Sfârsitul razboiului rece. Relatiile politice internationale în anii ‘80

Anii ‘80 au marcat prabusirea unui sistem de relatii internationale, sfârsitul acelui conflict atipic articulat dupa 1945. Diplomatul american Henri Kissinger facea afirmatia relevanta pentru mentalitatile analistilor occidentali cu privire la evolutiile politice ale razboiului rece: „razboiul rece a început când Statele Unite ale Americii se asteptau la o era de pace si a luat sfârsit într-un moment în care confruntarea parea a se prelungi”.

Doua personalitati sunt considerate reprezentative pentru procesul destructurarii sistemului razboiului rece: liderul sovietic, Mihail Sergheevici Gorbaciov, si presedintele american, Ronald Reagan.

Uniunea Sovietica în anii ‘80. Destramarea lumii comuniste

La mijlocul anilor ‘80, Uniunea Sovietica traversa, dupa marea stagnare din timpul lui Brejnev (anii ‘70), o prelungita criza economica. Accidentul de la centrala atomo-electrica de la Cernobâl (aprilie 1986) reprezenta semnul cel mai vizibil al crizei. Unele analize care circulau în mediile Kremlinului demonstrau ca statul sovietic risca sa piarda statutul de superputere la nivelul anului 2000. Noul lider sovietic, M.S. Gorbaciov, ales în functia de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1985, a impus un program radical de reforme, menit sa consolideze situatia tarii si a comunismului. Povara cheltuielilor militare (43% din PIB) a devenit presanta în conditiile stagnarii si în dorinta de a dinamiza sistemul economic centralist al Uniunii Sovietice. Pentru ca reducerea fondurilor militare sa nu afecteze prestanta internationala a statului sovietic, rangul de competitor global al Statelor Unite, Gorbaciov a propus, alaturi de ministrul de externe sovietic – Eduard Sevarnadze –, noua gândire politica. Aceasta viza oprirea cursei înarmarilor prin impunerea unei noi imagini a statului sovietic, unul normal, nu animat de gândirea mesianica a stapânirii lumii. Totodata, au încercat sa acrediteze ideea neproductivitatii confruntarii dintre superputeri, propunând un parteneriat Statelor Unite în rezolvarea problemelor globale. În numeroasele întâlniri dintre liderii celor doua state, la Reykiavick (1986), vizite reciproce, Malta (1989), sovieticii au acceptat sa discute probleme delicate, pâna atunci de neabordat: drepturile omului, ideea retragerii din Afganistan, dreptul natiunilor din Estul Europei de a-si hotarî singure viitorul. De altfel, interventia în Lumea a treia adusese putine avantaje Moscovei în comparatie cu costurile anuale ale implicarii si ale subventiilor acordate acestor state (Cuba, Vietnam, Etiopia etc.). Doctrina Sinatra – necesitatea renuntarii la Imperiul exterior sovietic (statele din Europa centrala si de est controlate de Moscova) – a înlocuit doctrina Brejnev în abordarea raporturilor cu tarile socialiste.

Urmare a acestei atitudini a Moscovei, fiecare tara din lagarul sovietic a dezvoltat propria linie politica. În 1989, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia („revolutia de catifea”), RDG, Bulgaria, România au înlocuit partidele comuniste de la putere, alegând o evolutie necomunista. Chemat, cu prilejul celebrarii a 40 de ani de la crearea Republicii Democrate Germane, de liderul comunist est-german, Erich Honecker, pentru a-i salva regimul supus contestarii virulente, Mihail Gorbaciov consfintea în octombrie 1989 sfârsitul împartirii Europei: el afirma ca „istoria îi pedepseste pe cei care ramân în urma vremurilor”. În noiembrie 1989, zidul Berlinului, simbolul împartirii Europei si a razboiului rece, era înlaturat.

Deschiderea liderului sovietic a modificat perceptia publica asupra Uniunii Sovie­tice, declansând o veritabila gorbimanie printre occidentali. Dar, Gorba­ciov s-a dovedit incapabil sa înteleaga natura comunismului, sa-si înteleaga propria societate. Comunismul supus reformarii nu mai este comunism, iar impunerea unor reforme economice dure (restructurare –perestroika, programul Satalin de reforma economica în 500 de zile) si respectarea unor drepturi fundamentale în interior (transparenta – glasnost, libertatea expresiei, drepturile omului etc.) au condus la haos. Structurile încremenite ale statului sovietic n-au putut rezista acestor reforme, deoarece sistemul nu avea capacitatea de a genera initiativa si performanta. Nemultumirile printre cadrele partidului si în armata fata de aceste transformari si retrageri externe succesive, au slabit pozitia liderului sovietic. Nationalismul din republicile sovietice – mai ales din cele baltice si musulmane – (dorinta elitelor locale de a urma o evolutie independenta de Moscova, dupa simptomele decaderii marelui stat sovietic) a contribuit decisiv la prabusirea Uniunii Sovietice. Dupa puciul esuat de la Moscova (august 1991), organizat de elementele comuniste conservatoare, Uniunea Sovietica s-a dizolvat la sfârsitul anului 1991.

Cauzele dezintegrarii sovietice sunt numeroase:

Supraestimarea sistemului sovietic de a-si controla cuceririle politice, militare si economice. Uniunea Sovietica fost incapabila sa faca fata conflictului pe care îl generase.

Gorbaciov nu a înteles ca fenomenul comunist era problema. A recunoscut stagnarea, dar i-au lipsit solutiile, deoarece el însusi era format de sistem (era un comunist).

Declinul sistemului sovietic a început cu rutinarea lui, cu erodarea ideologiei chiar în inima sistemului (KGB, cadrele politice ale Partidului), cu formarea unei nomenclaturi economice care a creat o economie subterana (capitalista în fond) dornica de emancipare.

Emmanuel Todd[1][1], un analist al sistemului sovietic, enumera urmatoarele cauze ale descompunerii sferei sovietice:

Economia sovietica avea un nivel de crestere 0, expansiunea militara mascând regresul economic.

Performantele economice ale Occidentului reprezentau o concurenta pe care sistemul sovietic era incapabil s-o suporte.

Tarile din Est au fost penetrate de modelul occidental.

Nomenclatura sovietica a admis esecul centralizarii integrale si nevoia reformelor economice.

Orice reforma a sistemului comunist înseamna distrugerea fundamentelor regimului.

La sfârsitul anilor ‘80, modelul economic socialist era complet discreditat. O cunoscuta butada din epoca vorbea despre socialism ca despre calea cea mai scurta între capitalism si capitalism. Teama de comunism s-a risipit atunci când a devenit clar ca batalia economica a fost câstigata.

Statele Unite si sfârsitul razboiului rece

Administratia Reagan a constituit un moment de cotitura pentru evolutia societatii americane:

Prin aplicarea ultraliberalismului economic, a readus prosperitatea si încrederea în societatea americana.

Anticomunist militant, a accentuat confruntarea cu Uniunea Sovietica. Stagnarea sovietica din anii ‘80 facea posibila o noua ofensiva ideologica (de­sem­nând Uniunea Sovietica ca Imperiu al raului) si strategica americana. Actiu­nea administratiei Reagan a presupus retorica (lupta pentru libertate si demo­cra­tie) si realism machiavelic (nu Statele Unite zdrobind în exterior dusmanul, ci ajutorarea celor care se opuneau comunismului: democratii din Polonia, muja­he­dinii din Afganistan, dictatorii din America Centrala si de Sud etc.

Provocarea fundamentala lansata de presedintele american a fost întarirea capacitatii militare americane prin Initiativa de aparare strategica (Razboiul Stelelor). Desi proiectul nu era fezabil, sovieticii au fost obligati sa priveasca cu seriozitate resursele financiare ale SUA, potentialul tehnologic american si impactul strategic.

Dupa 1985, în conditiile noii gândiri politice sovietice de dezangajare, Reagan a fost suficient de american pentru a întelege confruntarea si concilierea ca etape succesive ale politicii. Teorii cu privire la sfârsitul razboiului rece

În 1991, razboiul rece se încheiase; democratia parea a fi marea lui câstigatoare. În mediile intelectuale a revenit dezbaterea responsabilitatilor asu­pra razboiului rece si   s-a angajat o discutie asupra beneficiarului acestui conflict:

a) Uniunea Sovietica nu a reprezentat o reala amenintare la adresa lumii occidentale. Sistemul comunist ar fi intrat în destramare si fara eforturile razboiului rece. Politica americana a fost, prin urmare, irelevanta. Mai mult, ea a amânat transformarea sociala sovietica prin faptul ca a oferit conducerii sovietice un motiv credibil în mobilizarea societatii. Statele Unite nu au câstigat cu adevarat razboiul rece, ci Uniunea Sovietica l-a pierdut.

b) Daca a fost o victorie în acest razboi, ea a apartinut ideii de demo­cratie, dincolo de masurile geostrategice care au potentat conflictul Est-Vest.

c) Statele Unite au câstigat razboiul rece.

Au realizat o deplasare majora a echilibrului puterii.

Mai ales prin administratia Reagan, Statele Unite au reusit sa ridice costurile implicarii Uniunii Sovietice în afacerile lumii, încât a facut razboiul rece nenecesar pentru sovietici.

Au ramas singura putere dupa 1990.

Tarile Europei de Est, zona considerata esentiala pentru securitatea sovietica, s-au îndreptat spre structurile euro-atlantice (NATO, U. E.)

Germania unificata (3 octombrie 1990) a devenit membra a NATO.

Sistemul comunist s-a prabusit în toata lumea în fata fortei econo­mice capitaliste a Occidentului: în timp ce sovieticii infiltrau ideologic lumea occidentala, americanii au raspuns în singurul domeniu în care concurenta este efectiv masurabila – economia. Statele Unite au sufocat Uniunea Sovietica prin competitia declansata în domeniul înarmarilor.

Consecintele razboiului rece

a) Reconsiderarea ordinii mondiale dupa ideile democratiei americane: viziunea unui nou parteneriat al natiunilor bazat pe democratie, prosperitate etc.

b) O lume a multiplelor conflicte mici. Razboiul rece a internatio­na­li­zat conflicte locale, care altfel ar fi trecut neobservate de lumea civilizata. Cele doua superputeri au reusit, la costuri enorme, sa asigure o anumita stabilitate a re­latiilor politice internationale.

c) Statele Unite au ramas singur superputere, dar Washingtonul a înte­les ca nu imperiul în expansiune teritoriala, ci infiltrarea economica (si subsidiar politica) este calea eficienta pentru a exercita controlul la nivelul relatiilor internationale.

d) Nasterea societatii civile în Europa de Est si considerarea ei ca factor esential în prevenirea derapajului puterii politice si a razboiului în raporturile dintre state.