CATEGORII DOCUMENTE |
Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
Ultima perioada a domniei lui Stefan cel Mare - apogeul echilibrului în politica externa
De la început trebuie sa spunem ca ultima faza a politicii externe a
lui Stefan cel Mare, cea care ne intereseaza în capitolul de fata, a fost,
dupa opinia noastra, si cea mai complexa, în care personalitatea politica
si militara a marelui voievod, ajunsa la deplina maturitate, la apogeu, a
stralucit cel mai mult. Aceasta ultima faza, caracterizata de istoriografia
noastra ca fiind aceea a confruntarii cu Polonia, credem ca este mult mai
complicata si determinata si de alti factori la fel de importanti care, în
esenta, izvorau din obiectivul principal al întregii politici externe a lui
Stefan, acela al luptei antiotomane si al mentinerii echilibrului de putere
între statele vecine Moldovei.
Stefan cel Mare, în lunga sa domnie, a trebuit sa faca fata pe plan
extern, asa cum am aratat, unei situatii deosebite si periculoase generata
de vecinatatea cu trei mari puteri ale vremii, Imperiul otoman, Polonia si
Ungaria, toate urmarind sa-si extinda influenta si dominatia asupra
Moldovei. Dintre acestea, cea care ameninta în cel mai înalt grad
neatârnarea si chiar fiinta statala a tarii era Imperiul otoman, lucru de care
domnul Moldovei a fost constient tot timpul. Poarta, în timpul domniilor
lui Mehmet II si Baiazid II, a reusit sa transforme Marea Neagra într-un
adevarat lac închis turcesc, si-a impus controlul asupra Dunarii de Jos, ca
prelungire economica, politica si militara a Marii Negre, a încercat, în
mai multe rânduri, sa patrunda spre Europa Centrala, a întreprins doua
expeditii sultanale de mare anvergura împotriva Tarii Românesti (1462)
si Moldovei (1476), într-un cuvânt, se afla într-o perioada de viguroasa
expansiune militara, ceea ce nu era cazul celorlalte puteri cu care se
învecina Moldova.
În privinta Poloniei, începând de pe la mijlocul veacului XV, ea îsi
deplaseaza, dupa cum am spus si cu alte ocazii, centrul de greutate al
politicii sale externe din zona Marii Negre, în cea a Marii Baltice, este
confruntata de conflictele cu ordinul teuton si, ceva mai târziu, de acelea
cu marele cnezat al Moscovei, preferând de aceea sa mentina o atitudine
de neutralitate si bunavointa fata de Imperiul otoman.
În acelasi timp, Ungaria, amenintata mult mai direct de catre turci,
si-a îndreptat în principal atentia, în timpul domniei lui Matia Corvin,
catre problemele Europei Centrale, iar mai târziu slabirea puterii centrale
si anarhia feudala tot mai pronuntata au facut-o sa fie incapabila de a mai
trece la actiuni ofensive de amploare, limitându-se numai la apararea
propriului teritoriu. În final însa si acest lucru a devenit imposibil de
realizat, statul feudal maghiar prabusindu-se definitiv odata cu dezastrul
de la Mohács (29 august 1526).
Astfel, din momentul declansarii pe fata a luptei antiotomane,
raporturile Moldovei cu Ungaria si Polonia au evoluat si s-au modificat
în functie de atitudinea pe care aceste doua puteri au adoptat-o, într-un
moment sau altul, fata de Poarta, precum si în functie de rivalitatea dintre
ele în privinta pretentiilor de suzeranitate asupra tarii românesti de la
rasarit de Carpati.
Schimbarea politicii externe a Moldovei dupa 1470 a provocat o
îndepartare progresiva de Polonia si a creat chiar o stare de tensiune
grava între cele doua tari, tensiune ce a atins punctul culminant în 1478.
În acelasi timp are loc o apropiere între Moldova si Ungaria, consfintita
de tratatul din 1475, adevarata alianta antiotomana, încheiata practic, în
conditii de egalitate a celor doua parti. Dar alianta cu Ungaria s-a dovedit
ineficace, mai ales în 1484, când Moldova a fost atacata de turci prin
surprindere si a pierdut cele mai importante cetati din sud, Chilia si
Cetatea Alba, ceea ce l-a obligat pe Stefan sa caute din nou sprijin la
regele polon Cazimir IV si, calcându-si pe mândrie, sa accepte chiar
depunerea personala a juramântului de vasalitate, la Colomea, la 15
septembrie 1485.
Din pacate însa nici Polonia nu putea si nici nu dorea sa ofere în
împrejurarile de atunci un ajutor eficace pentru recuperarea celor doua
cetati. Pacea din 1489 dintre poloni si turci l-a obligat iarasi pe Stefan cel
Mare sa se apropie de Ungaria, interesata, totusi, în mod real de lupta
antiotomana, în ciuda potentialului ei militar tot mai redus. Dar
apropierea Moldovei de Ungaria însemna, la fel ca si în 1475, o
distantare de axa Polonia - Imperiul otoman, putea duce la o ciocnire cu
Polonia datorita anularii închinarii vasalice de la Colomea si prelungea
starea conflictuala cu Poarta, în ciuda tratatului încheiat de Stefan cu
aceasta în 1486.
Constatam prin urmare ca, în ultima instanta, problema pericolului
otoman si cea a recuperarii celor doua cetati, care aveau o pondere foarte
importanta tocmai în relatiile cu Poarta, au constituit factorul hotarâtor
care a determinat politica externa si aliantele lui Stefan cel Mare în
ultima parte a domniei sale. Încheierea tratatului de pace cu Imperiul
otoman si apropierea de Ungaria au fost evenimente care s-au desfasurat,
practic, în acelasi timp si daca primul dintre ele îi era impus lui Stefan de
situatia politica generala a momentului, cel de-al doilea îi deschidea
perspectiva unei eventuale contestari a starii de fapt creata ca urmare a
primului.
Dar sa vedem care au fost actiunile lui Stefan pe linia continuarii
unei politici mai mult sau mai putin ostile fata de Poarta în conditiile în
care el platea, totusi, tributul anual si în conditiile în care cronologia
faptelor ca atare poate fi repusa oricând în discutie pe baza unor
eventuale noi descoperiri documentare.
Înca din 1488 sunt semne clare ca Stefan se apropia de Ungaria lui
Matia Corvin, apropiere care se intensifica în anul urmator, anul pacii
polono-otomane, când între cele doua tari este reluata o strânsa
colaborare. Aceasta apropiere convenea intereselor ambelor tari, punând
Moldova la adapost de eventuale atacuri din partea Imperiului otoman si
a Poloniei si oferind Ungariei importantul sprijin militar pe care-l
constituia Moldova. Trebuie remarcat si faptul ca relatiile dintre cele
doua tari erau reluate, practic, în conditii de deplina egalitate, pretentiile
de suzeranitate ale coroanei maghiare ramânând doar la un nivel pur
teoretic, regele de la Buda dându-si seama ca era imposibila o
subordonare stricta a Moldovei, ci doar o colaborare care sa fie în
interesul ambelor tari.
Stefan cel Mare a stiut sa profite de noua încordare din relatiile
ungaro-polone, cauzata de pretentiile jagiellone la coroana Sfântului
Stefan, pentru a încheia, în 1489, alianta feudalo-vasalica cu Matia
Corvin. Noul act anula pe cel de la Colomea si aducea Moldovei, ca
feude, Ciceul si Cetatea de Balta, cedate, probabil anterior, dupa 1484, ca
o compensatie pentru pierderea celor doua cetati din sudul tarii, pozitii
care vor constitui pentru Stefan si urmasii sai principalul punct de sprijin
pentru exercitarea influentei în Transilvania. Totodata, noua orientare a
politicii lui Stefan cel Mare a integrat Moldova într-un sistem de aliante
menit sa îngradeasca tendintele hegemonice ale Poloniei si sa bareze
dezvoltarea expansiunii otomane în Europa.
Acest nou curs al politicii externe a Moldovei a fost pus la
încercare de la început, dar a reusit sa reziste presiunilor venite atât
dinspre Polonia, cât si dinspre Imperiul otoman. Moartea neprevazuta a
lui Matia Corvin, în prima parte a anului 1490, a deschis problema
succesiunii la tronul maghiar, problema de rezolvarea careia depindea, în
mare masura, si situatia politica internationala a Moldovei. Din cei trei
candidati care aveau sanse sa ocupe tronul, Maximilian de Habsburg,
Vladislav Jagiello, regele Boemiei, si fratele sau Ioan Albert,
mostenitorul tronului polon, preferabil pentru Stefan era primul, care
putea împiedica o uniune dinastica între Ungaria si Polonia, si domnul
Moldovei nu a ezitat sa intre în legatura cu acesta si sa-i ofere sprijinul
sau. Observând însa ca sansele lui Maximilian sunt compromise, Stefan
si-a oferit sprijinul lui Vladislav, care beneficia si de acordul nobilimii si
a reusit finalmente sa devina rege al Ungariei, în 1490, fara a provoca o
uniune dinastica cu Polonia.
Situatia tulbure din Ungaria, generata de criza dinastica, a fost
favorabila pentru initierea unor interventii din afara, polone si otomane.
În aceste împrejurari s-a putut verifica cu toata claritatea atitudinea lui
Stefan cel Mare îndreptata împotriva axei de interese polono-otomane.
Dupa ce a respins, în primavara si vara lui 1490, cererile de ajutor venite
din partea lui Ioan Albert, Stefan a întreprins, în acelasi an, o campanie
militara în sudul Poloniei, în Pocutia, contribuind astfel la esecul
încercarii lui Ioan Albert de a dobândi, cu forta armelor, coroana
Ungariei.
Actiunea militara a lui Stefan cel Mare era destinata sa previna
uniunea personala între cele doua regate vecine, uniune care ar fi oferit
Poloniei mijlocul cel mai sigur pentru rezolvarea, în sensul veleitatilor ei
traditionale, a raporturilor cu Moldova. Încercarea de a preveni aceasta
primejdie este sensul principal al campaniei întreprinse de Stefan în
Pocutia. În acelasi timp, domnul Moldovei a încercat sa limiteze pericolul
polon înjghebând o coalitie cu marele cneaz al Moscovei, Ivan III, si cu
hanul tatarilor din Crimeea. Razboiul dintre marele cneaz al Moscovei si
Lituania (1492-1494) si permanentele incursiuni ale tatarilor crâmleni pe
teritoriul polono-lituanian au fost conjugate cu actiunile militare ale
Moldovei. Soliile repetate schimbate între cele trei state erau menite sa le
coordoneze efortul militar.
Dar simultan cu amenintarea Poloniei, la adresa Ungariei si
Moldovei, s-a facut simtita si o amenintare dinspre sud, mult mai
primejdioasa, venita din partea Imperiului otoman. Turcii au cautat sa
profite de framântarile din Ungaria pentru a-si extinde stapânirile în
dauna acestei tari. Astfel, în septembrie 1490, trupe otomane ataca în
sudul Ungariei, în zona Srem, în octombrie este atacata Bosnia, în
februarie 1491 au loc noi atacuri otomane în partile Ma…vei si
Belgradului, în toamna turcii ataca în Banat si ajung pâna în apropiere de
Oradea, iar în decembrie 1491 si ianuarie 1492 au loc puternice lupte în
Bosnia si în jurul Belgradului, Pavel Chinezul reusind, cu mari eforturi,
sa-i respinga pe atacatori.
Care erau în aceasta situatie relatiile dintre Moldova si Poarta,
prima fiind aliata Ungariei, pe care turcii o atacau cu înversunare?
Bineînteles ca ele nu puteau fi decât de neîncredere si încordare si în
ciuda existentei unui tratat de pace, puteau degenera usor în ciocniri
armate, de amploare mai mica sau mai mare, asa cum s-a întâmplat de
altfel. Astfel, dintr-o scrisoare trimisa de hanul Crimeii, Mengli Ghiray,
lui Ivan III, în mai 1491, aflam ca sultanul deplasase în zona Cetatii Albe,
deci în sudul Moldovei, trupe însumând între 40 000 si 70 000 de soldati
si chiar daca aceasta cifra ni se pare destul de exagerata totusi ea
dovedeste importanta strategica a Moldovei în raporturile de putere din
sud-estul Europei si atentia pe care Imperiul otoman o acorda tarii
românesti de la rasarit de Carpati.
În vara anului 1492 sultanul Baiazid II a adunat o mare armata pe
care a concentrat-o la Sofia cu gândul de a cuceri Belgradul si a da, astfel,
o puternica lovitura Ungariei. În fata acestei situatii deosebit de
periculoase, care le putea ameninta direct, tarile române nu au ezitat sa
actioneze în comun, Stefan cel Mare, Vlad Calugarul si Stefan Báthory,
voievodul Transilvaniei, promitând lui Vladislav II al Ungariei un ajutor
de 20 000 de oameni. Mai mult decât atât, asa cum reiese dintr-un raport
al bailului venetian de la Constantinopol, Geronimo Marcello, din 15
iunie 1492, Stefan a refuzat sa acorde libera trecere prin Moldova
hoardelor tatare, pe care sultanul dorea sa le arunce asupra Transilvaniei
si Ungariei. Poate tocmai din aceasta cauza Baiazid II, dupa ce a renuntat
la intentia de a ataca Ungaria si si-a concediat armata, a trimis trei grupari
armate sa atace Moldova, Albania si cetatea Severinului, expeditia din
Moldova terminându-se cu un dezastru.
De fapt, aceasta atitudine antiotomana a lui Stefan, într-un moment
în care Ungaria se afla în mare pericol, explica si împrejurarea ca
Vladislav II a confirmat domnului Moldovei, la 18 aprilie 1492,
stapânirea asupra cetatilor Ciceul si Cetatea de Balta.
În 1493, luptele dintre turci si unguri continua si apar chiar stiri
despre o posibila noua navala otomana în Moldova. În acest conditii,
Stefan, ca si Vlad Calugarul, continua sa acorde ajutor lui Vladislav II,
mai ales în luptele din jurul Belgradului, desfasurate în decembrie 1493 si
ianuarie 1494, dar începe si o importanta ofensiva diplomatica pentru a
atrage Lituania marelui cneaz Alexandru la lupta antiotomana. Stefan
considera ca despartirea Lituaniei de Polonia, în 1492, în ciuda faptului
ca ambele continuau sa fie conduse de reprezentantii ei dinastiei
jagiellone, constituia o premisa favorabila pentru o eventuala cooperare
moldo-lituaniana. Aceasta explica numeroasele solii schimbate între
Stefan si Alexandru, între anii 1493 si 1496, cu scopul de a încheia o
alianta antiotomana, dar rezultatul nu a fost cel asteptat, deoarece marele
cneaz nu dorea sa duca o politica diferita de cea a fratelui sau Ioan Albert,
regele Poloniei, în situatia în care se afla într-o stare de permanent
conflict cu Ivan al III-lea al Moscovei si cu tatarii din Crimeea.
În anii urmatori, în 1494 si 1495, Stefan continua politica de alianta
cu Vladislav II, aflat înca în razboi cu turcii, fapt ce explica si sumele de
bani pe care vistieria ungara le plateste acum domnului Moldovei. În
acelasi timp, Stefan cel Mare, desi se afla în raporturi destul de bune cu
tatarii din Crimeea, nu întelegea sa le permita acestora, care la rândul lor
erau vasalii Portii otomane, sa loveasca prea tare în puterile crestine, mai
ales în Lituania, care, potential, puteau deveni aliate pretioase în lupta
antiotomana. Astfel, se pare ca în 1495 trupele sale au aparat de un atac
tatar orasul Braclaw (Breaslavl), asa cum rezulta din spusele unui sol al
lui Ivan III la curtea marelui cneaz Alexandru.
Dar tot în acesti ani, în jurul Moldovei, încep sa se adune tot mai
multi nori amenintatori ca urmare a complicatiilor politice internationale
si a ciocnirilor de interese din aceasta zona. Daca Imperiul otoman era
oarecum inhibat în încercarea de a întreprinde o mare campanie la nord
de Dunare, deoarece se temea de o posibila expeditie a regelui Frantei,
Carol VIII (1483-1498), însotit de Djem sultan, fratele lui Baiazid II,
împotriva sa, în schimb aspiratiile politice ale fratilor jagielloni se
profilau contradictorii si destul de periculoase la adresa Moldovei.
Acest lucru a iesit în evidenta cu ocazia congresului de la Lweocza,
din aprilie 1494, la care au participat principalii exponenti ai dinastiei
jagiellone: Vladislav II, regele Boemiei si Ungariei, Ioan Albert, regele
Poloniei, Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, cardinalul Frederic si
Sigismund, singurul dintre cei cinci frati care nu avea nici o posesiune în
acel moment. Doua probleme majore au fost discutate, si anume:
organizarea unei campanii antiotomane, mai ales ca era posibila si o
colaborare cu regele Frantei, Carol VIII, care preconiza, dupa cucerirea
regatului napolitan, o debarcare în Peninsula Balcanica, obiectiv cu care
toata lumea a fost de acord si dorinta lui Ioan Albert de a readuce
Moldova într-o situatie de stricta vasalitate fata de coroana polona, prin
înscaunarea aici, în locul lui Stefan cel Mare, a fratelui sau Sigismund,
ramas, cum am mai aratat, fara nici o coroana. Acest al doilea obiectiv
venea în contradictie flagranta cu primul, lupta antiotomana fiind
imposibila fara concursul Moldovei lui Stefan si, în acelasi timp, a
resuscitat vechea rivalitate polono-ungara în legatura cu Moldova,
Vladislav II opunându-se categoric la veleitatile fratelui sau.
Aceasta intentie a regelui polon, de a-l înscauna pe Sigismund în
Moldova, constituia, în conceptia sa, primul pas în directia declansarii
unei vaste campanii antiotomane, dar era total lipsita de realitate si putea
duce la o catastrofa, care sa anuleze din nou si pentru multa vreme,
revenirea Poloniei la directia pontica a politicii sale externe. Aceasta din
doua motive, si anume: pentru ca Stefan cel Mare, ajuns la apogeul
capacitatii sale de comandant de osti, de om politic si de diplomat, nu
s-ar fi lasat usor alungat, ci dimpotriva, ar fi reactionat cu toata energia
pentru apararea libertatii tarii si a propriei domnii, îngropând înainte de a
se naste expeditia antiotomana a lui Ioan Albert, iar pe de alta parte
pentru ca Vladislav II, ca exponent, în principal, al intereselor Ungariei si
nu al celor ale dinastiei jagiellone, nu ar fi acceptat ca Moldova sa fie
dependenta în mod strict de Polonia. De fapt, tocmai datorita acestor
intentii nerealiste, vechea rivalitate polono-ungara în legatura cu
Moldova a reaparut la Lewocza si se va manifesta cu toata puterea în
momentul campaniei din 1497, iar dorinta de lupta antiotomana nu se va
putea realiza decât ceva mai târziu, dar fara participarea Poloniei si a
Lituaniei. În fine, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca Imperiul
otoman nu ar fi acceptat niciodata ca Moldova sa intre într-o vasalitate
stricta fata de Polonia, lucru care ar fi însemnat o stricare a raporturilor
de forte din aceasta zona în detrimentul sau.
Deocamdata însa, atât Polonia, cât si Ungaria nu erau deloc
hotarâte sa se lupte cu turcii, ci dimpotriva, cautau sa ajunga la o pace cu
ei, ceea ce prima va si realiza în 1494, iar cea de-a doua în 1495.
Dar linistea care se stabilise pe aceasta cale la Dunarea de Jos era
doar aparenta, era o liniste încarcata de amenintari si zvonuri, o liniste
care anunta dezlantuirea furtunii. Astfel, în 1496 otomanii ataca partile
unguresti din Bosnia, dar în acelasi an pierd 3 000 de oameni într-o
ciocnire de granita cu ungurii. Tot acum ei opresc exportul de cereale
spre Venetia, îsi intensifica înarmarile navale si pirateria si reusesc sa
ocupe Muntenegru marind astfel pericolul pentru posesiunile venetiene
din Albania si Dalmatia.
În aceasta situatie, din ce în ce mai presanta pentru Venetia, apar
aici tot felul de zvonuri, care nu sunt altceva decât un amestec de dorinta
si de realitate. Astfel, la sfârsitul verii lui 1496 s-a raspândit vestea ca
regele Ungariei, Vladislav II, va trimite o armata pentru a recuceri Chilia,
în timp ce Baiazid II a trimis deja 1 000 de ieniceri si pregateste si el o
mare armata, veste consemnata de cronicarii contemporani Marino
Sanuto si Domenico Malipiero. Desi aceasta stire era falsa, ea avea totusi
un sâmbure de adevar prin faptul ca relatiile ungaro-otomane continuau
sa fie încordate, iar problema celor doua cetati din sudul Moldovei nu
fusese înca definitiv rezolvata, dorinta lui Stefan cel Mare de a le
redobândi fiind, probabil, cunoscuta si în cetatea lagunelor.
În ceea ce-l priveste pe Stefan cel Mare, acesta a adoptat o atitudine
de expectativa, continuând însa sa se pregateasca atât pe plan diplomatic,
cât si militar pentru o eventuala confruntare în care ar fi putut fi implicate
simultan sau separat, Polonia si Imperiul otoman. Astfel, ultima solie
trimisa în 1496 la marele cneaz Alexandru al Lituaniei, condusa de
Giurgea vornicul si Matias diacul, a recurs chiar la amenintarea cu o
posibila colaborare între moldoveni si turci, cu scopul de a obtine
adeziunea acestuia la lupta antiotomana. Stefan arata ca a trimis o mare
solie la turci si ca acestia fac intense pregatiri militare la sudul Dunarii,
lovitura lor putând fi îndreptata împotriva Moldovei, a Poloniei si chiar a
Lituaniei. El spunea, de asemenea, ca exista timpul necesar, în cazul
încheierii unui tratat moldo-lituan, ca solia trimisa la turci sa fie întoarsa
din drum, dar ca altfel este foarte posibil ca trupele otomane sa atace
numai Polonia si Lituania. Dar si în ciuda acestei clare amenintari,
Alexandru, asa cum am mai aratat, nu a putut fi atras la lupta
antiotomana.
Situatia politica deosebit de complicata creata în jurul Moldovei, ca
urmare a tendintelor expansioniste ale marilor puteri ale vremii, a
cunoscut un moment de maxima intensitate în 1497, atunci când tara
româneasca de la rasarit de Carpati s-a aflat într-o conjunctura foarte
asemanatoare doar cu cele din anii 1467 si 1475-1476, cu o deosebire
totusi, si anume posibilitatea de a se afla, pentru prima data în timpul
domniei lui Stefan cel Mare atacata simultan pe doua fronturi. Moldova
putea deveni teatru de confruntare între poloni si turci, confruntare ce se
întrezarea înca din 1494 si care ar fi aruncat tara în vâltoarea unor
evenimente al caror final era greu de prevazut.
Pe de alta parte, turcii începusera, înca din 1496, concentrarea unor
forte militare destul de importante la Dunarea de Jos, având cunostinta de
intentiile regelui polon, iar pe de alta parte, acesta începuse pregatiri
militare si diplomatice de mare anvergura, cu scopul declarat de a elibera
Caffa, Chilia si Cetatea Alba. În fine, Stefan cel Mare primise informatii
de la anumiti nobili maghiari conform carora Ioan Albert se pregatea ca,
înainte de a-i ataca pe turci, sa porneasca împotriva Moldovei pentru a-l
înlocui din domnie cu fratele sau Sigismund.
Asa cum considera istoricul Serban Papacostea, si suntem întru
totul de acord cu aceasta opinie, daca pentru noi pare a fi de domeniul
evidentei faptul ca primul obiectiv al lui Ioan Albert a fost acela de a
readuce Moldova în sfera de influenta a Poloniei, nu este mai putin
adevarat ca actiunea regelui polon s-a înscris într-un plan mai larg, care
depaseste raporturile directe dintre cele doua tari. Ea s-a legat nemijlocit
de problema Marii Negre si de aceea a luptei antiotomane, în general, la
sfârsitul secolului XV. Ioan Albert a urmarit, prin urmare, în primul rând
sa readuca Moldova în sfera sa de influenta, dar restabilirea suzearnitatii
asupra acestei tari, într-o formula mai stricta decât în trecut, nu putea fi
decât începutul unei noi confruntari cu Imperiul otoman. Din aceasta
perspectiva, campania din 1497 a fost ultima încercare a Poloniei, pâna la
sfârsitul secolului XVI, de a redeveni un factor politic cu pondere la
Marea Neagra.
Oricum, în situatia foarte periculoasa care se crease, Stefan cel
Mare urmarea cu interes, dar si cu îngrijorare, masurile luate de Ioan
Albert în vederea expeditiei anuntate. Cu interes, deoarece nu-i putea fi
indiferenta ideea înlaturarii stapânirii otomane de la gurile Dunarii si,
prin urmare, era hotarât sa contribuie efectiv la succesul acestei
întreprinderi. Îngrijorarea fata de proiectele regelui este tradata de faptul
ca el se angaja sa participe la expeditia antiotomana numai atunci când
armatele polone ar fi ajuns la Chilia si Cetatea Alba si cerea lui Ioan
Albert sa parcurga un drum care sa ocoleasca Moldova prin stânga
Nistrului pâna la atingerea obiectivelor propuse. Era o masura de
precautie absolut necesara, pentru a evita consecintele ruperii premature a
pacii cu otomanii si pentru ca Stefan avea motive sa puna la îndoiala
caracterul pur antiotoman al planurilor lui Ioan Albert.
Dar, în ciuda îndoielilor si chiar a banuielilor pe care Stefan le avea
în privinta planurilor lui Ioan Albert, el spera ca acesta va porni, totusi,
numai împotriva turcilor, si era hotarât sa participe cu toate fortele sale la
aceasta campanie de reusita careia ar fi depins si redobândirea celor doua
cetati din sudul Moldovei. De fapt, un atac polon împotriva Moldovei în
acele împrejurari ar fi reprezentat o greseala enorma, cu grave
repercusiuni asupra Poloniei, si Stefan cel Mare, la fel ca si multi dintre
nobilii poloni, putea cu greu sa-si imagineze ca Ioan Albert ar savârsi, în
mod deliberat, o astfel de eroare. De aceea, pe lânga masurile de
precautie absolut necesare adoptate de Stefan fata de Poloni, el a avut,
dupa parerea noastra, si o atitudine antiotomana destul de clara, care s-a
manifestat pâna în vara lui 1497. Probele pe care le vom aduce în
sprijinul acestei afirmatii credem ca vor dovedi constanta politicii
antiotomane a lui Stefan cel Mare chiar în momente de cumpana, când un
atac masiv din partea Poloniei era foarte probabil si, de fapt, s-a si
declansat.
În primul rând trebuie subliniat faptul ca tratativele asupra alegerii
drumului de înaintare al oastei polone si a conditiilor în care domnul
Moldovei întelegea sa colaboreze cu regele polon erau încheiate în
deplina întelegere înainte de a se pune în mars, la Liov, oastea polona.
De asemenea, demn de remarcat este si faptul ca Stefan, în primele
luni ale anului 1497, a inspectat taberele din sudul Moldovei si a ramas
aproape o luna la Vaslui, între 25 februarie si 20 martie, fapt atestat de
documentele pe care le emite din aceasta localitate. Aici trebuie aratat ca
Vasluiul medieval a jucat, datorita pozitiei geografice în zona
central-sudica a Moldovei, înca înainte de Stefan cel Mare, un însemnat
rol politic si militar. Vasluiul a fost loc de concentrare, în repetate
rânduri, a ostirii, care de aici putea sa manevreze usor pe directii
interioare. Stefan cel Mare s-a aflat aici ori de câte ori se prevedeau
posibile evenimente militare la granitele de sud ale Moldovei. În acelasi
timp, asa cum arata cronicarul Wapowski, Stefan “ îsi întocmi oaste
moldoveneasca cât putu mai mare din boieri si din tarani. Dete porunca
sa prinda fiecare armele pentru scaparea mosiei, sotiilor si copiilor,
patruzeci de mii de osteni îsi aduna”.
Atitudinea amenintatoare pe care Stefan o adoptase fata de turci,
sperând ca Ioan Albert nu va comite enorma greseala de a-l ataca pe el, ci
se va hotarâ sa respecte întelegerile stabilite în cursul tratativelor si va
porni numai împotriva otomanilor, este dovedita si de afirmatia pe care o
întâlnim în Cronica moldo-polona, si anume: ,,În anul 7005 (1497 - n.n.)
au venit Albert craiul lesesc cu ostile sale asupra lui Stefan voievod,
carele se dusese împotriva turcilor“ (subl. n.). Aceasta afirmatie a fost
sesizata în istoriografia noastra, din câte cunoastem noi, doar de Gh.
Duzinchevici, care afirma ca atacul lui Ioan Albert l-a surprins pe Stefan,
nu atât ca hotarâre militara, el fiind pregatit în acest sens, cât ca decizie
politica schimbând în întregime datele problemei. Oricum, chiar înainte
de atacul polon, Stefan îsi concentrase armata la Roman, în centrul
Moldovei, de unde avea posibilitatea sa manevreze pe directii interioare,
deci si împotriva unei eventuale agresiuni otomane, care ar fi avut ca
pretext tocmai atacul polon.
Pozitia antiotomana adoptata de Stefan cel Mare este dovedita,
printre altele, si de informatiile cu privire la pregatirile militare febrile
desfasurate de turci la sud de Dunare si în zona celor doua cetati, Chilia
si Cetatea Alba. Turcii, în primavara si vara lui 1497, aveau în mod sigur
cunostinta despre planurile, care acum începusera sa devina realitate, ale
regelui polon, cunosteau atitudinea ostila lor a domnului Moldovei si
dorinta acestuia de a recupera cele doua cetati si, de aceea, se pregateau
pentru o eventuala ciocnire de mari proportii. Ei trebuiau sa fie pregatiti
indiferent daca Ioan Albert si Stefan cel Mare ar fi actionat unit sau daca
primul l-ar fi atacat pe al doilea, în ambele cazuri interesele Imperiului
otoman fiind puse în joc.
Astfel, la 13 iunie 1497, Alexandru al Lituaniei, cerând ajutorul lui
Ivan III, arata ca turcii au trimis trupe numeroase la Cetatea Alba, iar în
vara aceluiasi an, Radu cel Mare, domnul Tarii Românesti, vorbind,
într-o scrisoare adresata brasovenilor, de concentrarile de trupe otomane
de la sud de Dunare, arata ca ele nu erau îndreptate împotriva lor ci aveau
drept scop ajutorarea lui Stefan cel Mare, ajutorare care vom vedea în ce
conditii s-a înfaptuit.
Deosebit de interesante sunt si informatiile cu privire la situatia de
la Dunarea de Jos ajunse la Venetia si consemnate de aceiasi Marino
Sanuto si Domenico Malipiero, informatii care, la fel ca si cele
anterioare, reprezinta un amestec de realitate si zvonuri neconfirmate,
cladite totusi pe o situatie concreta de încordare, chiar exploziva. Astfel,
Sanuto consemneaza stiri, datând din iunie 1497, conform carora sultanul
a trimis trupe, mai ales unitati de ieniceri, la Chilia si Cetatea Alba, iar în
august arata ca Stefan cel Mare, ajutat de poloni, a cucerit Cetatea Alba,
ca trupe otomane din Moreea si Albania se îndreapta spre
Constantinopol, de unde vor pleca sa recucereasca orasul. Vorbeste, de
asemenea, despre o liga antiotomana la care participa Moldova, Polonia,
Ungaria si Boemia si nu uita sa arate ca aceasta situatie ar fi deosebit de
favorabila pentru Venetia si pentru întreaga Italie, deoarece ar ocupa
principalele forte otomane în cu totul alte directii de actiune. Este clar ca,
pe realitatea unei situati încordate, amenintatoare chiar pentru Imperiul
otoman, stirile culese de diferiti reprezentanti ai Republicii lui San
Marco, pe lânga adevarurile pe care le consemnau, contineau si multe
zvonuri si informatii false sau exagerate, rezultat fie al temerii
manifestata fata de turci, fie al propriilor dorinte de a vedea Poarta
implicata în conflicte care sa aduca linistea pentru posesiunile venetiene
din Levant. Acelasi Sanuto consemneaza stiri, datând din iunie,
octombrie si decembrie 1497 conform carora sultanul a trimis unitati de
ieniceri la Chilia si Cetatea Alba, precum si o flota de 17 vase de lupta.
O stire interesanta, desi greu de clarificat pe deplin, este aceea
consemnata, tot pentru luna iunie, atât de Sanuto, cât si de Malipiero. Ei
arata ca, la 19 iunie 1497, a venit la Venetia un sol al sultanului care a
informat ca turcii au obtinut o importanta victorie în Persia si un pasa
de-al lor a cucerit mai multe locuri “în Valahia”. Este adevarat ca la
sfârsitul secolului XV sau la începutul secolului XVI pasalele turcesti de
la granita au cotropit câteva parti din teritoriul Tarii Românesti, de fapt
niste rasluiri de-a lungul Dunarii, dar probabil ca acest lucru nu s-a
întâmplat în 1497, pentru ca altfel Radu cel Mare nu ar fi scris, în vara
aceluiasi an, brasovenilor, linistindu-i cu privire la intentiile otomanilor,
iar pe de alta parte în cele doua cronici venetiene pe care le avem în
vedere, termenul de Valahia este folosit pentru Moldova si numai cel de
Transalpina pentru Tara Româneasca. Deci, cu titlu de ipoteza,
consideram ca aceste rasluiri, daca au avut loc cu adevarat în prima parte
a anului 1497, nu s-au putut face decât în dauna Moldovei, si chiar daca
ele nu s-au facut, informatia denota, totusi, puternica stare de încordare
de la Dunarea de Jos si chiar existenta unor eventuale ciocniri între
moldoveni si turci.
O alta stire, consemnata în octombrie 1497 de ambii cronicari, este
aceea ca Ioan Albert si Vladislav II se pregatesc sa-i atace pe turci în
directia Caffei si amintesc promisiunea lui Stefan de a acorda ajutor. Ea
nu este decât un ecou al informatiilor venite în prima parte a anului cu
privire la intentiile regelui polon de a-i ataca pe turci, pentru ca în
octombrie era în plina desfasurare campania lui Stefan de alungare din
Moldova tocmai a acestui rege, care se pretindea aparator al crestinatatii.
În sfârsit, Sanuto consemneaza în repetate rânduri, în lunile
octombrie si decembrie 1497, pregatirile militare ale turcilor la Dunarea
de Jos si în zona oraselor Chilia si Cetatea Alba, aratând ca sultanul a
trimis aici trupe numeroase si chiar nave de lupta.
Iata deci ca si informatiile consemnate de doua din cele mai
importante izvoare narative venetiene contemporane indica, erorile
nefiind decât o exagerare a unei realitati existente, o situatie de încordare
destul de mare între Moldova lui Stefan cel Mare si Imperiul otoman,
valabila, mai ales, pentru prima jumatate a anului 1497.
Dar atitudinea antiotomana a lui Stefan este dovedita si de starea de
permanenta neîncredere si banuiala existenta între el si turci chiar si dupa
ce Ioan Albert a atacat în mod deschis Moldova. În acest sens sunt
semnificative informatiile oferite chiar de câteva cronici otomane, Astfel,
Cronica anonima a sultanului Baiazid îl acuza pe Stefan ca a indus în
eroare în mod voit pe poloni, de unde temerea ca putea face acelasi lucru
si cu turcii, iar cronicile lui Sa’adeddin Mehmed Hodja efendi, Mehmed
bin Mehmed si Kodja Hussein arata ca numai frica de puterea împaratiei
otomane l-a determinat pe domnul Moldovei sa-l paraseasca pe regele
polon si sa ceara ajutorul turcilor. Daca eliminam din aceste informatii tot
ceea ce este fals si limbajul alambicat specific cronicilor orientale, un
lucru ramâne în mod cert, si anume, neîncrederea pe care turcii o aveau
fata de Stefan, neîncredere ce reiese si din multe alte pasaje, pe care
spatiul restrâns ne împiedica sa le aducem în discutie.
Oricum, ni se pare clar faptul ca si dupa ce Ioan Albert a atacat
Moldova si deci nu se mai putea pune problema unei confruntari cu
Imperiul otoman, iar Stefan ceruse ajutor, printre altii, si turcilor, acestia
au ramas foarte circumspecti si banuitori. Domnul Moldovei a avut putini
ostasi turci în campania din 1497, deoarece acestia îl banuiau de
întelegere cu regele Ioan Albert si, temându-se sa nu cada în vreo cursa
pusa la cale de cei doi, au trimis în Moldova un corp de oaste mic, mai
mult cu rol de supraveghere decât de oaste luptatoare, ramânând sa
intervina, în caz de nevoie, cu fortele pe care le detineau masate în sudul
Dunarii. Primejdia în care se gasea Moldova în anul 1497 era mare nu
numai din cauza invaziei pe teritoriul ei a unei ostiri mari, ci din cauza ca
Poarta îl banuia pe Stefan de complicitate cu regele polon. Cu toate
acestea, turcii, nedorind sa si-l înstraineze pe Stefan, dar nici acordându-i
deplina încredere, i-au dat un ajutor cuprins între 600 si 2 000 de oameni,
condusi de Nasuh-ben-oglu. Acest corp restrâns a avut rolul de
supraveghetor permanent al domnului Moldovei si de observator, la fata
locului, al evenimentelor, spre a sti la timp ce masuri sa ia Poarta în
vederea stavilirii înaintarii ostilor crestine spre Marea Neagra, daca s-ar fi
ivit aceasta eventualitate. În asteptarea desfasurarii evenimentelor, turcii
întarisera cu oaste si armament Chilia si Cetatea Alba si concentrasera la
Dunare numeroase unitati militare gata de interventie în Moldova.
Dar daca, asa cum am vazut, turcii îl banuiau pe Stefan ca le era
dusman, la rândul lui si Stefan, în ciuda ajutorului pe care-l ceruse si-l
primise, partial, din partea Portii, îi banuia pe acestia de intentii
dusmanoase la adresa sa, gata oricând sa profite de orice situatie
favorabila pentru a lovi în Moldova. De aceea, în perioada urmaririi
retragerii armatei lui Ioan Albert, Stefan a lasat importante unitati
militare în sudul tarii pentru a face fata unui eventual atac masiv si prin
surprindere al otomanilor. Starea de neîncredere si ostilitate dintre Stefan
si turci, care s-a facut simtita în cursul anului 1497, rezulta si din cererea
pe care el a facut-o principalului sau aliat din acea vreme, lui Vladislav II,
de a insista, la Dieta imperiala care trebuia sa aiba loc la Freiburg, în
vederea trimiterii unor ajutoare tarilor române, amenintate în continuare,
în modul cel mai grav, de Imperiul otoman.
Satisfacând aceasta cerere a domnului Moldovei, Vladislav a dat
instructiuni solilor sai, trimisi la împaratul Maximilian I si la electorii
imperiali întruniti în Dieta, sa arate pericolele la care sunt supuse tarile
române din partea turcilor si, mai ales, paguba suferita de Moldova prin
pierderea Chiliei si Cetatii Albe.
Credem ca din toate cele spuse pâna aici, referitoare la
evenimentele anului 1497, rezulta faptul ca, în ciuda confruntarii majore
cu Polonia regelui Ioan Albert, atmosfera de încordare si neîncredere
dintre Stefan cel Mare si Imperiul otoman a continuat sa se manifeste cu
mai multa sau mai putina putere, ca Stefan a continuat sa considere ca
principal inamic al tarii sale Poarta otomana, spre aceasta concluzie
facându-ne sa ne îndreptam atât evenimentele anterioare, cât si cele care
au urmat tragediei din acest an, evenimente care demonstreaza dorinta
domnului Moldovei de a lupta, în primul rând, împotriva turcilor. Chiar
si atunci când va ataca Polonia sau va permite trupelor turco-tatare sa o
devasteze, Stefan va face acest lucru cu intentia de a demonstra regelui si
principalilor factori politici poloni ca lupta împotriva pericolului otoman,
care-i ameninta pe toti deopotriva, era cea mai importanta si ca aceasta
lupta nu putea fi dusa decât cu ajutorul Moldovei si nicidecum prin
îngenunchierea ei.
Graitoare în acest sens sunt tocmai evenimentele care au urmat.
Astfel, dupa ce în prima parte a anului 1498 Stefan a permis turcilor si
tatarilor sa atace sudul Poloniei, pe care, de altfel, l-a atacat si el, fapt
pentru care se pare ca a primit toate însemnele pe care în mod obisnuit le
dadea Poarta pentru investitura sau recunoasterea domniei, el a revenit
foarte repede la atitudinea sa traditionala, în a doua jumatate a aceluiasi
an aderând, de facto, la tratatul polono-ungar încheiat la 13 iulie la
Cracovia, tratat care prevedea formarea unei ligi antiotomane. Mai mult
decât atât, Stefan a trecut la executarea unor actiuni militare concrete, la
începutul lui 1499 zdrobind resturile unei armate otomane care se
retragea din Polonia sub conducerea lui Bali beg, iar la putin timp dupa
aceasta nimicind si o grupare tatara de 6 000 de calareti, care încercase sa
treaca prin Moldova. Ca raspuns la aceste actiuni sultanul a ordonat, la
sfârsitul primaverii sau începutul verii lui 1499, câteva atacuri, de mica
amploare, împotriva Moldovei si a trimis chiar o flota în aceasta directie,
probabil pentru a întari Chilia si Cetatea Alba pe care le credea
amenintate.
Stefan, pe baza evolutiei situatiei politice din centrul si sud-estul
Europei, unde se crease un bloc al fratilor jagielloni cu intentii declarate
antiotomane, care cauta sa-l includa si pe el, ca aliat si nu ca subordonat,
precum si ca urmare a intensificarii pregatirilor militare otomane si a
ciocnirilor tot mai dese dintre turci si venetieni, care anuntau declansarea
unei confruntari de proportii, cu toate ca venetienii faceau tot ce le statea
în putinta pentru a o evita, s-a hotarât sa adere de jure la alianta jagiellona
prin încheierea unui tratat de pace cu Polonia. Dupa ce, în aprilie 1499, se
încheie un tratat între Tara Româneasca si Ungaria, iar la 14 ale aceleiasi
luni se realizeaza un tratat între Polonia, Lituania si Ungaria, solii lui
Stefan cel Mare, Harman pârcalabul si Ivanco pitarul, primesc la 16
aprilie 1499, la Cracovia, conditiile tratatului de pace dintre Moldova si
Polonia, conditii ratificate de Stefan, la 12 iulie acelasi an, la Hârlâu.
Tratatul subscris de Stefan este, în acelasi timp, un tratat de pace si
alianta, sau dupa expresia, deosebit de reusita, a lui Nicolae Iorga este un
“ act de eliberare din vasalitate si de reîncepere a cruciatei”. Moldova,
de o parte, Polonia si Lituania, de alta parte se angajau sa puna capat
ostilitatilor, sa se abtina de la orice actiuni dusmanoase si sa-si dea
concursul reciproc împotriva tuturor adversarilor. Sensul acestei ultime
clauze este lamurit de referintele actului la o actiune comuna
moldo-ungaro-polona împotriva Imperiului otoman, la care Stefan se
angaja sa participe cu toate fortele tarii sale, dar, prevazator, el îsi rezerva
dreptul de a aproba itinerariul pe care avea sa-l urmeze oastea polona în
cazul unei mari expeditii antiotomane, pentru a împiedica repetarea
situatiei din 1497.
Dupa încheierea acestui tratat, marele cneaz Alexandru al Lituaniei
i-a comunicat, în august, lui Ivan III al Moscovei faptul ca s-a reusit
încheierea unei ligi antiotomane si i-a cerut sa participe la ea, dar
raspunsul primit a fost foarte evaziv, de fapt un refuz, rivalitatea dintre
cele doua tari fiind mai puternica decât considerentele care le puteau
îndemna sa lupte în comun contra turcilor. În ciuda acestui esec, Lituania
a hotarât sa completeze tratatul de la Hârlau prin încheierea unui tratat
propriu cu Moldova, ceea ce s-a si întâmplat la 14 septembrie 1499, la
Suceava, prevederile sale referindu-se, de asemenea, la lupta
antiotomana.
Având încheiate aceste tratate de colaborare în lupta antiotomana,
Stefan cel Mare, pe lânga o intensa activitate diplomatica, si-a continuat
si actiunile militare, profitând de data aceasta de conjunctura
internationala care se crease, adica de confruntarea turco-venetiana dintre
1499 si 1503, confruntare în care au fost implicate, pe rând, si alte puteri
crestine ca Spania, Franta si Ungaria. Înainte însa de a ne ocupa, pe larg,
de aceasta perioada a domniei sale, credem ca punctul în care am ajuns cu
expunerea noastra impune câteva concluzii.
Astfel, consideram ca politica externa a lui Stefan cel Mare în
ultima parte a domniei sale s-a caracterizat prin situarea, în continuare, pe
primul plan a contradictiei cu Imperiul otoman, asa cum am mai aratat,
cea mai viguroasa si mai amenintatoare putere din sud-estul Europei în
acel moment, contradictia cu Polonia, daca exceptam anul 1497 si prima
jumatate a anului urmator, datorându-se în principal faptului ca aceasta
ajunsese la un compromis cu Poarta, care prevedea o menajare reciproca
a intereselor. În aceasta situatie, Polonia nu numai ca nu era dispusa sa
ajute Moldova pentru recuperarea celor doua cetati din sud, dar
apropierea ei fata de Poarta ameninta tara cu prinderea într-o adevarata
retea de interese ostile si foarte periculoase. De aceea, Stefan cel Mare a
facut tot ce i-a stat în putinta pentru a contrabalansa aceasta axa
polono-otomana, alianta cu Ungaria lui Vladislav II, dar mai ales talentul
sau diplomatic si militar, asigurându-i succesul final, consfintit prin
tratatul de pace ungaro-otoman din 20 august 1503.
Din aceasta perspectiva consideram ca si ciocnirile moldo-polone
din acesti ani capata o semnificatie aparte. Astfel, în 1490-1492, Stefan a
atacat Polonia pentru a împiedica pe Ioan Albert sa devina si rege al
Ungariei si, pe aceasta cale, sa realizeze o uniune dinastica a celor doua
tari, ceea ce ar fi însemnat încercuirea completa a Moldovei si limitarea
drastica a posibilitatilor ei de actiune diplomatica. În 1497, Ioan Albert a
atacat în mod deliberat Moldova, într-un moment în care Stefan se
pregatea pentru o actiune comuna antiotomana, dar si acum, în ciuda
ostilitatilor deschise cu Polonia si a unei anumite colaborari cu turcii,
raporturile moldo-otomane au continuat sa se caracterizeze prin încordare
si suspiciune. În fine, în 1502, când conflictul cu Poarta era, practic,
încheiat, Stefan a reluat conflictul cu Polonia, pentru Pocutia, încercând
sa se despagubeasca, pe aceasta cale, pentru pierderea ireparabila a celor
doua cetati din sudul tarii, cetati pe care regii poloni îi promisesera, în
dese rânduri, ca-l vor ajuta sa le recupereze dar nu facusera nimic în acest
sens, ci dimpotriva, ajunsesera la repetate întelegeri cu Poarta, acceptând
astfel de facto si de jure dominatia otomana asupra lor. Aceasta atitudine
a fost una din cauzele esentiale ale ostilitatii moldo-polone, poate chiar
mai importanta decât tendintele expansioniste ale lui Ioan Albert fata de
tara româneasca de la rasarit de Carpati si ea explica, dupa opinia noastra,
faptul ca si în aceasta perioada confruntarea lui Stefan cu Imperiul
otoman a continuat sa domine politica externa a marelui nostru voievod.
Dar daca aceasta perioada a reprezentat apogeul politicii externe de
echilibru practicata cu o deosebita abilitate de Stefan cel Mare de-a
lungul întregii sale domnii, acum s-a trecut si la o faza superioara în acest
sens, Moldova devenind ea însasi un factor cu o anumita pondere în
politica de echilibru european care începea sa se construiasca pornindu-se
de la modelul italian, consfintit de tratatul de pace si liga de la Lodi din
1454. Cadrul international al acestei transformari este deosebit de
complex si de interesant si merita a fi mentionat în liniile sale generale.
Sfârsitul secolului XV si începutul secolului XVI a fost o epoca de
profunde transformari la nivelul continentului european, transformari
care au afectat structurile economice, sociale, politice, culturale si
ideologico-religioase, deci, practic, întreaga societate. În vâltoarea
evenimentelor generate de Renastere, Reforma si de marile descoperiri
geografice sunt reluate însa si unele idealuri mai vechi, specifice evului
mediu, cum ar fi acela al unitatii lumii crestine si al preponderentei
imperiale, precum si acela al cruciadei în forma luptei antiotomane, dar,
bineînteles, influentate în mod esential de realitatile lumii moderne, aflata
în plin proces de formare.
În continuare atentia ne va fi retinuta de reluarea, la început în plan
teoretic, apoi si practic, a ideii de cruciada antiotomana, de fapt a
repunerii în discutie a problemei orientale, care avea în acest stadiu mai
mult un caracter defensiv decât ofensiv, desi cele doua aspecte sunt
interdependente si nu pot fi separate. De asemenea, vom încerca sa
vedem care a fost rolul si pozitia Moldovei lui Stefan cel Mare în cadrul
coalitiei puterilor crestine îndreptata împotriva Portii, influenta pe care
aceasta coalitie a avut-o la rândul ei asupra marelui voievod în ultimii ani
ai domniei sale.
Problema orientala, a luptei împotriva otomanilor, a reaparut, la
nivelul principalelor puteri crestine, în primii ani ai ultimului deceniu din
secolul XV, atunci când tânarul rege al Frantei, Carol VIII (1483-1498), a
hotarât sa reia pretentiile înaintasilor sai asupra coroanei regatului
napolitan.
Discutia asupra caracterului necesar sau nu al expeditiei italiene a
tânarului si aventurosului rege al Frantei nu-si are locul aici, dar este cert
faptul ca în momentul declansarii ei (1494), Carol VIII si-a manifestat
clar intentia ca, dupa cucerirea sudului Peninsulei, sa atace Imperiul
otoman si sa elibereze Grecia si locurile sfinte de sub dominatia
musulmana.
În acelasi an, în rasaritul si centrul Europei, este prefigurata o alta
importanta alianta a unor puteri crestine îndreptata împotriva Imperiului
otoman. În aprilie 1494 la congresul de la Lewocza, fratii jagielloni
(Vladislav II, Ioan Albert, Alexandru, Sigismund si Frederic) ajung la o
întelegere cu privire la lupta împotriva Imperiului otoman, întelegere care
mergea si pe linia intentiilor exprimate de Carol VIII.
Dar aceste intentii, care erau o reluare a traditiilor medievale ale
cruciadei, nu s-au putut materializa tocmai datorita noilor evolutii,
specifice epocii moderne, care cuprinsesera, practic întreaga Europa
crestina si care puneau pe primul plan interesele statale, individuale,
înaintea celor religioase, colective. Religia devine acum, tot mai mult, un
pretext ideologic pentru actiunile întreprinse de diferitele state crestine,
forta ei scade considerabil în fata tendintelor de laicizare si simplificare
specifice epocii moderne.
Astfel, Carol VIII, dorind sa atace Imperiul otoman si sa elibereze
locurile sfinte, ataca mai întâi regatul crestin al Neapolelui, ceea ce
provoaca reactia rapida a celorlalte puteri crestine (Venetia, Milano,
Spania, papalitatea si împaratul - alianta din 31 marie 1495), care vor
reusi sa-l oblige sa paraseasca Italia, spre bucuria sultanului Baiazid II.
Destul de asemanator s-au desfasurat lucrurile si cu alianta
antiotomana a fratilor jagielloni. În loc sa-i atace pe turci, asa cum
anuntase, regele polon Ioan Albert a considerat necesar ca, mai înainte de
orice sa ocupe Moldova, ceea ce a provocat un devastator razboi între
crestini, de pe urma caruia nu au avut de profitat decât turcii.
Se observa asadar destul de clar faptul ca în aceasta perioada
actiunea puterilor europene îndreptata împotriva Portii otomane, desi
pastreaza un suport ideologico-religios, cel al cruciadei, este de fapt o
actiune complet laicizata, care tine seama de interesele statale proprii si
nu mai are nimic în comun, în ceea ce priveste esenta, cu idealurile
religioase medievale. Pentru puterile europene, Imperiul otoman devenise
un stat care, indiferent de obiectivele religioase, le putea fi la fel de bine
si inamic, dar si aliat. Acest lucru explica si patrunderea otomanilor în
cadrul sistemului de echilibru politic care începe sa se faca tot mai mult
simtit în Europa odata cu declansarea razboaielor italiene.
Aceste afirmatii sunt confirmate si de atitudinea Venetiei, pe de o
parte, si a Moldovei, pe de alta parte, fata de Imperiul otoman. Atât
pentru cetatea lagunelor, cât si pentru tara româneasca de la rasarit de
Carpati, raporturile cu otomanii aveau la baza, în primul rând, aspecte
politice si economice laice, învelisul religios, al cruciadei, constituind, de
fapt, o modalitate politica si diplomatica de a solicita ajutor celorlalte
puteri europene. Venetia a luptat împotriva Portii, atunci când a facut-o,
din considerente politice, teritoriale si economice, Mediterana Orientala,
Marea Neagra si posesiunile din Dalmatia, Albania si Grecia (Romania)
constituind o zona de maxima importanta pentru comertul ei, implicit,
pentru puterea ei financiara si politica. În ceea ce priveste Moldova, lupta
antiotomana a avut o semnificatie permanenta si profunda, aceea de
aparare a independentei si a fiintei statale, de fapt a propriei esente si
existente ca stat si ca popor, lucru valabil si pentru celelalte doua tari
românesti. Trebuie remarcat de asemenea si faptul ca Stefan cel Mare nu
a luptat cu turcii ca un cruciat, ci ca un exponent al tendintelor
monarhice, unificatoare, deci al tendintelor noi care se manifestau din ce
în ce mai puternic în întreaga societate europeana. Acest lucru explica si
faptul ca marele domn al Moldovei a îmbinat permanent, în raporturile cu
Poarta, fermitatea cu flexibilitatea, mijloacele militare cu cele
politico-diplomatice, toate subordonate obiectivului major al apararii
independentei si integritatii teritoriale.
Semnificativ în ceea ce priveste raporturile puterilor europene cu
Poarta, a raporturilor dintre Moldova, Venetia si Poarta si a raporturilor
stabilite, din aceasta perspectiva, între statele crestine îl constituie
razboiul turco-venetian din 1499-1503.
Venetia, una din marile puteri ale vremii, era confruntata, la
sfârsitul secolului XV si la începutul celui urmator, cu câteva amenintari
majore, care, treptat, de-a lungul timpului, o vor transforma într-o putere
de rang inferior. Este vorba de amenintarea, tot mai mare, reprezentata de
Imperiul otoman în Romania si Mediterana Orientala, de marile
descoperiri geografice care afecteaza principalele rute comerciale de care
beneficia comertul venetian, de declansarea razboaielor italiene care
amenintau direct posesiunile venetiene din terraferma si chiar existenta
cetatii însasi, de aparitia unor mari puteri teritoriale, ca Franta si Spania,
superioare sub aspectul cantitatii si al puterii militare si, în fine, de
aparitia unor indicii sigure care prevesteau o criza de structura a însasi
flotei venetiene, indicii ce se fac simtite înca din a doua jumatate a
secolului XV.
În aceasta complexa situatie, Venetia îsi dadea perfect de bine
seama ca un nou razboi cu Imperiul otoman nu putea fi purtat cu succes
decât în coalitie cu alte puteri crestine, coalitie care era însa putin
probabil sa se dovedeasca si eficienta si, în aceste împrejurari,
confruntarea s-ar fi terminat în dezavantajul cetatii lagunelor, care putea
sa piarda noi pozitii, foarte importante, în Romania si Mediterana
Orientala. Din aceasta cauza Venetia nu a reactionat de aceeasi maniera
la ostilitatea crescânda venita din partea otomanilor, a cautat sa aplaneze
pe cai diplomatice orice disputa, a dus chiar o politica de apropiere fata
de Poarta, evidenta mai ales în 1495, când a transmis la Constantinopol
informatii în legatura cu intentiile lui Carol VIII si a participat activ la
alungarea acestuia din Italia, dar rezultatele acestor actiuni nu au avut
efectul scontat si nu l-au putut împiedica pe sultanul Baiazid II sa
declanseze razboiul în vara anului 1499.
Actiunea sultanului a fost determinata de doi factori importanti si
anume: moartea lui Djem sultan, fratele sau, aflat în mâinile lui Carol
VIII, survenita în februarie 1495, care l-a eliberat de o mare amenintare
potentiala si încheierea unor tratate de alianta între puterile crestine care
aveau si o semnificatie antiotomana destul de clara.
Despre tratatele încheiate între fratii jagielloni în anii 1498 si 1499,
deci între Polonia, Ungaria si Lituania, la care a aderat si Moldova lui
Stefan cel Mare si chiar Tara Româneasca, am vorbit pe larg ceva mai
sus. Ele aveau toate importante clauze antiotomane si tindeau catre
formarea unui puternic bloc antiotoman care sa includa toate partile
semnatare.
Dar, pe lânga acest bloc antiotoman alcatuit din tarile române si din
statele guvernate de reprezentantii dinastiei jagiellone, în plus se
realizeaza o alianta periculoasa pentru turci prin acordul din 15 aprilie
1499, de la Blois, dintre Franta si Venetia. Acordul prevedea
dezmembrarea ducatului milanez, dar era îndreptat si împotriva Portii,
ceea ce explica încercarea regelui francez Ludovic XII (1498-1515) de a-l
atrage si pe Vladislav II al Ungariei sa participe la prevederile sale.
Amenintat sa fie prins ca într-un cleste de coalitia incipienta
antiotomana, Baiazid II nu a ezitat sa reactioneze imediat, lovitura
principala fiind îndreptata împotriva Venetiei, ale carei posesiuni din
Balcani constituiau obiective de cea mai mare importanta pentru imperiul
sau.
Prima realizare importanta a sultanului a fost aceea ca el a reusit sa
împiedice functionarea coalitiei ca atare. Astfel, Ungaria, Polonia si chiar
Imperiul habsburgic în fata presiunilor si amenintarilor otomane s-au
grabit sa reînnoiasca armistitiile cu Poarta, în iulie 1499. În vara aceluiasi
an, într-o singura zi, toti venetienii din Constantinopol au fost arestati, iar
la 30 iunie flota otomana a pornit la lupta având ca prim obiectiv
Lepanto, atacat simultan si de pe uscat. Flota venetiana condusa de
Antonio Grimani si Andrea Loredano ezita sa se angajeze în lupta cu
turcii si, astfel, Lepanto este cucerit de acestia, la 26 august 1499. În anul
urmator turcii îsi continua sirul victoriilor în dauna Venetiei, reusind sa
cucereasca Durazzo în Albania, iar apoi pozitiile deosebit de importante
de la Modon, Coron si Navarino. Desi în anii care au venit, 1501 si 1502,
Venetia obtine anumite victorii, ea nu a putut schimba soarta razboiului si
a fost obligata sa accepte ofertele de pace ale lui Baiazid II, presat, la
rândul sau, la granitele rasaritene de o Persie întarita de vigoarea noii
dinastii a Safavizilor. Venetia a acceptat pacea jurata de sultan, la 14
decembrie 1502 si confirmata de doge la 20 mai 1503, pace prin care
pierdea Lepanto, Modon, Coron, Navarino si Durazzo, se obliga sa
restituie insula Santa Maura, dar pastra Cefalonia, cucerita cu ajutorul
spaniolilor. Ea pastra dreptul de a face comert în Mediterana Orientala si
Marea Neagra, dar trebuia sa respecte regulile impuse de Imperiul
otoman, devenit principala putere în aceste zone.
În aceasta situatie se pune firesc întrebarea cum a functionat
coalitia antiotomana a puterilor crestine care se prefigura, cu destula
claritate, la mijlocul anului 1499? A functionat doar partial, cu mari
dificultati, fiecare membru având în vedere, în primul rând, interesele
sale si abia apoi pe cele ale luptei antiotomane.
Astfel, din Apus, Venetia a primit ajutoare numai din partea
Frantei, Spaniei si papalitatii, dar era vorba de ajutoare mai mult formale
decât reale. În ceea ce priveste Franta si Spania, acestea aveau în vedere,
în primul rând, cucerirea Italiei, în momentul acestui razboi punându-se
acut problema împartirii regatului napolitan. Tratatul de la Granada, din
11 noiembrie 1500, prevedea actiuni comune împotriva otomanilor, dar
ele erau subsumate obiectivului principal, acela al împartirii sudului
Italiei între francezi si spanioli. Pentru ambele puteri lupta antiotomana
era necesara pentru a demonstra statelor italiene ca ele îsi vor asuma
apararea Peninsulei, dar ea se afla înca pe un plan secundar, depasita ca
importanta de lupta propriu-zisa pentru dominatia Italiei.
Franta a încercat, din aceasta perspectiva, sa sprijine în doua
rânduri Venetia. În 1499 o flota franceza a facut jonctiunea cu cea
venetiana dar, numai dupa cinci zile, s-a retras, acuzându-i pe venetieni
de lipsa de combativitate, iar în 1501 o alta flota franceza, condusa de
contele Ravenstein, a atacat împreuna cu venetienii, insula Lesbos
(Mitilene), fara sa o poata însa cuceri. Tot pe aceasta linie, regele Frantei,
pentru a-si demonstra credibilitatea în privinta politicii sale antiotomane,
a încheiat, la 14 iulie 1500, o alianta cu Polonia si Ungaria, care prevedea
ajutor reciproc împotriva pericolului otoman. Dar ajutorul acordat de
Franta ramânea la bunul plac al lui Ludovic XII, iar acesta urmarea prin
aceasta alianta sa contracareze mai degraba politica Habsburgilor în
Italia, decât sa lupte cu Imperiul otoman. De aceea consecintele practice
al acordului vor fi ca si inexistente.
Spania, având aceleasi interese în Italia ca si Franta, nu a ezitat nici
ea sa ajute Venetia împotriva otomanilor. O puternica flota spaniola
comandata de Gonzalo de Cordoba i-a ajutat pe venetieni, în ultimele luni
ale anului 1500, sa-i alunge pe turci din Corfu si sa cucereasca Cefalonia,
dar în ianuarie 1501 s-a retras brusc la Messina, pentru a participa, alaturi
de francezi, la împartirea regatului napolitan.
În ceea ce-l priveste pe papa, pe Alexandru VI Borgia, în ciuda
legaturilor sale din trecut cu Baiazid II, legate de persoana lui Djem
sultan, el a încercat sa sprijine Venetia, dar nu a reusit sa faca acest lucru
decât într-o masura foarte mica. A purtat tratative cu Maximilian I de
Habsburg, cu Henric VII al Angliei si cu Ludovic XII fara sa obtina însa
nimic. În ianuaurie 1500 a lansat o bula de cruciada antiotomana si a
cedat zece la suta din veniturile bisericii din Ungaria si Polonia pentru a
lupta cu turcii, iar în vara si toamna aceluiasi an a desfasurat o intensa
activitate în vederea realizarii colaborarii dintre flotele spaniola si
venetiana. Demn de remarcat este si faptul ca, în octombrie 1500, el a
trimis scrisori în tarile române prin care acorda iertarea tuturor pacatelor
locuitorilor din Moldova care vor lua parte la expeditia împotriva
turcilor, ori vor contribui pentru scopul acesta cu alte ajutoare materiale.
Aceasta demonstreaza, înca o data, locul si rolul pe care tarile române si,
în acea vreme, mai ales Moldova lui Stefan cel Mare, îl dobândisera în
viata politica internationala, faptul ca orice coalitie antiotomana trebuia
sa tina seama de potentialul lor economic, politic si militar în zona
Dunarii de Jos si a sud-estului european.
Daca aceasta a fost situatia coalitiei în ceea ce priveste participarea
puterilor apusene, nu cu mult diferita a fost si aceea a participarii statelor
jagellone. Dintre acestea doar Ungaria era interesata în mod real de lupta
antiotomana, deoarece se afla direct amenintata de tendintele
expansioniste ale Portii, dar ea nu avea capacitatea necesara sa duca o
politica hotarâta de aparare si, cu atât mai putin, una ofensiva. De fapt,
Ungaria era cuprinsa de o anarhie feudala crescânda, de o slabire tot mai
accentuata a puterii centrale, de o incapacitate pronuntata de a se adapta
la structurile moderne specifice epocii, toti acesti factori având o
contributie decisiva la disparitia acestui stat de pe harta Europei. Cu toate
acestea, datorita pozitiei sale antiotomane, Venetia nu a ezitat sa încheie
o alianta cu ea, alianta care cuprindea si papalitatea, definitivata în martie
1501, dar facuta publica abia la 13 mai, atunci când Vladislav II a
declarat razboi turcilor.
Dar interventia Ungariei era destul de tardiva si ciocnirile cu turcii
de la sfârsitul lui 1501 si începutul lui 1502, desfasurate în Bosnia si în
zonele Vidin si Nicopole, nu au mai putut influenta cu nimic soarta
generala a razboiului. Foarte repede dupa pacea turco-venetiana, Ungaria
va încheia si ea o pace similara, la 22 februarie si 20 august 1503, pace
prin care se revenea, de fapt, la situatia antebelica.
În ceea ce priveste Polonia si Lituania, acestea au evitat sistematic
sa se angajeze într-o confruntare deschisa cu turcii, din doua motive
principale: razboiul dintre Lituania si marele cnezat al Moscovei,
declansat în 1500 si permanentele atacuri ale tatarilor din Crimeea. Mai
mult decât atât, regele Ioan Albert a încheiat o pace cu Imperiul otoman,
la 19 iulie 1501, pace reconfirmata de urmasul sau Alexandru, la 9
octombrie 1501.
Observam deci ca aceasta coalitie a puterilor crestine a functionat
doar partial si cu foarte multe greutati, cauza principala fiind diferenta
destul de apreciabila dintre suportul ei ideologic si realitatea politica
concreta de care trebuia sa tina seama fiecare tara. Indiferent însa de acest
lucru, Stefan cel Mare a sesizat, înca înainte de declansarea razboiului
turco-venetian, faptul ca se putea crea o situatie favorabila pentru o
posibila recuperare a celor doua cetati, foarte importante, din sudul
Moldovei, Chilia si Cetatea Alba. De aceea el nu a ezitat, asa cum am
mai aratat, sa adere de facto la tratatul ungaro-polon din 1498 si sa
încheie în anul urmator tratate de pace si colaborare antiotomana cu
Polonia si Lituania. Tot pe aceasta linie, Stefan a încercat, probabil la
sfârsitul lui 1498 sau începutul lui 1499, dar fara succes, sa-l determine
pe Ivan III al Moscovei sa mentina pacea cu Lituania si sa se alature
coalitiei antiotomane.
Domnul Moldovei nu s-a limitat însa numai la activitatea
diplomatica antiotomana, ci a trecut si la executarea unor actiuni
concrete, pe plan militar. Astfel, el nu a uitat sa atace si sa zdrobeasca, la
începutul lui 1499, o armata otomana care se retragea din Polonia sub
conducerea lui Bali beg, iar la putin timp dupa aceasta a nimicit si o
grupare tatara de 6 000 de calareti care încercase sa treaca prin Moldova.
Ca raspuns la aceasta atitudine amenintatoare, sultanul a ordonat, la
sfârsitul primaverii sau începutul verii lui 1499, câteva atacuri, de mica
amploare, împotriva Moldovei si a trimis chiar o flota în aceasta directie,
probabil pentru a întari Chilia si Cetatea Alba pe care le credea
amenintate. De fapt, Baiazid II dorea sa aiba liniste la Dunarea de Jos
pentru a-si îndrepta grosul fortelor împotriva Venetiei si va reusi sa
obtina acest lucru de la toate statele din zona, cu exceptia Moldovei.
Aceasta însa, de una singura, nu avea o capacitate ofensiva destul de
puternica pentru a ameninta cu adevarat pozitiile turcesti din zona.
Dorind sa continue aceste actiuni militare si pentru a vedea pe ce
poate conta din partea Ungariei, Stefan cel Mare trimite soli la curtea din
Buda, la începutul anului 1500. Asa cum rezulta dintr-o scrisoare trimisa,
la 24 ianuarie 1500, din Buda, el si-a trimis solii la începutul anului în
Ungaria pentru a-i cere lui Vladislav II ajutor în vederea începerii, cu
adevarat, a luptelor cu turcii. Solii moldoveni au ramas aici aproape o
luna, pâna în februarie, dar s-au întors fara nici un raspuns concret,
deoarece nici Ungaria nu stia pe cine poate conta, iar ea singura nu avea
fortele necesare pentru a trece la ofensiva împotriva Imperiului otoman.
Dar Vladislav II, neputând satisface cererile de ajutor ale lui Stefan cel
Mare, nu a dorit sa piarda prietenia pretioasa a acestuia si de aceea, ca
semn al mentinerii relatiilor bune dintre cele doua tari, i-a reîntarit, la 1
mai, stapânirea asupra celor doua cetati transilvane, Ciceul si Cetatea de
Balta.
Cu toate ca nu avea nici un fel de promisiuni de ajutor din partea
Ungariei, Venetiei sau al altor state care îsi declarasera intentiile de a
lupta împotriva turcilor, Stefan cel Mare s-a hotarât sa treaca la actiune
împotriva acestora, considerând ca un moment mai favorabil nu se putea
ivi pentru dorinta sa de a recuceri Chilia si Cetatea Alba. În acest sens el
se baza pe conjunctura internationala din acel moment, care obliga fortele
Imperiului otoman sa actioneze dispersat pe mai multe fronturi, împotriva
fortelor venetiene la Modon, Coron si Navarino, împotriva venetienilor si
a spaniolilor în insulele Corfu si Cefalonia, precum si împotriva unui
corp de oaste maghiar, de vreo 9 000 de oameni, care, în august 1500
trecuse Dunarea si atacase în Serbia si Bulgaria.
De aceea, probabil la începutul anului 1500, el refuza sa mai
plateasca tribut Portii, ordona mutilarea solului turc care venise în acest
scop si-l trimite pe vornicul Boldur sa atace Chilia si Cetatea Alba, care
sunt incendiate cu aceasta ocazie. Ceva mai târziu este posibil sa fi avut
loc o noua ciocnire între turci si moldoveni, consemnata de Marino
Sanuto la 31 august, acesta aratând ca si ungurii se pregateau de lupta.
Simultan cu aceste actiuni, Stefan a mobilizat forte militare în
regiunea Iasiului, pentru a putea actiona pe directii interioare atât
împotriva unui eventual atac al turcilor dinspre sud, cât si împotriva unui
eventual atac al tatarilor, care pradau deja partile sud-estice ale regatului
polon. Aceste concentrari de trupe, din primavara si vara anului 1501,
erau cunoscute si în Italia. Astfel, în luna mai, mai multe scrisori trimise
din Buda de solii venetieni Soranzo si Giustiniani, aratau ca Stefan avea
armata pregatita, iar la 27 iulie, florentinul Octaviano Gucci scria, din
Cracovia, ca Stefan cel Mare sta gata la hotar cu toata ostirea sa si ca, în
orice caz, trebuie sa se astepte de la el ceva însemnat, fiind renumit prin
întelepciune. Pregatirile militare ale domnului Moldovei nu se limitau
însa numai la aceste concentrari de forte, ci aveau în vedere si înzestrarea
lor cu armanent. Acest lucru este demonstrat de scrisoarea pe care Stefan
o expediaza, la 13 septembrie 1500 brasovenilor, în care-l recomanda pe
spatarul Trotusan, trimis de el pentru a cumpara scari de sa, arme, frâie,
etc.
De fapt, toate aceste preparative întreprinse de Stefan vizau, prin
recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, crearea unei brese în monopolul
otoman instaurat asupra Dunarii de Jos si a Marii Negre, bresa care ar fi
putut duce la schimbarea raporturilor de putere din aceasta zona, dar
celelalte state europene interesate într-o astfel de evolutie, mai ales
Venetia si Ungaria, nu aveau capacitatea necesara pentru a acorda
ajutoarele de trebuinta.
Stefan cel Mare intrase în lupta fara a avea nici o promisiunea
concreta din partea Venetiei si a Ungariei si, desi spera ca aceste tari l-ar
putea ajuta, în propriul lor interes, el era hotarât sa-si încerce sansele
chiar si fara ajutor direct, bazându-se numai pe propriile forte si pe
situatia politica si militara generala care-i obliga pe turci sa-si divizeze
fortele pe mai multe fronturi în acelasi timp. Astfel, Sanuto a consemnat
informatia ca regii Ungariei si Poloniei, împreuna cu Stefan, se vor uni la
Bécs, de unde vor trece Dunarea pentru a ataca Semendria, tot el arata ca
în septembrie numai Stefan i-a atacat pe turci, reusind sa le smulga trei
teritorii, probabil capete de pod cucerite la nord de Dunare sau în zona
Cetatii Albe. Peste putin timp, probabil în cursul lunii octombrie 1500,
Stefan cel Mare a înfrânt o noua armata otomana, de data aceasta banuim
ca mult mai numeroasa decât celelalte, deoarece era condusa de un fiu al
sultanului si de doi sangeacbei, care au murit în lupta. În ansamblu deci,
rezultatele campaniei militare duse de Stefan în anul 1500 au fost
favorabile, turcii au suferit mai multe înfrângeri, unele tinuturi - probabil
capete de pod otomane nord-dunarene din partea de sud-est a Moldovei si
hinterlandul Cetatii Albe - au fost eliberate de trupele moldovene.
Dupa toate aceste succese însa, pregatirile lui Stefan pentru a
respinge o eventuala agresiune otomana de proportii mai însemnate au
continuat cu o febrilitate si mai mare. Pe plan diplomatic el a încercat sa
medieze o întelegere între Lituania, marele cnezat al Moscovei si tatarii
lui Mengli Ghiray, pentru a permite cel putin marelui cneaz Alexandru sa
se alature luptei antiotomane, dar nu a avut succesul dorit, razboiul dintre
lituanieni si moscoviti (1500-1503), constituind principala piedica nu
numai în calea participarii Lituaniei la coalitia antiotomana, dar si a
Poloniei, interesata, în primul rând, în rezolvarea problemelor de la
granitele rasaritene. Acest esec diplomatic nu l-a împiedicat însa pe
domnul nostru sa-si continue cu toata hotarârea preparativele militare,
informatii semnificative despre acestea ajungând si la Venetia, puterea
cea mai interesata în a afla orice stire cu privire la posibilele dificultati
ale turcilor.
În noiembrie a ajuns aici, prin Raguza, stirea ca moldovenii sunt
gata de lupta cu otomanii si ca sunt în stare sa adune o ostire de 40 000
de calareti, iar la 28 ale aceleiasi luni, secretarul Republicii, Francesco
della Zuecca, întors din Ungaria, raportând despre dispozitiiile
antiotomane ale regelui Vladislav II, arata ca tot atât de ostili pagânilor
sunt si românii, mai ales Stefan cel Mare.
Dar Stefan, în ciuda dorintei sale arzatoare de a recuceri Chilia si
Cetatea Alba, îsi dadea seama ca a continua si intensifica luptele cu
turcii, fara a primi nici un ajutor din partea Venetiei si Ungariei, însemna
sa-si asume riscul unei confruntari majore, de unul singur, cu marea
putere otomana, ceea ce trebuia evitat cu orice pret. Din aceasta cauza
anul 1501 nu a mai fost un an al confruntarilor militare, în ciuda
mentinerii starii de ostilitate acuta dintre modoveni si turci, ci al
tatonarilor diplomatice în vederea unei coordonari generale a actiunilor
antiotomane. Domnul Moldovei era pregatit de lupta, dar dorea sa stie cu
siguranta pe cine mai poate conta, deoarece experienta anului anterior îi
demonstrase ca Venetia dispunea doar de fortele necesare propriei
aparari, nici acestea întotdeauna suficiente, alianta cu Spania avea o
valoare redusa, o alianta veneto-ungara nu se realizase înca, alianta
franco-ungara se dovedise a fi inoperanta, iar Ungaria ca atare era departe
de avea capacitatile necesare pentru purtarea cu adevarati sorti de
izbânda a unui razboi antiotoman.
De aceea, chiar la începutul lui 1501, la 24 ianuarie, doi soli
moldoveni si unul din Tara Româneasca, ceea ce confirma
disponibilitatile lui Radu cel Mare de a se angaja într-un front comun
antiotoman, au sosit la Buda pentru a constata care erau intentiile lui
Vladislav II. Dar se pare ca aici nu au putut afla mai nimic, solii
moldoveni continuându-si calatoria spre Venetia si Roma. Ajunsi la
Venetia în februarie, cei doi soli care apar la Sanuto cu numele de
Raynaldo si Antonio, desi este sigur ca sunt români deoarece pentru a se
face întelesi au folosit serviciile unui interpret, au cerut dogelui sa le
recomande un medic necesar pentru a alina suferintele domnului lor,
gata sa lupte cu turcii, daca Venetia ajunge la o alianta cu Ungaria.
Raspunsul a fost si aici, în privinta luptei antiotomane si a unui posibil
ajutor, probabil destul de evaziv, la fel ca si cel venit din partea curtii
pontificale. Deci, în ciuda faptului ca Stefan însusi se declara de acord sa
lupte în continuare cu turcii, lucru confirmat si de cardinalul Regino, care
comunica, la 11 martie 1501, în Italia ca românii pot aduna 30 000 de
calareti, Venetia si papalitatea se plasau pe pozitiile lor traditionale fata
de tarile române, adica de a obtine cât mai mult fara a da însa în schimb
absolut nimic, sau poate numai încurajari si iertari de pacate.
În aceasta situatie nu este de mirare ca Stefan cel Mare a devenit
mult mai circumspect, a evitat sa se angajeze în noi ciocniri militare cu
turcii si, în iunie, a trimis chiar un sol la Poarta pentru a vedea care este
atmosfera de acolo în privinta sa. Aceasta atitudine prudenta s-a mentinut
în ciuda faptului ca Ungaria începuse sa se pregateasca serios, în 1501,
pentru o confruntare cu Imperiul otoman.
Astfel, la 30 ianuarie sunt luate importante masuri de aparare la
granitele de sud ale regatului maghiar, iar dupa foarte putin timp Ioan
Corvin înfrânge pe turci si reuseste sa cucereasca Jaice. În martie este
încheiat, dupa îndelungate negocieri, tratatul dintre Ungaria, Venetia si
papalitate, dar el va fi facut public abia la 13 mai, când Vladislav II va
declara razboi turcilor. Cu toate ca Stefan, ca aliat al lui Vladislav II, era
cuprins automat în acest tratat, el a continuat sa se mentina în rezerva (o
dovada în plus a independentei sale), asteptând sa vada cât de hotarâti
erau aliatii sa lupte cu otomanii. Si a avut dreptate sa procedeze astfel,
deoarece interventia Ungariei era destul de tardiva si se va limita doar la
actiuni de “brigandaj pe scara mare” . Abia în noiembrie si decembrie
1501 au loc mai multe ciocniri ungaro-otomane de-a lungul Dunarii si
este semnalata o incursiune mai importanta, condusa de Ioan Corvin, în
Bosnia.
În acelasi timp, Polonia, preocupata de razboiul lituano-moscovit si
atacata din nou de tatari, adopta o atitudine tot mai neutra fata de turci.
Pentru a ascunde însa adevaratele motive ale acestei pozitii, regele polon
nu a ezitat sa declare, în marie 1501, unor soli venetieni ca el este gata
sa-i atace pe turci, dar ca Stefan nu va permite trecerea armatei sale prin
Moldova, ceea ce-l împiedica sa-si transforme gândul în fapta. O
afirmatie nedreapta, rauvoitoare, care cauta sa induca în eroare.
Bineînteles ca Stefan nu putea accepta trecerea prin teritoriul tarii sale a
unei armate care ar fi provocat numai daune si stricaciuni, dar regele
polon avea si alte variante de a-i ataca pe turci, care ocoleau Moldova.
Adevarul este însa ca el nu dorea sa faca acest lucru si de aceea l-a trimis
la Constantinopol pe Nicolae Lanckoronski care, la 19 iulie 1501, obtinea
din partea lui Baiazid II confirmarea pacii cu Polonia, dar moartea
prematura a lui Ioan Albert va face necesara o reconfirmare a pacii, pe
care sultanul nu va ezita sa o faca, la 9 octombrie 1502. Explicatia
rapiditatii cu care turcii au acceptat aceste paci este data si de faptul ca,
înca din 1501, ei au început sa fie amenintati si la hotarele de rasarit de
catre persi si doreau, pe cât posibil, sa evite noi dusmani pe frontul
european.
Vazând cum evolua situatia din cadrul coalitiei antiotomane, Stefan
cel Mare, asa cum am mai aratat, s-a limitat, în 1501, doar la actiuni
diplomatice. Dupa ce solii sai trimisi în Ungaria, la Venetia si Roma, s-au
întors cu mâinile goale, el a încercat, în a doua jumatate a anului, ca
printr-o intensa ofensiva diplomatica sa determine puterile rasaritene
(Polonia, Lituania, Moscova, chiar tatarii din Crimeea) sa se angajeze în
lupta antiotomana, sperând ca pe aceasta cale va da un nou impuls si
celorlalte state crestine. Astfel, în iulie el a încercat sa realizeze o
apropiere între Lituania si tatarii lui Mengli Ghiray, iar în decembrie a
trimis o solie în Polonia cu scopul de a îndemna aceasta tara sa intre în
lupta cu turcii si de a cere permisiunea pentru un sol care sa mearga la
Ivan III spre a-l îndemna sa încheie pacea cu Polonia si Lituania si a se
alatura si el coalitiei antiotomane. Rezultatele acestor misiuni au fost
foarte mici, razboiul dintre Polonia si Lituania – pe de o parte – si
Moscova aliata cu tatarii lui Mengli Ghiray, pe de alta parte, neputând fi
oprit, ceea ce a însemnat limitarea coalitiei antiotomane numai la
Venetia, Ungaria, papalitate si Moldova lui Stefan cel Mare. La începutul
anului 1502, desi situatia politica si militara generala nu suferise
modificari, Stefan cel Mare era totusi pregatit pentru o eventuala
confruntare cu turcii, asa cum rezulta din raportul venetianului Zacharia
Contarini. De asemenea, si Ungaria facea preparative destul de însemnate
pentru declansarea unei ofensive la sud de Dunare, pe care spera sa o
poata coordona cu domnul Moldovei. În acelasi timp, Stefan a trimis o
noua solie la Venetia pentru a cere un medic si, probabil, pentru a afla
stadiul pregatirilor militare si intentiile pe care le avea Republica.
Aceasta, neputând sa trimita si nici macar sa promita un ajutor militar
concret, a promis ca va trimite un medic si i-a acordat solului lui Stefan
titlul de cavaler aurat, probabil în semn de pretuire pentru eforturile
antiotomane ale domnului nostru.
Dar, în primavara lui 1502 nici turcii nu stateau cu mâinile în sân.
Ei aveau intentia de a lansa un puternic atac împotriva Moldovei, Tarii
Românesti si Transilvaniei, atac ce urma sa fie condus de Malcocioglu.
Tentativa lor a fost însa înabusita în fasa printr-o contralovitura a ostirii
transilvane condusa de voievodul Petru de Szentgyörgy si de Bozin, care
a eliberat temporar Vidinul, a devastat împrejurimile Nicopolei, dupa
care s-a deplasat catre frontul antiotoman din Bosnia. La aceasta ofensiva
antiotomana Stefan nu a putut participa deoarece tatarii din Crimeea, la
insistenta sultanului, au adoptat o atitudine amenintatoare la hotarele
rasaritene ale Moldovei.
Stefan cel Mare nu a participat cu toate ca în acest an se realizase o
oarecare coordonare a actiunilor militare între Ungaria, Venetia si
papalitate, la succesele terestre mentionate mai sus adaugându-se si
câteva importante victorii navale ale flotei veneto-pontificale, mai ales
cucerirea insulei Santa Maura, în august 1502, dar amenintarea tatarilor
era acuta si reala, mai ales în situatia în care sultanul a invitat si pe tatarii
hoardei mari de pe Volga sa vina sa se instaleze în sudul Moldovei, în
zona cetatilor Chilia si Cetatea Alba. El arata hanului ca, daca tatarii vor
reusi sa tina în frâu Moldova, atunci drumul ostilor otomane va fi deschis
în toate partile lumii. Dar aceasta chemare nu a fost foarte inspirata
deoarece a provocat nemultumirea profunda a tatarilor din Crimeea, care,
de multa vreme, se aflau în conflict cu cei de pe Volga. Stefan a stiut sa
profite imediat de aceasta situatie si a trimis un puternic detasament care,
sprijinindu-i pe tatarii din Crimeea, a contribuit decisiv la zdrobirea
hoardei mari în luptele din 8 si 12 iulie 1502 desfasurate undeva în
stepele nord-pontice, la rasarit de granitele Moldovei.
Pe lânga aceasta actiune militara importanta, care a dus la
prabusirea unuia dintre planurile sultanului Baiazid II, Stefan a mai
participat, este adevarat ca numai cu un contingent de 7 000 de oameni, la
o noua ofensiva declansata de fortele lui Vladislav II în sudul Dunarii, în
toamna lui 1502. Se pare, asa cum rezulta din însemnarile lui Sanuto, ca
trupele moldovene au luptat alaturi ce cele ale lui Josza Somi, comite de
Timisoara, care atacase pe turci în zona Serbiei.
În afara acestor contributii militare la cauza comuna a luptei
antiotomane, Stefan cel Mare a continuat sa desfasoare si o importanta
activitate diplomatica, caracteristica, de altfel, pentru întreaga sa domnie.
Interesanta în acest sens este prezenta în Moldova a venetianului Matteo
Muriano “doctor în arte si medicina”, care a fost trimis aici de dogele
Leonardo Loredano, pe la mijlocul anului 1502, în urma cererii formulate
în acest sens de solul domnului Moldovei la începutul aceluiasi an.
Asa cum rezulta din primul raport al lui Muriano, trimis din
Suceava la 7 decembrie 1502, el a ajuns în Moldova la 1 august, destul de
bolnav, dar, la 22 august, s-a înfatisat totusi înaintea domnului într-o
audienta mai mult protocolara, în timpul careia l-a salutat în numele
Republicii si al dogelui, primind raspuns din partea acestuia ca, fiind
înconjurat de dusmani, el nu a vrut sa ceara un medic decât de la prietenii
sai despre care este încredintat ca-l iubesc cu adevarat.
Este posibil ca, dupa aceasta prima întâlnire, medicul sa mai fi avut
prilejul de a-l vedea pe Stefan de aproape, pâna în octombrie, când s-a
îmbolnavit din nou. Sigur este însa faptul ca Muriano, pe lânga misiunea
sa medicala de a-l îngriji pe domnul Moldovei, a avut si o importanta
misiune politica cu doua obiective principale si anume: culegerea de
informatii cu privire la situatia Moldovei si a domnului sau si, în acelasi
timp, culegerea de informatii privitoare la turci si la relatiile lor cu
diferite puteri din zona. Aceasta rezulta cu toata claritatea din cele doua
rapoarte pe care le-a trimis din Moldova, primul la 7 decembrie 1502,
amintit mai sus, iar al doilea la 5 ianuarie 1503.
Primul dintre aceste doua rapoarte este împartit pe puncte,
corespunzând poate unui chestionar stabilit de conducerea Republicii si
anume: informatii cu privire la domn si la fiul acestuia, succesorul sau, la
supusi si la tara, la evenimentele petrecute în tarile vecine, Polonia,
Rusia, Imperiul otoman, tatarii din Crimeea. În ceea ce-l priveste pe
Stefan, Muriano spune ca: “ este un om foarte întelept, vrednic de
multa lauda, iubit de supusii sai, pentru ca este îndurator si drept, vesnic
treaz si darnic, arata bine la trup pentru vârsta sa daca aceasta meteahna
nu l-ar fi chinuit, dar, sper cu ajutorul lui Dumnezeu sa-i aduc o usurare,
dupa cât pot sa-mi dau seama acum la început”. Acelasi ton laudativ este
folosit si în privinta lui Bogdan, viitorul domn al tarii: “ Bogdan
voievod, urmeaza pilda domnului, tatal sau, e sfios ca o fata si e barbat
viteaz, prieten al virtutilor si al oamenilor virtuosi, este tânar cam de vreo
25 de ani”.
Deosebit de interesante sunt si aprecierile medicului venetian cu
privire la potentialul economic si militar, la locuitorii tarii: “Supusii sunt
toti barbati viteji, ageri si nu facuti sa stea pe perne, ci la razboi pe
câmpul de lupta. Acest domn prea vestit poate sa ridice 60 000 de oameni
de isprava, adica 40 000 de calareti si 20 000 de pedestrasi. Tara este
manoasa si foarte frumoasa si bine asezata, plina de animale si de toate
bucatele, are de toate afara de untdelemn. Grânele se seamana în aprilie si
în mai, iar vinuri de felul celor din Friul se obtin în august si septembrie.
Pasuni sunt foarte bune. În aceasta tara s-ar putea tine peste 100 000 de
cai”.
Foarte importante sunt si consideratiile pe care Muriano le face cu
privire la pozitia strategica a Moldovei si, implicit, la avantajele pe care
Venetia le-ar putea avea dintr-o alianta cu aceasta tara: “De aici se merge
pâna la Constantinopol în 15 sau 20 de zile, de aceea reamintesc cu toata
supunerea Înaltimii Voastre ca de aici s-ar putea ataca flancurile acestui
perfid sultan turcesc si din câte îmi spun multi oameni vrednici de
încredere si negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frica
fata de acest domn si de crestinii ce si-ar face drum prin aceasta tara”.
Deosebit de interesante sunt motivele, tot de ordin strategic, pe care el le
avanseaza pentru a explica ezitarile domnului de a se angaja cu toate
fortele împotriva turcilor, precum si propunerile pe care le face în vederea
anularii acestora: “ acest ilustru domn se teme mult sa faca vreo
miscare împotriva turcului, deoarece tatarul îndata l-ar ataca. Dar exista o
trecatoare lânga Caffa, care se numeste Pericop unde zece mii de calareti
ar tine piept tatarului ca sa nu poata trece în partile acestea spre paguba
crestinilor”.
Tot cu referire la Moldova, Muriano aminteste si de conflictul
dintre Stefan si regele Poloniei pentru Pocutia, iar apoi vorbeste despre
razboiul dintre Polonia si Lituania – pe de o parte – si marele cnezat al
Moscovei, pe de alta parte, de situatia din cadrul lumii tatare si despre
potentialul militar al tatarilor crâmleni, de alianta dintre Mengli Ghiray si
sultan, care ameninta grav securitatea Moldovei, dar si a altor state
crestine din regiune. În ansamblu, observam deci ca este vorba despre un
raport politic exact si realist, prin intermediul caruia factorii de conducere
de la Venetia aveau posibilitatea sa cunoasca în amanuntime situatia de la
Dunarea de Jos si din rasaritul Europei.
Cel de-al doilea raport al lui Matteo Muriano descrie o actiune de
spionaj pe care acesta a întreprins-o la Suceava în dauna turcilor si din el
se desprind câteva importante aspecte ale situatiei internationale si ale
situatiei Moldovei la sfârsitul lui 1502 si începutul lui 1503. Astfel,
aflând despre trecerea prin capitala Moldovei a unei importante solii
otomane în drum spre Polonia, medicul venetian apeleaza la ajutorul unui
foarte bun prieten al sau, Nicolň Leondari, casatorit cu o venetiana,
pentru a intra în legatura cu conducatorul soliei, anume cu Sinan bei,
beilerbeiul Anatoliei, cu scopul de a afla care sunt intentiile sultanului si
care este situatia din Imperiul otoman. Pe aceasta cale el a reusit sa afle si
sa transmita la Venetia ca sultanul este confruntat cu ostilitatea deschisa a
persilor, care au reusit sa patrunda în Anatolia, ca în Caramania s-a
declansat o puternica rascoala antiotomana, ca la Constantinopol si în alte
mari orase bântuie ciuma, care face sute de victime pe zi, ca sultanul ar fi
gata sa încheie o pace imediata cu Venetia, daca aceasta i-ar lasa mâna
libera în privinta Ungariei. De asemenea, Muriano a mai aflat ca Baiazid
II pregateste o flota uriasa, posibil chiar de 500 de vase pe care
intentioneaza sa o trimita sa cucereasca Corfu, considerând ca aceasta
insula i-ar deschide perspective frumoase de a patrunde si în Mediterana
Occidentala, ca scopul soliei lui Sinan bei este acela de a confirma pacea
cu Polonia si ca unul din motivele principale pentru care sultanul a
acceptat încheierea acestei paci a fost tocmai acela ca avea mare banuiala
ca domnul Moldovei ar putea sa se împace cu regele Poloniei si sa
porneasca la lupta împotriva sa. Aceasta afirmatie este o noua confirmare
a temerilor si suspiciunilor încercate de Baiazid II în 1497 si pe care el nu
putea înca sa le uite.
Dar aceste rapoarte, foarte bine documentate, asa cum am putut
constata, aveau pentru Venetia doar o valoare teoretica, de viitor, si nu
una practica, legata de prezent. Chiar în momentul în care ele erau
redactate, sultanul Baiazid II jura, la 14 decembrie 1502, pacea cu
Venetia. De fapt, în cursul acestui an atât Venetia, cât si Imperiul otoman
ajunsesera la concluzia ca o pace era necesara si inevitabila. Venetia
suferise importante pierderi teritoriale si comerciale, se afla la capatul
resurselor ei militare si economice, iar situatia din Italia, unde Franta si
Spania îsi consolidasera pozitiile, îi dadea serios de gândit. Dar si
Imperiul otoman avea problemele sale, sultanul temându-se mai ales de
perspectiva de a fi obligat sa duca un razboi pe doua fronturi în Europa,
împotriva Venetiei si a Ungariei, si în Asia, împotriva unei Persii întarite
de vigoarea noii dinastii a Safavizilor. În aceste conditii misiunea lui
Zaccaria di Freschi, trimis de Venetia, la 13 septembrie 1502, la
Constantinopol, pentru a încheia pacea, nu a fost prea dificila. Pacea
jurata de Baiazid II a fost confirmata de doge care a jurat si el sa o
respecte, la 20 mai 1503, dupa ce în prealabil avusesera loc consultari cu
Vladislav II al Ungariei, consultari încheiate prin tratatul din 31 ianuarie
1503, care permitea celor doua parti sa ajunga la o pace sau un armistitiu
cu turcii si reglementa raporturile viitoare dintre ele.
Profitând de aceasta evolutie spre pace, Vladislav II, care nu era
deloc un rege razboinic si care, oricum, în lipsa Venetiei se afla în
imposibilitate de a continua de unul singur lupta cu turcii, s-a grabit sa
încheie si el pace cu acestia, un rol important în medierea ei revenind
domnului Tarii Românesti, Radu cel Mare. Tratatul, încheiat la 22
februarie 1503 si confirmat de Vladislav II la 20 august acelasi an, a
însemnat pentru Stefan cel Mare renuntarea definitiva la speranta de a
putea recuceri Chilia si Cetatea Alba, dar, în acelasi timp, prin includerea
sa si a domnului muntean a dus la o reglementare a raporturilor cu Poarta,
domnii români urmând sa îndeplineasca fata de aceasta doar obligatiile
pe care le avusesera înainte de declansarea ostilitatilor, neputându-li-se
cere nimic mai mult. Aceasta si explica de ce sultanul s-a împotrivit la
aceasta clauza fara a putea însa sa o elimine din tratat. Cert este faptul ca,
la 30 septembrie 1503, asa cum rezulta dintr-o relatare italiana, Stefan
platea din nou tribut turcilor, în valoare de 4 000 de ducati, în timp ce
Radu cel Mare platea si el un tribut dublu, de 8 000 de ducati.
Toate aceste evenimente, de o importanta deosebita pentru
sud-estul Europei si pentru Mediterana Orientala, au demonstrat
domnului Moldovei câteva lucruri de care trebuia sa tina neaparat seama,
atât el, cât si urmasii sai, daca voiau sa scuteasca tara de grave
amenintari. Astfel, victoria turcilor în razboiul cu Venetia din 1499-1503
a facut ca acestia sa devina, mai bine spus sa demonstreze înca o data ca
au devenit, principala putere în marile Levantului, deschizând perspective
pentru o consolidare de lunga durata a ei, prin cucerirea unor alte teritorii
importante din zona, cum ar fi Siria, Egiptul mameluc si insula Rodos.
Venetia nu mai era capabila, de una singura, sa se opuna acestei tendinte
si, prin urmare, se putea conta putin pe ea si numai în cadrul unor
eventuale coalitii. De asemenea, principalul aliat al Venetiei din acest
razboi, regatul ungar, daduse dovada de mari slabiciuni politice si
militare, care îsi aveau izvorul în profunzimea structurilor sale interne ce
generau un intens proces de feudalizare economica, politica si ideologica,
în ultima instanta de dezmembrare a statului, într-o vreme când alte state
din apusul si centrul Europei faceau pasi importanti pe calea modernizarii
structurilor lor la toate nivelele. Deci, Ungaria putea fi un aliat pretios
numai în situatii defensive. Într-o eventuala actiune ofensiva antiotomana
capacitatile sale erau îndoielnice si nu se putea conta pe ea. În sfârsit,
Polonia a revenit, înca din timpul domniei lui Ioan Albert, la o politica de
întelegere cu Poarta, politica determinata de orientarea sa spre Marea
Baltica si de confruntarea tot mai acuta dintre Lituania si marele cnezat al
Moscovei, ceea ce va plasa Moldova într-o situatie strategica dificila,
amenintata din sud de turci, din est de tatari si din nord de poloni.
Ce a facut Stefan în aceste împrejurari? A mentinut relatiile bune
cu Ungaria, singura putere din zona interesata sa reziste turcilor, reusind,
pe aceasta cale, sa fie inclus, împreuna cu Radu cel Mare, în tratatul din
1503, asa cum am vazut mai sus. A continuat sa aibe contacte cu Venetia,
dar determinate mai ales de nevoile sale medicale si mai putin de
obiective politice comune. A reluat conflictul cu Polonia, pentru Pocutia,
încercând sa se despagubeasca pe aceasta cale pentru pierderea
ireparabila a celor doua cetati din sudul tarii. În fine, lucru foarte
important, dându-si seama ca Imperiul otoman era o putere în plina
ascensiune, cea mai viguroasa, în acel moment, din sud-estul Europei, nu
a ezitat sa stabileasca relatii bune cu acesta, recomandând principalilor
sai colaboratori, precum si urmasului sau, viitorul domn Bogdan III, sa
faca acelasi lucru.
În ciuda acestei recomandari si a faptului ca a reluat plata tributului,
Stefan cel Mare a continuat sa ramâna pentru contemporani, ca si pentru
urmasi, un adevarat simbol al luptei antiotomane. Prin plata unui tribut,
mai mult simbolic, de 4 000 de ducati, el nu a închinat tara fata de turci,
ci a revenit la o relatie tipica evului mediu, pe care, de altfel, o mostenise
la urcarea sa pe tron, relatie care nu însemna o stirbire a neatârnarii tarii.
În orice caz, Stefan nu l-a sfatuit pe urmasul sau sa “închine” tara la
turci în adevaratul sens al cuvântului, ceea ce nici el nu facuse, ci l-a
sfatuit doar sa mentina raporturi de pace, stabile, cu acestia, raporturi
stabilite înca din timpul domniei sale si pe care el însusi le mostenise, cu
anumite modificari, de la predecesorul sau, Petru Aron. În aceasta
privinta, începutul domniei lui Bogdan III nu marcheaza un punct de
cotitura, ci doar înca o etapa strabatuta în evolutia raporturilor
moldo-otomane. “Închinarea”, adica restabilirea dupa o întrerupere a
relatiilor dintre Moldova si Poarta, din vremea lui Bogdan III, este de fapt
o creatie târzie, rod al confuziilor din traditia cronicareasca
moldoveneasca. Semnificativa este afirmatia pe care o face în acest sens
marele carturar Dimitrie Cantemir: “Cu asemenea gânduri, atunci când
Bogdan al III-lea, feciorul lui Stefan cel Mare, a închinat pentru întâia
oara tara Portii, nu l-au lipsit de nici una din cinstiri si au pastrat toate
legile tarii, atât cele politicesti, cât si cele bisericesti, i-au lasat toate
semnele domnesti si s-au multumit sa se plateasca curtii patru mii de
galbeni în tot anul ca semn de închinare a tarii. Afirmatia lui Cantemir
este contradictorie, partea a doua anulând, de fapt, prima parte, conditiile
în care s-a realizat asa-zisa prima “închinare” fiind acelea pe care le
acceptase si Stefan cel Mare, conditii care erau o continuare, cu
modificari intervenite pe parcurs (cresterea haraciului, pierderile
teritoriale), a celor initiale, acceptate în 1455-1456.
Atitudinea ferma antiotomana a lui Stefan cel Mare si importanta
pe care o dobândise în contextul politic international al epocii atât el
personal, cât si Moldova, rezulta cu toata puterea din teama provocata în
Transilvania si Ungaria, în anul 1504, la aflarea stirilor cu privire la
agravarea bolii si mai ales, la aflarea mortii sale. Dar aceste temeri nu
s-au adeverit deoarece urmasii lui Stefan, desi nu i-au mostenit marile
calitati, i-au mostenit linia politica, pe care au urmat-o cu consecventa
timp de mai bine de trei decenii, raporturile moldo-otomane
mentinându-se în toata aceasta perioada, cu anumite modificari, pe linia
trasata de marele domn. Abia prabusirea statului feudal maghiar va duce
la crearea conditiilor pentru alterarea acestor relatii, consecinta directa a
schimbarilor structurale intervenite în raporturile strategice de putere din
zona geografica în care era cuprinsa si Moldova.
Ajunsi la capatul acestui capitol consideram ca doua concluzii
importante se impun. Prima este aceea ca, si în ultima parte a domniei lui
Stefan cel Mare, cea cuprinsa între 1489 si 1504, obiectivul principal al
politicii sale externe a fost acela al luptei antiotomane, ceea ce nu
înseamana ca se diminueaza cu ceva importanta contradictiilor
moldo-polone, care cunosc acum intensificarea maxima din tot cursul
domniei marelui voievod. Dar chiar si asa, trebuie sa recunoastem ca un
element important al intensificarii ostilitatii dintre Moldova si Polonia l-a
constituit neîndeplinirea obligatiilor asumate de ultima cu privire la
ajutorul antiotoman si, mai mult, politica de întelegere dusa de acesta fata
de Poarta. Astfel, toate aspiratiile antiotomane ale lui Stefan, mai ales
cele referitoare la recucerirea Chiliei si Cetatii Albe, veneau, de fapt, în
contradictie cu linia politica generala a regatului polon. Campania din
1497 a fost o aberatie politica si militara care contrazicea aceasta linie,
dar si posibilitatea unei noi optiuni legate de o alianta adevarata cu
Moldova, si s-a încheiat cu o catastrofa, care va tine un secol Polonia
departe de problemele Marii Negre.
Cea de-a doua concluzie care ni se pare importanta este aceea ca
Stefan cel Mare s-a dovedit din nou, la fel ca si în deceniul al optulea al
secolului XV, a fi un om politic de talie europeana, care stie sa sesizeze
momentele favorabile pentru a se arunca în lupta, dar si pe acelea pentru
a se retrage din ea atunci când sansele de succes nu se întrevad. El apare
ca tipul monarhului modern, urmarind în primul rând interesele statului
sau si nu niste idealuri himerice medievale, apuse de mult. Lupta sa
antiotomana nu a fost lupta unui cruciat, ci aceea a unui monarh interesat,
în primul rând, în apararea tarii si a poporului sau. Cu toate ca s-a folosit
de ultimele mari coalitii crestine îndreptate împotriva Imperiului otoman,
ultime coalitii în sensul ca aveau pretentia de a face sa participe cât mai
multe puteri crestine la aceasta lupta în spirit cruciat, religios, depasit
deja de valorile ideologice si culturale ale epocii, Stefan si-a dat prea bine
seama ca toate erau subminate profund de interesele divergente ale
participantilor si, de aceea, a dus o politica în consecinta, determinata
numai de interesele tarii sale. Abilitatea politica si militara, întelegerea
curentelor dominante care îsi facusera loc în Europa vremii sale, i-au
permis sa consolideze domnia si tara, sa-i mareasca prestigiul în exterior,
unde mari puteri ca Venetia si Ungaria îi cautau alianta, au facut ca
urmasii sai sa mosteneasca un tron si o tara puternice si respectate chiar
de marile puteri vecine: Ungaria, Polonia si Imperiul otoman care, pentru
câteva decenii, au trebuit sa renunte la planurile lor de subordonare stricta
a Moldovei si sa accepte respectarea unui anumit echilibru politic si
militar în aceasta parte a Europei, echilibru ce includea si tara
româneasca de la rasarit de Carpati.
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 327
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved