Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Situatia interna a Tarii Romanesti la sfarsitul secolului al XVI-lea. Urcarea pe tronul Tarii Romanesti a lui Mihai Viteazul

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Situatia interna a Tarii Romanesti la sfarsitul secolului al XVI-lea. Urcarea pe tronul Tarii Romanesti a lui Mihai Viteazul




Spre sfarsitul secolului al XVI-lea, regimul de dominatie otomana asupra Tarii Romanesti s-a agravat, in contextul marii crize economice si politice, care a cuprins Imperiul Otoman. Dupa moartea lui Petru Cercel, a lui Vald, domnia lui Mihnea parea asigurata. Neamul lui Patrascu cel Bun se sfarsise, Vintila pierise de sabie in anul 1574, Petru Cercel se inecase in mare, in anul 1574 iar de gandurile de a fi domn ale lui Mihai nu stia nimeni

In februarie 1591, Mihnea a fost chemat la Poarta impreuna cu familia sa si cu fiul lui Petru Cercel, Marcu care-i fusese dat in grija de catre turci cu ceva timp in urma. Mihnea urmarea sa obtina de la sultan scaunul de domnie al Tarii Romanesti si credea ca lucrurile vor evolua la fel ca in anul 1589 si ca se va intoarce peste 5 zile in tara ca domn. In ciuda celor 20.000 de galbeni dati sultanului si a celor 10.000 de galbeni oferiti marelui vizir Sinan Pasa, se hotari ca Mihnea in urma unor pari sa fie mazilit

Averea lui Mihnea a fost confiscata, iar el impreuna cu familia au fost trimisi in surghiun la Alep. In fata acestei situatii Mihnea se turci, devenind Mohamed-Beg si primi un sangiacat de granita la Nicopol. Pe de alta parte odata cu disparitia sultanului Soliman Magnificul (1566), Imperiul Otoman a cunoscut o perioada de decadere, la care a contribuit in mare parte atitudinea unui sir de sultani incapabili si de mari viziri mediocri. Luxul din seraiul sultanal necesita sume tot mai mari de bani, sume care se obtineau in urma jefuirii provinciilor aflate sub autoritatea Imperiului Otoman. Cauza slabirii si injosirii Imperiului Otoman consta in decaderea desavarsita a sultanului Murad al III-lea.

N.Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul,vol.I, Chisinau, 1992, p. 41.

N.Iorga,op.cit.,p. 44.

Istoria romanilor, vol.IV,Bucuresti, 2001, p. 593.

Epileptic, fricos de oameni, diform, cu capul mare peste un corp scurt si ingrosat de batranete si de boli, afemeiat, il supara sunetul unei trambite, tropotul unui cal de razboi, tinut pe loc de o trandavie bolnava in seraiul sau nemarginit care ocrotea peste 10.000 de oameni in “zidurile sfinte”, el n-avea decat patima femeilor, a piticilor, a caraghiosilor dar mai ales patima stapanitoare a aurului . Orice urma de stabilitate disparuse, nevoia de bani pentru nebunul din serai era mai puternica decat constiinta intereselor mari ale statului. Erau numiti in acelasi timp doi titulari in urma sumelor de bani platite, alergau in acelasi timp aproape dupa aceiasi provincie, data unuia si imediat dupa aceea data altuia.

Incetarea razboaielor de cucerire a determinat decaderea militara a Imperiului Otoman datorita unor tensiuni interne. Guvernarea provinciilor aflate sub tutela Imperiului Otoman era obtinuta de catre cei care ofereau cele mai mari sume de bani.Domnii Tarii Romanesti perzandu-si din atributiile de suveranitate au devenit uneori simplii ispravnici ai sultanului, schimbati pe tron dupa bunul plac al acestuia in schimbul unor mari sume de bani

Astfel pentru domnia Moldovei, Iancu Sasul (fiul lui Petru Rares) dadea in anul 1579, pe langa haraci, suma de 120.000 galbeni in timp ce Petru Cercel cumpara tronul Tarii Romanesti cu suma de 1.160.000 de galbeni. De asemenea, Petru Schiopul, ca sa-si pastreze domnia in Moldova, trimitea in 1589, un plocon in valoare de 200.000 galbeni sultanului si 60.000 galbeni marelui vizir. Domnitorii romani imprumutau aceste sume de bani de la bancherii din Imperiul Otoman care-si trimiteau oamenii pe langa domnii care le erau datori pentru a-si recupera capitalul investit cu tot cu dobanda. In fata acestei situatii domnitorii romani imputerniceau pe camatari sa stranga darile, jefuind tara impreuna cu domnul.

Birul nu se mai platea o data pe an, ci o data pe luna,, birarii si dijmarii alergau calari si cu carutele, in lungul si latul judetelor pentru a strange pana la 400.000 de galbeni.

_____ _______ ______ _____________

N.Iorga,op.cit.,p.42.

Istoria romanilor, vol.IV,Bucuresti, 2001, p. 593.

Ca urmare creste numarul fugarilor in provinciile vecine, iar cei ramasi trebuie sa plateasca si pentru cei fugiti. Prin adaugarea de noi obligatii in produse si in bani la vechile dari a fost inrautatita si mai mult situatia taranimii din cele doua tari romane.Sub forma de camatari sau negustori, reprezentanti ai intereselor otomane, de origine etnica diversa, au inceput sa se stabileasca in numar mare in Principatele Romane. Ba mai mult chiar turcii prada casele romanilor, rapesc copii, necinstesc femeile intr-un cuvant se poarta salbatic6.

De la disparitia sultanilor cu mana de fier, interesele unuia sau altuia primau in fata intereselor statului, ies la rampa, rascoale ale spahiilor sii ienicerilor care preferau solda pe timp de pace in pofida unor avantaje mai mari rezultate de pe urma participarii la luptele din Persia. Pe de alta parte guvernatorii de provincie pradau pentru dansii in loc sa adune pentru haznaua statului. Profitand de aceasta stare de lucruri din Imperiul Otoman, provinciile aflate sub stapanirea turca manifestau tot mai multe tendinte de eliberare.

Situatia grea creata in Tarile Romane de Imperiul Otoman a dus la izbucnirea in a II-a jumatate a secolului al XVI-lea, a unor miscari sociale, care, au avut un caracter mai larg, social-politic transformandu-se in adevarate razboaie conduse de domnitori de seama asa cum au fost Ioan Voda cel Cumplit si Mihai Viteazul.Puternica dependenta a Tarilor Romane fata de Poarta si problemele din cadrul Imperiului Otoman explica ramanerea in urma a Tarilor Romane din punct de vedere al dezvoltarii socio-economice fata de statele situate in vestul Europei. Pe plan economic, agricultura ramanea ca si in secolele trecute, ramura de baza a economiei Tarii Romanesti .Numarul mare de documente care s-au pastrat din aceasta perioada vorbesc de desteleniri, ceea ce presupune cresterea suprafetelor cultivate. De asemenea, viticultura, pomicultura, albinaritul si mai ales pescuitul continua sa joace un loc important in economia tarilor romane.

N.Iorga,op.cit.,p.50.

I.Ionascu, V.Atanasiu, Mihai Viteazul, Bucuresti, 1975, p. 25.

I.Ionascu, V.Atanasiu,op.cit., p.25.

Cresterea vitelor a carei importanta pe plan economic era de prim ordin inregistreaza in a II-a parte a veacului al XVI-lea regrese, datorita exploatarii intense la care sunt supuse sistematic tarile de catre Imperiul Otoman. Cu toate ca documentele atesta 21 de orase pentru perioada 1550-1600, un numar deloc neglijabil, ele nu cunosc o dezvoltare uniforma. Ba mai mult chiar decat unele asezari romanesti precum: Ploiesti, Focsani, Caracal, Galati, se transforma din localitati sate in orase, datorita asezarii lor pe drumuri comerciale care duceau spre Imperiul Otoman. Resedintele domnesti de la Bucuresti si Targoviste se dezvolta, dar in plin regres sunt localitati ca : Targoviste, Curtea de Arges, Orasul de Floci, Slatina, Craiova etc.

Monopolul turcesc nu permite o dezvoltare normala nici a comertului , nu se inregistreaza progrese sociale care sa solicite o crestere deosebita a mestesugurilor, asa cum se intampla in Europa de Vest. In ciuda faptului ca se pastreaza legaturi comerciale cu Polonia, cu Imperiul Habsburgic iar cu Venetia si in special cu Transilvania, ponderea lor in viata economica a Tarilor Romane este intr-o continua scadere. Comertul Tarii Romanesti este controlat din ce in ce mai mult de Imperiul Otoman, iar locul negustorilor romani este luat de catre negustori de origine straina, in special levantini.

Tara Romaneasca era in vremea aceea un stat de tip feudal, cu forme organizatorico-administrative suficient cenzurate si cu numeroase aspecte specifice romanesti. Teritoriul era impartit in judete , la conducerea fiecarui judet se afla un reprezentant domnesc, numit parcalab. Resedinta acestuia se afla in orasul sau targul cel mai important al judetului. Conducerea oraselor se realiza de catre domnie, prin intermediul judetului ajutat de 12 pargari , care in sens modern ar constitui consiliul comunal.

V.Atanasiu, Campanii, Bucuresti, 1972, p. 50.

I.Ionascu, V.Atanasiu,op.cit., p. 20.

Ibidem, p. 21.

Chiar daca orasele si targurile erau expresia unei economii mai dezvoltate, satul a ramas in continuare, in timpul lui Mihai, forma tipica de asezari a poporului roman. Acestea erau de doua feluri: sate, proprietate a domnului (domnesti), a boierilor (boieresti) sau a manastirilor (manastiresti) si sate libere (de mosneni), formate din coproprietari. In vremea aceea nu existau sosele pietruite. Legatura dintre diferite orase si targuri mai importante se facea prin simple drumuri de pamant sau sleauri, cel mai adesea pline de praf sau desfundate de ploi. Drumurile cele mai importante erau acelea care legau diverse centre comerciale sau administrative. Ele urmau, de obicei, vaile diferitelor cursuri de apa. Un serviciu de posta, nu era organizat pentru transmiterea diferitelor stiri , administrratia folosea dacari sau cureri domnesti. In a II-a parte a secolului al XVI-lea, domnia a organizat un corp de curieri care sa asigure legatura cu Poarta Otomana. Acestia au fost cunoscuti sub denumirea de “calarasi ,de Tarigrad”.



La anumite centre importante din interior, ca si la iesirea din tara a drumurilor, erau organizate puncte vamale unde produsele se taxau conform normelor stabilite prin legi sau tratate. Aceste taxe nu erau ridicate, ele reprezentau circa 3% din valoarea marfii, si se plateau de obicei in bani.

Domnitorul conducea tara, hotararile importante erau luate dupa consultarea “Sfatului Tarii” sau a “Divanului”. Domnul era si seful direct al armatei si al justitiei si era ajutat de un numar important de dregatori. Declararea razboiului, incheierea pacii, ca si a diferitelor tratate comerciale se puteau face numai cu aprobarea “SfatuluiTarii”. Divanul era considerat si ca instanta suprema de judecata pentru anumite pricini mai importante. In calitatea sa de comandant suprem al armatei, domnul putea fi inlocuit in lipsa de marele ban, iar uneori si de un alt dregator, dar desemnat in prealabil numai de domnitor.Veniturile proveneau din: bir, amenzi (gloabe), vami, dijme si ocne. La acestea se adaugau si cele care proveneau de la proprietatile unor boieri trecute in patrimoniul domnesc datorita inaltei tradari sau “hicleniei”, neachitarii darilor si desherentei

Ibidem, p. 22.

Ibidem.

Aceste venituri erau, in general, comparabile cu cheltuielile care constau din plata tributului, inzestrarea armatei, intretinerea cetatenilor si a curtii domnesti, construirea si inzestrarea bisercilor, darurile pentru boieri si pentru ostasi ce se distingeau in lupte. Palatul domnesc se afla in capitala tarii si reprezenta centrul activitatii politice a statului.

In economia tarii, ca si in tranzactiile ce se incheiau se utiliza diferite monede. Documentele interne si externe dovedesc faptul ca majoritatea tranzactiilor se faceau in aspri (moneda turceasca), chiar daca sumele erau exprimate in monede de aur (ducati) sau in monede mari de argint (taleri). Aceasta ultima moneda “era un mic banut de argint”, care la acea vreme trebuia sa fie in numar de 50 ca sa faca un galben. Spre sfarsitul veacului al XVI-lea, asprii au inceput a se deprecia, ajungand la o valoare apropiata de a dinarilor unguresti. In acea vreme pe teritoriul Tarii Romanesti circulau multe monede straine. Dintre acestea semnalam: paraua, o moneda mica de argint, cu valoarea de 3 aspri, potronici, monede de argint, de provenienta poloneza, talerii olandezi, care se mai numeau si lei (datorita leului infatisat pe revers), care au constituit modelul pentru moneda noastra nationala. Un leu valora 40 de parale . Dintre monedele de aur amintim: galbenii unguresti si ducatii venetieni (zloti tataresti). Piesele cele mai mici se numeau bani.Sumele mari erau socotite in pungi a cate 500 de taleri si nu in piese de argint sau de aur.

Domnitorul era si seful justitiei. Sentintele privind confiscarea si cele care impuneau pedeapsa capitala erau de competenta exclusiva a domnului si se judecau numai in Divan. Judecarea tuturor pricinilor se facea conform normelor pevazute in nomocanoane si dreptul consuetudinar

O serie de practici judiciare aduc ceva din nota de coloratura arhaica a acelor timpuri pentru a delimita locul necesar unei prisaci, obiceiul spunea: “cat poate sa arunce un om cu maciuca in toate partile”, iar pentru a delimita un hotar pentru care nu mai existau alte dovezi se recurgea la juramantul cu traisti de pamant pe umeri.

Ibidem, p. 23.

Nomocanoanele constituiau dreptul scris.

Dreptul consuetudinar facea referire la dreptul scris.

Orice hotarare se aducea la cunostinta impricinatilor pe baza unei sentinte. Cele mai des intanlite pedepse erau amenzile sau gloatele. Pedepsele date pe nedrept au capatat denumirea de napasta care au ramas in vocabularul roman cu semnificatia corespunzatoare. Daca spre exemplu, corpul unei vcitime era aruncat de faptas in teriorul unui alt sat, locuitorii acelui sat erau considerati vinovati si obligati a plati “napasta” (dusegubina).

De activitatea juridica a tarii a ramas legat si numele lui Mihai prin cunoscutul “asezamant pentru manastiri” dat in anul 1596 la 13 aprilie in Targoviste, reprezentand unul din cele mai vechi documente ale dreptului romanesc. Acest document cuprinde acele norme care urmareau sa asigure paza diferitelor bunuri ce apartineau manastirilor, ca si reglementarea drepturilor si obligatiilor ce reveneau personalului acestora.

Spre sfarsitul secolului al XVI-lea asistam la aservirea in masa a satelor libere, Mihai Viteazul insusi acaparand in aceasta vreme un domeniu imens. Mihai detinea o importanta avere: un domeniu ce numara 129 de sate si 20 de parti de sate, printre cele mai mari din vremea sa

In a II-a parte a veacului al XVI-lea, Imperiul Otoman ajunsese la apogeul extinderilor sale teritoriale.Ca urmare a numeroase razboaie de jaf si cotropire, granitele imperiale se intindeau pe 3 continente: din Caucaz la Buda pe Dunarea mijlocie si de la Dunarea de jos in nordul Africii pana la frontiera Marocului19.

Politica expansionista a turcilor a fost pusa in practica de faramitarea feudala si certurile religioase din interiorul unor popoare balcanice dar si de neintelegerile care s-au ivit intre principalele state europene.Austria era singura putere europeana care tindea spre relizarea unei coalitii antiotomane.Ideea unei aliante antiotomane era sprijinita de tarile romane, care doreau sa scape de jugul otoman si sa-si redobandeasca independenta.

I.Ionascu, V.Atanasiu,op.cit., p. 24.

A.Pascu, B.Teodorescu,M.Manea, Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pana la revolutia din

1821, Bucuresti, 1994, p. 303.

Gh.Romanescu, Marile batalii ale romanilor, Bucuresti,1982, p.111.

Pe de alta parte, regatul Poloniei (asa cum reiese dintr-o scrisoare datand din 18 mai 1595 a regelui Sigismund al III-lea) isi manifesta tendinta de a ocupa tarile romane pentru a avea un teritoriu tampon si o baza de aprovizionare in lupta impotriva invaziei otomane . In Tara Romaneasca autonomia interna era incalcata tot mai des de functionarii Imperiului Otoman care se amestecau direct in administratia tarii, impuneau masuri organizatorice, dadeau frau liber la tot felul de abuzuri.

Dominatia otomana afecta in primul rand nivelul de trai al maselor largi, populare dar in acelasi timp lovea si in interesele claselor si paturilor sociale privilegiate, fapt care a dus la ridicarea unei bune parti a boierimii impotriva domnitorului si divanurilor turcofile.Un exemplu in aceasta directie l-a constituit si complotul organizat impotriva lui Alexandru cel Rau care permisese amestecul dregatorilor turci si greci in administratia tarii.Evenimente asemanatoare se petreceau si in celelalte doua tari romane.

Imperiul Otoman angajat in razboi cu Imperiul Habsburgic avea nevoie de liniste in tarile subjugate si mai ales in Tarile Romane, unde o ridicare in masa impotriva turcilor l-ar fi nemultumit pe sultan deoarece era nevoit in acest caz sa mobilizeze in aceasta zona importanta efective militare iar pe de alta parte ar fi lipsit imperiul de o importanta baza de aprovizionare.Asa se explica de fapt si satisfactia pe care a dat-o boierimii muntene razvratite, numind domnitor pe Mihai Viteazul (1593 – 1601)21.

Noul voievod si-a propus ca tel al politicii sale ingradirea treptata a influentei otomane si obtinerea in cele din urma a independentei Tarii Romanesti

Mihai Viteazul s-a nascut la anul 1557 sau 1558 in Cetatea de Floci pe malul Dunarii, in urma unei legaturi nelegitime dintre Patascanu cel Bun Voievod (martie 1554 – 26 decembrie 1557) si Teodora, o frumoasa femeie din partile Epirului, care se ocupa cu negustoria in cetatea de la gura Ialomitei (Cetatea de Floci) loc cu renume pentru vanzarea lanii.

Gh.Romanescu,op.cit.,p.111.

Ibidem, p.112.

Ibidem

La randul lui Mihai a fost casatorit cu Stanca din Izvorani de la care a avut doi copii pe Nicolae Patrascu si pe Florica si a avut o legatura nelegitima cu Tudora din Targsor de la care a avut-o pe Marula.La inceput Mihai Viteazul a ocupat dregatoria de “ban de Mehedinti”, a ajuns apoi “mare stolnic”, “mare postelnic”, “mare aga” ajungand sa indeplineasca cea mai mare dregatorie a tarii dupa domnie “marea banie a Craiovei”23.

Mihai era cunoscut tuturor, atat prin rangul parintelui si privilegiul nasterii dar si prin frumusetea armonioasa a trupului si prin statura lui mandra.Marele voievod iesea in evidenta prin marea sa evlavie catre Dumnezeu, prin iubirea de tara, prin omenie fata de cei mai mici ca el si fata de toti prin dreptate, adevar, statornicie, marinimie etc.



A mostenit o avere importanta prin casatoria cu doamna Stanca, nepoata marelui ban Dobromir.Pentru a accede la tron, a fost considerat oficial ca fiu nelegitim al lui Patrascu Voda cel Bun si al Tudorei presupusa dupa unii autori a fi din neamul Cantacuzinilor sora lui Iane Banul si al lui Andronic, mare vistier.

Implicarea lui Mihai Viteazul intr-o lume de afaceri negustoresti, sederea lui mai multi ani in capitala Imperiului Otoman, i-au dat ocazia sa calatoreasca mai mult, sa invete limbile turca si greaca, sa se informeze asupra randuielilor din lumea turca, sa fie la curent cu mersul evenimentelor internationale si sa-si creeze intinse relatii mai ales in mediul levantin.

Banuit de Alexandru cel Rau (1592-1593) ca vrea sa ajunga domn, Mihai Viteazul a trecut prin momente grele, dar prin puterea banilor a reusit sa obtina bunavointa dregatorilor turci si cu ajutorul rudelor sale rezidente, la Istanbul a obtinut scaunul domnesc.Mihai Viteazul a ocupat tronul Tarii Romanesti in toamna anului 1593 cand potrivit Letopisetului Cantacuzinesc “incepusera turcii a cuprinde Tara Romanesca si a-si face locasuri si meceturi…si pretutindenea era vaiet si suspin rau turcilor”.Odata ajuns la carma tarii, Mihai Viteazul a cautat sa intretina legaturi cu voievozii Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducatorii miscarii de eliberare a poparelor din Balcani.

Istoria romanilor, vol.IV,Bucuresti, 2001, p. 597.

De asemenea, Mihai Viteazul a optat pentru infaptuirea “planului dacic” in defavoarea celui balcanic, care i-ar fi facut traditie bizantina. Planul politic al lui Mihai Viteazul viza eliberarea tarii, inlaturarea dominatiei otomane.Scopul lui Mihai consta in transformarea tarii sale in scut de aparare a intregii crestinatati.Mihai Viteazul a luat masuri pe plan intern de natura sa consolideze institutia domniei, a lovit in boierimea anarhica, a reorganizat oastea, facand sa creasca efectivele unitatilor de mercenari – osteni instruiti, dotati cu arme performante.

Marele voievod a facut din informatie o constanta in activitatea lui politico – militara, si-a organizat un aparat diplomatic la nivelul cerintelor artei diplomatice a vremii.O parte din statele europene s-au grupat in “Liga Sfanta” la initiativa papei Clement al VIII-lea.Scopul acestei aliante era paralizarea sistemului ofensiv otoman si sprijinirea luptei de eliberare nationala a popoarelor crestine, vasale Imperiului Otoman.Domnitorul roman a aderat la “Liga Sfanta” si a luat masuri de desprindere a Tarii Romanesti din sistemul politico – economic otoman.

La sfarsitul secolului al XVI-lea, pe esichierul politic romanesc a aparut o personalitate de exceptie.Este vorba de Mihai Viteazul despre care o publicatie din Roma scria: Daca a fost vreodata un principe in lume demn de glorie pentru actiuni eroice acesta e signor Mihai, principele Valahiei.Pe de alta parte, Henric al IV-lea, regele Frantei, spunea: “se zice ca romanul e foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu izbanzile”.Deoarece nu era de accord cu pretentiile din ce in ce mai mari ale Imperiului Otoman, Mihai Viteazul a rupt legaturile cu Imperiul Otoman, iar la 13 noiembrie 1594, creditorii si negustorii otomani prezenti in Tara Romaneasca au fost lichidati25.Uciderea creditorilor si negustorilor turci era de fapt o adevarata declaratie de razboi.Ea a fost apoi urmata de actiuni energice, menite sa distruga punctele de rezistenta otomane mai intai din stanga apoi din dreapta Dunarii culminand cu stralucita victorie de la Calugareni din data de 13/23 august 1595

Planul Dacic insemna reunirea sub o singura si energica autoritate a tuturor romanilor.

Istoria romanilor, vol.IV,Bucuresti, 2001, p.600.

Ibidem

Daca in prima parte a secolului al XVI-lea, sistemul militar a avut caracteristicile specifice secolului al XV-lea, in a doua parte a secolului al XVI-lea, au inceput sa se produca mutatii, odata cu modificarea statutului politic al Tarilor Romane determinat de intrarea lor sub suzeranitatea otomana (Tara Romaneasca-1529, Moldova-1538, Transilvania-1541).

Luptele lui Mihai Viteazul sunt conditionate de noul sistem militar din tarile noastre.In cadrul noului sistem militar taranimea este aproape uitata cu totul. Oastea lui Mihai Viteazul se baza pe o parte restransa dintre boieri-“curtenii” (care in Tara Romaneasca se numeau “rosii” dupa culoarea postavului ce li se da la Pasti si la Craciun), pe garda domneasca iar in razboaiele mai grele pe cele doua feluri de mercenari- cazaci si haiduci, pe trupele polone ale palatinatelor Rusiei si Podoliei si pe trabanti, pe puscasii negri din Transilvania .Oastea cea mica, devine din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, elementul de baza in cadrul sistemului militar.In componenta “oastei celei mici” intrau: curtenii feudalilor si domnitorilor, slujitorii statului feudal (calarasii si dorobantii), mercenarii (unguri, polonezi, cazaci, secui), haiducii (albanezi, sarbi, bulgari-din populatia refugiata de pe teritoriile cucerite de catre turci).

Pe de alta parte ”oastea cea mare” desi folosita in confruntarile militare de unii voievozi din Moldova si Tara Romaneasca a fost elementul la care s-a apelat din ce in ce mai putin.Slabirea institutiei domniei si cresterea puterii boierilor (nobililor) a avut drept rezultat printre altele, aservirea majoritatii taranilor liberi, cei care au constituit anterior elementul de baza al oastei mari .”Oastea frumoasa a lui Mihai Viteazul” incepe sa decada,este vorba aici de corpul de oaste al curtenilor cunoscut si sub numele de “rosii” sau “rosii alesi”.Nevoia lui Mihai de a intari autoritatea centrala a impus infiintarea unui corp de auxiliari ai domniei, “corpul slujitorilor”, creat de voievod insusi. Acest corp era alcatuit din calarasi-ostasi calari proveniti din tarani liberi, scutiti de obligatii fiscale in schimbul serviciului prestat fata de domn.

N.Iorga, Istoria armatei romanesti, Bucuresti, 1970, p. 199.

N.Iorga,op.cit.,p.200.

Efectivele calarasilor se ridicau la 8.000 de ostasi iar cele ale dorobantilor (ostasi pedestri care faceau parte integranta din corpul slujitorilor) erau cifrate la numai 6.000 .Oastea de tara ocupa in vremea lui Mihai Voda un loc important in prima parte a domniei acestuia. Dupa unele surse ar fi avut pana la 23.000 de osteni.

Dezvoltarea cantitativa si calitativa a armamentului de foc, intrarea acestuia in dotarea ostilor romane intr-un numar din ce in ce mai mare a avut drept rezultat cresterea efectivelor de mercenari, bine pregatiti in intrebuintarea acestor mijloace de lupta moderne.De pilda in secolele Renasterii, toate tarile dar si orasele mari s-au folosit de mercenari fiind angajate in lupta lor contra dominatiei locale feudale sau ecleziastice. In Franta si Burgundia, 15% din efective erau alcatuite din mercenari (mai ales englezi si flamanzi).

Mercenarii se defineau nu prin plata unei solde primite ci prin dimensiunile untatilor carora le apartineau (de obicei intre 600 si 4.000 de oameni) si prin dependenta lor nu de o autoritate politica , ci de un antreprenor care incheiase un contract cu guvernul.In acea vreme, mercenarii isi faceau o meserie din participarea la campaniile militare.Tara Romaneasca si Moldova dispuneau de mai multe categorii de lefegii si anume: catanele (osteni veniti din Transilvania), cazacii (indeosebi cunoscuti in timpul lui Mihai Viteazul), seimenii, leventii (veniti din Moldova in Muntenia), draganii sau nemtii

”Corpul mercenarilor” reprezenta al II-lea corp principal de oaste, dotat cu arme performante si avand un rol esential pe campul de lupta.Pe langa lefegii proveniti din statele vecine sud-dunarene si Polonia, existau in randurile ostilor si lefegii de origine romana, exemplu in acest sens constituindu-l cazul dorobantilor din oastea marelui voievod Mihai.Totusi din punct de vedere al remuneratiei dar si a fidelitatii fata de domnul in slujba caruia activau, lefegii localnici erau preferati de domni in dauna celor straini care solicitau o leafa mai mare

V.I.Mocanu, Istoria armatei romane, Bucuresti, 2004, p. 254.

Istoria militara a poporului roman, vol.III, Bucuresti, 1987, p. 46.

Ibidem,p. 48.

In ceea ce priveste genurile de arme din oastea lu Mihai intanlim: infanteria, cavaleria si artileria cu o pondere tot mai mare. Unitatea militara de baza era ”steagul” care numara in jur de 100 de luptatori, condus de un hotnog sau iuzbasa . Mai multe steaguri formau o ceata comandata de un vataf. Ca unitati militare superioare erau “capitaniile” sau palcurile constituite pe judete conduse de capitanul de judet.Armamentul din dotare era impartit in doua categorii:

1-armamentul utilizat in lupta corp la corp, alcatuit din: sulita, lance, sabia dreapta sau inconvoiata, coasa, securea, maciuca, toporul etc.;

2-armamentul destinat luptei la distanta: arcul cu sageti, arbaleta, armele de foc portative si tunurile artileriei.

Mijlocele de protectie utilizate in lupte constau in: coifuri, armuri in numar redus, camasi de zale, camasi de in umplute cu bumbac purtate de masa ostirii, scuturi de dimensiuni mici.Ca fortificatii permanente existau cetatile, manastirile intarite, curtile boieresti imprejmuite cu ziduri-cula , acest gen de fortificatii pierzand din importanta in folosul celor de campanie. Mihai Viteazul va folosi pe campul de lupta intre 16.000-45.000 de luptatori, in timp ce Moldova si Ardealul utilizau in batalii cate 10.000 de ostasi.

Interesant este de mentionat cateva aspecte legate de progresele facute de artierie in acest secol al XVI-lea. In Tarile Romane, primele guri de foc au fost intrebuintate la finele secolului al XIV-lea, construirea sau achizitionarea acestora fiind strans legate de evolutia politico-militara a statelor feudale romanesti, de organizarea si structura ostilor acestora.

Se pare ca primul voievod roman care a folosit bombarde (tunuri), pentru apararea cetatilor a fost Mircea cel Batran (1386-1418).Odata cu secolul al XVI –lea , a inceput o noua etapa a luptei Tarilor Romane impotriva dominatiei otomane, artileria acestora cunoscand in acest veac o evolutie fara precedent atat din punct de vedere calitativ cat si numeric.



V.I.Mocanu,op.cit.,p. 255.

Ibidem,p.256.

In acest secol a aparut distinctia clara intre artileria de camp (usoara) si artileria grea (de asediu).Centre importante in care se fabricau in mod curent tunuri si munitie de artilerie se aflau in Transilvania, in orase precum: Brasovul, Sibiul, Bistrita, Alba Iulia, Sighisoara.

In Sibiu au fost scrise de catre Conrad Hass directorul arsenalului militar , primele tratate de pirotehnie si tot aici au foszt realizate primele prototipuri ale artileriei reactive . In Tara Romaneasca, ostile au fost inzestrate cu tunuri mai inferioare din punct de vedere al calitatii dar si al numarului fata de cele din Moldova, din aceeasi perioada (secolul al XVI-lea). Abia in timpul lui Mihai Viteazul (1593-1601), artileria cunoaste o intensa dezvoltare in Tara Romaneasca.

Intre anii 1595-1599, parcul de artilerie a lui Mihai Viteazul a crescut de la 12 la 80 de tunuri de diverse calibre.Acest lucru se explica atat prin intelegerea de catre autorul primei uniri a Tarilor Romane a necesitatii artileriei pe campul de lupta cat si prin faptul ca in urma campaniei din anul 1595, al carei episod eroic a fost Calugarenii, Mihai Viteazul a capturat de la turci cateva zeci de tunuri. Dupa intrarea victorioasa in Alba Iulia, documentele vremii atesta intentia lui Mihai Viteazul de a organiza cateva arsenale in cetatile Transilvaniei, dupa modelul celui existent la Alba Iulia.

Prin comparatie cu perioada precedenta, artileria s-a dezvoltat si diversificat tot mai mult ca gen de arma de importanta deosebita pe campul de lupta.Pe plan general european in secolul XVI, se inregistreaza numeroase cautari in directia stabilirii unei proportii corespunzatoare exigentelor campului de lupta intre artilerie si celelalte genuri de arma.

Potrivit unor evaluari facute de reputati specialisti din aceasta perioada, se apreciaza ca in functie de intregul efectiv (infanterie si cavalerie),o piesa de artilerie (un tun) revenea la 500-1000 de osteni (proportia ideala fiind de un tun la 500 militari)35.

V.Stanculescu, C.Ucrain, Istoria artileriei romane in date, Bucuresti,1988, p. 13.

Istoria militara a poporului roman,vol.III, Bucuresti, 1987, p.58.

Plecand de la aceste standarde continentale in structurarea ostirilor se observa ca in armatele romane ponderea artileriei era corespunzatoare.Astfel in campania din Transilvania, Mihai Viteazul a asigurat un tun la 750 militari, in timp ce in batalia de langa lacul Cahul (1574), proportia in oastea lui Ion Voda cel Viteaz era de o gura de foc la 250 de osteni.

In cadrul dispozitivului de lupta tunurile erau dispuse, de regula in fata frontului (grupate in unul sau mai multe locuri) sau in intervalele dintre unitatile compacte de cavalerie ori de infanterie.In coloanele de mars piesele de artilerie se aflau totdeauna in compunerea grosului acesteia, intercalate cu unitatile de infanterie

Tinand cont de toate aceste progrese facute in timpul domniei lui Mihai, popoarele din sudul Dunarii au vazut in voievodul muntean pe eliberatorul lor.De aceea au intrat in legaturi stranse cu domnitorul Tarii Romanesti. O multime de sarbi, greci si bulgari au intrat in slujba voievodului roman si au savarsit adevarate fapte de vitejie alaturi de romani in luptele purtate de acestia, in special cu otomanii.

Sarbul Baba Novac si grecul Banu Manta au intrat in istorie prin vitejie, eroismul si jertfa lor . In acest sens interesanta este scrisoarea mitropolitului de Tarnovo, Dionisie Ralli, datata din 12 martie 1597, trimisa din Armelin (un sat aflat in apropierea orasului Nicopole) :

„Deoarece Maria Ta ne-ai poruncit noua, crestinilor de dincoace de Dunare, ca sa fim gata pentru ca, indeobste, venind Maria Ta, sa batem pe pagani, vazand eu atunci scrisoarea Mariei Tale, indata am pus in picioare pe crestini, am       cheltuit 1.000 de galbeni pe arme si pe alte instrumente, fiindca au fost neanarmati, pe langa aceia, le-am impartit 260 de calbe de grau, si asa te-au asteptat pe Maria Ta. Daca n-as fi facut acestea,cum ar fi pus pe picioare pe crestini

Ibidem,p.58.

Romania Documente straine despre romani, Bucuresti, 1992, p. 75.

Ibidem,p.74.

La 11 iunie 1598 din Targoviste, Eric Lasota trimitea un raport catre imparatul Austriei, Rudolf al II-lea in care elogia calitatile militare ale lui Mihai dar prin care il instiinta pe imparat de rugamintea voievodului muntean de a-i mai fi platita solda pentru inca 5.000 de oameni, calareti si pedestrasi sau sa binevoiasca sa-i trimita soldati

Mergand pe aceasta linie Mihai Viteazul intreprinde o campanie militara de anvergura la sud de Dunare in perioada 10 septembrie 1598-15 noiembrie 1598, perioada in care ii invinge pe turci in bataliile de la Nicopole, Vidin si Cladova.Aceasta actiune a fost intreprinsa pentru a usura situatia trupelor arhiducelui Maximilian care aparau din greu cetatea Oradei supusa unui greu asediu de catre turci.Ba mai mult chiar Mihai trimite in ajutorul asediatilor pe Aga Leca in fruntea unui detasament de 1.500 de luptatori.

Campania militara declansata de Mihai la sud de Dunare s-a dovedit a fi de mare ajutor pentru salvarea cetatii Oradea, al carei asediu a fost ridicat la 23 octombrie 1598, dupa o luna de asalturi ramase fara succes Domnitorul roman ramanea credincios cauzei crestinatatii victoriile castigate pe campul de batalie si abilitatea politica de care dadea dovada Mihai Viteazul in semnarea tratatelor, anunta infaptuirea marelui ideal al romanilor si anume unirea celor trei Tari Romane sub o singura conducere.

Ibidem,p.76.

V.Atanasiu, Campanii,Bucuresti, 1972, p.198.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 906
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site