisti, banuit ca tradator. Aceeasi impardonabila clementa s-a manifestat din partea Justitiei romanesti si in achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 25 octombrie 1924, il asasinase, in vazul tuturor, pe prefectul Politiei din Iasi, Constantin Manciu. Culmea ipocriziei este ca achitarea inculpatului s-a facut sub motivul „legitimei aparari”. Iar cei cinci jurati ai Tribunalului de judecata din Turnu-Severin, care au pronuntat la unison sentinta de „nevinovatie” asupra inculpatului Corneliu Zelea Codreanu si-au etalat la piept cocarda tricolora cu zvastica.

Consecintele unei siuatii anormale. Prin faptul ca astfel de infractiuni deosebit de grave au ramas nepedepsite s-a creat o stare de adversitate, total anormala, intre organele de justitie si Siguranta. Mai mult, terorismul a proliferat in anii urmatori prin asasinarea primilor ministri (I. G. Duca si Armand Calinescu), iar organele de siguranta au devenit mult mai dure in actiunile de contracarare, savarsind abuzuri si chiar asasinate impotriva infractorilor, ceea ce incalca, evident, drepturile omului. Asa se si explica aparitia unei brosuri intocmite de C. G. Costa-Foru, secretarul general al Ligii Drepturilor Omului, intitulata „Abuzurile si crimele Sigurantei Generale a Statului”.

O comparatie cu ceea ce se intampla in alte tari, cu o mai veche traditie democratica, este binevenita. Doar un singur exemplu ni se pare edificator. In Marea Britanie, organele de siguranta ale Ministerului de Interne — este vorba despre Special Brentch (Serviciul Special) — a arestat, in 1923, 100 de irlandezi considerati ca membri si simpatizanti ai organizatiilor teroriste, ulterior acestia fiind expulzati din tara. Dupa cum ne informeaza autorul britanic Tony Bunyan, legalitatea acestor acte comise de Ministerul de Interne si de Serviciul Special a fost contestata in Camera Lorzilor, statul fiind nevoit sa plateasca celor 100 de persoane despagubiri in valoare de 50 000 lire sterline.

Spre deosebire de practicile britanice, in Romania interbelica, organele de siguranta nu au platit niciodata despagubiri pentru actiunile nesabuite si ilegale pe care le-au savarsit. Au existat totusi si unele reactii. Printre cei care au criticat in Parlament metodele dure intrebuintate de organele Sigurantei, precum si regimul de detentie din inchisorile vremii, s-au numarat personalitati de seama ale vietii politice si culturale romanesti, ca: Nicolae Iorga, dr. Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, C. Stere, Grigore Iunian, Dem Dobrescu, Paul Bujor, C. I. Parhon, Paraschivescu -Balaceanu si altii.

Abuzuri au facut si organele de Jandarmerie rurala, mai ales cele dislocate in satele din Basarabia. Impreuna cu alti functionari de stat si notabilitati publice, se constituisera adevarate asociatii oculte, puse pe capatuiala in defavoarea localnicilor. Unii jandarmi chiar ii amenintau pe localnici cu distrugerea in cazul in care se plangeau autoritatilor centrale.

De asemenea, serviciile de siguranta din Basarabia, datorita coruptiei, au ajuns sa fie penetrate de catre serviciile secrete sovietice. Un document de analiza, intocmit de Serviciul Secret, la 9 aprilie 1930, pe baza unui vast material informativ si a unor investigatii profesioniste, formula transant urmatoarea concluzie: „Aproape in total, personalul Sigurantei din Basarabia, desi salarizat de statul nostru, nu era in realitate decat o sectie a GPU, organizata solid pe teritoriul nostru”. Acelasi document ne ofera numeroase exemple din care mai semnificative sunt urmatoarele:

„Inspectoratul de siguranta din Basarabia, de fapt, a fost condus de GPU din Odessa, iar activitatea acestui serviciu se expunea in scris si de regula in trei exemplare: unul se trimitea la Bucuresti, altul pentru arhiva si al treilea se trimitea la GPU din Odessa.

Din cercetarile intreprinse s-a constat ca:

Spionul Caraman indeplinea functia de subsef al biroului de informatii pentru Rusia la acest inspectorat;

Cernah, un insemnat functionar la GPU din Odessa, figura ca agent [de siguranta — n.n.] la Chisinau.

Grainic, subseful Serviciului de spionaj al Frontului de Est, depinzand de GPU din Odessa, a venit la Chisinau, conducand personal serviciul sau din chiar biroul Inspectoratului de Siguranta din localitate, si asta in calitate de functionar al statului nostru.



S-a constatat ca tot GPU din Odessa scotea la Chisinau un ziar Ultro, figurand aici sub tutela altora, dar care de fapt era oficiosul lor condus de Stainhaus, tot de la GPU. Acesta, dupa verificarile facute, a figurat si el ca functionar al Sigurantei din Chisinau“.

Deci coruptia, fuga dupa capatuiala rapida prin orice mijloace, folosindu-se de acoperirea calitatii de functionar de stat s-au perpetuat in societatea romaneasca si in perioada interbelica, ceea ce a afectat grav sistemul de aparare a sigurantei si intereselor nationale. Raportul Serviciului Secret din 9 aprilie 1930, in loc sa-si arate rezultatele benefice, adica o restructurare a personalului Sigurantei, a creat mai degraba o neimpacata rivalitate de data aceasta intre Armata si Interne. Rivalitatea si invidia au molipsit rapid atat personalul din functiile de comanda, cat si pe functionarii marunti, ceea ce a facut ca in loc de cooperare si coordonare a actiunilor sa avem de-a face cu adversitati.

Exista numeroase atestari documentare ce demonstreaza fara dubii ca in anii ’30, imediat dupa instalarea pe tron a regelui Carol al II-lea (eveniment ce poate fi percetut ca o adevarata lovitura de stat, ceea ce a dus la o grava compromitere a ordinii constitutionale), organele Ministreului de Interne, in special Siguranta, s-au lasat prea usor antrenate in jocurile, combinatiile, incrancenarile si certurile dintre partidele politice, executand aproape orbeste ordinele celor aflati la guvernare. Evident ca intr-o asemenea circumstanta nu mai poate fi vorba de respectarea unui principiu fundamental al activitatii specifice unor astfel de institutii, si anume echidistanta politica.

Astfel, in ianuarie 1931, pe baza datelor furnizate de Siguranta, guvernul national-taranesc a dizolvat Garda de Fier. „Noi – avea sa declare Armand Calinescu – cunosteam, din investigatiile Sigurantei statului, care erau ideile reale care circulau in mintea membrilor Garzii de Fier si eram in drept sa le socotim periculoase pentru ordinea publica”. Numai ca efectul acestui act politic nu a fost cel scontat. Dimpotriva, dizolvarea Garzii de Fier a avut ca rezultat incrancenarea gardistilor. Miscarea legionara s-a reorganizat, a devenit mai impulsiva si s-a transformat in partid politic (Gruparea Corneliu Codreanu), reusind in alegerile din iunie 1932 sa castige cateva locuri in Parlament.

In cursul anului 1933, Ministerul de Interne a reluat si amplificat, sub impulsul lui Armand Calinescu – subsecretar de stat la acest minister – masurile contra Miscarii legionare. La 29 aprilie 1933, Inspectoratele de Siguranta si Inspectoratul General al Jandarmeriei au primit un ordin circular in care se mentiona printre altele „Din rapoartele organelor de politie si jandarmerie rezulta ca in numeroase puncte din tara au luat fiinta si se dezvolta organizatii denumite cuiburi, sectiuni, companii, centurii, batalioane de asalt etc. […] De multe ori s-au putut constata legaturi intre aceste organizatii si organizatiile similare din strainatate, de la care isi procura instructiuni si mijloace materiale. In ultimul timp, ele au iesit din simpla activitate organizatorica pentru a se deda la manifestari violente, la tulburarea ordinii in stat si la brutalizarea cetatenilor pasnici […] Astfel fiind, urmeaza a se infrana aceste miscari cu toata hotararea si cu toata energia”.

Din aceasta perioada dateaza primul ordin al Ministerului de Interne catre autoritatile din subordine, in care se cerea ca, in caz de primejdie, sa se recurga la gaze si arme de foc pentru reprimarea oricaror violente.

Dar nici regele Carol al-II-lea si Camarila de la Palat nu au scapat de supravegherile indiscrete ale Sigurantei, la indemnurile unor oameni politici. Ministerul de Interne s-a gasit astfel la mijloc, intre gruparea politicienilor care doreau compromiterea monarhiei si grupul celor care il sprijineau pe monarh in tentativa acestuia de a-si ridiculiza adversarii si a instaura propria dictatura. De exemplu, la 5 decembrie 1932, in vreme ce indeplinea functia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, Armand Calinescu nota in jurnalul sau „Siguranta imi aduce informatii ca regele iese tot mai frecvent noaptea si ca merge la Piata Sf. Gheorghe, pe cheiul Dambovitei si i-a femei de cea mai joasa speta”.

Mai mult, Siguranta, a carei menire era sa apere securitatea cetatenilor, indiferent de rang si stare, a fost transformata intr-o institutie parca la cheremul subsecretarului de stat. A fost pusa sa culeaga informatii chiar si despre Iuliu Maniu, seful PNT, din care facea parte si Armand Calinescu. Iata ce consemneaza acelasi memorialist „[Eugen] Cristescu de la Siguranta imi spune ca Maniu l-a chemat pe Bianu si l-a insarcinat sa faca informatii despre dna Lupescu unde merge? ce oameni politici si ce ministri o viziteaza? Cei de la Siguranta au stabilit ca merge la D.R. Ioanitiu si generalul Samsonovici”. Dupa cum rezulta clar din aceasta consemnare, liderul PNT, Iuliu Maniu, care era spionat de un fruntas national-taranist aflat intr-o importanta functie ministeriala, cerea si el informatii de la „omul lui din Siguranta”, adica de la Eugen Bianu, pentru a spiona Palatul Regal.

La fel stateau lucrurile si in ceea ce priveste interceptarea convorbirilor telefonice intre demnitari. O recunoaste, intr-o nota din 7 noiembrie 1935, acelasi Armand Calinescu „Titulescu se intoarce in tara suparat. Interceptez convorbirile lui telefonice cu Savel si o comunicare in care spune ca a plecat, neasteptand nici un raspuns de la Tatarascu «fiindca el nu i-a luat comanda nimanui»”.

Prin astfel de ingerinte marunte, sau pretentii nesabuite din partea demnitarilor, care in fond nu puteau duce la nimic bun, incepuse sa se creeze in randul comisarilor de Siguranta o adevarata stare de lehamite fata de politicieni. De aici si deprofesionalizarea unora, ori pur si simplu tratarea cu superficialitate a misiunilor incredintate, aspecte care in anumite conjuncturi au avut consecinte dintre cele mai grave. Exemplul cel mai elocvent il reprezinta asasinatul din 29 decembrie 1933, produs de un grup de trei legionari „Nicadorii”, asupra primului ministru liberal I.G.Duca, pe peronul Garii Sinaia. Desi au dispus de informatii sigure, atat despre intentia de atentat cat si asupra activitatilor pregatitore a adentatorilor, masurile de protectie s-au dovedit insuficiente. Intreaga responsabilitatea i-a revenit la un moment dat unui agent de siguranta – un anume Petre Petre – insarcinat cu gardarea primului ministru. Pe un fond de plictiseala, manifestand insa si multa indolenta, acesta a uitat pur si simpu, fiind si baut, sa transmita consemnul despre traseul pe care primul ministru trebuia sa-l urmeze pentru a dejuca indentia atentatorilor. Si astfel, in loc sa evite peronul garii si sa urce direct in vagonul prezidential, asa cum se stabile prin consemn, I.G.Duca s-a trezit singur in fata atentatorilor, care nu au ezitat sa apese pe tragaci. Directorul general al Politiei de Siguranta, Eugen Cristescu, care ulterior si-a prezentat demisia, a recunoscut cu franchete in fata lui Armand Calinescu, la 4 ianuarie 1934, ca „organele de siguranta au dat dovada de lipsa de vigilenta”.

E adevarat ca in perioada respectiva, Siguranta nu dispunea de efective numeroase. In ianuarie 1934, documentele inregistreaza 300 de ofiteri de siguranta si 350 detectivi. Masurile de protectie asupra personalitatilor politice, puneau accentul pe informatii si masuri de deviere a traseelor in scopul de a se evita locurile periculoase si mai putin pe garzile de corp. Prin astfel de procedee s-a reusit dejucarea altor atentate, documentele Sigurantei si memorialistii facand referire la cel puse la cale de elemente extremiste asupra lui Victor Iamandi, Nicolae Titulescu, regele Carol al II-lea etc. In august 1936, Siguranta a intrat in psesia unor date despre organizarea unui atentat asupra lui Nicolae Titulescu. Atentatul, de inspiratie fascista, urma sa fie executat cu complicitatea unor organizatii extremiste din mai multe tari.

La inceputul lunii februarie 1938, cele doua organizatii de extrema dreapta – Miscarea legionara si Partidul National Crestin – incepusera tratative secrete in scopul perfectarii unui acord peste capul regelui Carol al II-lea, care viza sprijinirea cabinetului Goga-Cuza de catre legionari cu conditia ca acesta sa curete terenul pentru a putea preda succesiunea lui Corneliu Zelea Codreanu. Siguranta a reusit sa dea de firele complotului. A doua zi, dupa ce in cadrul unei intrevederi secrete tinute in casa lui Ion Gigurtu, Codreanu perfectase intelegerea cu Goga, guvernul national-crestin a fost demis, iar regele si-a putut instaura regimul de autoritate.

Ca urmare a refuzului sefului Miscarii legionare de a sprijini regimul autoritar monarhic, Regele Carol al II-lea a ordonat institutiilor abilitate noi masuri represive impotriva gardistilor. Vizita suveranului in Germania, unde a avut intrevederi cu Hitler, Göering si alti demnitari nazisti a precipitat evenimentele. Primirea glaciala la Führer, ca si interesul cu totul aparte manifestat de Berlin in privinta lui Corneliu Zelea Codreanu, l-au facut pe rege sa formuleze concluzia ca orice atitudine ar fi adoptata in relatiile cu Reichul, Germania nu va renunta la intentia de a aduce Garda de fier la putere in Romania. Intreptandu-se catre tara, fiind inca in tren, Carol al II-lea a transmis ordinul lui Gabriel Marinescu, ministrul de Interne, de a-l suprima pe Codreanu, aflat in detentie. La 29 noiembrie 1938, odinul a fost executat de un grup de jandarmi. Sub motivul „fugii de sub escorta” au fost impuscati Codreanu, „Nicadorii” (cei trei asasini ai lui I.G.Duca) si „Decemvirii” (asasinii lui Mihai Stelescu). Disparitia capitanului a isterizat Miscarea legionara, singurul obiectiv al acesteia fiind razbunarea.

Numeroase documente de arhiva, intocmite de organele Ministerului de Interne, precum si dezvaluirile facute de memorialistii legionari, atesta fara dubii ca in vara si primavara anului 1939 au fost organizate mai multe tentative de atentat supra lui Armand Calinescu, la acea data presedinte al Consiliului de Ministri in guvernul carlist, considerat de legionari ca principal vinovat pentru arestarea si lichidarea Capitanului. Patru atentate se pare ca au fost dejucate de organele Sigurantei, al cincilea, cel din 21 septembrie 1939 nu a mai putut fi prevenit. O echipa de noua legionari sinucigasi, condusi de avocatul Miti Dumitrescu, l-a asasinat pe Armand Calinescu in apropiere de podul Elefterie, in timp ce acesta se indrepta spre casa. Ca represalii, din ordinul noului prim-ministru, generalul Gheorghe Argeseanu, organele Ministerului de Interne au arestat in zilele urmatoare cate 2-3 legionari din fiecare judet pe care i-au executat fara judecata Aceste evenimente au avut toate caracteristicile a ceea ce teoreticienii numesc terorism de stat.

Iata si marea drama a societatii romanesti din perioada interbelica. Pe masura ce factorii de risc interni si externi se inmulteau si deveneau tot mai virulenti, institutiile statului insarcinate cu identificarea, prevenirea si contracararea pericolelor deveneau tot mai slabe si lipsite de coeziune datorita implicarilor in viata politica. Daca la aceasta mai adaugam politicianismul „guraliv“ si „neeficient in solutii” al clasei noastre politice, avem acum mai bine conturata explicatia la cum si de ce s-a ajuns la un regim dictatorial la 10 februarie 1938 si la cedari teritoriale fara sa se opuna nici macar o minima rezistenta, nici din partea armatei dar nici de catre societatea civila, in vara anului 1940.

STRUCTURA ORGANIZATORICA
A SERVICIULUI SECRET (1934-1940)

Structura organizatorica pe care o vom prezenta in continuare, atat aparatul central cat si cel teritorial, a putut fi reconstituita prin coroborarea unor date oferite de putinele documente din arhiva SSI care s-au pastrat, cu unele informatii oferite de lucrarile memorialistice sau marturiile si confesiunile unor fosti lucratori ai Serviciului. Ea are valabilitate doar pentru perioada aprilie 1934-septembrie 1940, si reprezinta stadiul actual al cercetarii. Serviciul Secret se compunea din doua structuri distincte: Aparatul central (Conducerea Serviciului si Secretariatul General), Sectia Informatii, Sectia Contrainformatii, Aparatul teritorial, Birouri si Sectii tehnice.

Aparatul central Conducerea Serviciului era asigurata de un director general (seful Serviciului) si de un director general-adjunct. In toata perioada de referinta, functia de sef al serviciului a fost indeplinita de Mihail Moruzov, in schimb functia de director adjunct nu a fost ocupata niciodata. Directorul general avea largi atributii si imputerniciri, atat in ce priveste munca de culegere de date si informatii, cat si in privinta incadrarii cu personal corespunzator. El tinea in mod oficial legatura directa — in problemele de serviciu — cu ministrul Apararii Nationale, Presedintele Consiliului de Ministri si cu Palatul regal. Incepand cu anul 1935, Serviciul Secret a ajuns la rangul de Departament ceea ce a sporit si mai mult prestigiul directorului general. Articolul 9 al Regulamentului din 20 aprilie 1934 ii conferea sefului Serviciului si o alta atributie, extrem de importanta si care nu a fost modificata in actele normative ulterioare, si anume aceea de „gestionar al fondului secret informativ ce i se pune la dispozitie de Ministerul Apararii Nationale”. Acest fond urma sa-l intrebuinteze dupa nevoile informative ale Serviciului.

Secretariatul General avea ca principale atributii: primire si repartizarea materialului informativ; tinerea evidentei lucrarilor ordonate de seful Serviciului; primirea si expedierea corespondentei etc. La conducerea Secretariatului General s-a aflat, in perioada 1934-1939, Stefan Enescu. Ca structura, Secretariatul General se compunea din patru birouri si un sub-birou, fiecaruia revenindu-i un anumit gen de atributii.

Biroul I se ocupa de problemele organizatorice si executa studii in legatura cu organizarea si orientarea activitatii Serviciului Secret. Strangea documente si analiza modul in care erau organizate serviciile de informatii de pe langa armatele altor state.

Biroul IIPersonal, condus in toata aceasta perioada de Dumitru Lepadatu, mai era denumit si „Sectia administrativa”, se ocupa cu problemele de personal ale Serviciului Secret. Facea angajari, mutari, transferuri si scoateri de angajati. Tinea evidenta personalului civil si militar. Se ocupa si de executarea bugetului. Acest birou avea in subordine si un sub-birou care se ocupa cu problemele de administratie si casierie. In competenta sa intra administrarea localurilor inchiriate de Serviciul Secret, completarea si pastrarea obiectelor de inventar, incasarea fondurilor si plata personalului bugetar, administrarea si asigurarea disciplinei trupei detasate de catre Ministerul Apararii Nationale la Serviciul Secret.

Biroul III — Foto-identificari avea rang de serviciu, fiind condus de un sef. La inceput nu dispunea decat de putina aparatura necesara activitatii de fotografiere, identificari grafice sau analize chimice. Dupa 1934 acest compartiment a luat o ampla dezvoltare, reusindu-se sa se asigure dotarea cu aparatura moderna existenta la acea data pe plan mondial. Pentru reorganizarea compartimentului pe baze stiintifice, Mihail Moruzov a trimis la specializare in Franta pe Gheorghe Cristescu, care prin interventia generalului Berthelot a facut practica chiar pe langa laboratorul Biroului 2 francez.

In urma dezvoltarii luate dupa anul 1934, Biroul III — Foto-identificari si-a impartit activitatea in mai multe compartimente: biroul expertizelor; laboratorul de chimie criminalistica; laboratorul de foto si fizica; biroul desenatorilor tehnici si tipografia.

Biroul IV — Scoli avea ca principala atributie pregatirea personalului Serviciului Secret, in materie de informatii. El organiza cursuri de pregatire, efectua studii pe baza materialelor culese prin sursele de informare ale Serviciului despre activitatea unor institutii similare din alte state. Rezultatele acestor studii erau aduse la cunostinta propriului personal pentru documentare si sugerarea unor masuri de orientare in actiunile principale ce se intreprindeau impotriva serviciilor de informatii straine interesate asupra teritoriului romanesc.

Noile cerinte informative impuse de desfasurarea evenimentelor internationale de dupa 1934, pe langa masurile de angajare a personalului in urma unei selectii riguroase, de acoperire si compartimentare a activitatii, l-au determinat pe Moruzov si principalii sai colaboratori din Sectia a II-a a Marelui Stat Major sa acorde o atentie sporita pregatirii cadrelor. Daca pana la aceasta data „meseria de agent in cadrul Serviciului Secret se invata numai in activitatea practica, de acum se recurge la sistemul de invatamant organizat.

In colaborarea cu serviciile specializate din Ministerul Apararii Nationale, Serviciul Secret isi creeaza scoli de telegrafisti, radio-telegrafisti, conducere moto si auto, pentru ca in caz de necesitate fiecare angajat sa fie in stare sa manipuleze un telefon de campanie, sa stapaneasca la perfectie alfabetul Morse, sa stie sa foloseasca aparatele de radio din dotarea armatei, sa poata conduce un camion sau un autoturism.

S-au infiintat, de asemenea, o scoala de foto-cinematografie si cursuri de supraveghere operativa, filare a corespondentei si de dactilografie. Personalul didactic era format din sefii ierarhici care posedau cunostinte tehnice si un inalt grad de pregatire profesionala. De altfel, pregatirea profesionala a cadrelor Serviciului — indiferent de compartimentul in care-si desfasurau activitatea — intra in responsabilitatea fiecarui sef, de la cel mai mic pana la directorul general. Mihail Moruzov tinea — cel putin o data pe luna — conferinte cu sefii de sectii si separat cu sefii de agenturi, unde analizandu-se rezultatele din activitatea curenta, se generalizau experientele pozitive.

Sectia Informatii. Sectia Informatii era un important compartiment al Serviciului Secret. Avea ca principala misiune culegerea de date si informatii din exteriorul tarii si care, prin continutul lor, puteau contribui la fundamentarea politicii si strategiei militare romanesti. Nu intamplator ofiterii de la Marele Stat Major al armatei romane, prin reorganizarea Serviciului Secret din aprilie 1934, au vizat cu precadere Sectia de Informatii. Retragerea Germaniei de la Conferinta dezarmarii si din Liga Natiunilor, insotita de declaratii potrivit carora aceasta tara nu se mai simtea legata de respectarea clauzelor militare ale Tratatului de la Versailles, constituiau suficiente argumente pentru a anticipa ca in perioada ce urmeaza, politica de reinarmare si cresterea pericolului de razboi vor deveni dominante ale relatiilor internationale.

Prin noua reorganizare a Serviciului Secret, Sectia Informatii a capatat o structura adecvata noilor conditii care se prefigurau la orizont. Ea a fost organizata in trei mari compartimente, denumite fronturi, si anume: Frontul de Sud Frontul de Vest si Frontul de Est, ceea ce dovedeste o perfecta coordonare intre conceptia strategica a Marelui Stat Major in pregatirea teritoriului national pentru aparare si masurile tactice de organizare a Sectiei Informatii din Serviciul Secret. Planurile de campanie elaborate de Marele Stat Major erau in acord cu modul de analiza geografico-militara a teritoriului tarii pe trei teatre de operatii, care corespundeau celor trei directii ipotetice din care tara putea fi atacata. Astfel, obiectivele de importanta strategica, anumite raioane sau zone din teritoriu, care erau considerate deosebite, se stabileau avand la baza si unele date speciale sau mai putin cunoscute furnizate de Sectia de Informatii a Serviciului Secret, „culese“ de cele mai multe ori la sugestia Marelui Stat Major. Se sugerau, de asemenea, unele idei, propuneri sau masuri cu privire la prevenirea unor acte de sabotaj la diferite depozite de insemnatate nationala sau uzine de productie speciala. Dar pentru ca masurile cu caracter defensiv, rezultate din conceptia strategica de aparare a tarii, sa-si dovedeasca eficienta, era nevoie de o informatie in flux continuu, bine documentata si motivata, despre orice manevra agresiva a potentialilor inamici, fapt pentru care Sectiei de Informatii a Serviciului Secret i s-a imprimat un caracter ofensiv.

Fiecare din cele trei fronturi ale Sectiei de Informatii se imparteau la randul lor in Serviciul de agentura si Aparatul de lucru al frontului, pe langa care activa Atasatul tactic, condus de un ofiter specialist in munca de informatii militare.

Frontul de Sud avea in preocupari culegerea de date si informatii, ce interesau statul roman in scopul apararii, din tarile balcanice, sudul Europei si Africa. Aparatul de lucru al acestui front se compunea din urmatoarele compartimente: Biroul 1 (Bulgaria), Biroul 2 (Iugoslavia, Italia, Albania), Biroul 3 (Turcia, Grecia, Spania si zonele de interes din Africa), Biroul 4 (politico-economic).

Frontul de Vest avea misiunea de a culege informatii cu caracter militar, politic si economic despre statele din zona Europei Centrale, iar structura organizatorica consta in urmatoarele patru birouri: Biroul 1 (Ungaria), Biroul 2 (Germania), Biroul 3 (Cehoslovacia, Franta, Anglia si Belgia), Biroul 4 (politico-economic).

Frontul de Est avea cea mai intinsa zona de actiune privind din punctul de vedere al spatiului care trebuia acoperit informativ, iar structural se compunea din: Biroul 1 (URSS), Biroul 2 (Polonia si Tarile Baltice), Biroul 3 (China, Japonia si Manciuria), Biroul 4 (politico-economic).

Dupa cum se poate constata, prin noua organizare a Sectiei de Informatii — pe cele trei fronturi —, in sfera de interes a Serviciului Secret al armatei romane intrau atat tarile vecine cat si zone strategice mai indepartate, indiferent ca ele grupau tari care erau legate de Romania prin tratate politico-militare. Este foarte posibil ca acest aspect sa fie tot o consecinta a experientei dobandite in primul razboi mondial, cand Serviciul de informatii al Deltei, apoi Serviciul Special de Siguranta al Dobrogei — ambele conduse de Mihail Moruzov — desfasurasera activitate informativa (pentru a le stabili pozitia fata de interesele statului roman) atat asupra inamicului cat si a aliatilor. Va fi de fapt o constanta a doctrinei informatiilor atat in activitatea Serviciului Secret cat si a Serviciului Special de Informatii.

De remarcat si un alt aspect: in afara serviciilor de agentura de pe langa fiecare front, conducerea Serviciului Secret (directorul general) isi avea proprii agenti, cu care tinea direct legatura, fara intermediul fronturilor. Tot direct cu conducerea Serviciului Secret tineau legatura si persoanele care faceau parte din corpul consular, legatii, misiuni economice, misiuni culturale etc. care, in afara atributiilor oficiale, primisera sarcini informative din partea Serviciului. Antrenarea de catre Mihail Moruzov a unor oameni influenti si personalitati ale vietii politice si cultural-stiintifice in actiunile informative ori in analiza si interpretarea datelor obtinute prin aparatul tehnic al Serviciului Secret (printre care, se regasesc Alexandru Vaida-Voievod, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Victor Iamandi, Mitita Constantinescu, Eugen Titeanu, printesa Caragea, si probabil ca lista este mai lunga) constituie, desigur, o experienta pozitiva ce vine sa contureze mai clar traditia informativa romaneasca.

Pentru activitatea din strainatate Fronturile si-au creat cu timpul rezidente aproape in toate tarile Europei. Despre structura lor organizatorica nu am intalnit, in actuala faza a cercetarii, documente certe. Doar unii memorialisti din randurile fostilor ofiteri si angajati civili ai Serviciului fac aluzie, in sensul ca aveau resedinte in capitale precum: Londra, Paris, Berlin, Berna, Praga, Madrid, Lisabona, Sofia, Istanbul.

Sectia Contrainformatii. Cu ocazia reorganizarii din aprilie 1934, Sectia Contrainformatii a capatat si ea o alta structura mult imbunatatita. Avand in vedere atentia crescanda acordata Romaniei de catre diferite servicii de informatii straine, precum si unele evenimente care avusesera loc pe plan intern, cercurile de comanda din armata si factorii politici de decizie au intarit si mai mult acest sector. Pe langa atributiile noi incredintate, Sectia Contrainformatii a fost incadrata cu personal mai bine calificat si mai numeros. Prin noua structura, Sectia Contrainformatii era formata din: Conducerea sectiei, Secretariatul, Atasatura Justitiei militare si 4 grupe operative.

Conducerea sectiei era formata dintr-un director si un adjunct. In fruntea acestui compartiment a fost numit Nicolae (Niky) Stefanescu, unul dintre oamenii de incredere ai lui Moruzov. El a condus sectia pana in anul 1938, cand a fost inlocuit cu doctorul Florin Becescu (conspirativ Georgescu).

Secretariatul sectiei se compunea dintr-un sector arhiva, unul de presa si un birou tehnic (emisie-receptie). Acestui compartiment ii reveneau in competenta paza localurilor si dotarea acestora cu cele necesare.

Atasatura justitiei militare era incadrata cu ofiteri magistrati cu drept de a instrumenta cazurile de spionaj, sabotaj, subversiune descoperite de structurile informative. Seful acestui compartiment se subordona direct sefului Sectiei de Contrainformatii in cazurile obisnuite sau direct sefului Serviciului Secret in problemele mai deosebite ce implicau interesele statului. Seful acestui compartiment, care ulterior s-a transformat in birou, a fost un timp maiorul magistrat Emil Velciu, apoi maiorul magistrat Filipescu. Postul de consilier juridic a luat fiinta la 1 octombrie 1936. Activitatea informativ-operativa a Sectiei Contrainformatii se desfasura in cadrul a 4 grupe, specializate fiecare pe un anumit domeniu: contrainformatii, industrii, actiuni sociale si probleme militare. La randul lor, grupele erau impartite in doua subdiviziuni: agentura si evidenta sau compartimentul studii. La grupa a II-a Industrii, mai functiona si subdiviziunea „Atasat militar-consilier tactic”, care se ocupa cu problemele de contraspionaj industrial-militar.

Subdiviziunile agenturii de la fiecare grupa erau impartite pe echipe, in raport de domeniul care facea obiectul activitatii contrainformative, iar unele echipe in subechipe.

Grupa I Contrainformatii avea ca principale misiuni identificarea agentilor straini si acoperirile sub care actionau, prevenirea scurgerii de informatii din ministere, supravegherea personalului diplomatic acreditat in tara noastra, depistarea si neutralizarea persoanelor care manifestau interes pentru culegerea de date si informatii secrete sau nedestinate publicitatii si protejarea armatei de infiltrarile agentilor straini sau a simpatizantilor partidelor extremiste. Din structura acestei grupe faceau parte Compar­timen­tul evidenta (sau studii) si Agentura de teren.

Compartimentul evidenta indeplinea un rol important in buna desfasurare a muncii de contrainformatii. Aici se strangeau toate informatiile culese de agentura in forma bruta, dupa care se triau, mai intai, pe probleme si apoi se repartizau dupa importanta si valoarea lor. Sistemul prezenta avantajul ca, inainte de a se trece la prelucrarea lor, informatiile se completau una pe alta, adica se confirmau sau se infirmau anumite fenomene sau stari de fapt. De multe ori unele date disparate nu semnificau mare lucru dar, coroborate cu altele, duceau la aflarea unor informatii destul de interesante. Pe baza acestor materiale se trecea la intocmirea de studii si sinteze pentru informarea factorilor de decizie politica si militara.

In urma prelucrarii materialelor primite, acest compartiment formula o serie de concluzii pentru activitatea contrainformativa de perspectiva. Acesta era de fapt rolul sau principal. Trecand informatiile primite prin „sita“ gandirii critice, analistii formulau numeroase propuneri care, dupa aprobare, erau trimise structurilor operative pentru a fi clarificate sau aprofundate. Tot prin acest compartiment se urmarea si modul de indeplinire a planului contrainformativ intocmit de seful grupei, impreuna cu atasatul tactic si seful agenturii.

Materialele de sinteza erau inaintate zilnic sefului Sectiei Contrainformatii si de aici, directorului Serviciului Secret, care, in functie de profil si importanta, le dirija spre Ministerul Apararii Nationale, Consiliul de Ministri, Ministerul Afacerilor Externe sau spre alte departamente ministeriale.

Serviciul agenturii era format din trei echipe (contraspionaj, supravegheri ministere si atasati militari), fiecare fiind compusa dintr-un sef si 20 de agenti.

Grupa a II-a Industrii era al doilea compartiment important din structura Sectiei de contrainformatii. Avea misiunea de a culege informatii despre persoanele care lucrau in intreprinderile industriale si economice de valoare strategica si care prezentau interes pentru apararea nationala. Totodata, se ocupa de asigurarea securitatii productiei si apararea secretului de stat in aceste obiective. Grupa era condusa de un sef care avea in subordine directa Compartimentul Evidenta — condus de un adjunct —, pe Consilierul tactic, reprezentat printr-un ofiter specialist in probleme contrainformative, si pe seful Compartimentului Agentura.

Compartimentul Evidenta avea un rol important in activitatea grupei. Misiunea sa principala era de a tine evidenta aplicarii planului informativ elaborat de consilierul tactic si seful grupei, coordonarea rezultatelor masurilor informative si intocmirea de rapoarte si studii. Consilierul tactic, care de regula era ofiter, elabora impreuna cu seful grupei, planurile actiunilor informative si valorifica materialul obtinut prin Agentura. Intregul compartiment era condus de ajutorul sefului de grupa, care de regula era de profesie inginer si dispunea de un personal format din trei agenti si de translatori.

Compartimentul Agentura avea ca principale misiuni: sa supravegheze personalul intreprinderilor industriale si activitatea furnizorilor armatei; sa semnalezeorice suspiciuni sau activitati concrete de spionaj, sabotaj, agitatii subversive, distrugeri, angajari de elemente suspecte; sa contracareze orice incercari sau tendinte de subminare a economiei nationale. Activitatea informativ-operativa se realiza prin intermediul a 4 echipe specializate pe un anumit domeniu (industrii ale armatei si investitii de stat in legatura cu apararea nationala; industrii care lucrau permanent pentru armata; industrii care lucrau in timp de razboi; evidenta furnizorilor armatei). Fiecare echipa era condusa de un sef ce avea in subordine 20 de agenti.

Grupa a III-a actiuni sociale a fost un compartiment al Serviciului Secret care dupa 1934 a luat o mare dezvoltare datorita spectrului politic intern atat de framantat si mai ales tendintelor spre extremismul de dreapta sau de stanga ce se faceau tot mai des simtite. Din aceasta cauza, compartimentul a concentrat forte dintre cele mai puternice. Din punct de vedere organizatoric se deosebea de celelalte grupe. Nu avea consilier tactic, serviciul agenturii era format din 3 echipe, care la randul lor se compuneau din mai multe subechipe, fiecare fiind specializata pe un anumit segment politic sau grupe de partide si organizatii politice cu doctrine sau programe asemanatoare.

Grupa a IV-a Informatii militare avea ca principala misiune culegerea de date si informatii ce interesau viata militara. Agentura acestei grupe era formata din trei echipe, fiecareia fiindu-i repartizate anumite obiective: licee, scoli militare si asociatii militare.

Structurile teritoriale. In paralel cu dezvoltarea aparatului central al Serviciului Secret s-a acordat atentie si structurilor informative si contrain­formative teritoriale. Mai intai s-au infiintat Centrele contrainfor­mative care isi intindeau raza de actiune pe teritoriul unei provincii. Astfel, au fost organizate Centre contrainformative cu sediul la Cluj pentru Ardeal, la Arad pentru Crisana, la Timisoara pentru Banat, la Cernauti pentru Bucovina, la Chisinau pentru Basarabia, la Constanta pentru Dobrogea si la Craiova pentru Oltenia. Ele aveau ca misiune sa predea in orice moment „studiul tuturor problemelor cu caracter contrainformativ“ asupra teritoriului avut in competenta. Studiile trebuiau sa fie sintetice, clare, la obiect, sa contina date si informatii certe, verificate pe mai multe linii, de asa natura incat Marele Stat Major sa poata lua „toate masurile necesare pentru combaterea si reprimarea imediata a oricaror actiuni cu caracter militar (de valoare politico-strategica, operativa sau tactica) ce puteau pune in pericol capacitatea de aparare a tarii”.

De asemenea, se avea in vedere ca centrele contrainformative teritoriale sa dispuna de un studiu al „tuturor problemelor cu caracter contrainformativ pentru caz de razboi“, referitor la evidenta persoanelor suspecte de spionaj, diversiune, propaganda ostila statului roman, defetisti etc., precum si la masurile speciale ce urmau a fi luate impotriva acestora, ordinea luarii masurilor in raport cu gradul de periculozitate a fiecarei categorii.

Tot in sarcina centrelor contrainformative teritoriale mai cadea si coordonarea tuturor serviciilor teritoriale de politie ale statului (jandarmerie, chesturi, siguranta) si experimentarea unor actiuni comune pentru caz de razboi. In atare imprejurari, fiecare din aceste servicii trebuia sa stie precis ce actiuni urmau sa intreprinda si mai ales ce masuri erau necesare a fi aplicate pentru impiedicarea oricaror manifestari subversiv-diversioniste ce puteau periclita siguranta in spatele frontului.

In toamna anului 1936, in cadrul Centrelor informative ale fiecarui front (de Est, de Vest si de Sud) au fost organizate subcentre informative cu misiunea de a culege date si informatii asupra armatelor statelor vecine. Se avea in atentie cu precadere dispunerea trupelor tarilor vecine in apropierea frontierelor cu Romania, dotarea cu armament si munitii, gradul de instruire, precum si informatii cu caracter militar general.

Pe langa aceste subcentre informative teritoriale, functiona cate un serviciu de stafeta, care avea misiunea „de a se informa si de a alarma in caz de concentrari de trupe la frontiera tarii noastre. Acest serviciu era format din „informatori cercetasi” care, de regula, treceau frontiera in mod acoperit, colindau o anumita regiune din tara vecina, dupa care se intorceau pe teritoriul roman. La sosire raportau in scris sau verbal, dupa caz, ceea ce interesa Biroul Operatii al Marelui Stat Major al armatei romane.

Analiza critica a unor documente ne permite sa tragem concluzia ca atat subcentrele informative cat si serviciile de stafeta dispuneau de propriile lor retele informative, dispuse in interiorul tarii si dincolo de frontiere, in tarile vecine. Dintre localitatile care au servit drept resedinte pentru subcentrele informative si serviciile de stafeta sunt atestate documentar: Satu-Mare, Oradea, Arad, Timisoara, Turnu-Severin pentru Frontul de Vest, Calafat, Turnu-Magurele, Giurgiu, Bazargic pentru Frontul de Sud si Cetatea Alba, Tighina, Rezina, Otoci, Hotin si Cernauti pentru Frontul de Est.

Alte documente atesta ca structurile informative si contrainformative ale Serviciului Secret reusisera la nivelul anului 1936 sa-si infiltreze agenti intr-o serie de unitati militare ale tarilor vecine. Pe Frontul de Vest avusesera loc astfel de penetrari in Corpul 1 Armata ungar si brigazile mixte 3, 6, 7 si Brigada 12 cavalerie ungara. Pe Frontul de Sud dispuneau de agenti in armatele I, a III-a si a IV-a bulgare, precum si in diviziile 4, 5, 6 si 9 infanterie, in brigazile 2 si 3 cavalerie bulgare. Pe Frontul de Est agentii penetrasera in corpurile de armata VI si XVII, in comandamentele a 7 divizii de infanterie si 3 de cavalerie sovietice. Asemenea infiltrari se mai facusera si in armatele altor tari din apropierea granitelor romanesti. Avem acum mai clar explicata motivatia pentru care Abwehr-ul (Serviciul de informatii al armatei germane) a cautat si realizat schimbul de informatii cu Serviciul Secret al armatei romane in domeniul inzestrarii si dispozitivului tactic al Armatei Rosii pe Frontul de Est.

Sa mai consemnam ca, intre aparatul central si structurile informative teritoriale ale Serviciului Secret, existau unele delimitari in ceea ce priveste zonele de penetrare. Activitatea informativa a structurilor teritoriale se intindea numai pe o raza de circa 100 km in jurul frontierelor romanesti in vreme ce aparatului centraltral nu i se fixase limite. El urmarea desigur penetrarea in orice loc sau mediu in care se vehiculau date secrete militare cu valoare politico-strategica.

Tot in toamna anului 1936, in afara structurilor informative si contrainformative teritoriale au mai fost infiintate „Centre speciale” care isi desfasurau activitatea in anumite puncte de importanta strategica pentru apararea tarii si promovarea intereselor sale politice. Astfel de centre speciale s-au organizat in zona petrolifera Prahova cu sediul la Ploiesti, in zona Cazanelor cu sediul la Turnu-Severin si in zona industriala Fagaras cu sediul la Brasov.

Centre informative speciale au mai fost create si in anumite zone de frontiera in localitatile Oradea, Sighet, Hotin, Soroca, Cetatea-Alba, Turnu-Magurele si Orsova, cu misiunea de a preveni sau contracara penetrarea pe teritoriul tarii noastre a agentilor dirijati de statele vecine sau care manifestau interes politic si strategic asupra Romaniei. Ulterior au primit si misiunea de a sprijini infiltrarea agentilor dirijati de Centrala Serviciului Secret in statele vecine.

Alte documente sugereaza activitatea unor „echipe volante” ce aveau ca principala atributie, incepand cu anul 1936, supravegherea informativa a legatiilor straine acreditate in capitala Romaniei. Se pare ca aveau o organizare aparte intrucat se subordonau direct sefului Serviciului Secret.

Birourile tehnice Un alt compartiment foarte important in cadrul Serviciului Secret era Biroul Radio. Desi aveau centrul de coordonare in Bucuresti, majoritatea subcentrelor erau raspandite in teritoriu si lucrau direct cu structurile Aparatului teritorial. Acest birou a fost infiintat in 1934 si se compunea, la inceput, din doua sub-birouri. Unul lucra pe langa Sectia Informatii, iar celalalt la Sectia Contrainformatii. Comanda acestui birou a fost preluata de maiorul Dumitru Son (conspirativ Soare) care pana atunci lucrase la Centrul de Radiotelecomunicatii al armatei si avea ca ajutor pe capitanul Serbanescu, specialist in telecomunicatii.

Biroul Radio avea misiunea sa asigure dotarea „Centrelor informative” cu aparatura necesara pentru legaturile radio cu centralele. Incadrarea s-a facut la inceput cu specialisti din armata profilati in domeniul radiotelegrafiei militare, iar cu timpul s-a apelat si la personal civil instruit la locul de munca prin stradania ofiterilor.

Centrala Serviciului Secret a fost dotata cu un post puternic de radio-emisie (radio si telegrafie). La centrele informative din teritoriu s-au instalat posturi radio-emisie, ce puteau comunica intre ele sau cu Centrala.

Pentru activitatea contrainformativa externa, fiecare rezidenta a fost dotata cu posturi de radio-emisie si receptie, ce erau instalate de obicei in cadrul legatiilor romanesti. De existenta lor nu stiau decat trimisul Serviciului Secret, care functiona acoperit in cadrul legatiei, si seful legatiei.

Cu timpul, Biroul Radio si-a organizat si un mic atelier propriu in care specialistii sai au ajuns sa produca singuri unele aparate. Printre constructorii de astfel de aparate s-a remarcat un anume Georgescu si ajutorul sau Corghitu. Din relatarile unor functionari, rezulta ca acestia erau cei mai buni constructoride aparate de radio ai Serviciului Secret. Din initiativa lor, Biroul Radio a construit un fel de „valiza diplomatica blindata” de dimensiuni mici, care continea un post special de radio-emisie. Astfel de valize au fost folosite de catre toti curierii Serviciului Secret in calatoriile pe care le faceau in diferite tari ale Europei. Biroului ii revenise si sarcina de a organiza pe teritoriul tarii o serie de posturi „gonio” ce aveau misiunea de a identifica emitatoarele clandestine folosite in transmiterea de mesaje codificate de catre agentii serviciilor de spionaj ce actionau in Romania. De asemenea, la sediul Biroului se faceau experiente pentru construirea unor posturi mici cu bataie pana la Lisabona.

Cifrurile utilizate erau numeroase si variate, folosindu-se diferite sisteme, dar mai ales cele cu „grila speciala”. Descifrarea se facea la Biroul central al cifrului de pe langa Secretariatul General. Existau insa si cifruri speciale tinute personal de seful Serviciului — Mihail Moruzov — si pe care le utiliza singur, descifrand el insusi anumite comunicari exceptionale destinate numai lui. Acestea purtau un mic indicativ special conform caruia Biroul cifru remitea radiograma pentru descifrare celui indicat (seful Serviciului Secret, seful sectiei sau altor demnitari ca seful Marelui Stat Major, ministrul Apararii Nationale, ministrul Aviatiei, ministrul de Externe etc.). Au fost si situatii cand seful unei misiuni diplomatice (civil sau militar), cu acreditare in capitalele europene, a dorit sa comunice rapid cu seful sau ierarhic. Cum nu avea alta posibilitate pana la sosirea curierilor, a recurs la postul rezidentului acoperit, transmitandu-si mesajul prin intermediul acestuia, dar cu cifrul sau propriu si numai cu indicativul rezidentului. In aceste cazuri, se punea mentiunea „a se preda in marime proprie” (cu specificarea numelui persoanei respective). Radiograma se copia ori se fotocopia, nepredandu-se originalul, intrucat se pastra pentru mai multa siguranta si o eventuala verificare, in arhiva sediului central al Serviciului Secret. Se intampla uneori ca si personalitatile respective sa utilizeze invers aceeasi cale, folosind Biroul Radio al Serviciului Secret.

Biroul cifru avea ca principala atributie intocmirea cifrurilor si descifrarea telegramelor si radiotelegramelor primite de Serviciul Secret de la organele subordonate. Era incadrat cu ofiteri specialisti recrutati din randul militarilor.

Biroul Filaj-Corespondenta facea cenzura corespondentei pentru persoanele asupra carora planau diverse suspiciuni ca desfasoara actiuni antistatale. Aceasta operatie se facea in incaperi special amenajate si dotate cu aparatura si utilaje corespunzatoare. Controlul corespondentei se facea numai la solicitarea celorlalte sectii din Serviciul Secret. Uneori se executa si din proprie initiativa de catre seful acestui birou. In astfel de cazuri, periodic se ordonau sondaje asupra corespondentei unor persoane straine care functionau la diferite firme comerciale, banci, societati culturale, filantropice etc. si care aveau legaturi cutrainatatea. Textele erau citite mai intai cu ochiul liber, apoi cercetate cu aparatura speciala cu raze sau se foloseau diferiti reactivi pentru a se scoate la iveala scrierea secreta sau simpatica. Se fotografia apoi textul secret, dupa care scrisoarea era imediat redata in circuitul postal. Textul de proba era supus si altor analize pentru a se putea stabili proprietatile chimice ale cernelii cu care fusese scris, reactivii ce puteau fi folositi la developare etc.

In cazul in care unele corespondente nu puteau fi desfacute, lucrarea era remisa imediat laboratorului de fizica din cadrul aparatului central al Serviciului Secret. In acea perioada, devenise foarte frecventa capsarea corespondentei cu nituri si alte mijloace de acest fel, procedeu folosit de unele intreprinderi, birouri, societati comerciale etc. Au fost rare cazurile cand corespondenta secreta sau cifrata sa nu poata fi desfacuta, fara a se lasa urme, de specialistii laboratorului de fizica a Serviciului Secret. Textele suspecte erau fotografiate si remise compartimentelor interesate din Serviciul Secret. Intreaga operatie necesita insa o mare rapiditate pentru a nu se da cumva de banuit titularilor corespondentei ca fusese desfacuta.

Structura informativa constituita s-a dovedit benefica pentru sectiile Biroului Operatii din Marele Stat Major, care elaborau planurile de campanie ale armatei romane. Studiul planurilor de campanie, elaborate dupa anul 1936, permite desprinderea concluziei ca, in comparatie cu cele anterioare, noile documente elaborate aveau la baza o cantitate si diversitate mare de informatii in domeniul politic, militar, economic, infrastructurii teritoriale a statelor vecine. Analiza si sinteza informatiilor a permis organelor specia­lizate sa prevada evolutia pe termen lung si scurt, sa stabileasca necesarul de forte si mijloace proprii necesare contracararii potentialului agresor singuri sau impreuna cu tarile membre ale Micii Intelegeri si Intelegerii Balcanice. De asemenea, conceptia intrebuintarii fortelor, prevazuta in planurile de campanie, era in acord cu actiunile probabile ale adversarului, respectand o serie de principii bine statuate in arta militara: economia fortelor si mijloacelor, libertatea de actiune, concentrarea efortului pe directiile hotaratoare, manevrei s.a.

MIJLOACE, METODE SI PROCEDEE FOLOSITE
IN ACTIVITATEA INFORMATIV - OPERATIVA

Eficienta unui serviciu secret se afla in legatura directa cu metodele si mijloacele folosite in procurarea informatiilor. Despre aceasta problema, cei care l-au cunoscut pe Moruzov sau au lucrat direct cu el, au formulat opinii care in esenta sunt imposibil de reconciliat la prima vedere. In vreme ce unii l-au considerat ca pe un maestru in arta informatiilor, altii i-au apreciat activitatea ca fiind total ineficienta.

Astfel, Veniamin Moruzov — nepotul sefului Serviciului Secret —, folosit uneori in actiuni informative, aprecia ca unchiul sau „a introdus elemente noi care au revolutionat pur si simplu munca de adunare, sintetizare si valorificare a datelor”.

Locotenent-colonelul german Hauswaldt din Abwehr (Serviciul de informatii al armatei germane) a tinut sa precizeze in cadrul intalnirii cu maiorul roman Ionescu-Micandru din iulie 1939, ca stie despre „excelenta competenta unanim recunoscuta” a lui Moruzov in materie de lucru informativ. Personal, amiralul Canaris, seful Abwehr-ului, a tinut sa-i transmita lui Moruzov in octombrie 1939 „stima si admiratia pe care o poarta inca de foarte mult timp, deoarece ii cunoaste indeaproape activitatea apreciabila si de perfecta specialitate pe care o desfasoara in general in domeniul informativ”.

O parere asemanatoare avea si maiorul german Pruck — seful Frontului de Est din Abwehr. Cu ocazia unei vizite in Romania, la 22 noiem­brie 1939, ofiterul german tinea sa-si exprime admiratia asupra sistemelor de lucru informativ „ingenioase si practice“ preconizate de Moruzov, „sisteme absolut originale, care nu pot fi realizate decat de un maestru in materie de informatii”. Acelasi ofiter mai sublinia ca este adanc recunoscator si onorat pentru posibilitatea ce i s-a acordat de a avea un profesor de talia lui Moruzov „de la care multi sefi de servicii de informatii ar avea inca multe de invatat”.

Contrar acestor opinii, capitanul Mihail Stanescu, fost sef al Frontului de Sud, era de parere ca „activitatea informativa a Serviciului Secret se rezuma in difuzarea informatiilor primite de la unii atasati militari, care intocmeau note despre anumite evenimente, culese din ziarele straine”. „Totul era ca zilnic — continua acelasi memorialist — sa plece cat mai multe informatii a caror calitate insa nu avea nici o valoare”. La randul lui, colonelul Radu Davidescu, fost sef al Sectiei a II-a din Marele Stat Major, spunea ca „in general, informatiile furnizate de Serviciul Secret nu au satisfacut nevoile Marelui Stat Major”. Colonelul Alexandru Idieru mentiona si el ca: „Acest organism [Serviciul Secret — n.n.], depasind cu mult rostul si rolul sau de a procura informatii strict secrete si deci greu de obtinut atat din afara (spionaj), cat si din launtru (contraspionaj) si pentru indeplinirea caruia cheltuia sume fabuloase, se substituise de fapt si cu totul Sectiei a II-a din Marele Stat Major”. Ofiterul roman mai sublinia ca Serviciul Secret trimitea „informatii si chiar studii gata facute asupra instructiei armatei sovietice din Extremul Orient sau din Rusia Rasariteana, in timp ce informatiile relative la situatia militara din vestul Rusiei si din apropierea Nistrului erau foarte reduse, nesemnificative si incomplete, cu toate prevederile planurilor de informatii intocmite de Biroul Operatii si cu toate cererile repetate pentru obtinerea informatiilor necesare si utile”. Colonelul Ioan Lissievici, si el fost lucrator in cadrul Sectiei a II-a, isi amintea ca „Serviciul Secret nu satisfacea in totul nevoile informative ale Marelui Stat Major”. Este foarte posibil ca aceste afirmatii, atat unele cat si celelalte, sa ascunda si o doza de subiectivism, fapt pentru care o evaluare cat mai aproape de adevar nu se poate face decat daca examinam cu atentie documentele.

In ceea ce priveste metodele, mijloacele si procedeele folosite de Serviciul Secret in perioada 1934-1940, asa dupa cum reiese din structura sa de organizare, se poate spune ca nu erau diferite fata de cele practicate de alte structuri similare in epoca, si anume: agentura secreta, ancheta informativa, cenzura corespondentei, interceptarile radio-telefonice, suprave­gherea locurilor, mediilor si anturajelor unde se concentrau sau se vehiculau informatii de interes pentru nevoile operative ale armatei. Alaturi de acestea, studiul documentelor de arhiva atesta fara dubii ca Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov a folosit in activitatea de informatii si: exploatarea surselor deschise; schimbul de informatii cu servicii ce se bucurau de o buna reputatie; trimiterea ofiterilor in misiuni speciale peste hotare pentru informare si documentare; colaborarea cu atasatii militari si diplomatii romani acreditati in alte tari.

Agentura secreta. Agentura secreta era formata din mai multe categorii de informatori, a caror denumire ne dezvaluie natura misiunilor incredintate. Astfel, existau informatori: observatori, ficsi, incidentali, locali, de penetrare, mobili, temporari, voluntari, propagandisti, cercetasi, sedentari si de rezerva.

Informatorii „observatori” erau grupati in doua categorii: cei folositi in interior si cei dirijati in zona de frontiera. Cei din prima categorie aveau ca sarcina principala supravegherea cercurilor de prieteni si cunoscuti, a firmelor sau institutiilor unde lucrau si semnalarea oricaror fapte sau indicii indreptate impotriva intereselor de siguranta nationala. Unii dintre acestia erau dirijati sa urmareasca „viata extraprofesionala a diferitelor persoane ce detineau functii importante, ori se aflau in posturi care le permiteau accesul la documente cu caracter secret. In acest scop informatorii „observatori“ trebuiau sa descopere relatiile, legaturile si slabiciunile persoanelor respective pentru a le „feri“ de tentatiile sau cursele ntinse de agentii serviciilor de spionaj ce actionau in Romania. Informatorii „observatori“ din cea de-a doua categorie actionau de o parte si de alta a frontierelor tarii, culegand informatii din statele vecine, privind eventualele deplasari si masari de trupe la granitele Romaniei, infiltrarea de agenti, starea de spirit a populatiei etc.

Informatorii „incidentali“ au fost folositi, in special la inceputul razboiului, cand anumite informatii cu caracter operational (militar sau diplomatic) trebuiau verificare de urgenta. Pentru aceasta erau vizate numai persoanele cu posibilitati de patrundere in mediile de interes, iar atragerea lor la colaborare se facea direct sau erau antrenate la o astfel de activitate sub un pretext oarecare.

Informatorii „locali“ care alcatuiau cea mai numeroasa categorie, erau amplasati pe localitati, locuri de munca si de domiciliu. Acestia urmareau actiunile desfasurate de filialele partidelor politice existente pe plan local, actele de sabotaj, starea de spirit a populatiei etc. Se foloseau in culegerea de informatii de rude, cunoscuti, prieteni etc., fara ca acestia sa aiba vreo banuiala despre indeletnicirea lor.

Informatorii „de penetrare“ actionau cu prioritate, conform sarcinilor primite, pentru patrunderea cat mai adanca in randurile organizatiilor si gruparilor politice, in special ale celor extremiste (de stanga sau de dreapta). Ca urmare, multi agenti din aceasta categorie au reusit sa penetreze si sa-si acopere atat de bine activitatea, incat cu trecerea timpului, au ajuns sa ocupe chiar functii in organele de conducere ale partidelor respective. Supusi permanent regulilor foarte stricte impuse de cadrele Serviciului Secret si constienti de urmarile deconspirarii lor, astfel de informatori, infiltrati in anumite medii, nu au divulgat niciodata misiunile lor. La recrutare li se punea in vedere ca in cazul deconspirarii legaturii urmau sa suporte consecinte dintre cele mai dure. Era o practica intalnita in epoca si la alte institutii straine similare . Pentru simplul motiv ca „asa fusesera instruiti“, multi informatori, dupa 1948, au impartasit soarta partidelor politice in care se infiltrasera. Astfel, cei penetrati in miscarea legionara, PNT, PNL si PSD, au preferat sa suporte toate masurile de represiune ale regimului comunist (internari in colonii de munca, deportari, condamnari la ani grei de detentie) decat sa divulge rolul de informatori ai Serviciului Secret. In schimb cei infiltrati in miscarea comunista au reusit sa ocupe functii importante in stat. Asa s-a intamplat cu Ady Ladislau, devenit adjunct al ministrului de Interne in perioada decembrie 1953-iulie 1955. El fusese infiltrat in miscarea comunista de Serviciul Secret inca din 1936. La fel s-a intamplat si cu Emil Bodnaras. Desi nu exista o baza documentara certa, sunt insa multe indicii ca Emil Bodnaras a fost recrutat de Florin Becescu (Georgescu), Seful Sectiei Contrainformatii, si pregatit special pentru o misiune de informatii in Uniunea Sovietica. A fost trecut clandestin frontiera in URSS unde a urmat, in perioada 1934-1935, cursurile scolii GRU (Serviciul Sovietic de Informatii militare), de langa Moscova. La reintoarcerea in Romania, Bodnaras a fost condamnat la 8 ani inchisoare pentru spionaj. Foarte posibil ca aceasta condamnare sa fi fost o actiune speciala si de mare rafinament a Serviciului Secret pentru infiltrarea lui Bodnaras in randurile detinutilor politici comunisti. In anul 1945, cand Florin Becescu (Georgescu) a ajuns sef de sectie in SSI, din ordinul lui Bodnaras, a fost arestat si apoi a fost lichidat fara a fi anchetat sau judecat. Motivul l-a constituit faptul ca el era singurul SSI-ist care stia cum fusese infiltrat Bodnaras in miscarea comunista si cum ajunsese in fruntea ierarhiei de partid si de stat. Mai mult, Emil Bodnaras a jucat un rol insemnat in cele mai importante evenimente care au urmat: actul de la 23 august 1944; abdicarea fortata a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947; luarea sub control si apoi restructurarea serviciilor secrete romanesti; retragerea trupelor sovietice si a consilierilor (1958-1964), consolidarea relatiilor romano-chineze si Declaratia din aprilie 1964 etc. Se poate spune ca Bodnaras a fost o alta „eminenta cenusie“ a frontului secret din Romania, afirmatie intarita si de faptul ca despre viata, activitatea si cariera sa militara exista foarte putine si disparate documente. „Curatenia in arhive“ se face de regula doar pentru acele actiuni pe termen lung si persoanele implicate. Acestea trebuie sa ramana pentru totdeauna secrete, orice deconspirare putand avea urmari grave, sau sa creeze prejudicii greu reparabile pentru apararea si promovarea intereselor nationale.

Informatorii „mobili“ executau misiuni informative in mai multe localitati, obiective si medii (comis-voiajori, negustori ambulanti, artisti, circari, ziaristi etc.). Acesti informatori nu erau folositi numai in interiorul tarii, ei au fost instruiti si pentru culegerea de informatii din exterior. In anumite zone ale tarii, in aceasta categorie au fost recrutate persoane din randul pescarilor din Delta Dunarii, marinarilor de pe vasele romanesti sau straine. Acestia, cu ocazia deplasarilor ce le faceau pe Dunare, intrau in posesia unor informatii pe care apoi, cand ajungeau in porturile romanesti, le predau agentului de legatura al Serviciului Secret.

Informatorii mobili erau instruiti ca in interior sa culeaga, de regula, informatii cu caracter general privind starea de spirit a populatiei, pulsul economic intr-o regiune sau alta a tarii, intentiile diferitelor grupari politice, descoperirea eventualilor spioni care cautau sa culeaga date din domeniile economic, politic si social. Cei care actionau peste hotare trebuiau sa culeaga date si informatii prin observare directa, prin folosirea presei si publicatiilor editate in tara in care se deplasau, prin exploatarea in „orb“ a interlocutorilor, sau prin alte mijloace, despre problemele ce interesau direct sau indirect statul roman.

Informatorii „obligati“ erau aceia care lucrau cu Serviciul Secret in mod constrans, fie material, fie moral. Constrangerea materiala se realiza atunci cand agentului i se imprumutau bani pentru diferite afaceri si nu-i mai putea rambursa. Constrangerea morala se socotea in acele cazuri cand informatorul, fara sa-si dea seama, fusese atras in mrejele colaborarii cu Serviciul Secret. Din aceasta categorie faceau parte si cei care erau recrutati pe baza de material compromitator, adica despre care se cunostea ca savarsisera anumite infractiuni sau duceau o viata imorala. In cazul in care s-ar fi dat publicitatii aceste fapte, persoanele respective ar fi fost discreditate si inlocuite din functiile politice sau de stat pe care le ocupau.

O situatie interesanta o intalnim in cazul lui Horia Sima, comandantul Miscarii legionare. Documentele Sigurantei, Sectiei a II-a a M. St. M. si a Serviciului Secret contin extrem de putine date despre viata lui Horia Sima, inainte de 1940. Un singur document, „scapat“ ca prin minune, cu semnatura olografa a lui Mihail Moruzov atesta fara dubii ca Horia Sima fusese recrutat in primavara anului 1940. De altfel, chiar Horia Sima strecoara cu subinteles intr-o lucrare memorialistica: „El [Moruzov, n.n.] vedea in mine elementul indispensabil pentru garantarea Regelui de loialitatea miscarii [legionare, n.n.], fiind legat de el prin recunostinta ce i-o datoram ca m-a scapat de la moarte . Dupa cum rezulta din Raportul intocmit de Moruzov, lui Horia Sima si altor 11 legionari, care erau in aceeasi situatie, „li s-a dat insarcinarea sa culeaga informatii prin legaturile ce au in toate straturile sociale, in ce priveste propaganda comunista, terorista, iredentista“. Ajuns in functia de vicepresedinte al Consiliului de Ministri, la 14 septembrie 1940, deci in perioada in care Moruzov era arestat, nu a actionat pentru salvarea sa, probabil ca nici nu a incercat, intrucat riscurile deconspirarii erau prea mari. Dimpotriva, disparitia lui Moruzov il scapa de o grea povara.

Prin procedeul constrangerii au fost atrase in agentura Serviciului Secret nu numai persoane din interiorul tarii — in special unii dintre membrii diferitelor organizatii si grupari politice —, cat si persoane de peste hotare, cetateni ai diferitelor state, veniti in Romania in cadrul unor misiuni oficiale sau diplomatice. In multe cazuri, erau chiar „ajutati” de cadrele Serviciului Secret sa aiba o comportare „imorala” pe durata sederii in Romania, pentru ca apoi, pe baza materialului compromitator adunat, sa se produca recrutarea. Atragerea la colaborare a unor astfel de informatori a constituit insa o metoda secundara si nu una principala. Informatorii obligati nu prezentau intotdeauna suficienta incredere. Jocul acesta era destul de periculos, deoarece unii agenti ai serviciilor de spionaj se lasau recrutati prin constrangerea morala cu scopul de a patrunde in agentura Serviciului Secret pentru a studia ce informatii intereseaza statul roman, ce metode se folosesc la recrutare etc. Colaborarea cu astfel de agenti se facea cu multa precautie. De regula, acestia erau folositi numai pentru actiuni de dezinformare.

Informatorii „temporari” se asemanau mult cu agentii incidentali, care de obicei erau recrutati pentru a indeplini doar o singura misiune, dupa care se inceta legatura cu ei. Fata de agentii „incidentali”, agentii „temporari“ erau folositi in rezolvarea mai multor actiuni. Puteau fi folositi un timp mai scurt sau mai indelungat, in functie de priceperea si posibilitatile fiecaruia. Pentru serviciile aduse erau recompensati sub diferite forme materiale (in bani ori in cadouri) sau morale (prin interventia subtila a Serviciului Secret la organizatia sau institutia in care isi desfasura activitatea pentru a fi promovati in functii). Inca de la recrutare, li se precizau avantajele materiale sau morale in conditiile in care misiunea cu care erau incredintati urma sa fie indeplinita in cele mai bune conditii.

Informatorii voluntari” erau cei care-si ofereau serviciile din proprie initiativa sau la propunerea unui angajat al Serviciului Secret „dintr-un sentiment patriotic, ideologic, religios“ etc. Cele mai multe cazuri de agenti voluntari s-au inregistrat in timpul razboiului pentru zonele din Ardealul de Nord, atribuit Ungariei prin Arbitrajul de la Viena, si din Basarabia. Informatorii voluntari, care sprijineau in aceste conditii Serviciul Secret, de regula, nu primeau si nici nu voiau sa accepte vreo recompensa materiala sau morala. Ei considerau aceasta actiune ca o datorie fata de tara. Un exemplu elocvent in acest sens il ofera cazul capitanului Radu — seful Centrului 4 al Agenturii Teius —, care „avea in legatura activa intre 20 si 22 intelectuali din diferite localitati, angajati ca informatori interni fara nici un onorar sau vreo recompensa din partea Serviciului”. Aceste categorii nu cuprindeau numai cetateni cinstiti. Au existat si „voluntari” care si-au oferit serviciile din dorinta de a se razbuna pe fostii prieteni, sau pe diferite personalitati, adversari politici etc. Din aceasta cauza furnizau informatii subiective, fapt pentru care nu se putea pune baza pe veridicitatea lor, fiind de regula lipsite de valoare operativa.

Informatorii propagandisti” constituiau o categorie importanta a agenturii. Fata de alte servicii informative straine, Serviciul Secret si-a creat astfel de agenti mai tarziu. Rostul crearii acestora s-a impus in special in urma actiunilor intreprinse de serviciile de spionaj germane, maghiare, bulgare si ucrainene, care, dupa primul razboi mondial si indeosebi in preajma celui de-al doilea, trimisesera in Romania o pleiada de asemenea agenti ce raspandeau stiri false, alarmiste, menite sa creeze panica in randul populatiei. Ca o contramasura, Serviciul Secret si-a creat si el o astfel de retea, pe care a dirijat-o sa actioneze indeosebi in Transilvania, Basarabia, Bucovina si Cadrilater, unde trebuia sa combata, prin mijloace specifice, propaganda revizionista. Erau recrutati in special din randul ziaristilor, preotilor si chiar a personalitatilor publice care se bucurau de audienta si prestigiu. Exista in arhivele romanesti o serie de lucrari foarte interesante si bine documentate, elaborate de prestigiosi profesori universitari, comandate de Serviciul Secret.

Informatorii cercetasi” erau persoanele trimise cu diferite misiuni informative peste hotare. Spre deosebire de ceilalti, informatorii cercetasi erau mult mai temeinic instruiti. Acestia erau pregati in tehnica culegerii informatiilor, a modului cum sa le transmita centrului, cum sa se comporte sau sa actioneze in diverse situatii. Pe langa pregatirea de specialitate temeinica, li se cerea sa cunoasca bine si limba tarii unde erau trimisi, obiceiurile, portul etc. Trebuiau sa actioneze in asa fel, incat prezenta lor intr-o localitate sau alta sa nu dea de banuit. Li se mai cerea sa fie curajosi, abili si trebuiau sa prezinte suficienta incredere ca nu vor divulga partii adverse misiunea primita.

Informatorii sedentari” erau cei atrasi la colaborare de catre angajatii Serviciului Secret pe teritoriul unor state straine, din randul cetatenilor acestora. Dupa recrutare, informatorii sedentari erau dati in legatura rezidentilor Serviciului Secret, existenti in tara respectiva, sau se tinea legatura cu ei direct, prin agentii care ii recrutasera. Si intr-un caz si in altul, legatura se putea tine atat personal cat si prin metoda impersonala. Aceasta categorie de agenti a constituit una dintre sursele cele mai importante de informare.

Informatorii de rezerva” constituiau asa numita „retea in conser­vare“ ce urma sa actioneze doar in anumite situatii deosebite cum ar fi: ocu­parea vremelnica a teritoriului tarii de o armata inamica, ori caderea retelelor active. Toate serviciile de informatii prevad in planurile lor de masuri, privind siguranta nationala, ca in caz de razboi, o parte a teritoriului tarii, mai mare sau mai mica, poate cadea vremelnic sub ocupatie inamica. De aceea, se trecea, inca din timp de pace, la crearea unei intense retele de informatii de rezerva (in conservare) pe propriul teritoriu.

In primul razboi mondial, cand o parte a teritoriului Romaniei a fost ocupat de armatele Puterilor Centrale, tara noastra a avut mult de suferit din lipsa unei astfel de masuri de prevedere. Din aceasta cauza, atat Mihail Moruzov, in calitate de sef al Serviciului Secret, dar mai ales Eugen Cristescu (pe vremea cand a fost seful Sigurantei) au acordat o atentie deosebita crearii si instruirii unei agenturi de rezerva in teritoriile pe care ei le considerau ca vor constitui tinta unor atacuri agresive si pot cadea vremelnic sub stapanire straina. Amplele rapoarte informative ale SSI-ului, referitoare la tot ceea ce se intampla in Ardealul de Nord si in Basarabia in perioadele de ocupatie, constituie o dovada clara ca retelele fusesera recrutate din timp si bine instruite asupra modului de actiune.

Mecanismul de recrutare, instruire, evidenta si conspirare a surselor umane secrete. Dupa anul 1934 Serviciul Secret a folosit un sistem de recrutare, instruire si dirijare a surselor foarte asemanator cu cel practicat de serviciile de informatii germane, franceze si britanice. Personalul (militari si civili) insarcinat cu recrutarea surselor, forma elita serviciului. Ei se numeau „agenti speciali“ si erau impartiti in trei categorii distincte: agenti indicatori, recrutori si de legatura.

Agentii indicatori aveau o misiune destul de dificila. Ei trebuiau sa studieze un numar mare de persoane, din diferite domenii de activitate ce intrau in atentia Serviciului Secret, urmand ca din randul acestora sa aleaga pe cele mai potrivite, din toate punctele de vedere, pentru a fi recrutate ulterior ca informatori. Era o munca grea, migaloasa, dar foarte importanta. De aceea, agentii indicatori, pe langa faptul ca lucrau permanent in mod acoperit, neavand voie sa viziteze decat in cazuri cu totul deosebite sediile Serviciului Secret, trebuiau sa posede si o vasta cultura generala si de specialitate, sa fie inzestrati cu reale calitati pentru a putea patrunde in cercurile cele mai diferite, sa fie sociabili, inventivi, sa stie sa lege prietenii cu viitorii candidati la recrutare, sa castige increderea acestora, pentru ca numai astfel ii puteau studia in cele mai mici amanunte. Acoperirea sub care intrau in contact cu acestia se impunea sa fie cat mai plauzibila, cat mai naturala, incat sa nu creeze suspiciuni. In acest scop, se tinea seama de profesiunea celor ce urmau sa fie luati in studiu, de rangul lor social, de pregatirea intelectuala etc. Agentul indicator urma sa actioneze in asa fel incat nici dupa recrutare, candidatul sa nu-si dea seama ca aceasta masura s-ar datora cumva lui. In momentul in care se termina studiul asupra persoanei, agentul indicator „o preda“ spre recrutare agentului recrutor. „Predarea“ se facea cu grija. Agentul indicator nu trebuia in nici un caz sa fie vazut de candidat in compania sau in anturajul agentului recrutor. In acelasi mod se proceda si dupa recrutare. Moruzov tinea mult la conspirarea deplina a fiecarei actiuni si lua masuri severe impotriva celor care nu o respectau. Se proceda astfel, pentru ca un agent indicator o data deconspirat, nu-si mai putea indeplini in viitor in mod corespunzator misiunea. Agentii indicatori puteau fi cadre permanente ale Serviciului Secret sau informatori foarte experimentati si devotati muncii pe care o faceau. Evident ca erau bine remunerati. In acest caz ei erau recrutati din randurile intelectualilor a caror profesie ii punea in contact cu un numar mare de oameni (profesori, avocati, medici, preoti etc.).

Agentii recrutori aveau misiunea sa se ocupe de efectuarea recrutarilor propriu-zise. In instructiunile profesionale ale Serviciului Secret privind munca cu agentura, unui agent recrutor ii revenea urmatoarea misiune: „Urmareste individul dat in primire de indicator, leaga prietenie cu el si sub masca acesteia, speculandu-i slabiciunile, il angajeaza in mod treptat, pe nesimtite in organizatia pentru care lucreaza, cu care nu intotdeauna il pune in contact”.

Recrutarea propriu-zisa consta in semnarea unui angajament de catre viitorul informator in fata ofiterului recrutor, care de obicei era insotit de un asistent (martor) ce putea fi un alt ofiter recrutor, viitorul agent de legatura, unul din sefii sectiilor sau, dupa caz, chiar seful Serviciului Secret. Un astfel de angajament continea — pe langa numele si prenumele informatorului, datele de stare civila si adresa — urmatorul text:

„Declar prin prezenta ca ma angajez de bunavoie sa servesc Statul Roman, prin organele sale, procurandu-le informatiuni de ordin (se treceau profilul sau problema in care era folosit: terorism, contraspionaj etc.) pentru care urmeaza sa fiu retribuit in raport cu calitatea si cantitatea informatiunilor ce voi procura.

Ma angajez, de asemenea, sa nu divulg nimanui insarcinarile ce mi se incredinteaza, organele si persoanele cu care lucrez; in cazul in care s-ar constata ca am divulgat cele de mai sus, voi suporta rigorile legilor.

De asemenea, in cazul in care s-ar dovedi rea-vointa sau lipsa de bunavointa in serviciu din partea subsemnatului, inteleg sa trag toate consecintele.

Am luat la cunostinta de prezentul angajament, care mi-a fost citit in fata martorilor mai jos semnati”.

Ca si in cazul agentilor indicatori, misiunea recrutorilor nu inceta o data cu efectuarea recrutarii. Ei trebuiau ca dupa aceasta operatiune, in raport de posibilitati, mai ales in cazul informatorilor recrutati in afara granitelor, o perioada de timp, sa faca instructajul acestora, atat personal cat si prin alte mijloace. In momentul cand se convingeau ca noii informatori stiau ce aveau de facut si prezentau suficienta incredere, ii treceau in legatura personala sau impersonala a altor angajati ai Serviciului Secret, care se ocupau de domeniul de activitate respectiv. Concomitent acestor insarcinari, agentii recrutori continuau sa recruteze noi informatori recomandati de catre agentii indicatori.

Agentii de legatura nu se confundau cu informatorii propriu-zisi (care erau atrasi in munca informativa sa sprijine, benevol sau constransi, activitatea Serviciului Secret). Agentii informatori erau cadre ale Serviciului Secret infiltrate sub diverse acoperiri in obiectivele sau domeniile de activitate ce se aflau in atentia lui. Acestia, de regula, aveau o acoperire reala si nu fictiva: „voiajor la firma X”, „ziarist , „functionar la o intreprindere oarecare etc. Dupa recrutare, informatorii erau predati acestor agentii de legatura care, de obicei, indeplineau si functia de sefi de rezidentura.

Din multe documente, rezulta ca, in fiecare domeniu, problema, locuri de interes, existau doua retele paralele, independente una de alta, coordonate de seful de sectie. Scopul era de a verifica veridicitatea informatiilor si de a evita dezinformarea sau intoxicarea din partea serviciilor de informatii adverse in cazul in care o retea era descoperita.

In afara de aceste rezidenturi, existau si retele in conservare sau de rezerva, care erau folosite sau activate doar in momente deosebite, asa cum am mentionat mai sus.

Singura deosebire intre acest sistem de recrutare al surselor folosite de Serviciul Secret si cel al Abwehr-ului consta in faptul ca in afara de cele trei categorii de agenti speciali in practica germana mai exista si o a patra categorie numita agenti investigatori. Acestia preluau de la indicatori persoanele selectionate, faceau investigatii ample, apoi intocmeau rapoarte prin care confirmau sau nu calitatile de viitori informatori ale candidatilor la recrutare, stabilind de asemenea si variantele de recrutare. Aceste rapoarte erau inaintate ofiterilor recrutori care, la randul lor, studiau persoana si hotarau modalitatea de recrutare si variantele de retragere in cazul in care interveneau menifestari de comportament neprevazute din partea candidatului.

Iata cateva reguli si norme privind modul de instruire si documentare a surselor, asa cum sunt atestate de lectiile scrise pe ciorne, care foloseau la scoala de agenti ai Serviciului Secret:

• „informatorii care vor fi recrutati sa fie introdusi direct in actiunea respectiva urmarita si evitandu-se a se recruta elemente periferice sau legaturi indirecte. Este preferabil sa se recruteze un singur informator bine introdus si eventual chiar dintre conducatorii miscarii urmarite, decat mai multi informatori fara legaturi directe;

• dupa recrutare se va proceda la un instructaj atent al informatorului, deoarece timpul ce se va pierde cu instruirea unui informator bun este totdeauna recompensat prin calitatea rapoartelor acestuia;

• informatorul va fi obisnuit sa observe partea subversiva a problemei urmarite;

se va pune la incercare sinceritatea informatorului, pentru a stabili daca nu comite acte de razbunare personala sau daca nu incearca dezinformarea;

• se vor verifica rapoartele unui informator cu cele ale altuia, pentru a stabili pozitiv daca cele afirmate sunt juste. Pentru acest motiv informatorii, chiar daca se cunosc intre ei din viata sociala sau profesionala, nu trebuie sa stie unul despre celalalt ca slujesc in acelasi serviciu;

• orice raport informativ, pe langa conditiunile de veridicitate, trebuie sa contina preciziuni de timp si loc, precum si despre persoanele ce sunt in legatura cu obiectul propriu-zis al raportului. Astfel se va trece:

a. ziua, luna, anul si ora cand fapta se va intampla;

b. locul;

c. persoanele participante la fapta, cu indicarea adresei lor, calitatea ce o detin (functiuni) si alte date de stare civila;

d. toate faptele vor fi trecute in ordinea in care s-au petrecut;

informatorul va fi dirijat ca sa nu se obisnuiasca a da rapoarte despre alte chestiuni decat cele ce ii sunt in atributiuni, caci altminteri va devia de la scopul care este utilizat. Desi chiar rapoartele despre alte persoane decat cele pe care le are misiunea pot fi interesante, totusi sa nu fie lasat sa-si creeze obiceiul de a se interesa si raporta mai mult despre probleme ce nu i-au fost incredintate;

• informatorul va fi obisnuit sa urmareasca orice problema incredintata, respectand regulile de continuitate. Se va dirija informatorul ca sa nu paraseasca o chestiune inceputa;

de asemenea, se va instrui informatorul ca sa raporteze imediat faptul intamplat, caci toate faptele devin neinteresante daca nu sunt semnalate rapid;

informatorul va fi instruit sa aiba in vedere totdeauna exactitatea in reproducerea faptelor, evitand atat detaliile vagi, cat si aprecierile de ordin subiectiv sau personal;

rezidentul va mentiona in rapoartele pe care le trimite la subcentru aprecieri asupra sursei: serioasa, probabila, verificata etc.“

In arhiva ramasa de la SSI, si care a fost preluata de organele de Securitate dupa 1950, nu exista nici un dosar de informator din perioada 1928-1944. Acest lucru se explica prin faptul ca Serviciul Secret nu intocmea dosare si nu avea evidenta surselor, indiferent din ce categorie faceau parte. Orice lucrator al SSI-ului isi avea informatorii lui si nu era obligat sa intocmeasca dosare sau fise de evidenta. Mai mult, nu era obligat sa raporteze sefului nemijlocit numele lor, data si cand mergea la intalnire. Informatiile obtinute erau de regula verbale, iar in cazuri mai deosebite se luau note scrise. Informatorii erau retribuiti nu pe baza de acte semnate de cei in cauza, ci in baza unor borderouri care consemnau suma, data si indicativul informatorului ori problema pentru care a dat informatia, iar acestea se distrugeau la scurt timp.

Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov a folosit sistemul rezidentelor conspirate, care aveau sedii in orasele de resedinta ale tinuturilor. Pe langa sarcinile contrainformative, rezidenta se ocupa si cu probleme ale muncii de informatii, trimitand agenti in tarile vecine. Sefii de rezidenturi erau lucratori experimentati ai Centralei, care aveau in subordine 1-3 lucratori si un radist.

Agentura dirijata de rezident era cunoscuta in Centrala numai cu numele conspirativ, rezidentul raspunzand in fata sefului sectiei (sau directorilor din Centrala) pentru autenticitatea informatiilor furnizate.

Remunerarea agentilor se facea de catre rezident din fondul muncii operative si consta in bani sau obiecte. Aceasta era o problema de importanta deosebita, intrucat trebuia sa respecte regulile strictei conspirativitati. Era complet interzis ca un lucrator sa fie vazut cu un informator de catre un alt lucrator. De aceea, intalnirile se faceau in case conspirative care, de regula, erau folosite de un singur lucrator.

Agentura care se afla in legatura celorlalti lucratori ai rezidentei era tinuta in secret, atat fata de rezident, cat si fata de Centrala, lucratorii raspunzand de autenticitatea informatiilor. Se considera cu totul anormal ca un sef ierarhic sa ceara numele informatorilor.

Numele informatorilor erau bine conspirate, iar lucratorii care tineau legatura cu acestia nu cunosteau adevarata identitate a informatorilor. Informatorii Serviciului Secret aveau un indicativ, iar notele date de ei nu erau semnate, datate si nu aveau nici un fel de semn distinctiv (numele sectiei, locul unde a avut loc intalnirea, cine a preluat materialul).

Lucratorul care tinea legatura cu informatorii era subordonat sefului de rezidentura. Numai acesta stia de la cine a primit informatia, unde a avut loc intalnirea, durata ei, cand s-a fixat o noua intalnire, sarcinile trasate etc. Altor cadre intermediare le era comple interzis sa se intereseze de aceste probleme.

Structura, conspirarea, recrutarea si modul de lucru cu agentura secreta nu au cunoscut modificari pana la desfiintarea SSI-ului. Organele de Securitate ale regimului comunist din Romania, infiintate in august 1948, au introdus un cu totul alt sistem, fapt pentru care trebuie analizat separat.

Exploatarea surselor deschise. In afara informatiilor procurate prin agentura secreta, Serviciul Secret practica pe o scara destul de larga si exploatarea surselor deschise si oficiale (comunicate, presa, radioul, lucrarile cu caracter stiintific, documente de arhiva, biblioteci etc.). Aproape ca nu exista dosar de problema dintre cele care intrau in preocuparile Serviciului Secret care sa nu contina extrase, decupaje din ziare, declaratii ale unor lideri politici din tara si strainatate. De altfel, acestea constituie si marea majoritate a documentelor din arhiva SSI care s-au pastrat. Ele nu reprezentau nimic compromitator care sa duca la deconspirarea procedeelor de obtinere, fapt pentru care nu au fost distruse. Date interesante despre exploatarea surselor deschise ni le dezvaluie N. D. Stanescu in lucrarea sa memorialistica. Vorbind despre capitanul Emil Tulbure, adjunct al maiorului Radulescu, la Frontul de Est, spune ca era basarabean de origine, invatator, bun cunoscator al limbii ruse si al problemelor legate de URSS „pe care le urmarea, intre altele, prin lectura zilnica a presei sovietice, mergand pana la examinarea atenta a anunturilor”.

In toamna anului 1934, Moruzov a cerut sa se intocmeasca o lucrare bine documentata despre Miscarea legionara si a fixat ca termen maxim doua-trei zile. Intrucat arhiva Serviciului Secret nu era inca sistematizata si organizata pentru a fi exploatata cu operativitate, N. D. Stanescu marturiseste ca „a trebuit ca in viteza sa culegem materialul documentar din carti, brosuri, reviste etc., parte din ele colectii personale”, apeland uneori chiar si la memorie.

Despre felul cum se facea prelucrarea acestor informatii din surse deschise ne-a lasat scurte relatari Stefan Enescu: „Au fost organizate birouri de presa si studii pe langa fiecare front in parte, pentru a se realiza un flux al mersului lucrarilor cat si un sistem de evidenta. S-a reorganizat arhiva, care intr-un astfel de serviciu constituia nu un depozit mort de acte, ci un instrument viu de lucru, a carui organizare conditioneaza uneori calitatea lucrarilor de actualitate”. Acelasi memorialist descrie la un moment dat si felul in care a fost elaborata o lucrare de sinteza despre Finlanda, ce continea capitole despre asezarea geografica, evolutia istorica, situatia economica, sociala si politica. Ea a fost elaborata la sfarsitul lunii noiembrie 1939, deci imediat dupa inceputul razboiului ruso-finlandez. Pentru elaborarea acestei lucrari solicitate de Marele Stat Major al armatei romane, s-au folosit „nu numai materialele informative aflate in arhiva, ci si o serie de lucrari de diferite specialitati aparute in strainatate referitoare la tara in cauza”. „Ne-am bazat deci — spune Stefan Enescu — pe o larga bibliografie“. Mihail Moruzov, fiind un om „cu idei si initiative foarte largi”, dupa cum spunea fostul sau sef de cabinet, avea obiceiul ca in preajma manevrelor militare sa „alcatuiasca studii complete asupra regiunilor respective (cu caracter istoric, geografic etc.) pe care le raspandea la Palat si Statul Major”.

E greu de stabilit ponderea informatiilor obtinute din exploatarea surselor deschise fata de cele secrete. Comentariile facute de Eugen Cristescu in legatura cu „obiceiurile” unor agenti din timpul lui Moruzov de a intocmi note informative doar din lectura ziarelor, fara sa le mai verifice, constituie mai degraba anomalii, intalnite de altfel in activitatea oricarui serviciu de informatii, dar nu se pot generaliza la scara intregului Serviciu si, prin urmare, nu pot constitui aspecte definitorii.

Se poate considera ca ponderea o reprezentau totusi informatiile obtinute din exploatarea surselor si procedeelor secrete, avand in vedere ca Serviciul condus de Moruzov folosea si schimbul de informatii cu structuri similare ale altor state. Or, un astfel de procedeu implica doua aspecte fundamentale: 1) detinerea unui flux informational secret despre o tara ori o zona strategica, sau geopolitica de interes pentru serviciul cu care se face schimbul de informatii; 2) excluderea informatiilor obtinute din surse oficiale si deschise, intrucat acestea erau la indemana oricui spre a le obtine si prelucra.

Schimbul de informatii. Serviciul Secret a practicat destul de timpuriu schimbul de informatii, adica intelligenceul interagentie, cu serviciile de informatii ale Marilor Puteri, precum Anglia si Franta, extins apoi si la Germania si Italia. Aproape in exclusivitate schimbul de informatii cu serviciile similare din aceste tari au avut ca tema: armatele tarilor vecine, in special cele cu care Romania nu avea incheiate tratate de alianta politica sau militara. Acest aspect presupune in mod logic ca Serviciul Secret detinea un flux informational de valoare, intrucat starnea interesul institutiilor similare ale Marilor Puteri. Pentru sustinerea acestei opinii putem folosi ca argument si destainuirile lui Robert Bishop, ofiter al OSS (Serviciul de Operatii Strategice), care a venit in Romania cu misiunea militara americana, imediat dupa 23 august 1944, si care a consultat multe dosare ale Serviciului Secret privind Rusia sovietica. Ofiterul american facea urmatoarea remarca despre aceste dosare „Contineau cea mai grozava culegere de date despre sovietici din toata Europa, cu exceptia dosarelor gasite in Germania. Prezentau o colectie continua de date, incepand cu primul razboi mondial. Aceste documente reflectau munca mai multor ramuri ale serviciilor secrete romanesti. Dar secretele cele mai importante fusesera obtinute in cea mai mare parte de un om si agentii pe care-i dirija. Expertii care ii cunosc munca il considerau cel mai mare spion ce a lucrat vreodata pentru Romania. Avea peste 200 de agenti activi in Rusia, atat inainte cat si dupa razboi si nu exista portiune din aceasta tara, inclusiv bine pazita zona a Uralilor, in care sa nu fi patruns“. Si parca in completare, Stefan Enescu isi amintea si el ca „informatiile [obtinute de Serviciul Secret — n.n.] mergeau pana la dezvaluirea celor discutate cu usile inchise in Sovietul Comisarilor Poporului (guvernul) din R.S.S. Moldoveneasca” — de peste Nistru „care constituia o placa turnanta a URSS fata de noi”.

Din cercetarea documentelor de arhiva pastrate rezulta ca primul schimb de informatii — ceea ce implica si cooperarea — s-a facut cu Serviciul Secret britanic. Intr-un raport intocmit la sfarsitul lunii aprilie 1940, ce prezenta rezultatele vizitei lui Moruzov in Anglia, se mentiona printre altele: „Intre Serviciul Secret de informatii al Armatei Romane si Intelligence Service exista o colaborare de 20 de ani, in materie informativa. Cu conducatorii acestui serviciu am avut ocaziuni, in decursul acestui timp, sa iau de mai multe ori contactul si sa stabilesc normele de colaborare…”

Alte amanunte interesante despre modul concret in care se facea aceasta cooperare informativa sunt destainuite de colonelul Gheorghe Petrescu, fost atasat militar roman la Berlin si un vechi colaborator al lui Moruzov: „Acest serviciu [de informatii englez din Romania — n.n.] era condus la inceput, in anii 1927-1930, de un rus de origine, fost ofiter din armata tarista, numit Bogomolet, refugiat la Londra si trimis apoi in Romania in acest scop. Aranjamentul, pe care l-a facut Moruzov cu el, era ca i se daduse reprezentantului Serviciului de informatii englez concesiunea unui sector pe Nistru, in scop de a-si trece si primi agentii, sector in care agentii nostri nu functionau, pentru a nu se produce indiscretii si a nu se periclita siguranta lor, iar materialul informativ adus de peste Nistru era sigilat si adus la Bucuresti de un om a lui Moruzov, care dubla pe seful serviciului de agentura englez de pe frontiera. Aici, materialul se desigila, iar Moruzov fotografia sau copia materialul, dupa care era tradus in micul birou pe care si-l injghebase, apoi il trimitea Marelui Stat Major, Sectia a II-a. Cu acest sistem, Moruzov procura materialul informativ destul de important ca valoare militara, pentru care englezii cheltuiau enorm, fara ca Moruzov sa fie nevoit sa cheltuiasca un ban”. Doar prin existenta unei bune colaborari informative intre Serviciul Secret roman si Intelligence Service ne putem explica si urmatorul pasaj din Insemnarile zilnice ale regelui Carol al II-lea, care face referire la intalnirea cu ministrul de Externe britanic la Londra in august 1937: „Cu Eden, vorbind de situatia generala, i-am atras atentia ca exista o primejdie continua a unei posibile intelegeri intre Soviete si Germania. Mi-a raspuns ca acest lucru nu este cu putinta, iar cand am replicat ca informatia o aveam indirect, chiar de la Intelligence Service, a fost dezagreabil mirat, dar tot nu m-a crezut”. Dar cooperarea s-a facut si in situatii operative, ca de exemplu in noiembrie 1939, cand, cu ocazia altei vizite a regelui Carol al II-lea in Anglia, pentru masurile de paza si protectie a suveranului roman, Moruzov s-a implicat direct impreuna cu specialisti de la Scotland Yard si Intelligence Service.

Colaborarea cu Serviciul de informatii francez s-a facut incepand cu anul 1927, numai ca dupa numirea capitanului Cury (rus de origine) ca sef al rezidenturii din Romania pentru Frontul de Est (URSS), activitatea agentilor francezi degenerase si nu mai producea nimic care sa intereseze Romania despre sovietici, astfel incat, pentru a nu se expune inutil, Moruzov a renuntat la acest mijloc de procurare a informatiilor. Dar colaborarea a fost reluata ulterior, aspect rezultat din raportul intocmit de Moruzov in aprilie 1940, referitor la rezultatele vizitei in Franta si contactele cu colonelul Rivet, seful Serviciului de informatii al armatei franceze. Iata ce ne dezvaluie acest document: „Intre Serviciul Secret de informatii al Armatei Romane si Serviciul Secret de informatii al Armatei Franceze exista o legatura de colaborare realizata inaintea declansarii actualului razboi [1 septembrie 1939 — n.n.]. Aceasta legatura este materializata printr-un delegat permanent, ofiter superior de stat-major, specializat in informatii, al fiecarui serviciu pe langa celalalt. Colaborarea consta in schimb de informatii, schimb de cunostinte tehnice in aceasta materie, metode de actiune, sisteme de exploatare etc.” Dar documentul citat ne mai dezvaluie si un alt aspect al colaborarii romano-franceze in domeniul informatiilor, fapt ce trebuie retinut ca atare: „Materialul informativ de care dispune Serviciul S. de informatii francez — in special asupra Germaniei — este in mare majoritate material procurat de Serviciul nostru”. „Aceasta marturie sincera a colonelului Rivet — raporteaza in continuare Moruzov — m-a impresionat dar m-a si bucurat, cu atat mai mult cu cat stiam ca activitatea noastra informativa a fost dirijata, in primul rand, in tarile vecine — Rusia, Bulgaria, Ungaria — si apoi in Germania, si celelalte state. Acest fapt constituie pentru noi o satisfactiune surprinzatoare”.

Incepand cu februarie 1937, asa cum rezulta dintr-un raport olograf intocmit de maiorul Ionescu Micandru — seful Frontului de Est din Serviciul Secret —, s-a realizat un prim contact informativ cu Abwher-ul, condus din 1935 de amiralul Wilhelm Franz Canaris. Este unul din putinele documente ce s-au pastrat care dezvaluie anumite intimitati ale activitatii serviciilor secrete de informatii. Maiorul Ionescu-Micandru raporteaza ca a lucrat direct, intr-o camera de hotel, cu un anume dr. Froelich ce-i fusese recomandat, despre care aflase ulterior ca era ofiter cu gradul de maior in Sectia de informatii a Marelui Stat Major General german — Frontul de Est. Mai intai, cei doi ofiteri, Micandru si Frölich, si-au luat „toate precautiunile ca discutiile ce vor avea loc sa nu fie auzite in afara de camera” dupa care au trecut la sistemul de lucru propriu-zis. Comparau, pe baza documentelor germane si romane, denumirile si dislocarile marilor unitati ale Armatei Rosii (districtele militare, corpurile de armata si diviziile de infanterie). Ofiterul german citea informatiile pe care le avea (datate 1 ianuarie 1937), iar Micandru sublinia nepotrivirile, spre a fi verificate ulterior. „In general — mentioneaza documentul —, in mare majoritate, instructiunile noastre au corespuns cu cele germane, ceea ce a demonstrat bunacredinta si seriozitatea schimbului de informatii pentru ambele parti”.

In privinta perspectivelor continuarii schimbului de informatii, s-a stabilit ca el sa se faca in conditii de o discretie absoluta, alternativ, la Bucuresti si Berlin, ceea ce nu s-a mai intamplat pana in iunie 1939. Dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial, s-au stabilit contacte permanente, prin ofiteri de legatura. Sa mai consemnam ca Mihail Moruzov a fost primul sef de serviciu secret de informatii cu care amiralul Canaris s-a intalnit direct si cu care a avut si cele mai multe contacte, in total patru, doua la Bucuresti (in decembrie 1939 si martie 1940), una in Germania (aprilie 1940) si alta in Italia (3-5 septembrie 1940).

Nota Serviciului Secret din 6 octombrie 1939 fusese intocmita pe baza informatiilor primite de la „elementul nostru de legatura cu Serviciul de informatii al Japoniei, cu sediul la Bucuresti”, ceea ce presupune ca, la acea data, schimbul de informatii intre Serviciul Secret roman si structurile specializate japoneze (sau probabil cu rezidentura din Romania a Serviciului de securitate japonez, numit la acea data Kempei-tai) se efectua din plin. Documentul citat ne dezvaluie ca aceasta colaborare nu era formala, ci inregistra rezultate informative deloc neglijabile. Asa de pilda, agentul de legatura japonez atragea atentia Serviciului Secret roman ca ziarista germana Edith von Coller avea in realitate „misiunea de a informa Gestapo-ul asupra activitatii diferitelor legatii din Capitala si a supraveghea, pe cat posibil, si activitatea diplomatica a tarilor aliate si prietene Reich-ului”.

Schimb de informatii s-a facut si cu structurile spcializate italiene. In raportul intocmit de maiorul Ionescu-Micandru, privind rezultatele intalnirii Moruzov-Canaris de la Venetia (3-5 septembrie 1940), se mentioneaza ca a fost prezent si generalul Carboni, seful Serviciului de informatii al armatei italiene, ceea ce presupune ca s-au perfectat unele modalitati de colaborare.

Inainte de inceperea agresiunii Germaniei asupra Poloniei (1 septembrie 1939), Serviciul Secret realizase „o colaborare privind schimbul de informatii si cu Serviciul de informatii al armatei poloneze”, iar locotenent-colonelul Ionescu Micandru a facut in vara anului 1939, circa 6-7 calatorii la Varsovia. Imediat dupa capitularea Poloniei si refugierea pe teritoriul Romaniei a armatei, guvernului si Marelui Stat Major polonez, Moruzov l-a contactat pe seful Serviciului de informatii al armatei poloneze, impreuna cu care a organizat „Linia L”, o retea informativa, formata din ofiteri de elita polonezi, care se subordona Centrului 1 de la Suceava al Serviciului Secret. Tot cu acea ocazie Moruzov acceptase ca „Linia L” sa colaboreze si cu Serviciul britanic, colaborare care s-a desfasurat in bune conditii pana la declansarea starii de razboi intre Romania si Marea Britanie (septembrie 1942). Este greu de precizat daca Mihail Moruzov si Marele Stat Major al armatei romane au avut vreo influenta din punct de vedere strategic si doctrinar, dar cert ramane faptul ca „Linia L” — care s-a raspandit ulterior in intreaga Romanie, fiind formata din 4 retele cu legaturi la Istanbul si Londra — a constituit pentru poporul polonez structura de rezistenta care a continuat lupta pentru eliberarea teritoriului cotropit de germani si sovietici.

Colaborari pe linie informativa mai realizase Serviciul Secret, in decursul anilor, si cu Serviciul de informatii cehoslovac, pana in martie 1939, cu serviciile de informatii ale armatelor finlandeze si iugoslave. In Raportul din 21 martie 1939, intocmit de colonelul Gheorghe Petrescu — atasat tactic al Ministerului Apararii Nationale si al Marelui Stat Major pe langa Serviciul Secret —, in legatura cu rezultatele misiunii informative intreprinse la inceputul lunii la Praga, se mentiona: „Am stabilit cu seful Biroului II [colonelul Pika — n.n.] o foarte stransa colaborare a serviciilor noastre secrete de informatii, atat in materie de agentura, cat si in directia schimbului de informatii, inlocuind vechile conferinte dintre Statele Majore respective, cu ocazia vizitelor oficiale, care — in imprejurarile actuale — nu mai puteau avea loc”. Pentru modul cum reusea sa stranga legaturile cu Serviciul de informatii iugoslav — si probabil pentru valoarea informatiilor furnizate, in care ponderea o aveau cele despre armata ungara —, Mihail Moruzov, dupa cum aflam dintr-un document, a fost decorat in anul 1936 de guvernul statului vecin cu medalia „Ofiter al Ordinului Sfantu Sava”, iar la 30 august 1939 cu „Ordinul Sfantu Sava in grad de comandor”. Colaborarea cu serviciile de informatii ale statelor aliate era, in fapt, o necesitate obiectiva, avand in vedere desele intalniri la nivelul sefilor de Mare Stat Major, prilej cu care se stabileau, de comun acord, planurile de actiune a fortelor armate.

Misiuni speciale de informare si documentare Pentru a se informa cat mai bine si din surse sigure de la fata locului, privind atitudinea tarilor considerate de Romania amice, in cazul in care am fi fost atacati de tarile revizioniste, Mihail Moruzov folosea si un alt procedeu de procurare a informatiilor, si anume trimiterea in misiuni speciale a unor ofiteri de incredere de la Marele Stat Major. Intr-o astfel de misiune a fost trimis colonelul Gheorghe Petrescu in primavara anului 1939. A calatorit mai intai la Varsovia, unde a constatat o „raceala usor explicabila in fata omului ce incerca sa le descifreze viciile si marile secrete, si chiar un inceput de ostilitate”. Ofiterul roman constatase ca Polonia „persevera orbeste intr-o apropiere de Germania, care nu doar ca ii respingea avansurile dar punea la cale desfiintarea sa ca stat”. In raportul intocmit la reintoarcerea la Bucuresti, colonelul Gheorghe Petrescu, sesizand potentialul militar polonez slab, a si pronosticat ca in cazul unei confruntari militare armata poloneza va fi strivita in cateva zile, ceea ce s-a si intamplat, dupa cum bine se stie.

Colonelul Gheorghe Petrescu a calatorit si in Anglia unde a luat contact cu un reprezentant al Intelligence Service-ului, chiar in zilele cand la Bucuresti se parafau clauzele Tratatului economic romano-german (4 martie 1939). Din raportul ofiterului roman rezulta ca „Anglia dadea semne ca intelegea situatia tragica pe care Romania o traversa, fiind tot mai mult izolata politic, diplomatic si militar”. Delegatul Intelligence Service-ului l-a asigurat pe colonelul Gh. Petrescu ca „in caz de razboi, frontierele Romaniei vor fi si ale Imperiului Britanic”. Ne aflam cu cateva zile inainte ca Anglia si Franta sa faca declaratii oficiale ca acorda garantii Romaniei. Periplul european al emisarului Serviciului Secret a continuat la Paris, unde a fost primit de seful Serviciului de informatii al Marelui Stat Major al armatei franceze, colonelul Gauche, si chiar de seful Serviciului de informatii al armatei franceze, colonelul Rivet. Au fost intalniri de lucru, fiecare spunandu-si si punctul de vedere. S-au sondat posibilitatile de cooperare informativa in caz de razboi. Guvernul francez era ingrijorat de acordul economic romano-german. Ca prima reactie, francezii suspendasera orice livrare de material strategic de razboi catre Romania. Totusi, se pare ca francezii fusesera si ei surprinsi de evenimente si se aflau intr-un stadiu destul de precar in problema inarmarilor. Prin intermediul colonelului Petit-Bon — seful de cabinet al generalului Gamelin, seful Marelui Cartier General al armatei franceze —, colonelul Gh. Petrescu a vizitat „linia Maginot”. Interesante sunt concluziile formulate de ofiterul roman la intoarcere, in sensul ca anticipase „posibilitatea ca fortificatiile sa fi fost ocolite”. Cu alte cuvinte, nu-i scapase vulnerabilitatea sistemului de aparare a Frantei. La intoarcere, emisarul lui Moruzov a vizitat si Praga, unde a facut schimb de informatii cu colonelul Pika. Se pare ca amandoi au ajuns la concluzia ca „ne asteptau zile grele”.

Rapoartele intocmite de colonelul Gh. Petrescu despre situatia din tarile vizitate si intentiile lor fata de Romania au pus la dispozitia lui Moruzov si Marelui Stat Major al armatei romane concluzii dintre cele mai realiste. Aceasta dovedeste ca Serviciul Secret folosea, in actiunile mai delicate, ofiteri de mare valoare si inalta autoritate in demersul procurarii informatiilor, in baza carora se puteau fundamenta orientarile politice si strategico-militare romanesti. La aceeasi concluzie ajunge si Veniamin Moruzov care spune textual: „Misiunea colonelului Gh. Petrescu adusese anumite indicii, toate de natura a ne inspira pesimism, dar realitatea se cuvenea sa fie palpata mai serios si numai sub aspectul laturilor sale oficiale”.

Alte aspecte interesante despre felul in care Serviciul Secret in timpul lui Moruzov isi procura informatiile, ni le destainuie si colonelul Ion Dumitrescu. Intrebat la 8 mai 1941 de procurorul de instructie care ancheta „cazul Moruzov“, „daca observatiile pe care le prezenta seful Serviciului Secret, forurilor superioare, relativ la diferite probleme, se bazau pe informatii certe sau erau numai aprecieri personale, colonelul Ion Dumitrescu a raspuns: „A face observatiuni bazate numai pe aprecieri personale este imposibil, fiindca oamenii carora le prezentau aveau si ei posibilitatile lor de informare, si in plus erau informati si de alte organe din stat si deci nu puteau fi indusi in eroare. Observatiunile prezentate de Moruzov cu privire la diferite probleme se bazau: a) pe informatii sosite la Serviciu si cunoscute si de personalul militar si civil ajutator; b) pe informatii obtinute personal si necunoscute personalului Serviciului; c) pe concluziile trase din dezbaterea prealabila a acestor probleme cu personalul calificat din Serviciul sau si din afara (ofiteri de stat-major, oameni politici si diferiti specialisti din serviciile statului sau din alte stabilimente particulare)”.

O alta metoda, folosita de Moruzov in procurarea informatiilor din exteriorul tarii, era colaborarea oficiala cu atasatii militari romani in capitalele europene si legendarea legaturii, in paralel, cu agentii infiltrati in aceleasi locuri, dar pe care doar el ii cunostea. Un document atesta care erau atasatii militari platiti de Moruzov: colonelul Gheorghe Petrescu la Roma, locotenent-colonelul Octav Vorobchievici la Berlin (fost in Spania si Portugalia), locotenent-colonelul Cristea si maiorul Boian la Paris, locotenent-colonelul Brandis la Sofia, capitanul Iliescu la Londra, capitanul Virgil Ionescu la Berna si maiorul Florin Radulescu la Atena. Toti acestia ii trimiteau informatii lui Moruzov cat si Ministerului Apararii Nationale si Marelui Stat Major al armatei romane. Prin acest procedeu seful Serviciului Secret urmarea sa dispuna de acelasi flux informativ (sau cu alte cuvinte sa-l tina sub control), dar in acelasi timp il si confrunta cu datele si informatiile primite de la rezidentii acoperiti stiuti numai de el sau obtinute prin alte procedee, ceea ce facea ca sintezele prezentate de Moruzov sa fie mult imbunatatite sub aspect calitativ.

In lucrarea sa memorialistica, generalul Ion Gheorghe, fost atasat militar (septembrie 1940-iunie 1943) si ministru (iunie 1943-august 1944) al Romaniei la Berlin, confirma ca seful Serviciului Secret folosea ofiterii din atasaturile militare in activitatea informativa. Astfel, despre colonelul Octav Vorobchievici, ne spune ca fusese rechemat, deoarece prin stransele sale legaturi cu Serviciul Secret condus de Mihail Moruzov, care avea la randul lui legaturi cu Abwehr-ul, „parea prea implicat in aceste afaceri, pentru a mai putea ocupa un post diplomatic”. Acelasi memorialist mai spunea ca unul dintre cei doi ofiteri din Biroul atasaturii militare din Berlin — maiorul Alexandru Proca — nu era in realitate specializat in probleme de stat-major, ci „intretinea inca din timpul lui Moruzov legaturi cu agenti ai amiralului Canaris”.

Alte procedee : Exploatarea agentilor dubli, protectia secretelor de stat prin dezinformare, utilizarea diplomatilor. In literatura de specialitate, agentul dublu este considerat cel care lucreaza pentru doua sau mai multe servicii secrete, furnizand tuturor acestora informatiile culese. De regula, agentii dubli actioneaza mai mult pe baza de constrangere, in sensul ca activitatea lor a fost interceptata, si pentru a nu suporta consecintele penale erau determinati sa lucreze si pentru serviciul care i-a descoperit. Sunt suficiente documente care atesta ca Moruzov a folosit si el agenti dubli. In afara de Bogomolet, deja amintit, Serviciul Secret l-a folosit si pe G. Porohovski, fost locotenent-colonel in armata tarista si pe Alexandru Maijoiski. Din alte documente rezulta ca, dupa 1933, Moruzov l-a reactivat pe Hans Helling, pe care-l folosise cu rezultate foarte bune in perioada 1917-1918. Prin intermediul acestuia, Moruzov a obtinut date precise despre intentiile Germaniei fata de Romania, precum si informatii cu privire la organizarea in detaliu a serviciilor informative si de politie germane.

Sub acoperirea ca este un slujitor credincios al regelui Carol al II-lea, s-ar putea ca in realitate Moruzov sa-l fi supravegheat indeaproape pe suveran. In perioada Regentei 1927-1930 el trimisese o serie de agenti insarcinati cu o astfel de misiune. La randul lui, suveranul a acceptat ca palatul sa fie supravegheat de Serviciul Secret, considerand ca astfel ii va fi asigurata propria-i securitate. Acest procedeu poarta denumirea de „suprave­ghere legendata sub acoperirea protectiei”. Cert este ca, in afara de schimbul reciproc de informatii cu maresalul Palatului — Ernest Urdareanu—, Moruzov a beneficiat din plin si de serviciile unui agent. Familia regala era supravegheata si prin printesa Caragea, care a fost constransa sa lucreze informativ si pentru Serviciul Secret, in statele caruia figura cu numele conspirativ „Doamna A”. Ea era o agenta cu bogata experienta a Intelligence Service-ului si a Biroului 2 francez. Fiind descoperita, nu a fost arestata, ci a continuat sa lucreze si pentru Serviciul Secret. Moruzov a reusit astfel sa intre in posesia unor informatii valoroase privind societatea mondena romaneasca dar mai ales metodele de lucru ale serviciilor de informatii britanice si franceze. Intrucat „Doamna A” se numara printre prietenele reginei Maria, cele mai importante informatii erau culese din anturajul familiei regale.



Este indeobste cunoscut ca documentele de mobilizare, planurile de campanie si ordinele operative raman fara eficienta in cazul in care ele ajunge sa fie cunoscute de potentialul inamic. Asa se explica faptul ca printre alte atributii ce reveneau Serviciului Secret, era si aceea de aparare a secretului de stat si prevenire a scurgerii datelor si informatiilor nedestinate publicitatii. Intr-o ampla expunere din 28 octombrie 1950, Gheorghe Cristescu se refera la unele amanunte interesante sub acest aspect: „De la Marele Stat Major, Institutul Geografic si de la alte institutii militare se sustrageau mereu documente, harti, cifruri, imprimate etc., datorita unei paze defectuoase si a coruptibilitatii unor elemente ce se pretau la asemenea lucruri. De la Ministerul Apararii Nationale, o intreaga corespondenta se copia. Curierul Ministerului trecea pe la un fotograf, unde plicurile se deschideau (tehnic) la aburi si ordinele interioare se fotografiau. Plicurile se inchideau la presa (tot tehnic), adica dupa toate regulile cenzurii secrete si curierul mergea apoi sa le duca autoritatilor militare, oficiilor respective. Serviciul Secret este insarcinat cu studierea celor mai sigure mijloace pentru asigurarea pastrarii secretului propriu”.

Mihail Moruzov l-a trimis in misiune speciala la Paris pe Gheorghe Cristescu pentru a studia tehnicile moderne folosite in prevenirea scurgerii informatiilor secrete prin desfacerea corespondentei, precum si pentru depistarea infractorilor. Dupa o practica de cateva luni la Serviciul identitatii juridice franceze, si la Prefectura politiei pariziene pentru deprinderea manuirii tehnicii moderne, Gheorghe Cristescu s-a reintors la sfarsitul anului 1938 cu un bogat bagaj de cunostinte tehnico-stiintifice in materie de protejare a secretului de stat, dupa cum singur o marturiseste. A intocmit un raport detaliat pe care l-a prezentat lui Moruzov. Acesta, la randul lui, l-a inaintat Marelui Stat Major si Ministerului Apararii Nationale spre avizarea masurilor preconizate. Ceea ce a omis sa marturiseasca Gheorghe Cristescu, dar aflam din alte documente, este ca materialele sustrase de la Ministerul Apararii Nationale ajungeau la Budapesta. Moruzov nu a solicitat arestarea curierilor, ci i-a lasat sa-si faca „datoria” mai departe, inlocuind bineinteles plicurile cu documente ce contineau date false, procedeu care in arta informatiilor poarta numele de dezinformarea sau intoxicarea adversarului.

Un alt procedeu folosit de Mihail Moruzov in procurarea informatiilor a fost implicarea diplomatilor romani in elaborarea unor documentare cat mai amanuntite despre tarile in care erau acreditati. Serviciul Secret a cerut Palatului regal si guvernului, ca in sprijinul activitatii sale in strainatate, personalul diplomatic sa fie folosit pentru activitati informative si sa colaboreze cu agentii serviciului. „Sa li se ceara si acestora — spunea Moruzov — intocmirea periodica a unor statistici, care sa cuprinda date exacte si cat mai amanuntite, privitoare la situatia militara, politica, industriala, economica si financiara a statului pe langa care sunt acreditati”. Dupa aceste dari de seama urma sa se intocmeasca apoi copii care trebuiau sa fie trimise Serviciului Secret „pentru verificarea si completarea informatiilor asupra statelor respective”. Serviciul Secret motiva ca personalul diplomatic al altor legatii procedeaza la fel, si ca „in fond apararea tarii nu este numai sarcina Serviciului S., ci si a fiecarui cetatean roman”. Se aducea ca exemplu membrii Legatiei germane din Bucuresti care aveau insarcinari informative, unii din partea conducatorilor acesteia, iar altii direct din partea unor organe centrale din Reich (Gestapo, Ministerul de Externe, Ministerul Propagandei etc.). Legatia isi avea si ea propriul serviciu informativ, condus de atasatul de presa Herman von Rittgen. Propunerea lui Moruzov a fost aprobata. Incepand cu anul 1937, diplomatii romani, in limita posibilitatilor oficiale, erau obligati sa procure informatii cat mai cuprinzatoare despre statul in care erau acreditati, pe care le trimiteau Serviciului Secret.

Sistemul informarii operative curente. In atentia serviciilor de informatii si siguranta din perioada interbelica stateau tot felul de informatii indiferent de natura lor. Prin „informatie“, Serviciul Secret intelegea orice relatii referitoare la existenta unui eveniment, intamplare, sau observatii de orice natura, dobandite prin orice mijloace si care puteau ajuta la cunoasterea factorilor de risc ori surselor generatoare de insecuritate. Se considera ca un organ de conducere, indiferent de nivelul la care s-ar fi situat, dar care va fi bine si la timp informat, va avea mai multa libertate pentru a aprecia evenimentele si mai multa incredere pentru a lua o hotarare.

Informatiile (si aceasta ca o trasatura comuna a tuturor fostelor organe de informatii si contrainformatii romanesti indiferent ca era vorba de M.St.M., Sectia a II-a, SSI, Siguranta, Politie, Jandarmerie) trebuiau sa se refere la toate ramurile de activitate din aria de competenta a acestora, adica: politic, social, economic etc., iar gradarea lor se micsora pe masura ce coborau in scara ierarhica informativa, reducandu-se la unul din aspectele de mai sus, la esalonul celor mai mici unitati (post de politie, grupa etc.).

Conceptia pe care serviciile de informatii si siguranta romanesti o aveau relativ la „informatie“ si care cu mici deosebiri era cam aceeasi ne permite sa tragem concluzia asupra importantei majore ce era acordata in afara operatiunii de „cautare a informatiei“, transmiterii, interpretarii, analizei, sintezei si raspandirii sale catre beneficiari.

Transmiterea informatiilor se facea astfel incat ele sa ajunga (prin diverse metode, mijloace si sisteme de legatura specifice) in cel mai scurt timp si neschimbate in mana celor interesati, a celor care erau insarcinati cu stabilirea valorii si importantei lor.

Interpretarea informatiilor insemna stabilirea modului cum trebuia inteles cuprinsul unei informatii, completand-o in partile care prezentau lacune fara insa a-i fi alterat fondul.

Analiza si sinteza informatiilor ocupau un loc deosebit intrucat se refereau la concentrarea concluziilor celor mai importante rezultate din interpretare in vederea activitatii viitoare si a masurilor generale care urmau a fi luate.

Drumul parcurs de o informatie obisnuita (aparent lung) strabatea toate treptele ierarhice pana ajungea (in functie de importanta) la cel mai inalt for de conducere a statului.

In cadrul organelor Politiei de siguranta, documentele de arhiva cercetate ne dezvaluie urmatoarele practici:

Agentura compusa din agentii unitatii politienesti si informatorii acoperiti avea misiunea de a culege informatii si de a le raporta in forma in care le-a cules fara nici o schimbare.

Organele de cautare reprezentate prin unitatile inferioare de poli­tie — deta­samente si comisariate — primeau rapoartele sau notele infor­mative, le verificau si apoi le aduceau la cunostinta esaloanelor superioare.

3. Organele de interpretare-analiza, sinteza si raspandire a informa­tiilor, adica unitatile superioare de politie (politii, chesturi, inspectorate regionale, Directia Generala a Politiilor), centralizau informatiile primite de la organele de cautare, le interpretau, le exploatau si apoi le raspandeau la beneficiari.

In linii generale, aceeasi filiera se pastreaza si in cazul celorlalte servicii si structuri de informatii si contrainformatii, adaptata bineinteles structurii ierarhice proprii fiecaruia dintre acestea.

Transmiterea informatiilor se realiza fie in mod periodic, fie imediat, in raport de urgenta impusa de continutul lor. In special informatiile care cereau o exploatare imediata, cum ar fi fost de exemplu miscari social-politice extremiste in anumite regiuni, comploturi, atentate etc., erau transmise imediat telefonic sau telegrafic Directiei Generale si raportate spre cunostinta esaloanelor superioare.

De exemplu, seful comisariatului de siguranta Lupeni descoperea o incercare de distrugere a minelor locale. Raporta imediat telefonic sau prin telegraf Directiei Generale si in acelasi timp Politiei Deva care raporta la randu-i Inspectoratului Alba.

Difuzarea informatiilor se realiza aducandu-se la cunostinta celor in drept interpretarea facuta de organul de informatie responsabil, in general aceasta urmand trei directii: prima catre unitatea superioara; a doua catre unitatea inferioara (unde s-a produs faptul sau evenimentul); a treia catre autoritatile cu care se colabora.

Raspandirea informatiilor se realiza, daca era cazul, imediat sub forma de nota informativa sau raport informativ sumar, telefonic sau scris, in care se redacta informatia fara concluzii; zilnic sub forma de buletin catre esaloanele superioare si autoritatile interesate cand era necesar; lunar sau dupa imprejurari, la indicatia organului superior.

Considerat ca organ permanent al armatei, Serviciul Secret primea planurile de culegere a informatiilor de la M.St.M. Sectia a II-a cu care avea raporturi dintre cele mai stranse si cu care colabora permanent.

La Sectia I Informatii a Serviciului Secret culegerea informatiilor se facea de catre agenturile fronturilor respective, prin mijloace specifice de care dispuneau, iar studierea, verificarea si sintetizarea lor se facea de catre Birourile de studii ale fronturilor. Informatiile erau sintetizate sub forma de buletine informative zilnice si lunare, dari de seama periodice, note si studii informative, toate pentru documentarea organelor superioare. Buletinul informativ zilnic intocmit de Serviciul Secret se trimitea Presedintiei Consiliului de Ministri, Ministerului de Interne, Ministerului Apararii Nationale, M.St.M. si Ministerului de Externe.

La Sectia a II-a contrainformatii a Serviciului Secret, activitatea informativa se centraliza la Bucuresti pe cele patru grupe, carora li se adaugau problemele locale, starea de spirit, abuzuri comise de autoritati etc.

Materialul provenit de la informatori (indiferent de categorie) era prelucrat si concretizat in note informative, buletine zilnice sau saptamanale si sinteze informative. Asupra destinatiei acestora hotara seful Serviciului Secret.

Din analiza unui buletin informativ zilnic, elaborat de Biroul de studii, Sectiei I — informatii —, se pot formula cateva concluzii. In primul rand, ordonarea informatiilor prelucrate se realiza in general pe trei mari capitole, fiecare corespunzator fronturilor de unde aceste informatii proveneau. In cadrul fiecarui capitol, informatiile se grupau pe tarile de unde erau culese, fara a se face referiri asupra surselor de provenienta. De remarcat ca pentru completa informare a organelor superioare informatiile se dadeau si neprelucrate, ele fiind atasate la buletinul informativ zilnic. In al doilea rand, caracteristic si demn de retinut este faptul ca informatiile, care intrau in sfera de preocupari a altor organe si institutii de stat, erau comunicate si acestora in partile in care le priveau direct de catre Serviciul Secret.

„Buletinul zilnic”elaborat de Sectia a II-a contrainformatii (interne) prezinta unele particularitati, in sensul ca informatiile erau ordonate pe capitole dupa sursa de provenienta, notele informative purtand un numar de inregistrare fiind introduse in buletin asa cum erau primite de la agenturile sau centrele informative cu mentionarea valorii informatiei si a competentei sursei. De asemenea, pe fiecare dintre note existau mentiuni despre organele de stat carora le fusese comunicata.

Analizand sumarul unui buletin informativ intern zilnic, ne putem face o imagine asupra diversitatii sferei de preocupari a structurilor Serviciului Secret. Aproape ca nu exista sector al vietii economice, sociale, politice din tara, care sa nu faca obiectul culegerii de informatii.

Remarcabil si demn de toata atentia este ca din colaborarea dintre Serviciul Secret si celelalte servicii de informatii romanesti lua nastere un alt buletin informativ zilnic, care facea rezumatul sintetic al „tuturor informatiilor furnizate de organele de informatii ale statului roman“, buletin destinat sefului Serviciului Secret, instrument viu de lucru al acestuia, pe care direct facea adnotari, indica masuri, dadea ordine.

Sectia a II-a din Marele Stat Major isi desfasura activitatea informativa pe baza informatiilor obtinute prin mijloace informative proprii, in randul militarilor aflati sub arme, sau prin obtinerea informatiilor care faceau obiectul preocuparilor sale prin intermediul celorlalte servicii de informatii si contrainformatii — in special Serviciul Secret — pentru celelalte categorii de persoane. Intocmea zilnic un „Buletin de informatii” in care se facea o sinteza a informatiilor externe primite, fara nici un fel de referiri la sursa sau valoarea acestora acestora. De asemenea, in „Buletinul contrainformativ zilnic” gasim aceeasi sinteza privind, de data aceasta, informatii din toate domeniile vietii economice, sociale si politice interne, tratate in aceeasi maniera ca si cele externe.

Difuzarea buletinelor se facea de regula catre urmatorii beneficiari: Minis­terul Casei Regale, Cabinetul Militar al regelui, primul ministru, Minis­terul Apararii Nationale (cabinet), Subsecretariatul de stat al Ministe­rului Apararii Nationale, Ministerul Apararii Nationale (secretariatul general), Ministerul inzestrarii armatei, Grupul de armata nr. 1, armatele 1, 2, 3, 4, Comandamentul militar al Capitalei, Comandamentul fortelor aeriene, Comandamentul marinei regale, toate sectiile din M.St.M.

Politia, Siguranta, Jandarmeria, ca organe informative specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, isi desfasurau activitatea potrivit sferei lor de competenta, ierarhizarea diferitelor structuri fiind stabilita dupa principiul teritorialitatii.

Sistemul informativ al Jandarmeriei nu se deosebea prea mult de cel al organelor de politie, dar, desfasurandu-se in mediul rural, avea unele trasaturi specifice, vizand modul de transmitere al informatiei prin filiera ierarhica proprie spre Ministerul Afacerilor Interne, care avea sarcina de a prelucra, sintetiza si transmite informatiile organelor superioare de stat.

„Buletinul informativ”, intocmit zilnic de Directia Generala a Politiei, era transmis: vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Ministerului Afacerilor Interne, subsecretarului de stat al Afacerilor Interne, Secreta­ria­tului general al Afacerilor Interne, M.St.M. (Sectia a II-a), Comanda­mentului militar al Capitalei, Serviciului Secret, M.St.M. (Sectia propa­ganda), Prefecturii Politiei Capitalei, Inspectoratului general al Jandarmeriei. „Bule­tinul informativ” avea caracter strict secret, pe el existand mentiunea de a fi „distrus prin ardere dupa exploatare“, fiind inseriat. Organizat pe capitole, buletinul sintetiza informatiile culese de pe intreg teritoriul tarii, fiind axat pe evidentierea tuturor datelor privind: informatii de politica externa, starea de spirit a populatiei, miscari subversive, minoritarii, diverse etc., imbratisand deci toate sectoarele vietii economice, sociale si politice ale statului.

Informatia era consemnata in buletin asa cum era primita, pe ea existand aprecierea asupra calitatii sale: „sigura”, „verificata”, „posibila”, „in curs de verificare” etc.

De asemenea, era indicata si sursa de provenienta a informatiei: „Politia Turda”, „Corpul Detectivilor”, „Inspectoratul de Politie Chisinau” etc., existand si mentiunea despre organul in stat, direct interesat (in afara celor care in mod obisnuit primeau buletinul) sa exploateze informatia.

Retine atentia, ca problema deosebit de interesanta, felul cum organele de informatii si contrainformatii romanesti tratau problema zvonurilor. Organele de informatii puteau sa raporteze autoritatilor ierarhice si zvonurile care se dovedeau a fi puse in circulatie cu scopuri dubioase, cand acestea persistau sau cand ele se intindeau in timp si spatiu si erau de natura sa creeze stari de spirit contrarii echilibrului social-politic si linistii in tara. In aceste cazuri insa trebuia sa se elimine tot ceea ce parea de domeniul fanteziei si tot ce nu ar fi intere sat masurile ce urmau a fi luate in consecinta. Informatiile care semnalau zvonuri tendentioase, si care vizau personalitati importante ale statului, erau raportate numai „confidential-personal”, de la sef la sef, ele nefiind nici inregistrate, nici semnate.

Directia Generala a Politiei, Prefectura Politiei Capitalei si Inspectoratul General al Jandarmeriei puteau raporta, in conditiile mai sus expuse, Ministerului Afacerilor Interne — Subsecretariatul de stat — zvonurile care creau stari de spirit contrare linistii in stat si care impuneau luarea de masuri de anihilare. In toate aceste cazuri insa trebuiau judecate cu atentie, pentru a nu se raporta, zvonurile nascute din fantezia unor rataciti si care daca ar fi fost inserate oficial ar fi facut a le colporta autoritatea insasi.

Din cercetarea documentelor existente in arhivele provenite din prelucrarea arhivelor SSI-ului si M.St.M., Sectia a II-a, in legatura cu felul cum se facea informarea zilnica a celor mai inalte foruri in stat, asupra problemelor rezultate din activitatea informativa externa si contrainformativa interna, se poate concluziona ca pana in septembrie 1940, informatiile se concentrau in „Raportul regal“ zilnic, prezentat „Casei regale — Cabinetul ministrului“, de catre diversele organe de informatii cat si de celelalte ministere care aveau prin natura atributiilor tangenta cu probleme vizand situatia interna sau externa a statului (Ministerul Afacerilor Straine, Inzestrarii Armatei, Sanatatii, Economiei Nationale si al Finantelor).

Dat fiind faptul ca informatiile de ordin intern sau extern (in afara celor mentionate expres in buletinele informative sau rapoartele ministerelor mai sus-amintite sunt date fara a se specifica sursa si avand in vedere ca atat M.St.M., Sectia a II-a, cat si Ministerul Afacerilor Interne — Subse­cre­tariatul de stat al Politiei, Sigurantei si Jandarmeriei aveau buletine infor­mative de sine statatoare anexate in original la „Raportul regal”, tinand seama si de modul de redactare a informatiilor, putem avansa parerea ca acestea apartineau Serviciului Secret.

Buletinul in speta avea doua capitole mari: A — Interne, B — Externe (este vorba de informatii).

Capitolul A (interne) avea urmatoarele subcapitole: situatia politica cu subdiviziuni (foste partide, bresle muncitoresti, minoritari, diverse); cercurile legatiilor din Capitala; finante cu subdiviziuni (buget ordinar, bugete fonduri pentru inzestrarea armatei, bursa efectelor, piata valutelor, piata capitalurilor, diverse); economia nationala cu subdiviziuni (bursa, comert exterior, piata, diverse, intrevederi); militari cu subdiviziuni (eveni­mente, armament, plati).

Capitolul B (externe), continea subcapitolele: relatiile intre state, informatii, informatii militare de la M.St.M. (repetarea de altfel a informatiilor cuprinse in Buletinul informativ al M.St.M., Sectia a II-a, care facea parte integranta din Raportul regal). Informatiile erau redate in mod clar si succint (ceea ce dovedeste o operatiune prealabila de prelucrare si sintetizare), la sfarsitul fiecareia fiind mentionata provenienta (Serviciul Secret, Ministerul Afacerilor Interne, Buletinul Ministerului de Justitie, Radio Budapesta etc.). Este neindoielnic faptul ca „Buletinul de informatii“ prezentat sefului statului era intocmit avand la baza buletinele zilnice ale Serviciului Secret, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului de Justitie, precum si prin prelucrarea stirilor difuzate de diversele agentii de presa sau posturi de radiouri straine.

In baza celor prezentate, putem conchide ca - prin folosirea acestor mijloace, metode si procedee, precum si prin sistemul informarii opertative curente - Serviciul Secret putea obtine si difuza un valoros flux de informatii necesar a fi exploatat in interesele operative ale armatei si in fundamentarea corecta a politicii si strategiei de aparare a intereselor nationale.

INFORMATII SECRETE, ACTIUNI DIPLOMATICE
SI MASURI CU CARACTER MILITAR
(februarie 1938 – august 1940)

Prin perseverenta diversiunilor intreprinse si folosind din plin actiunile propagandistice si organizatiile de spionaj, revizionismul ungar si cel sovietic au creat Serviciului Secret de informatii al armatei romane cele mai mari probleme, dar i-au oferit in acelasi timp posibilitatea ca printr-o mobilizare maxima si o dirijare inspirata a surselor de penetrare sa releve rolul important al informatiei in cunoasterea, sub toate aspectele, a factorilor de risc ce se conturau la granitele de vest si de est ale Romaniei. Prin valorosul flux informational obtinut, e mai mult ca sigur ca nu informatiile au fost cele care au lipsit factorilor de decizie ai statului roman pentru apararea granitelor, in vara anului 1940.

Interceptarea unor documente secrete In primavara anului 1938, Serviciul Secret a trecut la aplicarea unor masuri informative cu caracter ofensiv. Documentele atesta ca Serviciul Contrainformativ al Frontului de Vest (organ teritorial mixt al Serviciului Secret si al Sectiei a II-a din M.Ap.N.), drept raspuns la intensificarea actiunilor de spionaj indreptate impotriva armatei romane, a intarit conlucrarea cu celelalte autoritati politienesti ale statului din zona in asa fel incat acestea „sa corespunda tuturor imprejurarilor, atat in timp de pace cat si in timp de razboi . La 4 martie 1938, Serviciul Secret informa Marele Stat Major al armatei romane ca pe frontiera maghiara au aparut noi cadre de spionaj ungar. Era vorba de „ofiteri de frontiera si „ofiteri comandanti de pichete . Acestia aveau ca misiune: sa organizeze „observarea in sectoarele de paza a frontierei; sa supravegheze interogarea calatorilor care treceau granita in mod legal; sa tina evidenta contrabandistilor in vederea folosirii lor in scopuri informative; sa supravegheze si sa dirijeze activitatea organelor graniceresti; sa ia in primire si sa cerceteze toate persoanele suspecte descoperite in zona de frontiera etc. . In baza intregului material informativ obtinut de Serviciul Secret, Marele Stat Major al armatei romane a intocmit un studiu spre informarea forurilor de decizie politica si militara, in care consemna ca in acea perioada Ungaria „a organizat prin intensitate, temperament si proportii, una din cele mai formidabile campanii revizioniste ce a cunoscut vreodata istoria politica in toate statele Europei, devenind astfel un factor tulburator al situatiei politice actuale

Recrudescenta revizionismului maghiar a atras, dupa cum era si firesc, reactia forurilor de conducere politica ale statului roman. Intr-un articol publicat in ziarul „Timpul”, ministrul de Externe roman, Grigore Gafencu, atragea atentia opiniei publice romanesti si straine asupra situatiei Romaniei: „Tarile dunarene au ajuns la mare pret. Spre holdele noastre bogate, spre codrii seculari ai Carpatilor, spre terenurile noastre de petrol se indreapta interesul si nazuintele atator mari puteri. Unele dintre ele cauta mijlocul de a se aproviziona. Altele putinta de a se intari. Cum pacea se sprijina azi pe un echilibru de forte, unii nazuiesc, supunandu-ne sau castigandu-ne de partea lor, sa aplece cumpana intre ei, altii, sprijinindu-ne, urmaresc sa intareasca echilibrul european. Atarna in buna parte de intelepciunea noastra si de politica pe care o vom urma, ca, facand fata, cu masura si spirit de neatarnare, intereselor si propunerilor ce se indreapta spre noi sa inlaturam primejdia unui conflict, intarind dimpotriva pacea si puterea tarii noastre

Demersurile oficialitatilor romanesti se pare ca nu au avut prea mare ecou. La Bucuresti, diplomatii Legatiei maghiare cautau prin actiuni subterane sa traga maximum de profit din situatia internationala. Serviciul Secret a reusit sa intercepteze trei documente diplomatice trimise de Legatia maghiara catre Budapesta. Astfel, unul dintre documente era un raport intocmit in septembrie 1938 de consilierul de Legatie Laszo Nagy de Galantha si adresat ministrului Laszlo de Bardossy in care se mentiona: „Trebuie sa profitam de actuala tensiune politica dintre partidul lui Iuliu Maniu si guvernul lui Armand Calinescu pentru a intretine in Ardeal curentul autonomist, pornit chiar de romanii ardeleni. De la aceasta «autonomie» si pana la revizuirea frontierelor, pentru care Ungaria se zbate de atata timp, nu este decat un pas. Situatia internationala este destul de incordata, astfel ca momentul este cum nu se poate mai potrivit“. Al doilea raport, intocmit in octombrie acelasi an, dezvaluia cererile insistente ale consilierului Legatiei maghiare de la Bucuresti ca ministrul de Externe ungar sa aprobe majorarea subventiilor pentru Comunitatea Nationala a Maghiarilor din Romania. „Colectivitatea maghiara din Romania — se preciza in documentul ajuns in posesia Serviciului Secret — trebuie transformata intr-un amplu aparat de activitate nationala, manevrat de Legatie dupa principii de stricta disciplina la dispozitia guvernului maghiar“. Al treilea raport confidential al Legatiei maghiare expediat la Budapesta in ziua de 4 decembrie 1938 — intocmit de consilierul Laszo Nagy si atasatul de Legatie Nicolae Blascovios — sugera guvernului maghiar ideea de a profita cu orice pret de situatia interna critica in care se gasea Romania pentru declansarea unei viguroase actiuni de revendicari maghiare.

In urma supravegherii foarte atente a lui Arthur Konradi — presedintele NSDAP, sectia din Romania —, Serviciul Secret a intrat in posesia unor informatii prin care se atesta ca acesta intocmise un plan de dezmembrare a Romaniei, denumit „Frühlingoffensive” (ofensiva de primavara).

Iata, in linii mari, prevederile acestui plan, asa cum au fost prezentate de Serviciul Secret: „Sustinand agitatiile ucrainene pentru formarea unui stat independent, cu regiuni din nordul Bucovinei, nordul si sud-estul Basarabiei, s-ar obtine pe de o parte un succes de politica externa, pe de alta parte, crearea unui stat vasal — «Ucraina»; prin ajutorul dat Ungariei in revendicarile asupra unor regiuni ardelene, s-ar putea castiga simpatia si receptivitatea la influenta national-socialista a ungurilor; prin sprijinirea retrocedarii Cadrilaterului, Bulgaria si-ar arata recunostinta fata de Reich, a carui influenta in sudul Europei nu ar mai putea fi periclitata de statele democratice

In toamna anului 1938, echilibrul european era tot mai grav pus in pericol. Mai intai a fost Acordul de la München (30 septembrie 1938) prin care Germania, Italia, Anglia si Franta au hotarat dezmembrarea Cehoslovaciei. Apoi, la sugestia puterilor müncheneze, intre 9 si 13 octombrie acelasi an, s-au desfasurat la Komaróm, tratative ungaro-cehoslovace pentru rezolvarea litigiilor teritoriale dintre cele doua state. Diplomatii maghiari pretindeau ca Cehoslovacia sa cedeze neconditionat Ungariei un teritoriu ce se intindea pana la linia Bratislava–Nitra–Levice–Rimarska–Sobota–Roznova–Uzherad–Mukacevo, in timp ce delegatia guvernului de la Praga era de acord doar cu cedarea unei regiuni restranse — aproximativ 11% din Slovacia —, cu o populatie de 400 000 locuitori. In cele din urma ambele delegatii au convenit ca problema sa fie rezolvata cu sprijinul unui arbitraj al Angliei, Frantei, Italiei si Germaniei. Intrucat primele doua state si-au declinat participarea la o noua conferinta internationala ce avea ca obiect o alta rectificare a frontierelor cehoslovace, misiunea de „arbitraj“ si-au asumat-o ministrii de Externe ai Germaniei si Italiei. Prin sentinta pronuntata la Viena la 2 noiembrie 1938 (eveniment cunoscut si sub numele de primul dictat de la Viena), Cehoslovacia a fost obligata sa cedeze Ungariei partea de sud a Slovaciei, cu un teritoriu de 12 400 km patrati si o populatie de 1 100 000 oameni.

Primind informatii din teritoriu ca rezultatele obtinute de unguri in Cehoslovacia au repercusiuni negative asupra starii de spirit din Transilvania, analistii Serviciului Secret au intocmit la 22 noiembrie 1938 un amplu Raport in care sunt reflectate toate detaliile scenariului ce dusese la amputarea teritoriala a unui stat vecin, prieten si aliat Romaniei. Bazat pe un bogat material documentar si informativ obtinut de Frontul de Vest, Raportul demonstreaza ca ofensiva diplomatica a guvernului ungar contra Cehoslo­vaciei a fost secondata de o intensa actiune defetista desfasurata in teritoriile revendicate si s-a manifestat printr-o propaganda subversiva, de nuanta revizionista, prin numeroase actiuni teroriste conduse de pe teritoriul Ungariei si cu concursul efectiv al oficialitatilor politice de la Budapesta. Ceea ce este demn de retinut, in partea finala a Raportului se atragea atentia cercurilor guvernante de la Bucuresti ca se impuneau masuri energice la granita de vest, intrucat un memoriu similar celui aplicat Cehoslovaciei se pregateste si Romaniei. De fapt, cine studiaza cu atentie acest document si il compara cu evenimentele ce au precedat cel de-al doilea dictat de la Viena (30 august 1940) isi da seama nu numai de veridicitatea informatiilor, ci si de puterea de analiza si prognoza a Serviciului Secret. Semnificativa este concluzia acestui document, prin care se atragea atentia forurilor conducatoare ca „este o imperioasa datorie de a lua din timp — adica cat mai neintarziat — masurile de a stavili propaganda subversiva si a organiza preintampinarea cu toata energia, dintru inceput, a oricarei incercari teroriste la granita de vest a tarii. Astazi, mai mult ca oricand, la frontiera de vest a tarii, in toate posturile de conducere, trebuie sa fie pusi oameni de mare energie, incredere si spirit de prevedere

De asemenea, in perioada crizei cehoslovace, Serviciul Secret a obtinut informatii potrivit carora Ministerul Apararii Nationale Ungar, in colaborare cu tehnicienii Marelui Stat Major de la Budapesta, reusesc sa organizeze in Romania asociatii secrete paramilitare. In colaborare cu organele de siguranta si ale Sectiei a II-a din M.St.M., Serviciul Secret identificase astfel de organizatii paramilitare unguresti la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalau, Hunedoara, Cehul Silva­niei, Carei si Targu-Mures. La Satu-Mare fusese implantat un post de radio clandestin cu ajutorul bisericilor unguresti. Din aceleasi informatii rezulta ca, in ipoteza declansarii operatiilor militare ale armatei ungare impotriva Romaniei, postul de radio Budapesta urma sa transmita nucleelor teritoriale paramilitare din Transilvania, printr-un limbaj conventional, ordinele necesare coordonarii actiunilor. Astfel, daca la postul de radio Budapesta se transmitea inainte de pranz comunicatul: „A disparut fata cu numele Ioana, imbracata in haine maro sau bleumarin, cine stie ceva despre ea sa anunte , avea semnificatia unui prim semnal, ce atentiona ca toate pregatirile preconizate trebuiau finalizate. Urmatorul semnal urma sa se transmita in doua transe la emisiunile de dupa-amiaza ale aceluiasi post, in formulele: „Un profesor englez face descoperiri senzationale si „Pe dealul Stelelor sau pe dealul Crucii va arde foc rosu, alb, verde . Aceste doua parole aveau intelesul de a se produce explozii la obiectivele stabilite. Interesant e faptul ca Serviciul Secret nu a propus masuri represive, ci a continuat supraveghere informativa foarte stricta, probabil pentru a identifica in cele mai mici amanunte modul de actiune, intentiile, structurile organizatorice si membrii ce compuneau aceste organizatii paramilitare maghiare. Nu este exclus ca, printr-un astfel de procedeu, sa se fi asteptat momentul cel mai oportun pentru obtinerea unui maximum de profit.

Masuri de aparare. In ce priveste masurile cu caracter militar, Marele Stat Major, in baza hotararilor Consiliului Superior al Apararii Nationale, a ordonat intensificarea constituirii de fortificatii la granita de vest. Pana in iulie 1940, au fost construite 469 cazemate de-a lungul frontierei de vest, din care 406 erau pentru mitraliere, iar 63 puncte de comanda pluton. Cazematele se legau intre ele prin tuneluri, asigurandu-si o circulatie ferita, precum si o usoara aprovizionare cu munitii si hrana. In mod corespunzator, au fost realizate simultan ample dispozitive de lupta in teren pe intinderi de sute de kilometri patrati, prin urmatoarele lucrari: 134 115 km de sant obstacol; 159 475 km retea obstacol infanterie; 33 113 km retea obstacole; 165 515 km retele de transmisiuni aeriene. Intregul sistem de fortificatii a cuprins teritoriul judetelor Arad, Bihor, Satu-Mare pana la Muntii Maramuresului. Armamentul din dotare era automat, in majoritate de fabricatie cehoslovaca: mitraliera ZB 7,92 mm, pentru fortificatii, pusti-mitraliera ZB 7,92, precum si tunuri, obuziere de diferite calibre. Centura de fortificatii de pe frontiera dinspre Tisa avea menirea sa apere securitatea tarii in fata unor eventuale agresiuni din afara, respectiv un atac maghiar.

Dupa dezmembrarea Cehoslovaciei prin actul de la München (30 septembrie 1938), factorii politici si militari de decizie de la Bucuresti, luand in calcul implicatiile evenimentului precum si informatiile despre planurile oculte ale Berlinului si Budapestei, au elaborat al treilea plan de inzestrare a armatei, esalonat pe o perioada de 10 ani. Acest plan a capatat aprobarea definitiva in luna octombrie 1938. El s-a ridicat la impunatoarea suma de 70 376 000 000 lei, cu un plus de 41 405 045 093 lei fata de planul anterior din 1935. In functie de caracterul urgentelor si de obiectivul strategic fundamental — efortul principal indreptate spre apararea frontierei de vest —, sumele aprobate au fost repartizate astfel: urgenta I, frontul de vest, 40 916 000 000 lei (58,13%); urgenta a II-a, frontul de est 15 751 000 000 lei (22%); urgenta a III-a, frontul de sud, 13 709 000 000 lei (19%).

O alta masura pe linia intaririi capacitatii de aparare s-a produs la 15 martie 1939, si a constat intr-o noua concentrare de trupe. Guvernul roman a chemat sub arme mai multe contingente de rezervisti pentru completarea fortelor de aparare a frontierei de vest. Ratiunea acestei masuri a fost explicata de Armand Calinescu, presedintele Consiliului de Ministri: „Chemarea catorva contingente din unele regiuni ale tarii a avut un caracter pur preventiv. De aceea trupele nu se vor apropia de frontiere. Daca peste 10-15 zile atmosfera internationala se va insenina — dupa cum noi speram —, atunci rezervistii vor fi indata retrimisi la vatra. Pana atunci s-au luat masuri ca aceste concentrari sa nu stanjeneasca activitatea economica“. Comunicatul se incheia intr-o nota de optimism si sperante: „Trebuie sa subliniez ca rezervistii au raspuns la chemare cu un elan patriotic impresionant si ca aparatul a functionat perfect. Acesta pe langa un sentiment de mandrie, ne da si pe acela al unei sigurante desavarsite”.

La 16 decembrie 1938 a intrat in vigoare „Legea pentru crearea zonelor militare si pentru masurile necesare apararii”. Aceasta lege prevedea ca „in scopul apararii Statului Roman, se vor alege portiuni sau regiuni din teritoriul tarii pentru lucrarile militare si pentru aplicarea masurilor de prevedere si siguranta“. Zonele militare erau de trei categorii: 1) zone de fortificatii; 2) zone de interes militar si 3) zone de granita. De asemenea titlul IV al legii prevedea masuri speciale pentru aeronautica si marina.

Masurile cu caracter defensiv nu omiteau domeniul informativ caruia Marele Stat Major incepe sa-i acorde o tot mai mare atentie. Astfel, la 20 martie 1939, seful Marelui Stat Major semneaza urmatorul ordin: „Tinand seama de situatia actuala si de faptul ca anumite elemente interesate, indivizi sau organizatiuni suspecte ar putea sa activeze din punctul de vedere al cautarii informatiilor sau prin propaganda, pentru a crea diferite curente ostile statului nostru si eventual prin terorism sau sabotaj, va rugam a dispune ca organele dvs. din subordine sa-si intensifice actiunea pentru: 1) descoperirea acestor elemente printr-un control permanent al circulatiei, precum si prin identificarea persoanelor straine sosite de curand in zona si supravegherea lor si a tuturor celor ce sunt suspecti; prinderea lor inainte de a-si dezvolta actiunea si trimiterea in judecata; 2) zonele unde mijloacele de care dispuneti urmeaza sa fie concentrate sunt: Ardealul si Dobrogea. In Ardeal se va da o deosebita atentie zonei Satu-Mare, Baia-Mare, Sighet, frontiera, precum si centrelor mai importante ca: Oradea, Cluj, Timisoara, Arad, Sibiu, Targu-Mures, Beius si a doua urgenta Turnu-Severin, Caransebes si Lugoj. In Dobrogea, pe teritoriul judetelor Durostar si Caliacra si in special in centrele: Bazarcic, Turtucaia, Silistra si in garnizoanele unde se gasesc trupe. Pentru realizarea unei actiuni cat mai eficace rugam a lua dispozitiuni ca, intre organele dvs. si acelea ale trupelor si comandamentelor sa fie cea mai stransa colaborare; 3) pentru ca M.St.M. sa cunoasca in tot momentul situatia pe intreg teritoriul tarii, din punctul de vedere al activitatii straine (spionaj, propaganda, terorism si sabotaj), rugam a lua dispozitiuni ca organele dvs. in subordine sa comunice si M.St.M., direct si imediat, telegrafic, cazurile ce vor descoperi“. Acest ordin, semnat de generalul Dumitru Popescu, demonstreaza cat se poate de elocvent importanta ce se acorda ca Marele Stat Major sa fie asigurat cu un flux informativ „direct si imediat“ care sa reflecte situatia pe intreg teritoriul tarii, ca pe baza lui sa se poata fundamenta cele mai oportune masuri pentru apararea statului roman, intr-o perioada in care factorii de risc evoluau rapid.

Starea de spirit si doctrina ungarismului. Masurile luate de statul roman erau oportune, intrucat manevrele oculte, initiate de cercurile conducatoare de la Budapesta, se intensificau. Teza nerecunoasterii Tratatului de la Trianon, dezbatuta pe larg in presa maghiara, intalnita in declaratiile unor personalitati politice si in lucrarile de istorie ungare, constituia un factor de risc ce se prefigura tot mai amenintator. Spre sfarsitul lunii martie 1939, Serviciul Secret a intrat in posesia unui raport comunicat de Ministerul de Externe de la Budapesta Legatiei ungare din capitala Romaniei. Documentul facea referiri la vizita primului ministru maghiar in Ucraina Subcarpatica, subliniind faptul ca populatia din aceasta zona „a primit stapanirea ungara cu un mare entuziasm, ovationand armata si pe reprezentantii guvernului”. Premierul Teleky Pál a tinut si un discurs in care, dupa ce a aratat mersul evenimentelor ce dusesera la cucerirea Rusiei Subcarpatice, a adaugat ca „nu peste mult timp vor fi eliberati de sub jugul romanesc si ungurii din Ardeal, tot astfel cum au fost dezrobiti si cei de sub jugul ceho-slovac”. Nota Serviciului Secret intocmita la 27 martie 1939 mai informa factorii de decizie de la Bucuresti ca „se fac intense pregatiri de catre armata ungara, in cadrele careia s-a infiintat un batalion de voluntari ardeleni sub conducerea generalului Ermoly, al carui singur vis este dezrobirea fratilor din Ardeal”. La 27 aprilie 1939, presedintele Consiliului de Ministri maghiar, contele Teleki Pál, facea o noua declaratie publica: „ revendicarea Transilvaniei ramane pe primul plan al preocuparilor politicii Ungariei”, iar „anexarea va avea loc mai curand sau mai tarziu”.

In a doua jumatate a lunii iunie 1939, a fost organizat la Budapesta Congresul Technicienilor agricoli, ocazie cu care, dupa cum transmitea o sursa a Serviciului Secret, fusese distribuita participantilor o brosura intitulata „Les Efforts culturels de la Hongrie de 896” care „cuprindea un bogat material de propaganda nelipsind unele parti tendentioase la adresa romanilor”. Brosura cuprindea 5 capitole: 1. Istoria teritoriului Ungariei; 2. Fondarea statului maghiar si caracteristica vietii initiale a acestui stat; 3. Evolutia civilizatiei maghiare; 4. Istoria politica si juridica a Ungariei; 5. Relatiile dintre unguri si alte popoare. Bazandu-se pe citate scrise sau exprimate de diversi oameni de stat sau literati (englezi, francezi, italieni), brosura formula teza potrivit careia „poporul maghiar, datorita istoriei si calitatilor sale, merita sa-si redobandeasca patria intreaga, adica Ungaria Mare, nu numai in interesul lui, dar si in interesul mentinerii echilibrului in centrul Europei”.

In vara anului 1939, organizatiile paramilitare maghiare erau deja pregatite pentru asalt. Inca la 8 mai 1939, generalul Werth Henrik, seful Statului Major al armatei maghiare, prezentase un proiect de plan pentru invadarea Romaniei, in care un loc important il ocupa „pregatirea unor actiuni de sabotaj in Romania, in domeniul cailor de comunicatii si al industriei de razboi; crearea unor organizatii inarmate in Transilvania; pregatirea rascoalei populatiei de nationalitate ungara din apropierea granitei”. In esenta, avem detaliile unei strategii pe care Serviciul Secret o descifrase, dupa cum am vazut anterior, inca din noiembrie 1938.

La 24 august 1939, prin Nota informativa cu nr. 28, Serviciul Secret aducea la cunostinta Marelui Stat Major ca „din informatiile culese rezulta ca in Ungaria, Iugoslavia si Bulgaria, in apropierea frontierelor noastre se fac importante concentrari de trupe”. „Aceste operatiuni desi se fac in secret — mai sublinia nota —, sunt observate de locuitorii oraselor si comunelor din apropierea frontierelor, care comenteaza si discuta rostul lor”. Localitatile in care se faceau astfel de concentrari de trupe erau: 1) in Ungaria la Ungvar, Muncaci, Berecsas, Hust, Cenger, Szarvas, Sentes, Hadwezö-Vasarhei si Szeged; 2) in Iugoslavia la Subotita, Zenta, Becicerec si Pancevo; 3) in Bulgaria la frontiera Dobrogei, Razgrov, Vetovo Belo, la spatele orasului Rusciuc Plevna si localitatile din spatele (oraselor) Palanca si Vidin. Serviciul Secret mai informa ca „populatia in Ungaria si Bulgaria este alimentata cu stiri senzationale favorabile revendicarilor fata de Romania. Se vorbeste ca deodata cu actiunea Germaniei, ungurii si bulgarii vor ridica categoric pretentiuni fata de tara noastra. Aceste stiri colportate si printre minoritarii din acest tinut. Se spune ca in Ungaria si Bulgaria insufletirea populatiei excitata de cercurile revizioniste este de nedescris”.

Imediat dupa declansarea celui de-al doilea razboi mondial si desfiintarea ca stat a Poloniei in urma invaziei trupelor germane (1 septembrie 1939) si sovietice (17 septembrie), starea de spirit din Ungaria devine si mai exaltata. Prin Nota informativa cu nr. 29 din 20 septembrie 1939, Serviciul Secret aducea la cunostinta factorilor de decizie politica si militara din Romania urmatoarele: „Pe campul de instructie dintre comunele Berethy-Ujfalu si Berety-Szentmarton, in ziua de 6 septembrie 1939, au iesit la instructie dimineata pe la orele 6 doua regimente de infanterie ungare, din orasul Berety-Ujfalu, la care regimente majoritatea soldatilor si ofiterilor erau dintre cei concentrati. La inceperea programului de instructie, la comanda data de ofiteri, soldatii au refuzat de a executa comanda strigand in masa, ca ei nu mai executa nici un ordin, cerand sa fie lasati sa mearga sa atace pe valahi si sa ocupe Ardealul care a fost luat pe nedrept, aratand ca ei nu mai pot suferi mizeria care ii apasa din zi in zi tot mai greu, atat pe ei cat si pe familiile lor care aproape mor de foame acasa. Un colonel cu numele Oskar, ce se gasea acolo, vazand ce se intampla, cu mare greutate a adunat pe toti soldatii carora le-a tinut o cuvantare incurajatoare, spunand intre altele: «Soldati, in zilele astea asteptam ordine de la cei mari pentru a ataca pe valahi si a lua Ardealul. Atunci, toata mizeria de care suferiti va dispare dar numai armata maghiara nu poate merge contra valahilor, deoarece acestia si armata lor sunt superioare armatei maghiare. In curand vom primi ajutor de la germani si italieni cu care impreuna vom ataca pe valahi»”.

Am citat in extenso din acest document, pentru a demonstra ca Serviciul Secret, prin informatiile pe care le obtinea a reusit sa sintetizeze trei aspecte esentiale in ce priveste strategia Ungariei: 1) Transilvania era ravnita datorita bogatiilor ei ce contrastau izbitor in comparatie cu teritoriul oferit de statul ungar; 2) starea de spirit halucinanta in care ajunsese populatia ungara, ca rezultat al propagandei revizioniste ce nu cunoscuse nici o limita; 3) corpul ofiteresc ungar era constient totusi ca fara ajutorul Marilor Puteri, revizioniste si revansarde (Italia si Germania), nu putea sa obtina Transilvania. Ne gasim de fapt in fata celor trei dimensiuni a ceea ce se poate numi pe drept cuvant, doctrina ungarismului.

Structurile informative militare impreuna cu cele civile, cu care colaborau, au aflat de planurile de operatii germano-ungare impotriva Poloniei si Romaniei de la sfarsitul lunii august si inceputul lunii septembrie 1939. Conform acestor planuri, trupele ungare, impreuna cu o divizie blindata germana, urmau sa atace dinspre vest, iar mari unitati germane, de la nord la sud, de-a lungul vailor Siretului si Prutului.

Informatii privind evolutia factorilor de risc la granita de Est a Romaniei. La fel de interesante s-au dovedesc si informatiile obtinute de Serviciul Secret despre evolutia factorilor de risc la granita de Est a Romaniei, acolo unde revizionismul sovietic a fost de nestavilit.

Serviciul Secret a obtinut informatii in legatura cu tratativele germano-sovietice de la Moscova. De exemplu, prin nota din 22 august 1939, in baza unor informatii culese din mediul Legatiei germane de la Bucuresti, analistii Serviciului Secret precizau ca Pactul de neagresiune intre Rusia sovietica si Germania national-socialista poate fi considerat deja un fapt implinit”. Situatia Romaniei devenea foarte critica, intrucat din informatiile relevau ca in temeiul Pactului germano-sovietic urma sa se „reinstaureze fosta republica a Ucrainei Mari, inglobandu-se si nordul Bucovinei (pe o linie pana la Siret si orasul Cernauti”.

La 16 septembrie 1939, un alt raport al Serviciului Secret mentiona ca „Rusia concentreaza trupe in regiunea Minsk si deplaseaza trupe spre Basarabia”. O luna mai tarziu, la 17 octombrie, agentul „Radu” trimisese la Bucuresti un amplu raport informativ in care mentiona ca „granitele de interese germano-sovietice se afla in nord, acolo unde trupele respective deja se regasesc, pe cand in Europa sud-estica vor fi trase potrivit Conventiei [Pactului – n.n.] acolo unde sunt hotarele vestice ale Bucovinei si Basarabiei actuale”.

In urma acestor informatii autoritatile politico-militare romanesti au luat noi masuri de concentrare a grosului fortelor pe frontul de nord-est. Dispozitivul strategic de aparare a Romaniei destinat a face fata unui eventual atac sovietic era de 5 corpuri de armata cu 16 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie si o brigada mixta munte, ceea ce reprezenta aproximativ 42% din cuantumul fortelor militare disponibile ale Romaniei.

Deosebit de interesant este si Expozeul pe care Mihail Moruzov l-a intocmit si trimis spre informarea lui Canaris, la sfarsitul lui octombrie 1939, cu ocazia vizitei la Berlin a maiorului Ionescu-Micandru. „Ca un adanc cunoscator al problemei panslave si al doctrinei comuniste, ambele altoite pe acelasi trup al misticismului”, Mihail Moruzov isi expunea deschis opinia, in fata sefului Abwherului si a forurilor responsabile de la Berlin, ca Germania nu trebuia sa aiba incredere in URSS „deoarece rusii de ieri, ca si cei de azi, una gandesc, altceva vorbesc si alta fac”. Pentru seful Serviciului Secret al armatei romane, marele vecin de la Rasarit nu reprezenta decat „o hiena imbracata in haine de oaie”, care, „reajunsa pe Vistula si Carpati, a ridicat din nou steagul ipocriziei panslave”. Teza lui Moruzov era ca penetratia sovietica in Balcani urma sa distruga „posibilitatile de aprovizionare ale Germaniei din aceasta parte a Europei”.

Acestea au fost si principalele argumente care l-au determinat pe Moruzov sa propuna masuri de intarire a relatiilor Romaniei cu Germania, ca pe baza lor sa se poata obtine sprijinul unei mari puteri in apararea intereselor romanesti. Numai ca, o astfel de viziune nu era in concordanta cu intentiile lui Carol al II-lea. Imediat dupa izbucnirea razboiului pe conti­nentul european, la 1 septembrie 1939, Romania isi proclamase neutralitatea, dar dupa cum observa pe buna dreptate istoricul Nagy Talavera, poliica romaneasca „se inclina vizibil catre Paris si Londra”. Oscilatii, nehotarare, incapacitatea de a-si asuma raspunderea – cam acestea au fost caracteristicile politicii de alianta dusa de regimul lui Carol al II-lea.

Prin Raportul Serviciului Secret din 9 decembrie 1939 se informa ca „rusii se pregatesc sa invadeze Basarabia” si ca „in urma panicei ce se crease din aceasta cauza, in mai multe orase din Basarabia, intelectuali – in majoritate evrei -, suspecti de multa vreme pentru sentimente comuniste, s-au grupat in comitete «de initiativa» pentru protectia teritoriului basarabean in timpul evacuarii din partea romanilor”. Astfel de „comitete de initiativa” fusesera deja identificate in orasele Chisinau si Orhei, iar pentru Tighina si Cetatea Alba, investigatiile informative erau in plina desfasurare in momentul intocmirii raportului. In legatura cu comitetele deja organizate, documentul Serviciului Secret mentiona „S-au distribuit printre membrii organizatiilor comuniste si printre membrii organizatiei «Amicii URSS» o insigna de metal, reprezentand stema sovietica in cinci colturi, care sa serveasca la recunoasterea intre ei. Aceasta insigna urmeaza a fi purtata vizibil de membrii batalioanelor de executie inarmate, in perioada evacuarii trupelor noastre”. Rezulta deci ca, pe langa „comitetele de initiativa” se creasera si formatiuni paramilitare cu rol de a interveni in cazuri deosebite sau de a face presiuni asupra autotitatilor romanesti si armatei. Ca asa stateau lucrurile ne demonstreaza si urmatorul pasaj al raportului Serviciului Secret in care se precizeaza misiunile ce fusesera fixate „comitetelor de initiativa” „1) evacuarea edificiilor publice sa se faca fara stricaciuni si absolut intacte 2) populatia sa fie crutata de cruzimi 3) avutiile sechestrate (zis rechizitionate) sa fie inapoiate 4) sa nu se opuna rezistenta in orase, spre a se evita bombardarea si distrugerea lor, iar in caz de neexecutare se ameninta ca se vor pune in miscare batalioanele inarmate”.

La 22 decembrie 1939, Serviciul Secret a intocmit o sinteza informativa despre Duplicitatea imperialismului rusesc si agresiunea contra Finlandei. Pentru factorii de decizie politica si militara ai statului roman prezenta interes concluzia finala a documentului „Procedeul sovietizarii lente, ca prefata a unei anexari ulterioare, prezinta o primejdie pentru toate statele vecine cu URSS, printre care, in primul rand, Romania, fata de care Uniunea Sovietica a dus in permanenta o politica de notorie duplicitate, incheind – pe de o parte – pacte de neagresiune si facand declaratii formale «de buna vecinatate», in timp ce - pe de alta parte – nu a incetat nici un moment de a sustine, prin bani si agenti, miscarea comunista din tara noastra si de a cere pe toate caile «restituirea Basarabiei»”.

Serviciul Secret s-a dovedit bine informat si despre actiunile propagandistice cu caracter revizionist, antiromanesc, desfasurate de agentii URSS pe teritoriul SUA. La 7 martie 1940, o nota a Servicului Secret informa despre fondarea in SUA a patru mari centre de actiune revizionista, la New York, San Francisco, Chicago si Saint Louis. Agentii de influenta ai acestor centre aveau misiunea „de a organiza probaganda in favoarea «autodeterminarii poporului basarabean»”. Prin astfel de actiuni, agentii rusi incercau „sa pregatesca opinia publica americana pentru eventualitatea unui atac sovietic contra Romaniei”.

Dejucarea unor actiuni maghiare de spionaj, propaganda si diversiune In fata unui asemenea factor de pericol pentru suveranitatea si integritatea statului roman, Marele Stat Major al armatei romane depunea in continuare eforturi pentru a adapta din mers masuri de aparare in concordanta cu noile realitati. Incepand cu data de 11 septembrie 1939, in partea de vest a tarii s-a constituit Grupul de armate 1, compus din Armatele 1 si 4 (aceasta din urma nou constituita), cu misiunea de a respinge orice agresiune dinspre vest, intre Vatra Dornei si frontiera cu Iugoslavia, linia de despartire intre cele doua armate fiind Oradea-Blaj. Printr-un ordin circular, din 28 septembrie 1939, Marele Stat Major informa ca in conformitate cu „Regulamentul Legii pentru crearea zonelor militare si masurile necesare apararii tarii“, luase fiinta un birou care se ocupa cu toate chestiunile ce derivau din aplicarea acestui regulament. De asemenea, la 6 octombrie 1939, pe langa Corpul IV Armata din Cluj s-a constituit un birou — sub acoperirea de Birou Statistic Militar —, cu scopul „culegerii tuturor informatiilor in ce priveste starea de spirit a populatiei si remedierea in termen scurt a tuturor neajunsurilor“. Acest Birou Statistic functiona pe langa centrul de informatii Cluj al Serviciului Secret. Aici se adunau toate informatiile inclusiv cele furnizate de prefecturi, politii si jandarmerie. Practic, prin acest ordin, Serviciul Secret incepe sa concentreze toate informatiile referitoare la apararea tarii, pe care — dupa verificare, prelucrare si sinteza — le trimitea factorilor de decizie politico-militara. Este inca o dovada asupra faptului ca Serviciului Secret i se acorda toata atentia si tot sprijinul, intr-o peioada in care Romania trecea prin mari dificultati (izolare politica, o slaba dotare si inzestrare a armatei), care nu puteau fi depasite decat printr-un efort de inteligenta.

Masurile au fost oportune, intrucat la sfarsitul anului 1939 si pana in august 1940, actiunea terorist-diversionista si de spionaj maghiara in Romania s-a aratat si mai agresiva. La 14 octombrie 1939, Serviciul Secret, impreuna cu organele de siguranta, a trecut la neutralizarea organizatiilor paramilitare maghiare identificate cu 8 luni in urma. In realitate, a fost vorba de o singura organizatie cu centrul la Oradea si Satu-Mare si cu ramificatii in tot Ardealul si regiunile banatene formata din 172 persoane. In Nota din 15 octombrie 1939, Serviciul Secret informa in legatura cu acest caz ca fusesera arestati deja „21 de membri ai organizatiei, intre care si doi preoti de la Episcopia Reformata din Oradea”. Cu ocazia arestarilor, a mai fost desco­perita „o insemnata cantitate de armament si material explozibil, care a fost transportata clandestin din Ungaria in cursul ultimelor doua luni“. Perchezitiile au scos la iveala si „o lista de fonduri trimise din Ungaria pentru alimentarea organizatiei”, „material informativ”, precum si „un post de radio-emisie clandestin care functiona la Episcopia Reformata din Satu-Mare”. A fost una dintre cele mai importante capturi facute de Serviciul Secret pe linia neutralizarii actiunilor de spionaj desfasurate de maghiari pe teritoriul Romaniei. Avem insa si atestari documentare privind felul in care au actionat factorii de decizie politica de la Bucuresti. Astfel, guvernul roman a stabilit o intelegere cu statul ungar care si-a luat obligatia de a nu mai persevera in actiuni similare, in scopul de a nu inaspri relatiile romano-maghiare. In cadrul acestei intelegeri, statul roman si-a indeplinit obligatiile asumate, renuntand chiar la trimiterea in judecata a unui numar destul de mare din cei implicati care au fost trecuti in Ungaria.

Fata de atitudinea concilianta a Bucurestiului, reactia Budapestei nu s-a lasat asteptata. La sfarsitul lunii octombrie, a fost editata la Budapesta revista „Lothar” (Orizontul), care continea un articol ce facea referire la „imbunatatirea situatiei minoritatii maghiare din Romania”. Articolul sublinia politica de larga intelegere pe care statul roman o ducea fata de minoritatea maghiara din cuprinsul granitelor sale. In acest sens, se arata in articol ca „dupa incadrarea minoritatilor maghiare in Frontul Renasterii Nationale, aceasta se bizuie pe bunavointa guvernului roman, avand aceeasi incredere si in autoritatile de stat care stiu sa respecte toate conditiile legale de dezvoltare ale vietii minoritare”. Au fost relevate, de asemenea, dispozitiile Ministerului Educatiei Nationale din Romania referitoare la invatamantul din scolile maghiare, cat si unele fapte care permiteau autorilor articolului sa concluzioneze: „Noi care urmarim cu atentie toate manifestarile vietii maghiare din Romania, ne este imposibil sa nu recunoastem valoarea frumoaselor rezultate obtinute de catre Comunitatea Maghiara din Romania in ultima vreme”. Agentii Serviciului Secret, foarte atenti fata de reactia maghiarilor din Romania, semnalau prin Nota din 24 octombrie: „Publicarea acestui articol in revista maghiara «Lothar» este comentata cu deosebit interes de catre membrii coloniei maghiare din Capitala, dintre care unii cauta sa nege cele exprimate de ziarul din Budapesta. Astfel, maiorul Gudor, medicul Bakh si cantaretul bisericesc reformat Kiss sunt de parere ca situatia minoritatii maghiare din Romania inca nu s-a imbunatatit asa cum ar fi trebuit sa fie; iar evreul ungur Klanzner — semnalat prin notele anterioare ca un notoriu iredentist — a afirmat in privinta activitatii Sectiei maghiare din Frontul Renasterii Nationale ca fata de Sectia germana, este aproape inexistenta”.

Cu toata atitudinea concilianta din partea Romaniei, statul ungar nu si-a respectat angajamentele luate, continuand a intretine o actiune de agitatie accentuata. Nu se tinea seama nici de „sugestiile Axei Roma-Berlin, care cereau ca, in special in acele momente, intre cele doua tari sa existe raporturi cat se poate de pasnice”. De asemenea, guvernul de la Budapesta a dovedit o totala lipsa de interes fata de eforturile si propunerile Romaniei de realizare a unui Bloc al neutrilor cu scopul de a se preveni orice agresiune in detrimentul tarilor mici din centrul si sud-estul european.

Prin Nota din 10 noiembrie 1939, Serviciul Secret informa ca diferite institutii ale minoritatii maghiare din Romania primeau dispozitii de la Budapesta ca sa intensifice propaganda revizionista. „Birourile si scolile maghiare din tara — mentiona documentul — vor introduce cu incepere de la ziua Sf. Stefan asa-numita «Suprema Ruga», redactata de preotul Francisc Balász, avand in traducere urmatorul text: «Rugam pe Dumnezeul nostru mare si sfant sa apere dreptatea ungara. Sa dea patriei noastre hotarele stramosesti. Sa pedepseasca pe dusmanii care ne-au ciopartit neamul. Sa urmareasca cu sabia lui de foc pe toti cei care ne stau impotriva. Noi juram sa murim pentru libertatea noastra»”. Acelasi document al Serviciului Secret mai informa despre societatile iredentiste maghiare Koás Ferenczkör (Cercul Koás Ferenczkör) si I.K.E. (Ifjusági Kerestény Egylet — Asociatia Tineretului Crestin) care primisera numeroase volume de propaganda din partea unor fruntasi maghiari. Contii Nicolae Banffy, Ernest si Adam Teleky primisera potrivit documentului informativ al Serviciului Secret „cate 500 de volume din lucrarile cele mai recent aparute in Ungaria”. O zi mai tarziu, la 11 noiembrie 1939, un alt document informativ al Serviciului Secret atragea atentia oamenilor politici de la Bucuresti ca oficinele propagandei iredentiste maghiare din Romania incercau o noua metoda pentru a crea o stare de agitatie in randurile populatiei: „Propagandistii maghiari incearca in prezent sa agite populatia sarbeasca din Banat, indemnand-o sa se organizeze dupa modelul celorlalte minoritati si sa-si exprime pretentiile sale fata de statul roman, insinuand ca, in caz contrar, vor fi expusi, ca drepturile de care se bucura sa fie reduse”.

In ianuarie 1940, a fost descoperit, de granicerii romani, un agent maghiar — Erdei Emil —, in momentul cand intentiona sa treaca clandestin frontiera in Ungaria. Din ancheta informativa efectuata de Serviciul Secret, a rezultat ca pana la data retinerii, acesta transmisese Centralei spionajului ungar din Budapesta informatii despre: dislocarea Regimentului 93 infanterie; Regimentul 17 infanterie; Regimentul 96 infanterie, Comanda­men­tului Corpului 6 Armata; Diviziei 1 cavalerie; Diviziei 1 infanterie si date relative la „lucrarile de fortificatii executate in regiunea de frontiera din imprejurimile Aradului”.

Legatia maghiara de la Bucuresti a primit in februarie 1940 o comunicare din partea guvernului de la Budapesta in legatura cu modul de intrebuintare a fondurilor banesti. In legatura cu acest aspect, raportul informativ al Serviciului Secret din 20 februarie mentiona: „Fondul Societatii «Magyar a Magyarest» (Ungur pentru Ungur), care pana in prezent era intrebuintata in majoritate pentru inarmarea Ungariei, in viitor nu va mai servi decat in scopurile si necesitatile comunitatii maghiare din Romania si in special pentru propaganda iredentista desfasurata de agentii reprezentantei diplomatice a Ungariei din tara noastra”.

Propaganda revizionista maghiara desfasurata in randul comunitatii minoritare din Romania se corela cu cea din Ungaria, aspect rezultat din nota Serviciului Secret intocmita la 21 februarie 1940, in care se mentiona, printre altele: „Dupa crearea Ministerului Apararii Nationale Ungar s-a luat masura ca o data pe saptamana, in toate fabricile sa se adune personalul si in prezenta unui delegat al acestui minister sa li se tina conferinte cu subiect revizionist, constand din instigatii la adresa Romaniei. In general, confe­rintele acestea se termina cu formula «Spuneti la toti ai vostri si la toti cunoscutii ca trebuie sa luam inapoi Ardealul si cat mai curand»”.

La inceputul lunii martie 1940, documentele informative ale Serviciului Secret faceau referire si la alte aspecte prin care se manifestau actiunile cu caracter propagandistic ale Ungariei. Nota din 6 martie preciza: „In vederea intensificarii propagandei iredentiste maghiare in Romania, Bardoszy Laszlo, ministrul Ungariei la Bucuresti, impreuna cu conducatorii Comunitatii Nationale a Maghiarilor din Romania au luat urmatoarele hotarari: se vor infiinta mai multe echipe volante care se vor ocupa exclusiv cu propaganda actuala; in comunele si satele din Ardeal, se vor infiinta mai multe case culturale maghiare; se va numi un comitet ce se va ocupa exclusiv cu dezvoltarea la maximum a societatilor sportive maghiare din Romania“. Una din cele mai importante oficine de propaganda iredentista maghiara din Romania era Cazinoul maghiar din Cluj, unde se discutau si se fixau directive pentru actiunile cu caracter politic, economic si cultural. La 8 martie 1940, Serviciul Secret semnala ca in saloanele acestei organizatii aveau loc „intrevederile dintre fruntasii minoritatii maghiare si elementele de legatura ale guvernului din Budapesta”.

Datorita relatiilor de prietenie si de excelenta cooperare informativa existente intre Mihail Moruzov si colonelul Wahle — ofiterul de legatura al Abwehr-ului la Bucuresti —, Serviciul Secret a obtinut la jumatatea lunii mai 1940 efectivele armatei maghiare. Conform notei intocmite de seful Serviciului Secret, la 14 mai 1940, pe baza unui document original primit de colonelul Wahle de la Berlin, rezulta ca armata maghiara nu avea nici o unitate de rezerva. Cele existente erau numai unitati active: „8 corpuri de armata, 16 brigazi mixte (efectivele comparabile cu cele ale diviziilor); 1 brigada de munte; 1 divizie de cavalerie; 2 brigazi motorizate; 34 batalioane de graniceri; 150 care de lupta; 200 de avioane”.

Intr-o nota intocmita de Serviciul Secret la 21 august 1940 — deci in timp ce se desfasurau Tratativele romano-ungare de la Turnu-Severin —, se mentionau si alte exemple de actiuni si grupuri terorist-diversioniste maghiare identificate si neutralizate in perioada ianuarie-august 1940. Dupa cum mentioneaza documentul, toate acestea erau aduse la cunostinta guvernului roman „pentru ca ele sa fie exploatate asa cum se va crede de cuviinta”.

Dupa cum se stie tratativele romano-ungare de la Turnu-Severin nu au dus la nici un rezultat, date fiind pozitiile ireconciliabile ale celor doua parti. Temandu-se de eventualitatea unui razboi pe care Ungaria, sprijinita si de URSS, l-ar fi putut totusi declansa, ungurii mobilizasera o armata de 400 000 de soldati, Puterile Axei au intervenit si prin al doilea Arbitraj (dictat) de la Viena, din 30 august 1940, s-au rupt din teritoriul Romaniei 42 243 km2 cu o populatie de 2 607 007 locuitori, dintre care 50,2% romani, 37,1% maghiari, 2,76% germani si 3,7% evrei.

Ceea ce ne mai intereseaza este ca pe timpul tratativelor (incepute la 16 august) si pana la dictat, autoritatile de la Budapesta actionasera aproape identic ca in noiembrie 1938. Voind sa speculeze la maximum conjunctura internationala favorabila satisfacerii pretentiilor sale revizioniste, Ungaria si-a activat reteaua de spionaj din partea de nord-vest a Romaniei, care avea sarcina sa organizeze actiuni de diversiune si terorism si sa mobilizeze populatia de nationalitate maghiara din Transilvania la acte ostile contra statului roman. Intr-un raport al organelor de informatii romanesti se mentiona: „Primul gest de refuz din partea Romaniei de a accepta pretentiile integrale ale Ungariei va fi considerat de acesta ca un motiv de razboi. Imediat dupa ce s-ar produce refuzul, ar intra in tara 700 de membri din «Garda zdrentarosilor» care, in grupuri mici, vor executa acte de sabotaj si instigatii la revolta pentru a oferi armatei maghiare pretextul unei interventii in Romania. Aceste grupuri vor mai avea misiunea sa intrerupa comunicatiile intre Ardeal si Vechiul Regat prin aruncarea in aer a drumurilor si cailor ferate din trecatorile din munti. Acesti 700 de teroristi sunt toti originari din Ardeal, cunoscatori ai regiunilor afectate lor pentru actele de sabotaj”. Pregatirea unor actiuni teroriste, menite a intimida guvernul roman, este prezentata si intr-un alt raport informativ: „Grupuri de teroristi, camuflati sub denumirea «Testuevelesi Szakaszok» (Plutoane de educatie fizica), sunt plasate in diferite puncte ale frontierei romane. Sunt imbracati in haine civile si instruiti sa patrunda pe teritoriul roman pentru terorism si sabotaj. Cei mai multi subofiteri, alesi dintre oameni voinici si de conditie robusta. Aceste grupuri nu poarta uniforme speciale, insa au ca semn distinctiv cate un inel de argint, cu literele «T» si «S», iar intre ele un cap de mort. Asemenea teroristi au fost intrebuintati pentru provocarea incidentelor la frontiera cehoslovaca si se poate ca la momentul oportun, sa joace un rol asemanator pe frontiera romana”.

La granita s-au produs si numeroase incidente, iar „in zilele de 27 si 28 august avioane horthyste au violat spatiul aerian al Romaniei, zburand pana deasupra localitatilor Brasov, Vintu de Jos si Someseni, unde au aruncat manifeste cu continut ostil statului roman”. Aeroportul de la Satu-Mare a fost mitraliat si bombardat. Iata cum prezenta episodul si impactul lui asupra populatiei civile o nota a Sigurantei din 29 august 1940: „Comunicatul oficial al guvernului prin care s-a adus la cunostinta publica actiunea agresiva ungara prin violarea spatiului aerian national si bombardarea directa a aeroportului Satu-Mare este viu comentata de intreaga populatie crestina din localitate. Se evidentiaza in special faptul ca guvernul ungar se preteaza la acte de violenta tocmai in momentul cand se duc pertractari cu guvernul roman pentru rezolvarea problemei transilvanene. Unii considera aceasta actiune de violenta o marsava incercare de intimidare spre a forta pe romani sa le faca concesii teritoriale“. Iar Comisariatul de politie Salonta raporta: „la 27 august 1940, la ora 4.30, granicerii unguri au deschis foc asupra pichetului romanesc Poslogea. De asemenea — se mentiona in raport —, trenul care face legatura intre Salonta si Nategyane a fost primit in apropierea granitei cu focuri de arma si obligat sa se inapoieze, intrerupandu-se astfel, prin acest punct, trecerea in Ungaria”.

Armata ungara a primit ordin sa fie gata de atac pentru ziua de 28 august, daca Romania nu satisfacea pana atunci pretentiile guvernului ungar. „Impresia mea, pe care o impartaseste si colegul italian, este ca foarte probabil Ungaria va incepe operatiuni militare pe la mijlocul saptamanii viitoare, daca puterile Axei nu intervin mai inainte“ — raporta Otto von Erdmannsdorf, ministrul german la Budapesta, inca din 24 august.

Ospitalitate si otrava. Punctul sase din „Arbitrajul” de la Viena preciza: „Reglementarea tuturor celorlalte chestiuni de detaliu rezultate din schimbarea de suveranitate va forma obiectul unor negocieri directe intre guvernul regal roman si guvernul regal ungar”. In acest scop, la mijlocul lunii septembrie 1940 sosea la Budapesta o delegatie romana condusa de Valer Pop. Principalul obiectiv urmarit de autoritatile romane era rezolvarea statutului romanilor ramasi in teritoriul anexat de Ungaria. Dar partea ungara a facut tot posibilul pentru a impiedica buna desfasurare a tratativelor. Dupa cum rezulta din memoriul comisiunii romane de la Budapesta, publicat si in presa vremii, inceperea discutiilor a fost amanata in mai multe randuri, iar pana la urma ele au fost intrerupte.

Un document inedit, pastrat in arhiva SSI, ne va lamuri si mai bine asupra atmosferei in care s-au desfasurat discutiile. Este un memoriu redactat de generalul C. Dragalina, la 20 octombrie, scurt timp dupa reintoarcerea sa in tara, si inaintat Presedintiei Consiliului de Ministri:

„Participand in delegatiunea romana, de sub presedintia d-lui ministru Valer Pop, in timpul functionarii ei la Budapesta, am facut urmatoarele constatari asupra unor fenomene de intoxicatie survenite membrilor delegatiei romane:

Intreg personalul delegatiei a locuit si a luat masa la hotel «Pallatinus» din Insula Margareta din Budapesta. Hotelul este de prim rang.

Micul dejun era servit in camera, iar mesele à la carte in restaurantul hotelului, in care luau masa si alte persoane straine de comisiune si care nu erau cetateni maghiari.

Cu unele din aceste persoane, comisia avea relatiuni, asa incat isi puteau comunica impresiile.

In repetate randuri, diferiti membri ai delegatiei romane, individual si in grup, s-au plans de o serie de curioase tulburari pe care le-au resimtit in special dupa mese sau noaptea.

De la inceput afirm ca strainii de delegatia romana nu s-au plans de asemenea fenomene. Printre cei care au suferit asemenea consecinte, din delegatiunea noastra, citez urmatoarele:

— colonelul Casian, din comisia de delimitare a frontierei

— dl Zamfirescu, sef de sectie, delegat de Ministerul de finante

— dl avocat Negus, consilier juridic

— maiorul Tilichi, delegat in comisia de delimitarea frontierei

— dl dr. Georgescu, de la Institutul central de statistica, membru in delegatia de delimitarea frontierei si in delegatia economica

— Mircea Niculescu, director in Ministerul finantelor, I. Tomaziu, secretar particular al d-lui ministru Valer Pop, Porumbielu de la Banca Nationala

— d-ra Eremia si

— d-ra Temenciuc, ambele de la Ministerul afacerilor straine

— dl I. Barbu, secretar al d-lui ministru Valer Pop, cum si subsemnatul

Fenomenele de care se plangeau toti cei intoxicati veneau pe neasteptate la cateva ore dupa masa, sau in timpul somnului, cand erau cuprinsi de tulburari de auz si vedere, de ameteli, de pierdere de echilibru, tendinta de a vomita, transpiratii reci, ameteli etc.

S-a putut observa la multi fie o stare de apatie si somnolenta, fie o iritabilitate nervoasa.

Astfel colonelul Casian, care desi era un temperament calm, devenise extrem de nervos.

— Subsemnatul, desi duc o viata foarte sobra, am suferit aceste tulburari in mai multe randuri, iar in noaptea de 12 octombrie, intre orele 4 si 5 dimineata, aceste tulburari au fost asa de pronuntate — pot afirma atat de grave — incat sarind din somn am avut impresia clara ca am fost drogat. O sudoare abundenta si rece, dureri de cap si ameteli, vomitari si stare de vertigiu. Am avut senzatia ca nu mai pot rezista, avand dificultati in respiratie, iar inima functiona cu greutate.

Am incercat atunci sa scriu pe o harta, ce o aveam pe masuta, ultimele mele dorinte.

A doua zi am povestit camarazilor mei intamplarea.

— Intr-una din sedintele comisiei de delimitare, pe cand se lucra noaptea tarziu, fiecare din membrii prezenti s-a simtit rau, asa incat am fost nevoiti sa ridicam sedinta.

— D-ra Temenciuc, de la Ministerul afacerilor straine, de o debilitate pronuntata, a fost evacuata in tara intr-o stare destul de grava, in urma tulburarilor ce le prezenta.

— Dl Zamfirescu Ion, sef de sectie la Ministerul de finante, declara de asemenea ca in patru randuri s-a simtit foarte rau, a vomitat si i-au aparut pe buze eruptii care durau 4-5 zile.

— De asemenea, d-nii Tomaziu (secretarul d-lui ministru Valer Pop), Mircea Niculescu (director in Ministerul de finante), Porumbielu, de la Banca Nationala Romana, s-au plans in cateva randuri de aceleasi fenomene.

— Dl Barbu I., secretar al d-lui ministru Valer Pop, s-a sculat intr-o dimineata disperat, plangandu-se ca nu mai vede deloc, desi s-a dus sa controleze acest lucru la lumina ferestrei. Dupa 1/2 ora, vederea i-a revenit.

— Intr-una din zile a fost cuprins de aceleasi tulburari grave un agent de siguranta ungur ce lua masa in acelasi restaurant. Starea lui a fost foarte grava, necesitand interventia medicilor si producand panica in intregul hotel. De buna seama ca chelnerul i-a dus mancarea destinata unui roman.

Membrii delegatiei romane nu s-au sesizat de aceste tulburari pentru a le da interpretarea justa, decat dupa ce d-ra Eremia, intoarsa in tara, a primit o carte postala revelatoare, pe care a depus-o la Marele Stat Major. In aceasta scrisoare, un fost bucatar de la hotelul «Pallatinus» ii spune ca nu a inteles sa o otraveasca, ci de cate ori ii servea masa ii punea o doza mai mica de otrava decat i se cerea, aceasta pentru motivul ca avea o deosebita simpatie pentru dansa

In rezumat, subsemnatul cred ca s-au facut repetate tentative pentru intoxicarea membrilor comisiei spre a le micsora capacitatea de lucru, de atentie sau poate pentru a-i suprima cu incetul. Unii membri din comisie se plang si astazi de consecintele toxicelor pe care le-au primit.

Nu m-am mirat ca eu personal am fost urmarit in mod special, deoarece atat presa din Budapesta, cat si radio Budapesta si Londra au facut contra mea o campanie sustinuta si indelungata, acuzandu-ma de darzenia atitudinilor mele.

Fata de ceilalti delegati, atitudinea ungurilor era dictata de o ura permanenta pe care o au contra romanilor, ura alimentata de propaganda maghiara, care atribuie romanilor ororile pe care de fapt ungurii le comit in teritoriul rapit.

In legatura cu aceste procedee nepermise, reamintesc cazul raportat Domniei Voastre, in care trei membri ai delegatiei de frontiera maghiare au invitat la masa pe doi din membrii delegatiei romane si abuzand de calitatea lor de gazda, dupa ce i-au adus intr-o stare de totala ebrietate, le-au propus bani pentru a trasa linia de frontiera in avantajul ungurilor

Purtarea delegatilor romani a fost demna, respingand cu indignare propunerile si raportand cazul

Daca e sa facem o evaluare de ansamblu asupra fluxului informational obtinut si difuzat de Serviciul Secret, atunci se poate sublinia ca factorii de decizie politica si militara din Romania au avut la dispozitie informatii, chiar in cele mai mici amanunte, despre intentiile si actiunile puse la cale de guvernantii de la Budapesta, Berlin si Moscova. Valorificarea lor s-a facut in concordanta cu principiile politicii externe romanesti si doctrina militara pur defensiva de aparare a statului roman. Pierderile teritoriale din vara anului 1940 au demonstrat ca masurile informative, politico-diplomatice si militare nu au fost suficiente. Jocul de interese al marilor puteri in aceasta zona a constituit factorul determinant. El nu trebuie judecat separat, ci in directa conexiune cu politica de compromis, adica cedari teritoriale fara rezistenta armata, inaugurata in iunie 1940 .

PERSONALITATEA LUI MIHAIL MORUZOV

Mihail Moruzov este cel ce a conceput, organizat si condus primele structuri secrete de informatii moderne in Romania. Documentele de arhiva foarte putine care s-au pastrat, deopotriva cu izvoarele memorialistice ne dezvaluie o personalitate enigmatica, adesea contradictorie, cu reactii imprevizibile si greu de descifrat sub presiunea evenimentelor politico-militare, aspecte intalnite, de regula, la cei ce si-au dedicat intreaga viata si activitate profesionala frontului secret.

S-a nascut la 8 noiembrie 1887 in comuna Zebil din judetul Tulcea. Toate sursele ii indica pe Moruzovi drept descendenti ai unor cazaci zaporojeni refugiati in Romania la o data greu de stabilit. Tatal sau, Nicolae, fusese preot vreme de 40 de ani, la biserica rusa din Tulcea. Impreuna cu prezbitera Maria avusese cinci baieti si doua fete, Mihail fiind cel mai mic fiu al acestei familii. Desi provenea dintr-o familie de intelectuali, totusi pregatirea teoretica oficiala se pare ca a fost destul de sumara. Studiile primare si parte din cele secundare, trei clase de liceu neterminate din cauza limbii latine, le-a facut la Tulcea. A obtinut totusi o diploma de bacalaureat, dar a carei autenticitate a fost contestata de unii memorialisti. Stapanea bine sau suficient cateva limbi straine, invatate din familie si anturaj: rusa, ucraineana, bulgara, turca si tatara.

Pentru activitatea de informatii in materie de aparare a sigurantei nationale, Mihail Moruzov a fost un autodidact. Cei care l-au cunoscut, au lucrat cu el ori au stat mai mult in preajma lui, i-au recunoscut calitatile de om facut pentru spionaj si contraspionaj: inteligent, abil, conspirativ, ambitios, energic, cu putere de patrundere, intelegere si analiza a evenimentelor; dispunea de nervi de otel si de capacitatea de a-si disimula intentiile si stia sa pastreze cu sfintenie secretele.

A debutat in activitatea secreta de informatii din proprie initiativa, in 1907, cand, la biserica Sf. Gheorghe din Tulcea, a descoperit o organizatie revizionista bulgara. A fost folosit ulterior ca agent, apoi primit in Siguranta ca agent clasa a VIII-a, urcand cu rapiditate gradele ierarhice pana la cel de inspector de politie la Constanta.

Din insarcinarea Marelui Cartier General al armatei romane, in martie 1917, Mihail Moruzov s-a deplasat impreuna cu o echipa de agenti in Delta Dunarii, unde a pus bazele Serviciului de Siguranta al Deltei, care, dupa armistitiul cu Puterile Centrale a capatat denumirea de Serviciul de Siguranta al Dobrogei. Pana la sfarsitul campaniei contra Ungariei, aceasta structura informativa condusa de Moruzov si-a adus o contributie importanta in obtinerea si furnizarea de informatii catre Marele Cartier General, in baza carora s-au fundamentat o serie de masuri politico-militare in beneficiul intereselor statului roman.

La 13 mai 1920, Moruzov a fost arestat, printr-un mandat emis de judecatorul de instructie al Tribunalului Constanta, fiind invinuit ca isi insusise sume de bani din fondurile destinate agenturii. In urma cercetarilor efectuate nu s-a putut demonstra vreo ilegalitate de care sa poata fi facut raspunzator Moruzov, fapt pentru care a fost achitat de orice penalitate.

In 1924, Mihail Moruzov a fost numit sef al Serviciului Secret de informatii al armatei romane, functie pe care o va onora pana la 6 septembrie 1940, ofiterii de la Marele Stat Major recunoscandu-i astfel contributia sa din anii primului razboi mondial, precum si calitatile deosebite pentru munca de informatii.

Lui Moruzov ii placea sa se compare doar cu „cei mari“ si mai ales sa invete din experienta lor pentru a o adapta, atat cat era posibil, la specificul romanesc. Asa ne explicam interesul lui pentru activitatea Biroului Federal de Investigatii al SUA (FBI), condus, incepand tot cu anul 1924, de celebrul Edgard Hoover. Pe Moruzov l-au interesat tehnicile acestuia in combaterea gangsterismului si a organizatiilor anarhiste.

Ca sef al Serviciului Secret, Moruzov a avut un aport remarcabil, in primul rand la conceperea si reorganizarea activitatii de informatii pe baze moderne. Conceptia lui Moruzov despre intelligence (adica informatii culese, verificate, prelucrate, analizate, sintetizate si difuzate factorilor de decizie din stat, pe care se fundamenteaza politica de securitate nationala, dar so actiunile initiate de structurile specializate pentru realizarea intereselor nationale), desi nu a fost sintetizata si expusa intr-o forma sistematizata, poate fi reconstituita totusi prin studiul atent al documentelor ce poarta semnatura olografa a lui Moruzov. Astfel, in 1928 i s-a cerut din partea Marelui Stat Major sa elaboreze un proiect de reorganizare, care sa aduca serviciul la nivelul echivalentelor din SUA, Anglia si Franta. Moruzov a alcatuit un proiect de reorganizare a tuturor serviciilor de informatii, concentrandu-le sub o singura directie generala la Presedintia Consiliului de Ministri. Proiectul a fost prea vast si nu s-a putut realiza cu mijloacele, dar mai ales cu mentalitatile de atunci. Oricum, pentru reorganizarea si restructurarea activitatii de informatii, Moruzov a avut in vedere tot ceea ce era mai nou in domeniu pe plan international. A studiat organizarea Intelligence Service-ului britanic, 2-éme Bureau-lui francez si a FBI-ului american, neomitand nici cadrul legislativ si tehnico-metodologic al serviciilor de informatii ale armatelor din tarile vecine, cum ar fi: serviciile bulgare, iugoslave, maghiare, poloneze si cehoslovace. Moruzov a retinut de la fiecare tot ceea ce era aplicabil in strategia de aparare, sub aspect informativ, pentru statul roman. De altfel, cu majoritatea acestor servicii, mai putin cu cel maghiar, dar la care se mai poate adauga serviciul secret finlandez, italian si japonez, Moruzov a facut schimb de informatii pe probleme de interes reciproc, metoda des utilizata in practica acelor institutii care dispun de fluxuri informationale de valoare.

Moruzov era adeptul principiului compartimentarii muncii de informatii si a conspirativitatii depline a acesteia. In acest sens este interesanta opinia lui Vintila Ionescu, unul dintre colaboratorii sai, care spunea: „Moruzov era un om foarte conspirativ. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales in privinta oamenilor de care se servea… Educatia tuturor era facuta sa nu se intereseze unul de ce face celalalt, fiindca imediat ce ar fi cautat sa afle sau sa intrebe ceva, era indepartat”.

Sub o stricta secretizare, conspirativitate si compartimentare, Mihail Moruzov a introdus in activitatea Serviciului Secret acele metode, mijloace si procedee pentru obtinerea si prelucrarea informatiilor des utilizate in epoca: agentura secreta, ancheta informativa, cenzura corespondentei, interceptarile radio-telefonice, supravegherea locurilor, mediilor si anturajelor unde se concentrau sau se vehiculau informatii de interes pentru nevoile operative ale armatei. De asemenea, a folosit pe scara larga exploatarea surselor oficiale si deschise (ziare, biblioteci, arhive), in paralel cu trimiterea unor ofiteri de incredere in misiuni speciale de informare si documentare (lt.-col. Constantin Ionescu-Micandru si lt.-col. Gheorghe Petrescu). Moruzov a dispus de un cerc de relatii in randul oamenilor politici, al personalitatilor vietii cultural-stiintifice si militare romanesti, pe care fie ca ii antrena in discutii abil intretinute, fie ca le cerea in mod sincer colaborarea pentru a le cunoaste opiniile asupra unor probleme de interes pentru Serviciul Secret sau in evaluarea unor informatii.

Printre cele mai importante realizari ale Serviciului Secret in perioada Moruzov se numara: descoperirea afacerii de spionaj Varzaru-Solomon (1929-1930), dejucarea „complotului Precup', prin care se urmarea o lovitura de stat (1934), neutralizarea unei agenturi de spionaj si diversiune revizionista maghiara formata din 170 de agenti din Transilvania (1939-1940), dejucarea actului de sabotaj pe Dunare, prin care serviciile secrete britanice urmareau sa blocheze Portile de Fier pentru a paraliza comertul cu petrol si cereale dinspre Romania spre Germania (aprilie 1940), informarea din timp a factorilor politici si militari din statul roman asupra actiunilor de spionaj, diversiune si propaganda antiromaneasca initiate de cercurile revizioniste sovietice in perioada premergatoare rapturilor teritoriale din vara anului 1940.

Dar, in activitatea lui Mihail Moruzov, cel putin pe baza documentatiei pe care o avem la dispozitie si este accesibila cercetarii, se pot contura cu usurinta o serie de inabilitati si nereusite. Rivalitatea sa ireconciliabila, pornita din orgolii si interese personale, mai intai cu Romulus Voinescu, seful Sigurantei pana in 1927, apoi cu Nicolae Titulescu , ministrul de Externe pana in 1936, cu Eugen Cristescu, seful Sigurantei intre 1927-1934, cu Constantin Maimuca, un experimentat comisar de Siguranta, si nu in ultimul rand cu generalul Ion Antonescu, a avut consecinte total nefavorabile pentru interesele statului roman. Mai mult, avem atestat fenomenul de sustragere treptata a lui Moruzov de la activitatile pur informative si contrainformative si bascularea spre domeniul politic prin incalcarea principiului echidistantei. Realizarile sale incontestabile pe frontul secret, dublate de increderea si sprijinul primite din partea varfurilor politice si militare, l-au facut pe Moruzov sa perceapa in mod eronat ca i se poate ingadui orice, inclusiv sa se amestece in viata particulara a oamenilor, fie personalitati ale clasei politice, fie cetateni de rand. Asa a ajuns sa acumuleze o impresionanta cantitate de informatii si documente compromitatoare despre toti cei ce se situau pe o pozitie de adversitate fata de regele Carol al II-lea. Este si o explicatie a gestului sau disperat de a distruge aceste documente inainte de a fi arestat. Fire extrem de ambitioasa si orgolioasa, si cu o incredere nemasurata in calitatile sale, Moruzov a cautat sa profite de ambitiile Palatului regal pentru a-si statisface propriile interese.

Prea indagostit de operatiile pur tehnice ale Serviciului Secret (recrutarea, dirijarea si infiltrarea agentilor, combinatiile si jocurile operative, dezinformarea serviciilor adverse etc.), Moruzov a neglijat, intr-o perioada de grea cumpana pentru integritatea statului roman, tocmai menirea fun­da­men­tala a unui sef al intelligence-ului: preocuparea pentru analiza profunda si obiectiva a situatiei geostrategice si geopolitice a tarii si elaborarea prognozelor pe termen scurt, mediu si indepartat pe care sa le supuna atentiei factorilor politici constitutionali responsabili de soarta tarii. Imputabil ii este lui Moruzov si haosul in care a lasat Serviciul Secret in momentul arestarii sale. Un sef devotat activitatii de informatii, preocupat si grijuliu de soarta institutiei, ar fi trebuit s-o pregateasca sa faca fata rapid la orice situatie. Or, dupa Moruzov, multe aspecte fundamentale din activitatea de informatii au trebuit regandite si reorganizate pe alte baze. Asa se poate explica sfarsitul sau fara glorie, desi pentru tot ceea ce facuse pozitiv prin activitatea informativa de aparare a statului roman ar fi meritat o soarta mai buna.

A fost arestat in ziua de 6 septembrie 1940, o data cu prabusirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, iar in noaptea de 26/27 noiembrie 1940 a cazut victima alaturi de alti 64 de fosti demnitari, ofiteri, politisti si oameni politici, executiilor legionare de la inchisoarea Jilava.

La sfarsitul lunii septembrie 1941, se finaliza o ampla cercetare si analiza efectuate de un colectiv de juristi de la Tribunalul Ilfov, coordonat de Alexandru Gh. Ionescu, despre Activitatea lui Mihail Moruzov, seful Serviciului Secret. In raportul ce continea 53 de pagini, inaintat Presedintiei Consiliului de Ministri, se mentiona ca principala concluzie: „In orice caz, manifestarile lui Moruzov au fost examinate dincolo de aparente si de prejudecati – pana in miezul adanc al lucrurilor -, noi ajungand la concluzia ca, pe cat erau ele de zomotoase fata de altii, pe atat mascau adevaruri retinute numai pentru el si crude pentru tara noastra

Pentru contemporani, „mostenirea Moruzov“ este instructiva cel putin din trei puncte de vedere. In primul rand, un serviciu secret de informatii nu se improvizeaza, iar dupa concepere, organizarea si incadrarea legislativa si metodologica mai are nevoie de timp pentru a „se aseza la teren“ — (crearea agenturii secrete) — si a deveni, astfel, eficient. In al doilea rand, pentru a asigura succesiunea fireasca a generatiilor de profesionisti in domeniu, deci a crea traditie si continuitate, Serviciul Secret trebuie sa pastreze o perfecta echidistanta politica; orice inabilitate sau abatere de la acest principiu poate avea urmari nefaste, atat pentru Serviciul Secret, cat si pentru interesele nationale. In al treilea rand, Serviciul Secret nu poate fi nici mai bun, dar nici mai rau decat regimul politic care l-a creat si in slujba caruia si-a desfasurat activitatea.

Bibliografie

Arhive Arhiva Ministerului Apararii Nationale — Marele Stat Major, fondurile M.St.M., Sectia 2 Informatii; Arhiva Serviciului Roman de informatii, fondurile „d“ si „y“ (problemele: SSI, Siguranta, Sectia a II-a, M. St. M.); Arhiva Nationala Istorica Centrala, fond Presedintia Consiliului de Ministri — S.S.I., Politica externa a Romaniei, Politica interna si Armata; Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71, Romania, Germania si URSS.

Documente edite Documente privind istoria militara a poporului roman, Bucuresti, 1985; Documente privind istoria Romaniei intre anii 1919-1944, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995; 23 August 1944. Documente, vol. I-IV, Bucuresti, 1984; GHEORGHE, GHEORGHE, Tratatele internationale ale Romaniei, Bucuresti, 1980; O ancheta stalinista (1937–1938). Lichidarea lui Marcel Pauker, documentate, traduse si adnotate de G. Bratescu, postfata de Florin Constantiniu, Bucuresti, 1995; Procesul Maresalului Antonescu. Documente, Editie prefatata si ingrijita de Marcel-Dumitru Ciuca, cuvant inainte de Iosif Constantin Dragan, Editura Saeculum I. O. si Europa Nova, Bucuresti, 1995, 3 vol.; Procesul D-lui Bruno Seletzky, reprezentantul uzinelor Skoda in Romania. La Consiliul de razboi al Corpului de Armata, vol. 1. Actul de acuzare si depozitiile martorilor dupa note stenografice, Bucuresti, 1933; Relatii internationale in acte si documente, vol. II, 1939–1945, editie realizata de Alexandru Vianu, Constantin Buse, Zorin Zamfir si Gheorghe Gheorghe, Bucuresti, 1978; SCURTU, IOAN; TRONCOTA, CRISTIAN; TAMPA, NATALIA; ZAMFIRESCU, DRAGOS; BUCUR, ION, Totalitarismul de dreapta in Romania. Origini, manifestari, evolutie 1919-1927, Editura Institutului pentru Studiul Totalitarismului, Bucuresti, 1996; TITULESCU, NICOLAE, Documente diplomatice, Bucuresti 1967.

Jurnale, amintiri, memorii, corespondenta, marturii, note BOSSY, RAOUL, Amintiri din viata diplomatica, vol. I, Bucuresti 1993; Berejkov, Valentin, In umbra lui Stalin, Bucuresti, Editura Lider, 1994; CAROL AL II-LEA, Intre datorie si pasiune. Insemnari zilnice, vol. I (1904–1939), Editura Silex, Bucuresti, 1995, vol. II (1939–1940), Casa de Editura si Presa „Sansa“ STL, Bucuresti, 1996, vol. III (1941–1942), Editura „Satya“ SAI, Bucuresti, 1996, editie de Marcel-Dumitru Ciuca si Narcis Dorin Ion; CALINESCU, ARMAND, Insemnari politice, Bucuresti, Humanitas, 1990; GOEBBELS, JOSEPH, Tagebcher, vol. 5 (934–1945), Müchen, 1992; JUKOV, G., K., Amintiri si reflectii, Bucuresti, 1970; MORUZOV, VENIAMIN, Moruzov despre Moruzov (text editat de Ion Pavelescu) in „Strict Secret“, nr. 45–47/1991; STANESCU, N.D., Intamplari si oameni din Serviciul Secret, Editura Enciclopedica, Bucuresti 2002; SAFRAN, ALEXANDRU, Un taciune smuls flacarilor. Memorii. Comunitatea evreiasca din Romania, 1939–1947, Bucuresti, 1996.

Periodice (1940–1945) „Timpul“, 1939, noiembrie 1940; „Universul“, 1933–1940.

Bibliografii–istoriografie, cronologii, enciclopedii, dictionare Bibliografia istorica a Romaniei, VIII, 1989–1994, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1996. DUPUY, ERNEST, R. AND DUPUY, TREVER N., The Encyclopedia of Military History, London, 1970. Istoria Romaniei in date, sub conducerea lui Constantin C. Giurescu, Editura Crai Nou, Chisinau, 1992. LONGHIN, LEONIDA, Al doilea razboi mondial. Actiuni militare, politice si diplomatice. Cronologie, Bucuresti, 1984. NEAGOE, STELIAN, Istoria guvernelor Romaniei de la inceputuri 1859 pana in zilele noastre 1995, Editura Machiavelli, Bucuresti, 1995.

Lucrari de sinteza: A History of Romania, Edited by Kurt W. Treptow, authors: Ion Aurel, Pop; Cristian, Popa; Ioan, Scurtu; Kurt W., Treptow; Marcela, Vultur and Larry L., Watts, The Center for Romania Studies The Romanian Cultural Foundation, Iasi, 1995. ARNAUTU, NICOLAE, I., 12 invazii rusesti in Romania, Bucuresti, 1996. BERDIAEV, NICOLAI, Originile si sensul comunismului rus, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994. BOGDAN, CORNELIU; PREDA, EUGEN, Sferele de influenta, Bucuresti, 1986. BRATIANU, GHEORGHE I., Basarabia. Drepturi nationale si istorice, Editie ingrijita de Florin Rotaru, traducere de Ecaterina Holban, Bucuresti, 1995. BRESTOIU, HORIA, Impact la paralela 45°, Bucuresti 1986; idem, Memoria frontului secret. Transee ale luptei nevazute din Romania in anii celui de-al doilea razboi mondial, vol. I, Bucuresti, 1991. BORSTEIN, SERGE; MILZA, PIERRE, Istoria Europei, vol. 5, Secolul XX (din 1919 pana in zilele noastre), Institutul European, 1998. BUZATU, GH., O istorie a petrolului romanesc, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1998; idem, Romania si razboiul mondial din 1939–1945, Iasi, 1995; idem, Romanii in arhivele Kremlinului, Bucuresti, 1996. CALAFETEANU, ION, Diplomatia romaneasca in sud-estul Europei (martie 1938–martie 1940), Bucuresti, 1980; idem, Revizionismul ungar si Romania, Bucuresti 1995. CAVE, BROWN, ANTHONY, The Secret Life of Sir Stewart Graham Menzies. Spymaster to Winston Churchill, Mac-Millan, New York, 1987. CONQUEST, ROBERT, Marea teroare. O reevaluare, Bucuresti, Humanitas, 1998. CONSTANTIN, ION, Romania, Marile Puteri si problema Basarabiei, Bucuresti, 1995. CONSTANTINIU, FLORIN, O istorie sincera a poporului roman, Bucuresti, 1997. CONSTANTINIU, FLORIN; DUTU, ALESANDRU; RETEGAN, MIHAI, Romania in razboi 1941–1945. Un destin in istorie, Bucuresti, 1995. DANDARA, LIVIA, Romania in valtoarea anului 1939, Bucuresti 1985. DEAC, AUGUSTIN, Revizionismul ungar — permanent factor destabilizator in Europa (1920–1938), vol. I, Bucuresti, 1996. DIMONT, MAX I., Evreii, Dumnezeu si istoria, Bucuresti, Editura Hasefer, 1997. DOBRINESCU, FL., V., Batalia diplomatica pentru Basarabia 1918–1940, Iasi, 1991; idem, Romania si Ungaria de la Trianon la Paris, 1920–1947, Editura Viitorul Romanesc, 1996. DURANDIN, CATHERINE, Istoria romanilor, Institutul European, 1998. GRAD, CORNEL, Al doilea Arbitraj de la Viena, Iasi, Institutul European, 1998. HILLGRUBER, ANDREAS, Hitler, Regele si Maresalul Antonescu. Relatiile germano-romane 1938–1944, Bucuresti, 1994. HITCHINS, KEITH, Romania 1866–1947, Bucuresti, 1996. HUNNOFF, EDWARD, The OSS in World War II, New York Ballantin Books, 1972. IOANID, RADU, Evreii sub regimul Antonescu, Bucuresti, Editura Hasefer, 1997. IONESCU, GHITA, Comunismul in Romania, Bucuresti, 1994. IORGA, NICOLAE., In lupta cu absurdul revizionism maghiar, Bucuresti, Editura Globus, 1991. Istoria militara a poporului roman, vol. VI, Bucuresti 1989. KOCH, STEPHEN, Sfarsitul inocentei. Intelectualii din occident si tentatia stalinista. 30 de ani de razboi secret, Bucuresti, Editura Albatros, 1997. LE BRETON, JEAN-MARIE, Europa centrala si orientala intre 1917 si 1990, Editura Cavallioti, 1996. LYNCH, MICHAEL, Stalin si Hrusciov, URSS 1924–1964, Bucuresti, Editura All, 1994. MEDVEDEV, ROY, Oamenii lui Stalin, Bucuresti, Editura Meridiane, 1993. MILZA, PIERRE; BERSTEIN, SERGE, Istoria secolului XX, vol. 1, 1900–1945, Sfarsitul „lumii europene“, Bucuresti, Editura All, 1998. MOISUC, VIORICA, Premisele izolarii politice a Romaniei 1919–1940, Bucuresti 1990; idem, Diplomatia Romaniei si problema apararii suveranitatii si independentei nationale in perioada martie 1938-mai 1940, Bucuresti, 1971. MUSAT, MIRCEA (dr.), 1940 Drama Romaniei Mari, Bucuresti, 1992. MUSAT, MIRCEA; ARDELEANU, ION, Romania dupa Marea Unire, vol. II, partea a II-a, Noiembrie 1933-Septembrie 1940, Bucuresti, 1988. NAGY-TALAVERA, NICOLAS M., Fascismul in Ungaria si Romania, Bucuresti, 1996. ONISORU, GHEORGHE, Alianta si confruntari intre partidele politice din Romania (1944-1947), Fundatia Academia Civica, 1996. PATRASCANU, LUCRETIU, Sub trei dictaturi, Bucuresti, Editura 100+1, Gramar, 1996. POPISTEANU, CRISTIAN, Romania si Antanta Balcanica. Momente si semnificatii de istorie diplomatica, editia a II-a, Bucuresti, 1971. QUINLAN, PAUL, Clash over Romania Britsh and American Politicies toward Romania 1938–1947, Los Angeles, 1977. SAIZU, I., TACU AL., Europa economica interbelica, Iasi, Institutul European, 1997. SARIN, OLEG (gen.); DVORETSKY, LEV (col.), Razboi contra speciei umane. Agresiunea Uniunii Sovietice impotriva lumii 1919–1989, Bucuresti, 1997. SAVU, AL. GH., Dictatura regala (1938–1940), Bucuresti 1970. SCURTU, IOAN, Istoria Partidului National Taranesc, Bucuresti, 1994; idem, Istoria Romaniei in anii 1918–1940. Evolutia regimului politic de la democratie la dictatura, Bucuresti, 1996; idem, Complot impotriva Romaniei 1939–1947, Basarabia, Nordul Bucovinei si tinutul Herta in valtoarea celui de-al doilea razboi mondial, Bucuresti, 1994. SIMION, AURICA, Dictatul de la Viena, Editia a II-a, revazuta si adaugita de E. Simion, Bucuresti, 1996; idem, Agresiunile naziste din Europa in anii 1938–1939, Editura Eminescu, 1983. SOLACOLU, ION, Marea farsa a secolului. Fascismul bolsevic, Bucuresti, Editura All, 1996. STANESCU, MARIN C., Moscova, Cominternul filiera comunista balcanica si Romania (1919–1944), Bucuresti, Slilex, 1994. STRATULAT, MIHAI, Revizionismul si neorevizionismul ungar, Bucuresti 1994. SUDOPLATOV, PAVEL SI ANATOLI, JEROLD L. SI LEONA P. SCHECTER, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, Bucuresti, 1996. SISCANU, ION, Raptul Basarabiei 1940, Chisinau, 1993. SUTA, ION, Transilvania himera maghiarismului iredentist, Bucuresti 1995. TALPES, IOAN, Diplomatie si aparare 1933–1939. Coordonate ale politicii externe romanesti, Bucuresti, 1988. TAYLOR, A. J. P., Originile celui de-al doilea razboi mondial, Iasi, Polirom, 1999. TITULESCU, NICOLAE, Basarabia pamant romanesc, Editie ingrijita, studiu introductiv de dr. in drept Ion Grecescu, Bucuresti, 1992; idem, Politica externa a Romaniei, Bucuresti, 1994. TRONCOTA, CRISTIAN, Mihail Moruzov si frontul secret, Editura Elion, Bucuresti, 2007. VAKSBERG, ARKADI, Hotel de lux, Partidele fratesti in slujba internationalei comuniste, Bucuresti, Humanitas, 1998. VEIGA, FRANCISCO, Istoria Garzii de Fier 1919–1941. Mistica ultranationalismului, Bucuresti 1993. VOLKOFF, VLADIMIR, Treimea raului. Rechizitoriu in procesul postum al lui Lenin, Trotki si Stalin, Bucuresti, Anastasia, 1996. VOLKOGONOV, DIMITRI, Lenin. O noua biografie, Bucuresti, Editura Orizonturi — Lider, 1994. Idem, Trotki eternul radical, Bucuresti, Editura Lider, 1996. VOLOVICI, LEON, Ideologia nationalista si „problema evreiasca“ in Romania anilor ’30, Bucuresti, Humanitas, 1995. WATTS, LARRY L., O casandra a Romaniei. Ion Antonescu si lupta pentru reforma 1918–1941, Bucuresti, 1993. WOLTRON, THIERRY, Le grand Recrutement, Paris, Bernard Grasset, 1993. ZAMFIRESCU, DRAGOS, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1997.

Studii si articole: BADESCU, EMANUEL, Terorismul in Romania, in „Lumea”, nr. 2 (130) 2004, p. 40. BUZATU, GH., Rolul factorului geopolitic in determinarea optiunii Romaniei privind evacuarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord in 1940, in „Geopolitica“, vol. I, Iasi, 1994, p. 282–503. CATALAN, SEVER MIRCEA; CONSTANTINIU, FLORIN, Frontiere in miscare: Modificari politico-teritoriale in Europa rasariteana (1938–1947), in „Revista istorica“, tom III, nr. 7 — 8/1992, p. 691–706. CHIPER, IOAN; CONSTANTINIU, FLORIN, Din nou despre cauzele inlaturarii din guvern a lui Nicolae Titulescu (29 august 1936), in „Revista Romana de Studii Internationale“, nr. 2/1969, p. 37–53. CIORBEA, VALENTIN, Terorism in Cadrilater (1919-1940), in „Dosarele istoriei”, nr.1 (65), 2002, p.41-43. CIUBANCAN, VASILE T., Sistemul de aparare la frontiera de vest a tarii 1937–1940, in: „Acta Musei Porolisensis“, VI, 1982, p. 277–280; idem, Sistemele de aparare de la frontiera de vest a Romaniei intre anii 1937–1940, in: „Acta Musei Porolisensis“, X, 1986, p. 363–387. MUNTEANU, MIRUNA, Dosarul Max Goldstein.Confesiunea unui terorist comunist, in „Dosare ultrasecrete”, 6/7 octombrie 2007, p. 2-3. Eadem, Max Golstein si scoala de terorism a Kominternului, in „Dosare ultrasecrete”, 6/7 octombrie 2007, p. 4. OTU, PETRE, Situatia geopolitica a Romaniei in anii 1939–1940: Consideratii de ordin militar, in „Geopolitica“, vol. I, Iasi, 1994, p. 475–481. SCURTU, IOAN, De la bomba din Senat la atentatul din Gara Sinaia, in„Dosarele istoriei”, an IV, nr. 6 (34), p.40-44. TALPES, IOAN, Masuri si actiuni diplomatice si militare in vederea intaririi capacitatii de aparare a tarii in fata pericolului hitlerist si revizionist (1934–1937), in: „File de istorie militara a poporului roman“, vol. 8, Bucuresti, 1980. TRONCOTA, CRISTIAN, August 1940: Din culisele marii nedreptati istorice, in „Magazin istoric“, s.n., ianuarie 1991, p. 18–22; idem, Din istoria unei colaborari, SSI — Abwehr, in „Magazin istoric“, s.n., iulie 1994, p. 13–17, august 1994, p. 73–77 si septembrie 1994, p. 28–32; idem, Asa a inceput SSI, in „Magazin istoric“, s.n., martie 1996, p. 45–50, aprilie 1996, p. 45–50, mai 1996, p. 47–50; idem, Extremismul de stanga in Romania interbelica, in „Conexiuni. Filosofie. Psihologie. Sociologie“, Editura I.N.I., Bucuresti, 1995, p. 335–346; idem, Arhiva SSI — o perspectiva istorica, in „Arhivele totalitarismului“, an III, nr. 1, 1995, p. 202–205; idem, Informatii secrete, actiuni diplomatice si masuri cu caracter militar la granita de est a Romaniei in perioada august 1939–iunie 1940, in „Revista istorica“, tom VIII, 1997, nr. 3–4, martie–aprilie, p. 219–253; idem, Informatii secrete, actiuni diplomatice si masuri cu caracter militar la granita de vest a Romaniei, 6 februarie 1938–august 1940, in „Studii si cercetari socioumane“, nr. 2, 1997, p. 145–157; idem, Atestari documentare privind colaborarea Serviciului Secret de Informatii al armatei romane cu institutii similare din alte tari (1924–1940), in „Psihosociologia mass-media“, an III, nr. 1/martie 1997, p. 44–46; idem, Mihail Moruzov (1887–1940), in „Arhivele Totalitarismului“, an VI, nr. 18 (1/1998), p. 239–243. idem, SSI despre razboiul sovieto-finlandez, in „Magazin istoric“, s.n., martie 2000, p. 37-41. TUTU, DUMITRU, Politica militara externa a Romaniei in perioada septembrie 1939–iunie 1941, in „Acta Mvsei Napocensis“, XVII, 1980, p. 359–378.



PCdR este sigla care desemneaza formatiunea politica din perioada interbelica, afiliata Internationalei a III-a si care s-a caracterizat prin preponderenta la conducere a reprezentantilor minoritatilor etnice. Sigla PCR se foloseste de regula in istoriografie pentru a desemna Partidul Comunist Roman, formatiune politica aflata la conducerea Romaniei si care, in perioada 1965 – 1989, a avut in structurile de baza reprezentanti ai minoritatilor etnice proportional cu ponderea lor demografica.

Elena Lupescu era vara primara cu Ionel si Grete Miletianu, a caror casa - conform declaratiei lui Marcel Pauker (fostul sot al Anei Pauker, lichidat din ordinul lui Stalin) – era „casa conspirativa a Cominternului in Bucuresti”.Prin urmare, se creaza suspiciunea potrivit careia Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea, a fost fie agenta de penetrare la varf, fie agenta de influenta cu misiunea de a dirija in directii convenabile Kremlinului, deciziile importante luate la Bucuresti.

Corect ar fi fost sigrla PCdR.

Constantin Maimuca, un fost comisar de Siguranta, a destainuit in lucrarea sa memorialistica faptul ca Mihail Moruzov era necrutator cu informatorii care divulgau legatura cu Serviciul Secret, ajungand uneori la situatii extreme cand era obligat sa recurga chiar la lichidari fizice.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4810
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site