Ultima perioada a domniei lui Stefan cel Mare - apogeul echilibrului în politica externa

Ultima perioada a domniei lui Stefan cel Mare - apogeul echilibrului în politica externa

De la început trebuie sa spunem ca ultima faza a politicii externe a

lui Stefan cel Mare, cea care ne intereseaza în capitolul de fata, a fost,

dupa opinia noastra, si cea mai complexa, în care personalitatea politica

si militara a marelui voievod, ajunsa la deplina maturitate, la apogeu, a

stralucit cel mai mult. Aceasta ultima faza, caracterizata de istoriografia

noastra ca fiind aceea a confruntarii cu Polonia, credem ca este mult mai

complicata si determinata si de alti factori la fel de importanti care, în

esenta, izvorau din obiectivul principal al întregii politici externe a lui

Stefan, acela al luptei antiotomane si al mentinerii echilibrului de putere

între statele vecine Moldovei.

Stefan cel Mare, în lunga sa domnie, a trebuit sa faca fata pe plan

extern, asa cum am aratat, unei situatii deosebite si periculoase generata

de vecinatatea cu trei mari puteri ale vremii, Imperiul otoman, Polonia si

Ungaria, toate urmarind sa-si extinda influenta si dominatia asupra

Moldovei. Dintre acestea, cea care ameninta în cel mai înalt grad

neatârnarea si chiar fiinta statala a tarii era Imperiul otoman, lucru de care

domnul Moldovei a fost constient tot timpul. Poarta, în timpul domniilor

lui Mehmet II si Baiazid II, a reusit sa transforme Marea Neagra într-un

adevarat lac închis turcesc, si-a impus controlul asupra Dunarii de Jos, ca

prelungire economica, politica si militara a Marii Negre, a încercat, în

mai multe rânduri, sa patrunda spre Europa Centrala, a întreprins doua

expeditii sultanale de mare anvergura împotriva Tarii Românesti (1462)

si Moldovei (1476), într-un cuvânt, se afla într-o perioada de viguroasa

expansiune militara, ceea ce nu era cazul celorlalte puteri cu care se

învecina Moldova.

În privinta Poloniei, începând de pe la mijlocul veacului XV, ea îsi

deplaseaza, dupa cum am spus si cu alte ocazii, centrul de greutate al

politicii sale externe din zona Marii Negre, în cea a Marii Baltice, este

confruntata de conflictele cu ordinul teuton si, ceva mai târziu, de acelea

cu marele cnezat al Moscovei, preferând de aceea sa mentina o atitudine

de neutralitate si bunavointa fata de Imperiul otoman.

În acelasi timp, Ungaria, amenintata mult mai direct de catre turci,

si-a îndreptat în principal atentia, în timpul domniei lui Matia Corvin,

catre problemele Europei Centrale, iar mai târziu slabirea puterii centrale

si anarhia feudala tot mai pronuntata au facut-o sa fie incapabila de a mai

trece la actiuni ofensive de amploare, limitându-se numai la apararea

propriului teritoriu. În final însa si acest lucru a devenit imposibil de

realizat, statul feudal maghiar prabusindu-se definitiv odata cu dezastrul

de la Mohács (29 august 1526).

Astfel, din momentul declansarii pe fata a luptei antiotomane,

raporturile Moldovei cu Ungaria si Polonia au evoluat si s-au modificat

în functie de atitudinea pe care aceste doua puteri au adoptat-o, într-un

moment sau altul, fata de Poarta, precum si în functie de rivalitatea dintre

ele în privinta pretentiilor de suzeranitate asupra tarii românesti de la

rasarit de Carpati.

Schimbarea politicii externe a Moldovei dupa 1470 a provocat o

îndepartare progresiva de Polonia si a creat chiar o stare de tensiune

grava între cele doua tari, tensiune ce a atins punctul culminant în 1478.

În acelasi timp are loc o apropiere între Moldova si Ungaria, consfintita

de tratatul din 1475, adevarata alianta antiotomana, încheiata practic, în

conditii de egalitate a celor doua parti. Dar alianta cu Ungaria s-a dovedit

ineficace, mai ales în 1484, când Moldova a fost atacata de turci prin

surprindere si a pierdut cele mai importante cetati din sud, Chilia si

Cetatea Alba, ceea ce l-a obligat pe Stefan sa caute din nou sprijin la

regele polon Cazimir IV si, calcându-si pe mândrie, sa accepte chiar

depunerea personala a juramântului de vasalitate, la Colomea, la 15

septembrie 1485.

Din pacate însa nici Polonia nu putea si nici nu dorea sa ofere în

împrejurarile de atunci un ajutor eficace pentru recuperarea celor doua

cetati. Pacea din 1489 dintre poloni si turci l-a obligat iarasi pe Stefan cel

Mare sa se apropie de Ungaria, interesata, totusi, în mod real de lupta

antiotomana, în ciuda potentialului ei militar tot mai redus. Dar

apropierea Moldovei de Ungaria însemna, la fel ca si în 1475, o

distantare de axa Polonia - Imperiul otoman, putea duce la o ciocnire cu

Polonia datorita anularii închinarii vasalice de la Colomea si prelungea

starea conflictuala cu Poarta, în ciuda tratatului încheiat de Stefan cu

aceasta în 1486.

Constatam prin urmare ca, în ultima instanta, problema pericolului

otoman si cea a recuperarii celor doua cetati, care aveau o pondere foarte

importanta tocmai în relatiile cu Poarta, au constituit factorul hotarâtor

care a determinat politica externa si aliantele lui Stefan cel Mare în

ultima parte a domniei sale. Încheierea tratatului de pace cu Imperiul

otoman si apropierea de Ungaria au fost evenimente care s-au desfasurat,

practic, în acelasi timp si daca primul dintre ele îi era impus lui Stefan de

situatia politica generala a momentului, cel de-al doilea îi deschidea

perspectiva unei eventuale contestari a starii de fapt creata ca urmare a

primului.

Dar sa vedem care au fost actiunile lui Stefan pe linia continuarii

unei politici mai mult sau mai putin ostile fata de Poarta în conditiile în

care el platea, totusi, tributul anual si în conditiile în care cronologia

faptelor ca atare poate fi repusa oricând în discutie pe baza unor

eventuale noi descoperiri documentare.

Înca din 1488 sunt semne clare ca Stefan se apropia de Ungaria lui

Matia Corvin, apropiere care se intensifica în anul urmator, anul pacii

polono-otomane, când între cele doua tari este reluata o strânsa

colaborare. Aceasta apropiere convenea intereselor ambelor tari, punând

Moldova la adapost de eventuale atacuri din partea Imperiului otoman si

a Poloniei si oferind Ungariei importantul sprijin militar pe care-l

constituia Moldova. Trebuie remarcat si faptul ca relatiile dintre cele

doua tari erau reluate, practic, în conditii de deplina egalitate, pretentiile

de suzeranitate ale coroanei maghiare ramânând doar la un nivel pur

teoretic, regele de la Buda dându-si seama ca era imposibila o

subordonare stricta a Moldovei, ci doar o colaborare care sa fie în

interesul ambelor tari.

Stefan cel Mare a stiut sa profite de noua încordare din relatiile

ungaro-polone, cauzata de pretentiile jagiellone la coroana Sfântului

Stefan, pentru a încheia, în 1489, alianta feudalo-vasalica cu Matia

Corvin. Noul act anula pe cel de la Colomea si aducea Moldovei, ca

feude, Ciceul si Cetatea de Balta, cedate, probabil anterior, dupa 1484, ca

o compensatie pentru pierderea celor doua cetati din sudul tarii, pozitii

care vor constitui pentru Stefan si urmasii sai principalul punct de sprijin

pentru exercitarea influentei în Transilvania. Totodata, noua orientare a

politicii lui Stefan cel Mare a integrat Moldova într-un sistem de aliante

menit sa îngradeasca tendintele hegemonice ale Poloniei si sa bareze

dezvoltarea expansiunii otomane în Europa.

Acest nou curs al politicii externe a Moldovei a fost pus la

încercare de la început, dar a reusit sa reziste presiunilor venite atât

dinspre Polonia, cât si dinspre Imperiul otoman. Moartea neprevazuta a

lui Matia Corvin, în prima parte a anului 1490, a deschis problema

succesiunii la tronul maghiar, problema de rezolvarea careia depindea, în

mare masura, si situatia politica internationala a Moldovei. Din cei trei

candidati care aveau sanse sa ocupe tronul, Maximilian de Habsburg,

Vladislav Jagiello, regele Boemiei, si fratele sau Ioan Albert,

mostenitorul tronului polon, preferabil pentru Stefan era primul, care

putea împiedica o uniune dinastica între Ungaria si Polonia, si domnul

Moldovei nu a ezitat sa intre în legatura cu acesta si sa-i ofere sprijinul

sau. Observând însa ca sansele lui Maximilian sunt compromise, Stefan

si-a oferit sprijinul lui Vladislav, care beneficia si de acordul nobilimii si

a reusit finalmente sa devina rege al Ungariei, în 1490, fara a provoca o

uniune dinastica cu Polonia.

Situatia tulbure din Ungaria, generata de criza dinastica, a fost

favorabila pentru initierea unor interventii din afara, polone si otomane.

În aceste împrejurari s-a putut verifica cu toata claritatea atitudinea lui

Stefan cel Mare îndreptata împotriva axei de interese polono-otomane.

Dupa ce a respins, în primavara si vara lui 1490, cererile de ajutor venite

din partea lui Ioan Albert, Stefan a întreprins, în acelasi an, o campanie

militara în sudul Poloniei, în Pocutia, contribuind astfel la esecul

încercarii lui Ioan Albert de a dobândi, cu forta armelor, coroana

Ungariei.

Actiunea militara a lui Stefan cel Mare era destinata sa previna

uniunea personala între cele doua regate vecine, uniune care ar fi oferit

Poloniei mijlocul cel mai sigur pentru rezolvarea, în sensul veleitatilor ei

traditionale, a raporturilor cu Moldova. Încercarea de a preveni aceasta

primejdie este sensul principal al campaniei întreprinse de Stefan în

Pocutia. În acelasi timp, domnul Moldovei a încercat sa limiteze pericolul

polon înjghebând o coalitie cu marele cneaz al Moscovei, Ivan III, si cu

hanul tatarilor din Crimeea. Razboiul dintre marele cneaz al Moscovei si

Lituania (1492-1494) si permanentele incursiuni ale tatarilor crâmleni pe

teritoriul polono-lituanian au fost conjugate cu actiunile militare ale

Moldovei. Soliile repetate schimbate între cele trei state erau menite sa le

coordoneze efortul militar.

Dar simultan cu amenintarea Poloniei, la adresa Ungariei si

Moldovei, s-a facut simtita si o amenintare dinspre sud, mult mai

primejdioasa, venita din partea Imperiului otoman. Turcii au cautat sa

profite de framântarile din Ungaria pentru a-si extinde stapânirile în

dauna acestei tari. Astfel, în septembrie 1490, trupe otomane ataca în

sudul Ungariei, în zona Srem, în octombrie este atacata Bosnia, în

februarie 1491 au loc noi atacuri otomane în partile Ma…vei si

Belgradului, în toamna turcii ataca în Banat si ajung pâna în apropiere de

Oradea, iar în decembrie 1491 si ianuarie 1492 au loc puternice lupte în

Bosnia si în jurul Belgradului, Pavel Chinezul reusind, cu mari eforturi,

sa-i respinga pe atacatori.

Care erau în aceasta situatie relatiile dintre Moldova si Poarta,

prima fiind aliata Ungariei, pe care turcii o atacau cu înversunare?

Bineînteles ca ele nu puteau fi decât de neîncredere si încordare si în

ciuda existentei unui tratat de pace, puteau degenera usor în ciocniri

armate, de amploare mai mica sau mai mare, asa cum s-a întâmplat de

altfel. Astfel, dintr-o scrisoare trimisa de hanul Crimeii, Mengli Ghiray,

lui Ivan III, în mai 1491, aflam ca sultanul deplasase în zona Cetatii Albe,

deci în sudul Moldovei, trupe însumând între 40 000 si 70 000 de soldati

si chiar daca aceasta cifra ni se pare destul de exagerata totusi ea

dovedeste importanta strategica a Moldovei în raporturile de putere din

sud-estul Europei si atentia pe care Imperiul otoman o acorda tarii

românesti de la rasarit de Carpati.

În vara anului 1492 sultanul Baiazid II a adunat o mare armata pe

care a concentrat-o la Sofia cu gândul de a cuceri Belgradul si a da, astfel,

o puternica lovitura Ungariei. În fata acestei situatii deosebit de

periculoase, care le putea ameninta direct, tarile române nu au ezitat sa

actioneze în comun, Stefan cel Mare, Vlad Calugarul si Stefan Báthory,

voievodul Transilvaniei, promitând lui Vladislav II al Ungariei un ajutor

de 20 000 de oameni. Mai mult decât atât, asa cum reiese dintr-un raport

al bailului venetian de la Constantinopol, Geronimo Marcello, din 15

iunie 1492, Stefan a refuzat sa acorde libera trecere prin Moldova

hoardelor tatare, pe care sultanul dorea sa le arunce asupra Transilvaniei

si Ungariei. Poate tocmai din aceasta cauza Baiazid II, dupa ce a renuntat

la intentia de a ataca Ungaria si si-a concediat armata, a trimis trei grupari

armate sa atace Moldova, Albania si cetatea Severinului, expeditia din

Moldova terminându-se cu un dezastru.

De fapt, aceasta atitudine antiotomana a lui Stefan, într-un moment

în care Ungaria se afla în mare pericol, explica si împrejurarea ca

Vladislav II a confirmat domnului Moldovei, la 18 aprilie 1492,

stapânirea asupra cetatilor Ciceul si Cetatea de Balta.

În 1493, luptele dintre turci si unguri continua si apar chiar stiri

despre o posibila noua navala otomana în Moldova. În acest conditii,

Stefan, ca si Vlad Calugarul, continua sa acorde ajutor lui Vladislav II,

mai ales în luptele din jurul Belgradului, desfasurate în decembrie 1493 si

ianuarie 1494, dar începe si o importanta ofensiva diplomatica pentru a

atrage Lituania marelui cneaz Alexandru la lupta antiotomana. Stefan

considera ca despartirea Lituaniei de Polonia, în 1492, în ciuda faptului

ca ambele continuau sa fie conduse de reprezentantii ei dinastiei

jagiellone, constituia o premisa favorabila pentru o eventuala cooperare

moldo-lituaniana. Aceasta explica numeroasele solii schimbate între

Stefan si Alexandru, între anii 1493 si 1496, cu scopul de a încheia o

alianta antiotomana, dar rezultatul nu a fost cel asteptat, deoarece marele

cneaz nu dorea sa duca o politica diferita de cea a fratelui sau Ioan Albert,

regele Poloniei, în situatia în care se afla într-o stare de permanent

conflict cu Ivan al III-lea al Moscovei si cu tatarii din Crimeea.

În anii urmatori, în 1494 si 1495, Stefan continua politica de alianta

cu Vladislav II, aflat înca în razboi cu turcii, fapt ce explica si sumele de

bani pe care vistieria ungara le plateste acum domnului Moldovei. În

acelasi timp, Stefan cel Mare, desi se afla în raporturi destul de bune cu

tatarii din Crimeea, nu întelegea sa le permita acestora, care la rândul lor

erau vasalii Portii otomane, sa loveasca prea tare în puterile crestine, mai

ales în Lituania, care, potential, puteau deveni aliate pretioase în lupta

antiotomana. Astfel, se pare ca în 1495 trupele sale au aparat de un atac

tatar orasul Braclaw (Breaslavl), asa cum rezulta din spusele unui sol al

lui Ivan III la curtea marelui cneaz Alexandru.

Dar tot în acesti ani, în jurul Moldovei, încep sa se adune tot mai

multi nori amenintatori ca urmare a complicatiilor politice internationale

si a ciocnirilor de interese din aceasta zona. Daca Imperiul otoman era

oarecum inhibat în încercarea de a întreprinde o mare campanie la nord

de Dunare, deoarece se temea de o posibila expeditie a regelui Frantei,

Carol VIII (1483-1498), însotit de Djem sultan, fratele lui Baiazid II,

împotriva sa, în schimb aspiratiile politice ale fratilor jagielloni se

profilau contradictorii si destul de periculoase la adresa Moldovei.

Acest lucru a iesit în evidenta cu ocazia congresului de la Lweocza,

din aprilie 1494, la care au participat principalii exponenti ai dinastiei

jagiellone: Vladislav II, regele Boemiei si Ungariei, Ioan Albert, regele

Poloniei, Alexandru, marele cneaz al Lituaniei, cardinalul Frederic si

Sigismund, singurul dintre cei cinci frati care nu avea nici o posesiune în

acel moment. Doua probleme majore au fost discutate, si anume:

organizarea unei campanii antiotomane, mai ales ca era posibila si o

colaborare cu regele Frantei, Carol VIII, care preconiza, dupa cucerirea

regatului napolitan, o debarcare în Peninsula Balcanica, obiectiv cu care

toata lumea a fost de acord si dorinta lui Ioan Albert de a readuce

Moldova într-o situatie de stricta vasalitate fata de coroana polona, prin

înscaunarea aici, în locul lui Stefan cel Mare, a fratelui sau Sigismund,

ramas, cum am mai aratat, fara nici o coroana. Acest al doilea obiectiv

venea în contradictie flagranta cu primul, lupta antiotomana fiind

imposibila fara concursul Moldovei lui Stefan si, în acelasi timp, a

resuscitat vechea rivalitate polono-ungara în legatura cu Moldova,

Vladislav II opunându-se categoric la veleitatile fratelui sau.

Aceasta intentie a regelui polon, de a-l înscauna pe Sigismund în

Moldova, constituia, în conceptia sa, primul pas în directia declansarii

unei vaste campanii antiotomane, dar era total lipsita de realitate si putea

duce la o catastrofa, care sa anuleze din nou si pentru multa vreme,

revenirea Poloniei la directia pontica a politicii sale externe. Aceasta din

doua motive, si anume: pentru ca Stefan cel Mare, ajuns la apogeul

capacitatii sale de comandant de osti, de om politic si de diplomat, nu

s-ar fi lasat usor alungat, ci dimpotriva, ar fi reactionat cu toata energia

pentru apararea libertatii tarii si a propriei domnii, îngropând înainte de a

se naste expeditia antiotomana a lui Ioan Albert, iar pe de alta parte

pentru ca Vladislav II, ca exponent, în principal, al intereselor Ungariei si

nu al celor ale dinastiei jagiellone, nu ar fi acceptat ca Moldova sa fie

dependenta în mod strict de Polonia. De fapt, tocmai datorita acestor

intentii nerealiste, vechea rivalitate polono-ungara în legatura cu

Moldova a reaparut la Lewocza si se va manifesta cu toata puterea în

momentul campaniei din 1497, iar dorinta de lupta antiotomana nu se va

putea realiza decât ceva mai târziu, dar fara participarea Poloniei si a

Lituaniei. În fine, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca Imperiul

otoman nu ar fi acceptat niciodata ca Moldova sa intre într-o vasalitate

stricta fata de Polonia, lucru care ar fi însemnat o stricare a raporturilor

de forte din aceasta zona în detrimentul sau.

Deocamdata însa, atât Polonia, cât si Ungaria nu erau deloc

hotarâte sa se lupte cu turcii, ci dimpotriva, cautau sa ajunga la o pace cu

ei, ceea ce prima va si realiza în 1494, iar cea de-a doua în 1495.

Dar linistea care se stabilise pe aceasta cale la Dunarea de Jos era

doar aparenta, era o liniste încarcata de amenintari si zvonuri, o liniste

care anunta dezlantuirea furtunii. Astfel, în 1496 otomanii ataca partile

unguresti din Bosnia, dar în acelasi an pierd 3 000 de oameni într-o

ciocnire de granita cu ungurii. Tot acum ei opresc exportul de cereale

spre Venetia, îsi intensifica înarmarile navale si pirateria si reusesc sa

ocupe Muntenegru marind astfel pericolul pentru posesiunile venetiene

din Albania si Dalmatia.

În aceasta situatie, din ce în ce mai presanta pentru Venetia, apar

aici tot felul de zvonuri, care nu sunt altceva decât un amestec de dorinta

si de realitate. Astfel, la sfârsitul verii lui 1496 s-a raspândit vestea ca

regele Ungariei, Vladislav II, va trimite o armata pentru a recuceri Chilia,

în timp ce Baiazid II a trimis deja 1 000 de ieniceri si pregateste si el o

mare armata, veste consemnata de cronicarii contemporani Marino

Sanuto si Domenico Malipiero. Desi aceasta stire era falsa, ea avea totusi

un sâmbure de adevar prin faptul ca relatiile ungaro-otomane continuau

sa fie încordate, iar problema celor doua cetati din sudul Moldovei nu

fusese înca definitiv rezolvata, dorinta lui Stefan cel Mare de a le

redobândi fiind, probabil, cunoscuta si în cetatea lagunelor.

În ceea ce-l priveste pe Stefan cel Mare, acesta a adoptat o atitudine

de expectativa, continuând însa sa se pregateasca atât pe plan diplomatic,

cât si militar pentru o eventuala confruntare în care ar fi putut fi implicate

simultan sau separat, Polonia si Imperiul otoman. Astfel, ultima solie

trimisa în 1496 la marele cneaz Alexandru al Lituaniei, condusa de

Giurgea vornicul si Matias diacul, a recurs chiar la amenintarea cu o

posibila colaborare între moldoveni si turci, cu scopul de a obtine

adeziunea acestuia la lupta antiotomana. Stefan arata ca a trimis o mare

solie la turci si ca acestia fac intense pregatiri militare la sudul Dunarii,

lovitura lor putând fi îndreptata împotriva Moldovei, a Poloniei si chiar a

Lituaniei. El spunea, de asemenea, ca exista timpul necesar, în cazul

încheierii unui tratat moldo-lituan, ca solia trimisa la turci sa fie întoarsa

din drum, dar ca altfel este foarte posibil ca trupele otomane sa atace

numai Polonia si Lituania. Dar si în ciuda acestei clare amenintari,

Alexandru, asa cum am mai aratat, nu a putut fi atras la lupta

antiotomana.

Situatia politica deosebit de complicata creata în jurul Moldovei, ca

urmare a tendintelor expansioniste ale marilor puteri ale vremii, a

cunoscut un moment de maxima intensitate în 1497, atunci când tara

româneasca de la rasarit de Carpati s-a aflat într-o conjunctura foarte

asemanatoare doar cu cele din anii 1467 si 1475-1476, cu o deosebire

totusi, si anume posibilitatea de a se afla, pentru prima data în timpul

domniei lui Stefan cel Mare atacata simultan pe doua fronturi. Moldova

putea deveni teatru de confruntare între poloni si turci, confruntare ce se

întrezarea înca din 1494 si care ar fi aruncat tara în vâltoarea unor

evenimente al caror final era greu de prevazut.

Pe de alta parte, turcii începusera, înca din 1496, concentrarea unor

forte militare destul de importante la Dunarea de Jos, având cunostinta de

intentiile regelui polon, iar pe de alta parte, acesta începuse pregatiri

militare si diplomatice de mare anvergura, cu scopul declarat de a elibera

Caffa, Chilia si Cetatea Alba. În fine, Stefan cel Mare primise informatii

de la anumiti nobili maghiari conform carora Ioan Albert se pregatea ca,

înainte de a-i ataca pe turci, sa porneasca împotriva Moldovei pentru a-l

înlocui din domnie cu fratele sau Sigismund.

Asa cum considera istoricul Serban Papacostea, si suntem întru

totul de acord cu aceasta opinie, daca pentru noi pare a fi de domeniul

evidentei faptul ca primul obiectiv al lui Ioan Albert a fost acela de a

readuce Moldova în sfera de influenta a Poloniei, nu este mai putin

adevarat ca actiunea regelui polon s-a înscris într-un plan mai larg, care

depaseste raporturile directe dintre cele doua tari. Ea s-a legat nemijlocit

de problema Marii Negre si de aceea a luptei antiotomane, în general, la

sfârsitul secolului XV. Ioan Albert a urmarit, prin urmare, în primul rând

sa readuca Moldova în sfera sa de influenta, dar restabilirea suzearnitatii

asupra acestei tari, într-o formula mai stricta decât în trecut, nu putea fi

decât începutul unei noi confruntari cu Imperiul otoman. Din aceasta

perspectiva, campania din 1497 a fost ultima încercare a Poloniei, pâna la

sfârsitul secolului XVI, de a redeveni un factor politic cu pondere la

Marea Neagra.

Oricum, în situatia foarte periculoasa care se crease, Stefan cel

Mare urmarea cu interes, dar si cu îngrijorare, masurile luate de Ioan

Albert în vederea expeditiei anuntate. Cu interes, deoarece nu-i putea fi

indiferenta ideea înlaturarii stapânirii otomane de la gurile Dunarii si,

prin urmare, era hotarât sa contribuie efectiv la succesul acestei

întreprinderi. Îngrijorarea fata de proiectele regelui este tradata de faptul

ca el se angaja sa participe la expeditia antiotomana numai atunci când

armatele polone ar fi ajuns la Chilia si Cetatea Alba si cerea lui Ioan

Albert sa parcurga un drum care sa ocoleasca Moldova prin stânga

Nistrului pâna la atingerea obiectivelor propuse. Era o masura de

precautie absolut necesara, pentru a evita consecintele ruperii premature a

pacii cu otomanii si pentru ca Stefan avea motive sa puna la îndoiala

caracterul pur antiotoman al planurilor lui Ioan Albert.

Dar, în ciuda îndoielilor si chiar a banuielilor pe care Stefan le avea

în privinta planurilor lui Ioan Albert, el spera ca acesta va porni, totusi,

numai împotriva turcilor, si era hotarât sa participe cu toate fortele sale la

aceasta campanie de reusita careia ar fi depins si redobândirea celor doua

cetati din sudul Moldovei. De fapt, un atac polon împotriva Moldovei în

acele împrejurari ar fi reprezentat o greseala enorma, cu grave

repercusiuni asupra Poloniei, si Stefan cel Mare, la fel ca si multi dintre

nobilii poloni, putea cu greu sa-si imagineze ca Ioan Albert ar savârsi, în

mod deliberat, o astfel de eroare. De aceea, pe lânga masurile de

precautie absolut necesare adoptate de Stefan fata de Poloni, el a avut,

dupa parerea noastra, si o atitudine antiotomana destul de clara, care s-a

manifestat pâna în vara lui 1497. Probele pe care le vom aduce în

sprijinul acestei afirmatii credem ca vor dovedi constanta politicii

antiotomane a lui Stefan cel Mare chiar în momente de cumpana, când un

atac masiv din partea Poloniei era foarte probabil si, de fapt, s-a si

declansat.

În primul rând trebuie subliniat faptul ca tratativele asupra alegerii

drumului de înaintare al oastei polone si a conditiilor în care domnul

Moldovei întelegea sa colaboreze cu regele polon erau încheiate în

deplina întelegere înainte de a se pune în mars, la Liov, oastea polona.

De asemenea, demn de remarcat este si faptul ca Stefan, în primele

luni ale anului 1497, a inspectat taberele din sudul Moldovei si a ramas

aproape o luna la Vaslui, între 25 februarie si 20 martie, fapt atestat de

documentele pe care le emite din aceasta localitate. Aici trebuie aratat ca

Vasluiul medieval a jucat, datorita pozitiei geografice în zona

central-sudica a Moldovei, înca înainte de Stefan cel Mare, un însemnat

rol politic si militar. Vasluiul a fost loc de concentrare, în repetate

rânduri, a ostirii, care de aici putea sa manevreze usor pe directii

interioare. Stefan cel Mare s-a aflat aici ori de câte ori se prevedeau

posibile evenimente militare la granitele de sud ale Moldovei. În acelasi

timp, asa cum arata cronicarul Wapowski, Stefan “ îsi întocmi oaste

moldoveneasca cât putu mai mare din boieri si din tarani. Dete porunca

sa prinda fiecare armele pentru scaparea mosiei, sotiilor si copiilor,

patruzeci de mii de osteni îsi aduna”.

Atitudinea amenintatoare pe care Stefan o adoptase fata de turci,

sperând ca Ioan Albert nu va comite enorma greseala de a-l ataca pe el, ci

se va hotarâ sa respecte întelegerile stabilite în cursul tratativelor si va

porni numai împotriva otomanilor, este dovedita si de afirmatia pe care o

întâlnim în Cronica moldo-polona, si anume: ,,În anul 7005 (1497 - n.n.)

au venit Albert craiul lesesc cu ostile sale asupra lui Stefan voievod,

carele se dusese împotriva turcilor“ (subl. n.). Aceasta afirmatie a fost

sesizata în istoriografia noastra, din câte cunoastem noi, doar de Gh.

Duzinchevici, care afirma ca atacul lui Ioan Albert l-a surprins pe Stefan,

nu atât ca hotarâre militara, el fiind pregatit în acest sens, cât ca decizie

politica schimbând în întregime datele problemei. Oricum, chiar înainte

de atacul polon, Stefan îsi concentrase armata la Roman, în centrul

Moldovei, de unde avea posibilitatea sa manevreze pe directii interioare,

deci si împotriva unei eventuale agresiuni otomane, care ar fi avut ca

pretext tocmai atacul polon.

Pozitia antiotomana adoptata de Stefan cel Mare este dovedita,

printre altele, si de informatiile cu privire la pregatirile militare febrile

desfasurate de turci la sud de Dunare si în zona celor doua cetati, Chilia

si Cetatea Alba. Turcii, în primavara si vara lui 1497, aveau în mod sigur

cunostinta despre planurile, care acum începusera sa devina realitate, ale

regelui polon, cunosteau atitudinea ostila lor a domnului Moldovei si

dorinta acestuia de a recupera cele doua cetati si, de aceea, se pregateau

pentru o eventuala ciocnire de mari proportii. Ei trebuiau sa fie pregatiti

indiferent daca Ioan Albert si Stefan cel Mare ar fi actionat unit sau daca

primul l-ar fi atacat pe al doilea, în ambele cazuri interesele Imperiului

otoman fiind puse în joc.

Astfel, la 13 iunie 1497, Alexandru al Lituaniei, cerând ajutorul lui

Ivan III, arata ca turcii au trimis trupe numeroase la Cetatea Alba, iar în

vara aceluiasi an, Radu cel Mare, domnul Tarii Românesti, vorbind,

într-o scrisoare adresata brasovenilor, de concentrarile de trupe otomane

de la sud de Dunare, arata ca ele nu erau îndreptate împotriva lor ci aveau

drept scop ajutorarea lui Stefan cel Mare, ajutorare care vom vedea în ce

conditii s-a înfaptuit.

Deosebit de interesante sunt si informatiile cu privire la situatia de

la Dunarea de Jos ajunse la Venetia si consemnate de aceiasi Marino

Sanuto si Domenico Malipiero, informatii care, la fel ca si cele

anterioare, reprezinta un amestec de realitate si zvonuri neconfirmate,

cladite totusi pe o situatie concreta de încordare, chiar exploziva. Astfel,

Sanuto consemneaza stiri, datând din iunie 1497, conform carora sultanul

a trimis trupe, mai ales unitati de ieniceri, la Chilia si Cetatea Alba, iar în

august arata ca Stefan cel Mare, ajutat de poloni, a cucerit Cetatea Alba,

ca trupe otomane din Moreea si Albania se îndreapta spre

Constantinopol, de unde vor pleca sa recucereasca orasul. Vorbeste, de

asemenea, despre o liga antiotomana la care participa Moldova, Polonia,

Ungaria si Boemia si nu uita sa arate ca aceasta situatie ar fi deosebit de

favorabila pentru Venetia si pentru întreaga Italie, deoarece ar ocupa

principalele forte otomane în cu totul alte directii de actiune. Este clar ca,

pe realitatea unei situati încordate, amenintatoare chiar pentru Imperiul

otoman, stirile culese de diferiti reprezentanti ai Republicii lui San

Marco, pe lânga adevarurile pe care le consemnau, contineau si multe

zvonuri si informatii false sau exagerate, rezultat fie al temerii

manifestata fata de turci, fie al propriilor dorinte de a vedea Poarta

implicata în conflicte care sa aduca linistea pentru posesiunile venetiene

din Levant. Acelasi Sanuto consemneaza stiri, datând din iunie,

octombrie si decembrie 1497 conform carora sultanul a trimis unitati de

ieniceri la Chilia si Cetatea Alba, precum si o flota de 17 vase de lupta.

O stire interesanta, desi greu de clarificat pe deplin, este aceea

consemnata, tot pentru luna iunie, atât de Sanuto, cât si de Malipiero. Ei

arata ca, la 19 iunie 1497, a venit la Venetia un sol al sultanului care a

informat ca turcii au obtinut o importanta victorie în Persia si un pasa

de-al lor a cucerit mai multe locuri “în Valahia”. Este adevarat ca la

sfârsitul secolului XV sau la începutul secolului XVI pasalele turcesti de

la granita au cotropit câteva parti din teritoriul Tarii Românesti, de fapt

niste rasluiri de-a lungul Dunarii, dar probabil ca acest lucru nu s-a

întâmplat în 1497, pentru ca altfel Radu cel Mare nu ar fi scris, în vara

aceluiasi an, brasovenilor, linistindu-i cu privire la intentiile otomanilor,

iar pe de alta parte în cele doua cronici venetiene pe care le avem în

vedere, termenul de Valahia este folosit pentru Moldova si numai cel de

Transalpina pentru Tara Româneasca. Deci, cu titlu de ipoteza,

consideram ca aceste rasluiri, daca au avut loc cu adevarat în prima parte

a anului 1497, nu s-au putut face decât în dauna Moldovei, si chiar daca

ele nu s-au facut, informatia denota, totusi, puternica stare de încordare

de la Dunarea de Jos si chiar existenta unor eventuale ciocniri între

moldoveni si turci.

O alta stire, consemnata în octombrie 1497 de ambii cronicari, este

aceea ca Ioan Albert si Vladislav II se pregatesc sa-i atace pe turci în

directia Caffei si amintesc promisiunea lui Stefan de a acorda ajutor. Ea

nu este decât un ecou al informatiilor venite în prima parte a anului cu

privire la intentiile regelui polon de a-i ataca pe turci, pentru ca în

octombrie era în plina desfasurare campania lui Stefan de alungare din

Moldova tocmai a acestui rege, care se pretindea aparator al crestinatatii.

În sfârsit, Sanuto consemneaza în repetate rânduri, în lunile

octombrie si decembrie 1497, pregatirile militare ale turcilor la Dunarea

de Jos si în zona oraselor Chilia si Cetatea Alba, aratând ca sultanul a

trimis aici trupe numeroase si chiar nave de lupta.

Iata deci ca si informatiile consemnate de doua din cele mai

importante izvoare narative venetiene contemporane indica, erorile

nefiind decât o exagerare a unei realitati existente, o situatie de încordare

destul de mare între Moldova lui Stefan cel Mare si Imperiul otoman,

valabila, mai ales, pentru prima jumatate a anului 1497.

Dar atitudinea antiotomana a lui Stefan este dovedita si de starea de

permanenta neîncredere si banuiala existenta între el si turci chiar si dupa

ce Ioan Albert a atacat în mod deschis Moldova. În acest sens sunt

semnificative informatiile oferite chiar de câteva cronici otomane, Astfel,

Cronica anonima a sultanului Baiazid îl acuza pe Stefan ca a indus în

eroare în mod voit pe poloni, de unde temerea ca putea face acelasi lucru

si cu turcii, iar cronicile lui Sa’adeddin Mehmed Hodja efendi, Mehmed

bin Mehmed si Kodja Hussein arata ca numai frica de puterea împaratiei

otomane l-a determinat pe domnul Moldovei sa-l paraseasca pe regele

polon si sa ceara ajutorul turcilor. Daca eliminam din aceste informatii tot

ceea ce este fals si limbajul alambicat specific cronicilor orientale, un

lucru ramâne în mod cert, si anume, neîncrederea pe care turcii o aveau

fata de Stefan, neîncredere ce reiese si din multe alte pasaje, pe care

spatiul restrâns ne împiedica sa le aducem în discutie.

Oricum, ni se pare clar faptul ca si dupa ce Ioan Albert a atacat

Moldova si deci nu se mai putea pune problema unei confruntari cu

Imperiul otoman, iar Stefan ceruse ajutor, printre altii, si turcilor, acestia

au ramas foarte circumspecti si banuitori. Domnul Moldovei a avut putini

ostasi turci în campania din 1497, deoarece acestia îl banuiau de

întelegere cu regele Ioan Albert si, temându-se sa nu cada în vreo cursa

pusa la cale de cei doi, au trimis în Moldova un corp de oaste mic, mai

mult cu rol de supraveghere decât de oaste luptatoare, ramânând sa

intervina, în caz de nevoie, cu fortele pe care le detineau masate în sudul

Dunarii. Primejdia în care se gasea Moldova în anul 1497 era mare nu

numai din cauza invaziei pe teritoriul ei a unei ostiri mari, ci din cauza ca

Poarta îl banuia pe Stefan de complicitate cu regele polon. Cu toate

acestea, turcii, nedorind sa si-l înstraineze pe Stefan, dar nici acordându-i

deplina încredere, i-au dat un ajutor cuprins între 600 si 2 000 de oameni,

condusi de Nasuh-ben-oglu. Acest corp restrâns a avut rolul de

supraveghetor permanent al domnului Moldovei si de observator, la fata

locului, al evenimentelor, spre a sti la timp ce masuri sa ia Poarta în

vederea stavilirii înaintarii ostilor crestine spre Marea Neagra, daca s-ar fi

ivit aceasta eventualitate. În asteptarea desfasurarii evenimentelor, turcii

întarisera cu oaste si armament Chilia si Cetatea Alba si concentrasera la

Dunare numeroase unitati militare gata de interventie în Moldova.

Dar daca, asa cum am vazut, turcii îl banuiau pe Stefan ca le era

dusman, la rândul lui si Stefan, în ciuda ajutorului pe care-l ceruse si-l

primise, partial, din partea Portii, îi banuia pe acestia de intentii

dusmanoase la adresa sa, gata oricând sa profite de orice situatie

favorabila pentru a lovi în Moldova. De aceea, în perioada urmaririi

retragerii armatei lui Ioan Albert, Stefan a lasat importante unitati

militare în sudul tarii pentru a face fata unui eventual atac masiv si prin

surprindere al otomanilor. Starea de neîncredere si ostilitate dintre Stefan

si turci, care s-a facut simtita în cursul anului 1497, rezulta si din cererea

pe care el a facut-o principalului sau aliat din acea vreme, lui Vladislav II,

de a insista, la Dieta imperiala care trebuia sa aiba loc la Freiburg, în

vederea trimiterii unor ajutoare tarilor române, amenintate în continuare,

în modul cel mai grav, de Imperiul otoman.

Satisfacând aceasta cerere a domnului Moldovei, Vladislav a dat

instructiuni solilor sai, trimisi la împaratul Maximilian I si la electorii

imperiali întruniti în Dieta, sa arate pericolele la care sunt supuse tarile

române din partea turcilor si, mai ales, paguba suferita de Moldova prin

pierderea Chiliei si Cetatii Albe.

Credem ca din toate cele spuse pâna aici, referitoare la

evenimentele anului 1497, rezulta faptul ca, în ciuda confruntarii majore

cu Polonia regelui Ioan Albert, atmosfera de încordare si neîncredere

dintre Stefan cel Mare si Imperiul otoman a continuat sa se manifeste cu

mai multa sau mai putina putere, ca Stefan a continuat sa considere ca

principal inamic al tarii sale Poarta otomana, spre aceasta concluzie

facându-ne sa ne îndreptam atât evenimentele anterioare, cât si cele care

au urmat tragediei din acest an, evenimente care demonstreaza dorinta

domnului Moldovei de a lupta, în primul rând, împotriva turcilor. Chiar

si atunci când va ataca Polonia sau va permite trupelor turco-tatare sa o

devasteze, Stefan va face acest lucru cu intentia de a demonstra regelui si

principalilor factori politici poloni ca lupta împotriva pericolului otoman,

care-i ameninta pe toti deopotriva, era cea mai importanta si ca aceasta

lupta nu putea fi dusa decât cu ajutorul Moldovei si nicidecum prin

îngenunchierea ei.

Graitoare în acest sens sunt tocmai evenimentele care au urmat.

Astfel, dupa ce în prima parte a anului 1498 Stefan a permis turcilor si

tatarilor sa atace sudul Poloniei, pe care, de altfel, l-a atacat si el, fapt

pentru care se pare ca a primit toate însemnele pe care în mod obisnuit le

dadea Poarta pentru investitura sau recunoasterea domniei, el a revenit

foarte repede la atitudinea sa traditionala, în a doua jumatate a aceluiasi

an aderând, de facto, la tratatul polono-ungar încheiat la 13 iulie la

Cracovia, tratat care prevedea formarea unei ligi antiotomane. Mai mult

decât atât, Stefan a trecut la executarea unor actiuni militare concrete, la

începutul lui 1499 zdrobind resturile unei armate otomane care se

retragea din Polonia sub conducerea lui Bali beg, iar la putin timp dupa

aceasta nimicind si o grupare tatara de 6 000 de calareti, care încercase sa

treaca prin Moldova. Ca raspuns la aceste actiuni sultanul a ordonat, la

sfârsitul primaverii sau începutul verii lui 1499, câteva atacuri, de mica

amploare, împotriva Moldovei si a trimis chiar o flota în aceasta directie,

probabil pentru a întari Chilia si Cetatea Alba pe care le credea

amenintate.

Stefan, pe baza evolutiei situatiei politice din centrul si sud-estul

Europei, unde se crease un bloc al fratilor jagielloni cu intentii declarate

antiotomane, care cauta sa-l includa si pe el, ca aliat si nu ca subordonat,

precum si ca urmare a intensificarii pregatirilor militare otomane si a

ciocnirilor tot mai dese dintre turci si venetieni, care anuntau declansarea

unei confruntari de proportii, cu toate ca venetienii faceau tot ce le statea

în putinta pentru a o evita, s-a hotarât sa adere de jure la alianta jagiellona

prin încheierea unui tratat de pace cu Polonia. Dupa ce, în aprilie 1499, se

încheie un tratat între Tara Româneasca si Ungaria, iar la 14 ale aceleiasi

luni se realizeaza un tratat între Polonia, Lituania si Ungaria, solii lui

Stefan cel Mare, Harman pârcalabul si Ivanco pitarul, primesc la 16

aprilie 1499, la Cracovia, conditiile tratatului de pace dintre Moldova si

Polonia, conditii ratificate de Stefan, la 12 iulie acelasi an, la Hârlâu.

Tratatul subscris de Stefan este, în acelasi timp, un tratat de pace si

alianta, sau dupa expresia, deosebit de reusita, a lui Nicolae Iorga este un

“ act de eliberare din vasalitate si de reîncepere a cruciatei”. Moldova,

de o parte, Polonia si Lituania, de alta parte se angajau sa puna capat

ostilitatilor, sa se abtina de la orice actiuni dusmanoase si sa-si dea

concursul reciproc împotriva tuturor adversarilor. Sensul acestei ultime

clauze este lamurit de referintele actului la o actiune comuna

moldo-ungaro-polona împotriva Imperiului otoman, la care Stefan se

angaja sa participe cu toate fortele tarii sale, dar, prevazator, el îsi rezerva

dreptul de a aproba itinerariul pe care avea sa-l urmeze oastea polona în

cazul unei mari expeditii antiotomane, pentru a împiedica repetarea

situatiei din 1497.

Dupa încheierea acestui tratat, marele cneaz Alexandru al Lituaniei

i-a comunicat, în august, lui Ivan III al Moscovei faptul ca s-a reusit

încheierea unei ligi antiotomane si i-a cerut sa participe la ea, dar

raspunsul primit a fost foarte evaziv, de fapt un refuz, rivalitatea dintre

cele doua tari fiind mai puternica decât considerentele care le puteau

îndemna sa lupte în comun contra turcilor. În ciuda acestui esec, Lituania

a hotarât sa completeze tratatul de la Hârlau prin încheierea unui tratat

propriu cu Moldova, ceea ce s-a si întâmplat la 14 septembrie 1499, la

Suceava, prevederile sale referindu-se, de asemenea, la lupta

antiotomana.

Având încheiate aceste tratate de colaborare în lupta antiotomana,

Stefan cel Mare, pe lânga o intensa activitate diplomatica, si-a continuat

si actiunile militare, profitând de data aceasta de conjunctura

internationala care se crease, adica de confruntarea turco-venetiana dintre

1499 si 1503, confruntare în care au fost implicate, pe rând, si alte puteri

crestine ca Spania, Franta si Ungaria. Înainte însa de a ne ocupa, pe larg,

de aceasta perioada a domniei sale, credem ca punctul în care am ajuns cu

expunerea noastra impune câteva concluzii.

Astfel, consideram ca politica externa a lui Stefan cel Mare în

ultima parte a domniei sale s-a caracterizat prin situarea, în continuare, pe

primul plan a contradictiei cu Imperiul otoman, asa cum am mai aratat,

cea mai viguroasa si mai amenintatoare putere din sud-estul Europei în

acel moment, contradictia cu Polonia, daca exceptam anul 1497 si prima

jumatate a anului urmator, datorându-se în principal faptului ca aceasta

ajunsese la un compromis cu Poarta, care prevedea o menajare reciproca

a intereselor. În aceasta situatie, Polonia nu numai ca nu era dispusa sa

ajute Moldova pentru recuperarea celor doua cetati din sud, dar

apropierea ei fata de Poarta ameninta tara cu prinderea într-o adevarata

retea de interese ostile si foarte periculoase. De aceea, Stefan cel Mare a

facut tot ce i-a stat în putinta pentru a contrabalansa aceasta axa

polono-otomana, alianta cu Ungaria lui Vladislav II, dar mai ales talentul

sau diplomatic si militar, asigurându-i succesul final, consfintit prin

tratatul de pace ungaro-otoman din 20 august 1503.

Din aceasta perspectiva consideram ca si ciocnirile moldo-polone

din acesti ani capata o semnificatie aparte. Astfel, în 1490-1492, Stefan a

atacat Polonia pentru a împiedica pe Ioan Albert sa devina si rege al

Ungariei si, pe aceasta cale, sa realizeze o uniune dinastica a celor doua

tari, ceea ce ar fi însemnat încercuirea completa a Moldovei si limitarea

drastica a posibilitatilor ei de actiune diplomatica. În 1497, Ioan Albert a

atacat în mod deliberat Moldova, într-un moment în care Stefan se

pregatea pentru o actiune comuna antiotomana, dar si acum, în ciuda

ostilitatilor deschise cu Polonia si a unei anumite colaborari cu turcii,

raporturile moldo-otomane au continuat sa se caracterizeze prin încordare

si suspiciune. În fine, în 1502, când conflictul cu Poarta era, practic,

încheiat, Stefan a reluat conflictul cu Polonia, pentru Pocutia, încercând

sa se despagubeasca, pe aceasta cale, pentru pierderea ireparabila a celor

doua cetati din sudul tarii, cetati pe care regii poloni îi promisesera, în

dese rânduri, ca-l vor ajuta sa le recupereze dar nu facusera nimic în acest

sens, ci dimpotriva, ajunsesera la repetate întelegeri cu Poarta, acceptând

astfel de facto si de jure dominatia otomana asupra lor. Aceasta atitudine

a fost una din cauzele esentiale ale ostilitatii moldo-polone, poate chiar

mai importanta decât tendintele expansioniste ale lui Ioan Albert fata de

tara româneasca de la rasarit de Carpati si ea explica, dupa opinia noastra,

faptul ca si în aceasta perioada confruntarea lui Stefan cu Imperiul

otoman a continuat sa domine politica externa a marelui nostru voievod.

Dar daca aceasta perioada a reprezentat apogeul politicii externe de

echilibru practicata cu o deosebita abilitate de Stefan cel Mare de-a

lungul întregii sale domnii, acum s-a trecut si la o faza superioara în acest

sens, Moldova devenind ea însasi un factor cu o anumita pondere în

politica de echilibru european care începea sa se construiasca pornindu-se

de la modelul italian, consfintit de tratatul de pace si liga de la Lodi din

1454. Cadrul international al acestei transformari este deosebit de

complex si de interesant si merita a fi mentionat în liniile sale generale.

Sfârsitul secolului XV si începutul secolului XVI a fost o epoca de

profunde transformari la nivelul continentului european, transformari

care au afectat structurile economice, sociale, politice, culturale si

ideologico-religioase, deci, practic, întreaga societate. În vâltoarea

evenimentelor generate de Renastere, Reforma si de marile descoperiri

geografice sunt reluate însa si unele idealuri mai vechi, specifice evului

mediu, cum ar fi acela al unitatii lumii crestine si al preponderentei

imperiale, precum si acela al cruciadei în forma luptei antiotomane, dar,

bineînteles, influentate în mod esential de realitatile lumii moderne, aflata

în plin proces de formare.

În continuare atentia ne va fi retinuta de reluarea, la început în plan

teoretic, apoi si practic, a ideii de cruciada antiotomana, de fapt a

repunerii în discutie a problemei orientale, care avea în acest stadiu mai

mult un caracter defensiv decât ofensiv, desi cele doua aspecte sunt

interdependente si nu pot fi separate. De asemenea, vom încerca sa

vedem care a fost rolul si pozitia Moldovei lui Stefan cel Mare în cadrul

coalitiei puterilor crestine îndreptata împotriva Portii, influenta pe care

aceasta coalitie a avut-o la rândul ei asupra marelui voievod în ultimii ani

ai domniei sale.

Problema orientala, a luptei împotriva otomanilor, a reaparut, la

nivelul principalelor puteri crestine, în primii ani ai ultimului deceniu din

secolul XV, atunci când tânarul rege al Frantei, Carol VIII (1483-1498), a

hotarât sa reia pretentiile înaintasilor sai asupra coroanei regatului

napolitan.

Discutia asupra caracterului necesar sau nu al expeditiei italiene a

tânarului si aventurosului rege al Frantei nu-si are locul aici, dar este cert

faptul ca în momentul declansarii ei (1494), Carol VIII si-a manifestat

clar intentia ca, dupa cucerirea sudului Peninsulei, sa atace Imperiul

otoman si sa elibereze Grecia si locurile sfinte de sub dominatia

musulmana.

În acelasi an, în rasaritul si centrul Europei, este prefigurata o alta

importanta alianta a unor puteri crestine îndreptata împotriva Imperiului

otoman. În aprilie 1494 la congresul de la Lewocza, fratii jagielloni

(Vladislav II, Ioan Albert, Alexandru, Sigismund si Frederic) ajung la o

întelegere cu privire la lupta împotriva Imperiului otoman, întelegere care

mergea si pe linia intentiilor exprimate de Carol VIII.

Dar aceste intentii, care erau o reluare a traditiilor medievale ale

cruciadei, nu s-au putut materializa tocmai datorita noilor evolutii,

specifice epocii moderne, care cuprinsesera, practic întreaga Europa

crestina si care puneau pe primul plan interesele statale, individuale,

înaintea celor religioase, colective. Religia devine acum, tot mai mult, un

pretext ideologic pentru actiunile întreprinse de diferitele state crestine,

forta ei scade considerabil în fata tendintelor de laicizare si simplificare

specifice epocii moderne.

Astfel, Carol VIII, dorind sa atace Imperiul otoman si sa elibereze

locurile sfinte, ataca mai întâi regatul crestin al Neapolelui, ceea ce

provoaca reactia rapida a celorlalte puteri crestine (Venetia, Milano,

Spania, papalitatea si împaratul - alianta din 31 marie 1495), care vor

reusi sa-l oblige sa paraseasca Italia, spre bucuria sultanului Baiazid II.

Destul de asemanator s-au desfasurat lucrurile si cu alianta

antiotomana a fratilor jagielloni. În loc sa-i atace pe turci, asa cum

anuntase, regele polon Ioan Albert a considerat necesar ca, mai înainte de

orice sa ocupe Moldova, ceea ce a provocat un devastator razboi între

crestini, de pe urma caruia nu au avut de profitat decât turcii.

Se observa asadar destul de clar faptul ca în aceasta perioada

actiunea puterilor europene îndreptata împotriva Portii otomane, desi

pastreaza un suport ideologico-religios, cel al cruciadei, este de fapt o

actiune complet laicizata, care tine seama de interesele statale proprii si

nu mai are nimic în comun, în ceea ce priveste esenta, cu idealurile

religioase medievale. Pentru puterile europene, Imperiul otoman devenise

un stat care, indiferent de obiectivele religioase, le putea fi la fel de bine

si inamic, dar si aliat. Acest lucru explica si patrunderea otomanilor în

cadrul sistemului de echilibru politic care începe sa se faca tot mai mult

simtit în Europa odata cu declansarea razboaielor italiene.

Aceste afirmatii sunt confirmate si de atitudinea Venetiei, pe de o

parte, si a Moldovei, pe de alta parte, fata de Imperiul otoman. Atât

pentru cetatea lagunelor, cât si pentru tara româneasca de la rasarit de

Carpati, raporturile cu otomanii aveau la baza, în primul rând, aspecte

politice si economice laice, învelisul religios, al cruciadei, constituind, de

fapt, o modalitate politica si diplomatica de a solicita ajutor celorlalte

puteri europene. Venetia a luptat împotriva Portii, atunci când a facut-o,

din considerente politice, teritoriale si economice, Mediterana Orientala,

Marea Neagra si posesiunile din Dalmatia, Albania si Grecia (Romania)

constituind o zona de maxima importanta pentru comertul ei, implicit,

pentru puterea ei financiara si politica. În ceea ce priveste Moldova, lupta

antiotomana a avut o semnificatie permanenta si profunda, aceea de

aparare a independentei si a fiintei statale, de fapt a propriei esente si

existente ca stat si ca popor, lucru valabil si pentru celelalte doua tari

românesti. Trebuie remarcat de asemenea si faptul ca Stefan cel Mare nu

a luptat cu turcii ca un cruciat, ci ca un exponent al tendintelor

monarhice, unificatoare, deci al tendintelor noi care se manifestau din ce

în ce mai puternic în întreaga societate europeana. Acest lucru explica si

faptul ca marele domn al Moldovei a îmbinat permanent, în raporturile cu

Poarta, fermitatea cu flexibilitatea, mijloacele militare cu cele

politico-diplomatice, toate subordonate obiectivului major al apararii

independentei si integritatii teritoriale.

Semnificativ în ceea ce priveste raporturile puterilor europene cu

Poarta, a raporturilor dintre Moldova, Venetia si Poarta si a raporturilor

stabilite, din aceasta perspectiva, între statele crestine îl constituie

razboiul turco-venetian din 1499-1503.

Venetia, una din marile puteri ale vremii, era confruntata, la

sfârsitul secolului XV si la începutul celui urmator, cu câteva amenintari

majore, care, treptat, de-a lungul timpului, o vor transforma într-o putere

de rang inferior. Este vorba de amenintarea, tot mai mare, reprezentata de

Imperiul otoman în Romania si Mediterana Orientala, de marile

descoperiri geografice care afecteaza principalele rute comerciale de care

beneficia comertul venetian, de declansarea razboaielor italiene care

amenintau direct posesiunile venetiene din terraferma si chiar existenta

cetatii însasi, de aparitia unor mari puteri teritoriale, ca Franta si Spania,

superioare sub aspectul cantitatii si al puterii militare si, în fine, de

aparitia unor indicii sigure care prevesteau o criza de structura a însasi

flotei venetiene, indicii ce se fac simtite înca din a doua jumatate a

secolului XV.

În aceasta complexa situatie, Venetia îsi dadea perfect de bine

seama ca un nou razboi cu Imperiul otoman nu putea fi purtat cu succes

decât în coalitie cu alte puteri crestine, coalitie care era însa putin

probabil sa se dovedeasca si eficienta si, în aceste împrejurari,

confruntarea s-ar fi terminat în dezavantajul cetatii lagunelor, care putea

sa piarda noi pozitii, foarte importante, în Romania si Mediterana

Orientala. Din aceasta cauza Venetia nu a reactionat de aceeasi maniera

la ostilitatea crescânda venita din partea otomanilor, a cautat sa aplaneze

pe cai diplomatice orice disputa, a dus chiar o politica de apropiere fata

de Poarta, evidenta mai ales în 1495, când a transmis la Constantinopol

informatii în legatura cu intentiile lui Carol VIII si a participat activ la

alungarea acestuia din Italia, dar rezultatele acestor actiuni nu au avut

efectul scontat si nu l-au putut împiedica pe sultanul Baiazid II sa

declanseze razboiul în vara anului 1499.

Actiunea sultanului a fost determinata de doi factori importanti si

anume: moartea lui Djem sultan, fratele sau, aflat în mâinile lui Carol

VIII, survenita în februarie 1495, care l-a eliberat de o mare amenintare

potentiala si încheierea unor tratate de alianta între puterile crestine care

aveau si o semnificatie antiotomana destul de clara.

Despre tratatele încheiate între fratii jagielloni în anii 1498 si 1499,

deci între Polonia, Ungaria si Lituania, la care a aderat si Moldova lui

Stefan cel Mare si chiar Tara Româneasca, am vorbit pe larg ceva mai

sus. Ele aveau toate importante clauze antiotomane si tindeau catre

formarea unui puternic bloc antiotoman care sa includa toate partile

semnatare.

Dar, pe lânga acest bloc antiotoman alcatuit din tarile române si din

statele guvernate de reprezentantii dinastiei jagiellone, în plus se

realizeaza o alianta periculoasa pentru turci prin acordul din 15 aprilie

1499, de la Blois, dintre Franta si Venetia. Acordul prevedea

dezmembrarea ducatului milanez, dar era îndreptat si împotriva Portii,

ceea ce explica încercarea regelui francez Ludovic XII (1498-1515) de a-l

atrage si pe Vladislav II al Ungariei sa participe la prevederile sale.

Amenintat sa fie prins ca într-un cleste de coalitia incipienta

antiotomana, Baiazid II nu a ezitat sa reactioneze imediat, lovitura

principala fiind îndreptata împotriva Venetiei, ale carei posesiuni din

Balcani constituiau obiective de cea mai mare importanta pentru imperiul

sau.

Prima realizare importanta a sultanului a fost aceea ca el a reusit sa

împiedice functionarea coalitiei ca atare. Astfel, Ungaria, Polonia si chiar

Imperiul habsburgic în fata presiunilor si amenintarilor otomane s-au

grabit sa reînnoiasca armistitiile cu Poarta, în iulie 1499. În vara aceluiasi

an, într-o singura zi, toti venetienii din Constantinopol au fost arestati, iar

la 30 iunie flota otomana a pornit la lupta având ca prim obiectiv

Lepanto, atacat simultan si de pe uscat. Flota venetiana condusa de

Antonio Grimani si Andrea Loredano ezita sa se angajeze în lupta cu

turcii si, astfel, Lepanto este cucerit de acestia, la 26 august 1499. În anul

urmator turcii îsi continua sirul victoriilor în dauna Venetiei, reusind sa

cucereasca Durazzo în Albania, iar apoi pozitiile deosebit de importante

de la Modon, Coron si Navarino. Desi în anii care au venit, 1501 si 1502,

Venetia obtine anumite victorii, ea nu a putut schimba soarta razboiului si

a fost obligata sa accepte ofertele de pace ale lui Baiazid II, presat, la

rândul sau, la granitele rasaritene de o Persie întarita de vigoarea noii

dinastii a Safavizilor. Venetia a acceptat pacea jurata de sultan, la 14

decembrie 1502 si confirmata de doge la 20 mai 1503, pace prin care

pierdea Lepanto, Modon, Coron, Navarino si Durazzo, se obliga sa

restituie insula Santa Maura, dar pastra Cefalonia, cucerita cu ajutorul

spaniolilor. Ea pastra dreptul de a face comert în Mediterana Orientala si

Marea Neagra, dar trebuia sa respecte regulile impuse de Imperiul

otoman, devenit principala putere în aceste zone.

În aceasta situatie se pune firesc întrebarea cum a functionat

coalitia antiotomana a puterilor crestine care se prefigura, cu destula

claritate, la mijlocul anului 1499? A functionat doar partial, cu mari

dificultati, fiecare membru având în vedere, în primul rând, interesele

sale si abia apoi pe cele ale luptei antiotomane.

Astfel, din Apus, Venetia a primit ajutoare numai din partea

Frantei, Spaniei si papalitatii, dar era vorba de ajutoare mai mult formale

decât reale. În ceea ce priveste Franta si Spania, acestea aveau în vedere,

în primul rând, cucerirea Italiei, în momentul acestui razboi punându-se

acut problema împartirii regatului napolitan. Tratatul de la Granada, din

11 noiembrie 1500, prevedea actiuni comune împotriva otomanilor, dar

ele erau subsumate obiectivului principal, acela al împartirii sudului

Italiei între francezi si spanioli. Pentru ambele puteri lupta antiotomana

era necesara pentru a demonstra statelor italiene ca ele îsi vor asuma

apararea Peninsulei, dar ea se afla înca pe un plan secundar, depasita ca

importanta de lupta propriu-zisa pentru dominatia Italiei.

Franta a încercat, din aceasta perspectiva, sa sprijine în doua

rânduri Venetia. În 1499 o flota franceza a facut jonctiunea cu cea

venetiana dar, numai dupa cinci zile, s-a retras, acuzându-i pe venetieni

de lipsa de combativitate, iar în 1501 o alta flota franceza, condusa de

contele Ravenstein, a atacat împreuna cu venetienii, insula Lesbos

(Mitilene), fara sa o poata însa cuceri. Tot pe aceasta linie, regele Frantei,

pentru a-si demonstra credibilitatea în privinta politicii sale antiotomane,

a încheiat, la 14 iulie 1500, o alianta cu Polonia si Ungaria, care prevedea

ajutor reciproc împotriva pericolului otoman. Dar ajutorul acordat de

Franta ramânea la bunul plac al lui Ludovic XII, iar acesta urmarea prin

aceasta alianta sa contracareze mai degraba politica Habsburgilor în

Italia, decât sa lupte cu Imperiul otoman. De aceea consecintele practice

al acordului vor fi ca si inexistente.

Spania, având aceleasi interese în Italia ca si Franta, nu a ezitat nici

ea sa ajute Venetia împotriva otomanilor. O puternica flota spaniola

comandata de Gonzalo de Cordoba i-a ajutat pe venetieni, în ultimele luni

ale anului 1500, sa-i alunge pe turci din Corfu si sa cucereasca Cefalonia,

dar în ianuarie 1501 s-a retras brusc la Messina, pentru a participa, alaturi

de francezi, la împartirea regatului napolitan.

În ceea ce-l priveste pe papa, pe Alexandru VI Borgia, în ciuda

legaturilor sale din trecut cu Baiazid II, legate de persoana lui Djem

sultan, el a încercat sa sprijine Venetia, dar nu a reusit sa faca acest lucru

decât într-o masura foarte mica. A purtat tratative cu Maximilian I de

Habsburg, cu Henric VII al Angliei si cu Ludovic XII fara sa obtina însa

nimic. În ianuaurie 1500 a lansat o bula de cruciada antiotomana si a

cedat zece la suta din veniturile bisericii din Ungaria si Polonia pentru a

lupta cu turcii, iar în vara si toamna aceluiasi an a desfasurat o intensa

activitate în vederea realizarii colaborarii dintre flotele spaniola si

venetiana. Demn de remarcat este si faptul ca, în octombrie 1500, el a

trimis scrisori în tarile române prin care acorda iertarea tuturor pacatelor

locuitorilor din Moldova care vor lua parte la expeditia împotriva

turcilor, ori vor contribui pentru scopul acesta cu alte ajutoare materiale.

Aceasta demonstreaza, înca o data, locul si rolul pe care tarile române si,

în acea vreme, mai ales Moldova lui Stefan cel Mare, îl dobândisera în

viata politica internationala, faptul ca orice coalitie antiotomana trebuia

sa tina seama de potentialul lor economic, politic si militar în zona

Dunarii de Jos si a sud-estului european.

Daca aceasta a fost situatia coalitiei în ceea ce priveste participarea

puterilor apusene, nu cu mult diferita a fost si aceea a participarii statelor

jagellone. Dintre acestea doar Ungaria era interesata în mod real de lupta

antiotomana, deoarece se afla direct amenintata de tendintele

expansioniste ale Portii, dar ea nu avea capacitatea necesara sa duca o

politica hotarâta de aparare si, cu atât mai putin, una ofensiva. De fapt,

Ungaria era cuprinsa de o anarhie feudala crescânda, de o slabire tot mai

accentuata a puterii centrale, de o incapacitate pronuntata de a se adapta

la structurile moderne specifice epocii, toti acesti factori având o

contributie decisiva la disparitia acestui stat de pe harta Europei. Cu toate

acestea, datorita pozitiei sale antiotomane, Venetia nu a ezitat sa încheie

o alianta cu ea, alianta care cuprindea si papalitatea, definitivata în martie

1501, dar facuta publica abia la 13 mai, atunci când Vladislav II a

declarat razboi turcilor.

Dar interventia Ungariei era destul de tardiva si ciocnirile cu turcii

de la sfârsitul lui 1501 si începutul lui 1502, desfasurate în Bosnia si în

zonele Vidin si Nicopole, nu au mai putut influenta cu nimic soarta

generala a razboiului. Foarte repede dupa pacea turco-venetiana, Ungaria

va încheia si ea o pace similara, la 22 februarie si 20 august 1503, pace

prin care se revenea, de fapt, la situatia antebelica.

În ceea ce priveste Polonia si Lituania, acestea au evitat sistematic

sa se angajeze într-o confruntare deschisa cu turcii, din doua motive

principale: razboiul dintre Lituania si marele cnezat al Moscovei,

declansat în 1500 si permanentele atacuri ale tatarilor din Crimeea. Mai

mult decât atât, regele Ioan Albert a încheiat o pace cu Imperiul otoman,

la 19 iulie 1501, pace reconfirmata de urmasul sau Alexandru, la 9

octombrie 1501.

Observam deci ca aceasta coalitie a puterilor crestine a functionat

doar partial si cu foarte multe greutati, cauza principala fiind diferenta

destul de apreciabila dintre suportul ei ideologic si realitatea politica

concreta de care trebuia sa tina seama fiecare tara. Indiferent însa de acest

lucru, Stefan cel Mare a sesizat, înca înainte de declansarea razboiului

turco-venetian, faptul ca se putea crea o situatie favorabila pentru o

posibila recuperare a celor doua cetati, foarte importante, din sudul

Moldovei, Chilia si Cetatea Alba. De aceea el nu a ezitat, asa cum am

mai aratat, sa adere de facto la tratatul ungaro-polon din 1498 si sa

încheie în anul urmator tratate de pace si colaborare antiotomana cu

Polonia si Lituania. Tot pe aceasta linie, Stefan a încercat, probabil la

sfârsitul lui 1498 sau începutul lui 1499, dar fara succes, sa-l determine

pe Ivan III al Moscovei sa mentina pacea cu Lituania si sa se alature

coalitiei antiotomane.

Domnul Moldovei nu s-a limitat însa numai la activitatea

diplomatica antiotomana, ci a trecut si la executarea unor actiuni

concrete, pe plan militar. Astfel, el nu a uitat sa atace si sa zdrobeasca, la

începutul lui 1499, o armata otomana care se retragea din Polonia sub

conducerea lui Bali beg, iar la putin timp dupa aceasta a nimicit si o

grupare tatara de 6 000 de calareti care încercase sa treaca prin Moldova.

Ca raspuns la aceasta atitudine amenintatoare, sultanul a ordonat, la

sfârsitul primaverii sau începutul verii lui 1499, câteva atacuri, de mica

amploare, împotriva Moldovei si a trimis chiar o flota în aceasta directie,

probabil pentru a întari Chilia si Cetatea Alba pe care le credea

amenintate. De fapt, Baiazid II dorea sa aiba liniste la Dunarea de Jos

pentru a-si îndrepta grosul fortelor împotriva Venetiei si va reusi sa

obtina acest lucru de la toate statele din zona, cu exceptia Moldovei.

Aceasta însa, de una singura, nu avea o capacitate ofensiva destul de

puternica pentru a ameninta cu adevarat pozitiile turcesti din zona.

Dorind sa continue aceste actiuni militare si pentru a vedea pe ce

poate conta din partea Ungariei, Stefan cel Mare trimite soli la curtea din

Buda, la începutul anului 1500. Asa cum rezulta dintr-o scrisoare trimisa,

la 24 ianuarie 1500, din Buda, el si-a trimis solii la începutul anului în

Ungaria pentru a-i cere lui Vladislav II ajutor în vederea începerii, cu

adevarat, a luptelor cu turcii. Solii moldoveni au ramas aici aproape o

luna, pâna în februarie, dar s-au întors fara nici un raspuns concret,

deoarece nici Ungaria nu stia pe cine poate conta, iar ea singura nu avea

fortele necesare pentru a trece la ofensiva împotriva Imperiului otoman.

Dar Vladislav II, neputând satisface cererile de ajutor ale lui Stefan cel

Mare, nu a dorit sa piarda prietenia pretioasa a acestuia si de aceea, ca

semn al mentinerii relatiilor bune dintre cele doua tari, i-a reîntarit, la 1

mai, stapânirea asupra celor doua cetati transilvane, Ciceul si Cetatea de

Balta.

Cu toate ca nu avea nici un fel de promisiuni de ajutor din partea

Ungariei, Venetiei sau al altor state care îsi declarasera intentiile de a

lupta împotriva turcilor, Stefan cel Mare s-a hotarât sa treaca la actiune

împotriva acestora, considerând ca un moment mai favorabil nu se putea

ivi pentru dorinta sa de a recuceri Chilia si Cetatea Alba. În acest sens el

se baza pe conjunctura internationala din acel moment, care obliga fortele

Imperiului otoman sa actioneze dispersat pe mai multe fronturi, împotriva

fortelor venetiene la Modon, Coron si Navarino, împotriva venetienilor si

a spaniolilor în insulele Corfu si Cefalonia, precum si împotriva unui

corp de oaste maghiar, de vreo 9 000 de oameni, care, în august 1500

trecuse Dunarea si atacase în Serbia si Bulgaria.

De aceea, probabil la începutul anului 1500, el refuza sa mai

plateasca tribut Portii, ordona mutilarea solului turc care venise în acest

scop si-l trimite pe vornicul Boldur sa atace Chilia si Cetatea Alba, care

sunt incendiate cu aceasta ocazie. Ceva mai târziu este posibil sa fi avut

loc o noua ciocnire între turci si moldoveni, consemnata de Marino

Sanuto la 31 august, acesta aratând ca si ungurii se pregateau de lupta.

Simultan cu aceste actiuni, Stefan a mobilizat forte militare în

regiunea Iasiului, pentru a putea actiona pe directii interioare atât

împotriva unui eventual atac al turcilor dinspre sud, cât si împotriva unui

eventual atac al tatarilor, care pradau deja partile sud-estice ale regatului

polon. Aceste concentrari de trupe, din primavara si vara anului 1501,

erau cunoscute si în Italia. Astfel, în luna mai, mai multe scrisori trimise

din Buda de solii venetieni Soranzo si Giustiniani, aratau ca Stefan avea

armata pregatita, iar la 27 iulie, florentinul Octaviano Gucci scria, din

Cracovia, ca Stefan cel Mare sta gata la hotar cu toata ostirea sa si ca, în

orice caz, trebuie sa se astepte de la el ceva însemnat, fiind renumit prin

întelepciune. Pregatirile militare ale domnului Moldovei nu se limitau

însa numai la aceste concentrari de forte, ci aveau în vedere si înzestrarea

lor cu armanent. Acest lucru este demonstrat de scrisoarea pe care Stefan

o expediaza, la 13 septembrie 1500 brasovenilor, în care-l recomanda pe

spatarul Trotusan, trimis de el pentru a cumpara scari de sa, arme, frâie,

etc.

De fapt, toate aceste preparative întreprinse de Stefan vizau, prin

recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, crearea unei brese în monopolul

otoman instaurat asupra Dunarii de Jos si a Marii Negre, bresa care ar fi

putut duce la schimbarea raporturilor de putere din aceasta zona, dar

celelalte state europene interesate într-o astfel de evolutie, mai ales

Venetia si Ungaria, nu aveau capacitatea necesara pentru a acorda

ajutoarele de trebuinta.

Stefan cel Mare intrase în lupta fara a avea nici o promisiunea

concreta din partea Venetiei si a Ungariei si, desi spera ca aceste tari l-ar

putea ajuta, în propriul lor interes, el era hotarât sa-si încerce sansele

chiar si fara ajutor direct, bazându-se numai pe propriile forte si pe

situatia politica si militara generala care-i obliga pe turci sa-si divizeze

fortele pe mai multe fronturi în acelasi timp. Astfel, Sanuto a consemnat

informatia ca regii Ungariei si Poloniei, împreuna cu Stefan, se vor uni la

Bécs, de unde vor trece Dunarea pentru a ataca Semendria, tot el arata ca

în septembrie numai Stefan i-a atacat pe turci, reusind sa le smulga trei

teritorii, probabil capete de pod cucerite la nord de Dunare sau în zona

Cetatii Albe. Peste putin timp, probabil în cursul lunii octombrie 1500,

Stefan cel Mare a înfrânt o noua armata otomana, de data aceasta banuim

ca mult mai numeroasa decât celelalte, deoarece era condusa de un fiu al

sultanului si de doi sangeacbei, care au murit în lupta. În ansamblu deci,

rezultatele campaniei militare duse de Stefan în anul 1500 au fost

favorabile, turcii au suferit mai multe înfrângeri, unele tinuturi - probabil

capete de pod otomane nord-dunarene din partea de sud-est a Moldovei si

hinterlandul Cetatii Albe - au fost eliberate de trupele moldovene.

Dupa toate aceste succese însa, pregatirile lui Stefan pentru a

respinge o eventuala agresiune otomana de proportii mai însemnate au

continuat cu o febrilitate si mai mare. Pe plan diplomatic el a încercat sa

medieze o întelegere între Lituania, marele cnezat al Moscovei si tatarii

lui Mengli Ghiray, pentru a permite cel putin marelui cneaz Alexandru sa

se alature luptei antiotomane, dar nu a avut succesul dorit, razboiul dintre

lituanieni si moscoviti (1500-1503), constituind principala piedica nu

numai în calea participarii Lituaniei la coalitia antiotomana, dar si a

Poloniei, interesata, în primul rând, în rezolvarea problemelor de la

granitele rasaritene. Acest esec diplomatic nu l-a împiedicat însa pe

domnul nostru sa-si continue cu toata hotarârea preparativele militare,

informatii semnificative despre acestea ajungând si la Venetia, puterea

cea mai interesata în a afla orice stire cu privire la posibilele dificultati

ale turcilor.

În noiembrie a ajuns aici, prin Raguza, stirea ca moldovenii sunt

gata de lupta cu otomanii si ca sunt în stare sa adune o ostire de 40 000

de calareti, iar la 28 ale aceleiasi luni, secretarul Republicii, Francesco

della Zuecca, întors din Ungaria, raportând despre dispozitiiile

antiotomane ale regelui Vladislav II, arata ca tot atât de ostili pagânilor

sunt si românii, mai ales Stefan cel Mare.

Dar Stefan, în ciuda dorintei sale arzatoare de a recuceri Chilia si

Cetatea Alba, îsi dadea seama ca a continua si intensifica luptele cu

turcii, fara a primi nici un ajutor din partea Venetiei si Ungariei, însemna

sa-si asume riscul unei confruntari majore, de unul singur, cu marea

putere otomana, ceea ce trebuia evitat cu orice pret. Din aceasta cauza

anul 1501 nu a mai fost un an al confruntarilor militare, în ciuda

mentinerii starii de ostilitate acuta dintre modoveni si turci, ci al

tatonarilor diplomatice în vederea unei coordonari generale a actiunilor

antiotomane. Domnul Moldovei era pregatit de lupta, dar dorea sa stie cu

siguranta pe cine mai poate conta, deoarece experienta anului anterior îi

demonstrase ca Venetia dispunea doar de fortele necesare propriei

aparari, nici acestea întotdeauna suficiente, alianta cu Spania avea o

valoare redusa, o alianta veneto-ungara nu se realizase înca, alianta

franco-ungara se dovedise a fi inoperanta, iar Ungaria ca atare era departe

de avea capacitatile necesare pentru purtarea cu adevarati sorti de

izbânda a unui razboi antiotoman.

De aceea, chiar la începutul lui 1501, la 24 ianuarie, doi soli

moldoveni si unul din Tara Româneasca, ceea ce confirma

disponibilitatile lui Radu cel Mare de a se angaja într-un front comun

antiotoman, au sosit la Buda pentru a constata care erau intentiile lui

Vladislav II. Dar se pare ca aici nu au putut afla mai nimic, solii

moldoveni continuându-si calatoria spre Venetia si Roma. Ajunsi la

Venetia în februarie, cei doi soli care apar la Sanuto cu numele de

Raynaldo si Antonio, desi este sigur ca sunt români deoarece pentru a se

face întelesi au folosit serviciile unui interpret, au cerut dogelui sa le

recomande un medic necesar pentru a alina suferintele domnului lor,

gata sa lupte cu turcii, daca Venetia ajunge la o alianta cu Ungaria.

Raspunsul a fost si aici, în privinta luptei antiotomane si a unui posibil

ajutor, probabil destul de evaziv, la fel ca si cel venit din partea curtii

pontificale. Deci, în ciuda faptului ca Stefan însusi se declara de acord sa

lupte în continuare cu turcii, lucru confirmat si de cardinalul Regino, care

comunica, la 11 martie 1501, în Italia ca românii pot aduna 30 000 de

calareti, Venetia si papalitatea se plasau pe pozitiile lor traditionale fata

de tarile române, adica de a obtine cât mai mult fara a da însa în schimb

absolut nimic, sau poate numai încurajari si iertari de pacate.

În aceasta situatie nu este de mirare ca Stefan cel Mare a devenit

mult mai circumspect, a evitat sa se angajeze în noi ciocniri militare cu

turcii si, în iunie, a trimis chiar un sol la Poarta pentru a vedea care este

atmosfera de acolo în privinta sa. Aceasta atitudine prudenta s-a mentinut

în ciuda faptului ca Ungaria începuse sa se pregateasca serios, în 1501,

pentru o confruntare cu Imperiul otoman.

Astfel, la 30 ianuarie sunt luate importante masuri de aparare la

granitele de sud ale regatului maghiar, iar dupa foarte putin timp Ioan

Corvin înfrânge pe turci si reuseste sa cucereasca Jaice. În martie este

încheiat, dupa îndelungate negocieri, tratatul dintre Ungaria, Venetia si

papalitate, dar el va fi facut public abia la 13 mai, când Vladislav II va

declara razboi turcilor. Cu toate ca Stefan, ca aliat al lui Vladislav II, era

cuprins automat în acest tratat, el a continuat sa se mentina în rezerva (o

dovada în plus a independentei sale), asteptând sa vada cât de hotarâti

erau aliatii sa lupte cu otomanii. Si a avut dreptate sa procedeze astfel,

deoarece interventia Ungariei era destul de tardiva si se va limita doar la

actiuni de “brigandaj pe scara mare” . Abia în noiembrie si decembrie

1501 au loc mai multe ciocniri ungaro-otomane de-a lungul Dunarii si

este semnalata o incursiune mai importanta, condusa de Ioan Corvin, în

Bosnia.

În acelasi timp, Polonia, preocupata de razboiul lituano-moscovit si

atacata din nou de tatari, adopta o atitudine tot mai neutra fata de turci.

Pentru a ascunde însa adevaratele motive ale acestei pozitii, regele polon

nu a ezitat sa declare, în marie 1501, unor soli venetieni ca el este gata

sa-i atace pe turci, dar ca Stefan nu va permite trecerea armatei sale prin

Moldova, ceea ce-l împiedica sa-si transforme gândul în fapta. O

afirmatie nedreapta, rauvoitoare, care cauta sa induca în eroare.

Bineînteles ca Stefan nu putea accepta trecerea prin teritoriul tarii sale a

unei armate care ar fi provocat numai daune si stricaciuni, dar regele

polon avea si alte variante de a-i ataca pe turci, care ocoleau Moldova.

Adevarul este însa ca el nu dorea sa faca acest lucru si de aceea l-a trimis

la Constantinopol pe Nicolae Lanckoronski care, la 19 iulie 1501, obtinea

din partea lui Baiazid II confirmarea pacii cu Polonia, dar moartea

prematura a lui Ioan Albert va face necesara o reconfirmare a pacii, pe

care sultanul nu va ezita sa o faca, la 9 octombrie 1502. Explicatia

rapiditatii cu care turcii au acceptat aceste paci este data si de faptul ca,

înca din 1501, ei au început sa fie amenintati si la hotarele de rasarit de

catre persi si doreau, pe cât posibil, sa evite noi dusmani pe frontul

european.

Vazând cum evolua situatia din cadrul coalitiei antiotomane, Stefan

cel Mare, asa cum am mai aratat, s-a limitat, în 1501, doar la actiuni

diplomatice. Dupa ce solii sai trimisi în Ungaria, la Venetia si Roma, s-au

întors cu mâinile goale, el a încercat, în a doua jumatate a anului, ca

printr-o intensa ofensiva diplomatica sa determine puterile rasaritene

(Polonia, Lituania, Moscova, chiar tatarii din Crimeea) sa se angajeze în

lupta antiotomana, sperând ca pe aceasta cale va da un nou impuls si

celorlalte state crestine. Astfel, în iulie el a încercat sa realizeze o

apropiere între Lituania si tatarii lui Mengli Ghiray, iar în decembrie a

trimis o solie în Polonia cu scopul de a îndemna aceasta tara sa intre în

lupta cu turcii si de a cere permisiunea pentru un sol care sa mearga la

Ivan III spre a-l îndemna sa încheie pacea cu Polonia si Lituania si a se

alatura si el coalitiei antiotomane. Rezultatele acestor misiuni au fost

foarte mici, razboiul dintre Polonia si Lituania – pe de o parte – si

Moscova aliata cu tatarii lui Mengli Ghiray, pe de alta parte, neputând fi

oprit, ceea ce a însemnat limitarea coalitiei antiotomane numai la

Venetia, Ungaria, papalitate si Moldova lui Stefan cel Mare. La începutul

anului 1502, desi situatia politica si militara generala nu suferise

modificari, Stefan cel Mare era totusi pregatit pentru o eventuala

confruntare cu turcii, asa cum rezulta din raportul venetianului Zacharia

Contarini. De asemenea, si Ungaria facea preparative destul de însemnate

pentru declansarea unei ofensive la sud de Dunare, pe care spera sa o

poata coordona cu domnul Moldovei. În acelasi timp, Stefan a trimis o

noua solie la Venetia pentru a cere un medic si, probabil, pentru a afla

stadiul pregatirilor militare si intentiile pe care le avea Republica.

Aceasta, neputând sa trimita si nici macar sa promita un ajutor militar

concret, a promis ca va trimite un medic si i-a acordat solului lui Stefan

titlul de cavaler aurat, probabil în semn de pretuire pentru eforturile

antiotomane ale domnului nostru.

Dar, în primavara lui 1502 nici turcii nu stateau cu mâinile în sân.

Ei aveau intentia de a lansa un puternic atac împotriva Moldovei, Tarii

Românesti si Transilvaniei, atac ce urma sa fie condus de Malcocioglu.

Tentativa lor a fost însa înabusita în fasa printr-o contralovitura a ostirii

transilvane condusa de voievodul Petru de Szentgyörgy si de Bozin, care

a eliberat temporar Vidinul, a devastat împrejurimile Nicopolei, dupa

care s-a deplasat catre frontul antiotoman din Bosnia. La aceasta ofensiva

antiotomana Stefan nu a putut participa deoarece tatarii din Crimeea, la

insistenta sultanului, au adoptat o atitudine amenintatoare la hotarele

rasaritene ale Moldovei.

Stefan cel Mare nu a participat cu toate ca în acest an se realizase o

oarecare coordonare a actiunilor militare între Ungaria, Venetia si

papalitate, la succesele terestre mentionate mai sus adaugându-se si

câteva importante victorii navale ale flotei veneto-pontificale, mai ales

cucerirea insulei Santa Maura, în august 1502, dar amenintarea tatarilor

era acuta si reala, mai ales în situatia în care sultanul a invitat si pe tatarii

hoardei mari de pe Volga sa vina sa se instaleze în sudul Moldovei, în

zona cetatilor Chilia si Cetatea Alba. El arata hanului ca, daca tatarii vor

reusi sa tina în frâu Moldova, atunci drumul ostilor otomane va fi deschis

în toate partile lumii. Dar aceasta chemare nu a fost foarte inspirata

deoarece a provocat nemultumirea profunda a tatarilor din Crimeea, care,

de multa vreme, se aflau în conflict cu cei de pe Volga. Stefan a stiut sa

profite imediat de aceasta situatie si a trimis un puternic detasament care,

sprijinindu-i pe tatarii din Crimeea, a contribuit decisiv la zdrobirea

hoardei mari în luptele din 8 si 12 iulie 1502 desfasurate undeva în

stepele nord-pontice, la rasarit de granitele Moldovei.

Pe lânga aceasta actiune militara importanta, care a dus la

prabusirea unuia dintre planurile sultanului Baiazid II, Stefan a mai

participat, este adevarat ca numai cu un contingent de 7 000 de oameni, la

o noua ofensiva declansata de fortele lui Vladislav II în sudul Dunarii, în

toamna lui 1502. Se pare, asa cum rezulta din însemnarile lui Sanuto, ca

trupele moldovene au luptat alaturi ce cele ale lui Josza Somi, comite de

Timisoara, care atacase pe turci în zona Serbiei.

În afara acestor contributii militare la cauza comuna a luptei

antiotomane, Stefan cel Mare a continuat sa desfasoare si o importanta

activitate diplomatica, caracteristica, de altfel, pentru întreaga sa domnie.

Interesanta în acest sens este prezenta în Moldova a venetianului Matteo

Muriano “doctor în arte si medicina”, care a fost trimis aici de dogele

Leonardo Loredano, pe la mijlocul anului 1502, în urma cererii formulate

în acest sens de solul domnului Moldovei la începutul aceluiasi an.

Asa cum rezulta din primul raport al lui Muriano, trimis din

Suceava la 7 decembrie 1502, el a ajuns în Moldova la 1 august, destul de

bolnav, dar, la 22 august, s-a înfatisat totusi înaintea domnului într-o

audienta mai mult protocolara, în timpul careia l-a salutat în numele

Republicii si al dogelui, primind raspuns din partea acestuia ca, fiind

înconjurat de dusmani, el nu a vrut sa ceara un medic decât de la prietenii

sai despre care este încredintat ca-l iubesc cu adevarat.

Este posibil ca, dupa aceasta prima întâlnire, medicul sa mai fi avut

prilejul de a-l vedea pe Stefan de aproape, pâna în octombrie, când s-a

îmbolnavit din nou. Sigur este însa faptul ca Muriano, pe lânga misiunea

sa medicala de a-l îngriji pe domnul Moldovei, a avut si o importanta

misiune politica cu doua obiective principale si anume: culegerea de

informatii cu privire la situatia Moldovei si a domnului sau si, în acelasi

timp, culegerea de informatii privitoare la turci si la relatiile lor cu

diferite puteri din zona. Aceasta rezulta cu toata claritatea din cele doua

rapoarte pe care le-a trimis din Moldova, primul la 7 decembrie 1502,

amintit mai sus, iar al doilea la 5 ianuarie 1503.

Primul dintre aceste doua rapoarte este împartit pe puncte,

corespunzând poate unui chestionar stabilit de conducerea Republicii si

anume: informatii cu privire la domn si la fiul acestuia, succesorul sau, la

supusi si la tara, la evenimentele petrecute în tarile vecine, Polonia,

Rusia, Imperiul otoman, tatarii din Crimeea. În ceea ce-l priveste pe

Stefan, Muriano spune ca: “ este un om foarte întelept, vrednic de

multa lauda, iubit de supusii sai, pentru ca este îndurator si drept, vesnic

treaz si darnic, arata bine la trup pentru vârsta sa daca aceasta meteahna

nu l-ar fi chinuit, dar, sper cu ajutorul lui Dumnezeu sa-i aduc o usurare,

dupa cât pot sa-mi dau seama acum la început”. Acelasi ton laudativ este

folosit si în privinta lui Bogdan, viitorul domn al tarii: “ Bogdan

voievod, urmeaza pilda domnului, tatal sau, e sfios ca o fata si e barbat

viteaz, prieten al virtutilor si al oamenilor virtuosi, este tânar cam de vreo

25 de ani”.

Deosebit de interesante sunt si aprecierile medicului venetian cu

privire la potentialul economic si militar, la locuitorii tarii: “Supusii sunt

toti barbati viteji, ageri si nu facuti sa stea pe perne, ci la razboi pe

câmpul de lupta. Acest domn prea vestit poate sa ridice 60 000 de oameni

de isprava, adica 40 000 de calareti si 20 000 de pedestrasi. Tara este

manoasa si foarte frumoasa si bine asezata, plina de animale si de toate

bucatele, are de toate afara de untdelemn. Grânele se seamana în aprilie si

în mai, iar vinuri de felul celor din Friul se obtin în august si septembrie.

Pasuni sunt foarte bune. În aceasta tara s-ar putea tine peste 100 000 de

cai”.

Foarte importante sunt si consideratiile pe care Muriano le face cu

privire la pozitia strategica a Moldovei si, implicit, la avantajele pe care

Venetia le-ar putea avea dintr-o alianta cu aceasta tara: “De aici se merge

pâna la Constantinopol în 15 sau 20 de zile, de aceea reamintesc cu toata

supunerea Înaltimii Voastre ca de aici s-ar putea ataca flancurile acestui

perfid sultan turcesc si din câte îmi spun multi oameni vrednici de

încredere si negustori care vin de la Constantinopol, turcii au mare frica

fata de acest domn si de crestinii ce si-ar face drum prin aceasta tara”.

Deosebit de interesante sunt motivele, tot de ordin strategic, pe care el le

avanseaza pentru a explica ezitarile domnului de a se angaja cu toate

fortele împotriva turcilor, precum si propunerile pe care le face în vederea

anularii acestora: “ acest ilustru domn se teme mult sa faca vreo

miscare împotriva turcului, deoarece tatarul îndata l-ar ataca. Dar exista o

trecatoare lânga Caffa, care se numeste Pericop unde zece mii de calareti

ar tine piept tatarului ca sa nu poata trece în partile acestea spre paguba

crestinilor”.

Tot cu referire la Moldova, Muriano aminteste si de conflictul

dintre Stefan si regele Poloniei pentru Pocutia, iar apoi vorbeste despre

razboiul dintre Polonia si Lituania – pe de o parte – si marele cnezat al

Moscovei, pe de alta parte, de situatia din cadrul lumii tatare si despre

potentialul militar al tatarilor crâmleni, de alianta dintre Mengli Ghiray si

sultan, care ameninta grav securitatea Moldovei, dar si a altor state

crestine din regiune. În ansamblu, observam deci ca este vorba despre un

raport politic exact si realist, prin intermediul caruia factorii de conducere

de la Venetia aveau posibilitatea sa cunoasca în amanuntime situatia de la

Dunarea de Jos si din rasaritul Europei.

Cel de-al doilea raport al lui Matteo Muriano descrie o actiune de

spionaj pe care acesta a întreprins-o la Suceava în dauna turcilor si din el

se desprind câteva importante aspecte ale situatiei internationale si ale

situatiei Moldovei la sfârsitul lui 1502 si începutul lui 1503. Astfel,

aflând despre trecerea prin capitala Moldovei a unei importante solii

otomane în drum spre Polonia, medicul venetian apeleaza la ajutorul unui

foarte bun prieten al sau, Nicolň Leondari, casatorit cu o venetiana,

pentru a intra în legatura cu conducatorul soliei, anume cu Sinan bei,

beilerbeiul Anatoliei, cu scopul de a afla care sunt intentiile sultanului si

care este situatia din Imperiul otoman. Pe aceasta cale el a reusit sa afle si

sa transmita la Venetia ca sultanul este confruntat cu ostilitatea deschisa a

persilor, care au reusit sa patrunda în Anatolia, ca în Caramania s-a

declansat o puternica rascoala antiotomana, ca la Constantinopol si în alte

mari orase bântuie ciuma, care face sute de victime pe zi, ca sultanul ar fi

gata sa încheie o pace imediata cu Venetia, daca aceasta i-ar lasa mâna

libera în privinta Ungariei. De asemenea, Muriano a mai aflat ca Baiazid

II pregateste o flota uriasa, posibil chiar de 500 de vase pe care

intentioneaza sa o trimita sa cucereasca Corfu, considerând ca aceasta

insula i-ar deschide perspective frumoase de a patrunde si în Mediterana

Occidentala, ca scopul soliei lui Sinan bei este acela de a confirma pacea

cu Polonia si ca unul din motivele principale pentru care sultanul a

acceptat încheierea acestei paci a fost tocmai acela ca avea mare banuiala

ca domnul Moldovei ar putea sa se împace cu regele Poloniei si sa

porneasca la lupta împotriva sa. Aceasta afirmatie este o noua confirmare

a temerilor si suspiciunilor încercate de Baiazid II în 1497 si pe care el nu

putea înca sa le uite.

Dar aceste rapoarte, foarte bine documentate, asa cum am putut

constata, aveau pentru Venetia doar o valoare teoretica, de viitor, si nu

una practica, legata de prezent. Chiar în momentul în care ele erau

redactate, sultanul Baiazid II jura, la 14 decembrie 1502, pacea cu

Venetia. De fapt, în cursul acestui an atât Venetia, cât si Imperiul otoman

ajunsesera la concluzia ca o pace era necesara si inevitabila. Venetia

suferise importante pierderi teritoriale si comerciale, se afla la capatul

resurselor ei militare si economice, iar situatia din Italia, unde Franta si

Spania îsi consolidasera pozitiile, îi dadea serios de gândit. Dar si

Imperiul otoman avea problemele sale, sultanul temându-se mai ales de

perspectiva de a fi obligat sa duca un razboi pe doua fronturi în Europa,

împotriva Venetiei si a Ungariei, si în Asia, împotriva unei Persii întarite

de vigoarea noii dinastii a Safavizilor. În aceste conditii misiunea lui

Zaccaria di Freschi, trimis de Venetia, la 13 septembrie 1502, la

Constantinopol, pentru a încheia pacea, nu a fost prea dificila. Pacea

jurata de Baiazid II a fost confirmata de doge care a jurat si el sa o

respecte, la 20 mai 1503, dupa ce în prealabil avusesera loc consultari cu

Vladislav II al Ungariei, consultari încheiate prin tratatul din 31 ianuarie

1503, care permitea celor doua parti sa ajunga la o pace sau un armistitiu

cu turcii si reglementa raporturile viitoare dintre ele.

Profitând de aceasta evolutie spre pace, Vladislav II, care nu era

deloc un rege razboinic si care, oricum, în lipsa Venetiei se afla în

imposibilitate de a continua de unul singur lupta cu turcii, s-a grabit sa

încheie si el pace cu acestia, un rol important în medierea ei revenind

domnului Tarii Românesti, Radu cel Mare. Tratatul, încheiat la 22

februarie 1503 si confirmat de Vladislav II la 20 august acelasi an, a

însemnat pentru Stefan cel Mare renuntarea definitiva la speranta de a

putea recuceri Chilia si Cetatea Alba, dar, în acelasi timp, prin includerea

sa si a domnului muntean a dus la o reglementare a raporturilor cu Poarta,

domnii români urmând sa îndeplineasca fata de aceasta doar obligatiile

pe care le avusesera înainte de declansarea ostilitatilor, neputându-li-se

cere nimic mai mult. Aceasta si explica de ce sultanul s-a împotrivit la

aceasta clauza fara a putea însa sa o elimine din tratat. Cert este faptul ca,

la 30 septembrie 1503, asa cum rezulta dintr-o relatare italiana, Stefan

platea din nou tribut turcilor, în valoare de 4 000 de ducati, în timp ce

Radu cel Mare platea si el un tribut dublu, de 8 000 de ducati.

Toate aceste evenimente, de o importanta deosebita pentru

sud-estul Europei si pentru Mediterana Orientala, au demonstrat

domnului Moldovei câteva lucruri de care trebuia sa tina neaparat seama,

atât el, cât si urmasii sai, daca voiau sa scuteasca tara de grave

amenintari. Astfel, victoria turcilor în razboiul cu Venetia din 1499-1503

a facut ca acestia sa devina, mai bine spus sa demonstreze înca o data ca

au devenit, principala putere în marile Levantului, deschizând perspective

pentru o consolidare de lunga durata a ei, prin cucerirea unor alte teritorii

importante din zona, cum ar fi Siria, Egiptul mameluc si insula Rodos.

Venetia nu mai era capabila, de una singura, sa se opuna acestei tendinte

si, prin urmare, se putea conta putin pe ea si numai în cadrul unor

eventuale coalitii. De asemenea, principalul aliat al Venetiei din acest

razboi, regatul ungar, daduse dovada de mari slabiciuni politice si

militare, care îsi aveau izvorul în profunzimea structurilor sale interne ce

generau un intens proces de feudalizare economica, politica si ideologica,

în ultima instanta de dezmembrare a statului, într-o vreme când alte state

din apusul si centrul Europei faceau pasi importanti pe calea modernizarii

structurilor lor la toate nivelele. Deci, Ungaria putea fi un aliat pretios

numai în situatii defensive. Într-o eventuala actiune ofensiva antiotomana

capacitatile sale erau îndoielnice si nu se putea conta pe ea. În sfârsit,

Polonia a revenit, înca din timpul domniei lui Ioan Albert, la o politica de

întelegere cu Poarta, politica determinata de orientarea sa spre Marea

Baltica si de confruntarea tot mai acuta dintre Lituania si marele cnezat al

Moscovei, ceea ce va plasa Moldova într-o situatie strategica dificila,

amenintata din sud de turci, din est de tatari si din nord de poloni.

Ce a facut Stefan în aceste împrejurari? A mentinut relatiile bune

cu Ungaria, singura putere din zona interesata sa reziste turcilor, reusind,

pe aceasta cale, sa fie inclus, împreuna cu Radu cel Mare, în tratatul din

1503, asa cum am vazut mai sus. A continuat sa aibe contacte cu Venetia,

dar determinate mai ales de nevoile sale medicale si mai putin de

obiective politice comune. A reluat conflictul cu Polonia, pentru Pocutia,

încercând sa se despagubeasca pe aceasta cale pentru pierderea

ireparabila a celor doua cetati din sudul tarii. În fine, lucru foarte

important, dându-si seama ca Imperiul otoman era o putere în plina

ascensiune, cea mai viguroasa, în acel moment, din sud-estul Europei, nu

a ezitat sa stabileasca relatii bune cu acesta, recomandând principalilor

sai colaboratori, precum si urmasului sau, viitorul domn Bogdan III, sa

faca acelasi lucru.

În ciuda acestei recomandari si a faptului ca a reluat plata tributului,

Stefan cel Mare a continuat sa ramâna pentru contemporani, ca si pentru

urmasi, un adevarat simbol al luptei antiotomane. Prin plata unui tribut,

mai mult simbolic, de 4 000 de ducati, el nu a închinat tara fata de turci,

ci a revenit la o relatie tipica evului mediu, pe care, de altfel, o mostenise

la urcarea sa pe tron, relatie care nu însemna o stirbire a neatârnarii tarii.

În orice caz, Stefan nu l-a sfatuit pe urmasul sau sa “închine” tara la

turci în adevaratul sens al cuvântului, ceea ce nici el nu facuse, ci l-a

sfatuit doar sa mentina raporturi de pace, stabile, cu acestia, raporturi

stabilite înca din timpul domniei sale si pe care el însusi le mostenise, cu

anumite modificari, de la predecesorul sau, Petru Aron. În aceasta

privinta, începutul domniei lui Bogdan III nu marcheaza un punct de

cotitura, ci doar înca o etapa strabatuta în evolutia raporturilor

moldo-otomane. “Închinarea”, adica restabilirea dupa o întrerupere a

relatiilor dintre Moldova si Poarta, din vremea lui Bogdan III, este de fapt

o creatie târzie, rod al confuziilor din traditia cronicareasca

moldoveneasca. Semnificativa este afirmatia pe care o face în acest sens

marele carturar Dimitrie Cantemir: “Cu asemenea gânduri, atunci când

Bogdan al III-lea, feciorul lui Stefan cel Mare, a închinat pentru întâia

oara tara Portii, nu l-au lipsit de nici una din cinstiri si au pastrat toate

legile tarii, atât cele politicesti, cât si cele bisericesti, i-au lasat toate

semnele domnesti si s-au multumit sa se plateasca curtii patru mii de

galbeni în tot anul ca semn de închinare a tarii. Afirmatia lui Cantemir

este contradictorie, partea a doua anulând, de fapt, prima parte, conditiile

în care s-a realizat asa-zisa prima “închinare” fiind acelea pe care le

acceptase si Stefan cel Mare, conditii care erau o continuare, cu

modificari intervenite pe parcurs (cresterea haraciului, pierderile

teritoriale), a celor initiale, acceptate în 1455-1456.

Atitudinea ferma antiotomana a lui Stefan cel Mare si importanta

pe care o dobândise în contextul politic international al epocii atât el

personal, cât si Moldova, rezulta cu toata puterea din teama provocata în

Transilvania si Ungaria, în anul 1504, la aflarea stirilor cu privire la

agravarea bolii si mai ales, la aflarea mortii sale. Dar aceste temeri nu

s-au adeverit deoarece urmasii lui Stefan, desi nu i-au mostenit marile

calitati, i-au mostenit linia politica, pe care au urmat-o cu consecventa

timp de mai bine de trei decenii, raporturile moldo-otomane

mentinându-se în toata aceasta perioada, cu anumite modificari, pe linia

trasata de marele domn. Abia prabusirea statului feudal maghiar va duce

la crearea conditiilor pentru alterarea acestor relatii, consecinta directa a

schimbarilor structurale intervenite în raporturile strategice de putere din

zona geografica în care era cuprinsa si Moldova.

Ajunsi la capatul acestui capitol consideram ca doua concluzii

importante se impun. Prima este aceea ca, si în ultima parte a domniei lui

Stefan cel Mare, cea cuprinsa între 1489 si 1504, obiectivul principal al

politicii sale externe a fost acela al luptei antiotomane, ceea ce nu

înseamana ca se diminueaza cu ceva importanta contradictiilor

moldo-polone, care cunosc acum intensificarea maxima din tot cursul

domniei marelui voievod. Dar chiar si asa, trebuie sa recunoastem ca un

element important al intensificarii ostilitatii dintre Moldova si Polonia l-a

constituit neîndeplinirea obligatiilor asumate de ultima cu privire la

ajutorul antiotoman si, mai mult, politica de întelegere dusa de acesta fata

de Poarta. Astfel, toate aspiratiile antiotomane ale lui Stefan, mai ales

cele referitoare la recucerirea Chiliei si Cetatii Albe, veneau, de fapt, în

contradictie cu linia politica generala a regatului polon. Campania din

1497 a fost o aberatie politica si militara care contrazicea aceasta linie,

dar si posibilitatea unei noi optiuni legate de o alianta adevarata cu

Moldova, si s-a încheiat cu o catastrofa, care va tine un secol Polonia

departe de problemele Marii Negre.

Cea de-a doua concluzie care ni se pare importanta este aceea ca

Stefan cel Mare s-a dovedit din nou, la fel ca si în deceniul al optulea al

secolului XV, a fi un om politic de talie europeana, care stie sa sesizeze

momentele favorabile pentru a se arunca în lupta, dar si pe acelea pentru

a se retrage din ea atunci când sansele de succes nu se întrevad. El apare

ca tipul monarhului modern, urmarind în primul rând interesele statului

sau si nu niste idealuri himerice medievale, apuse de mult. Lupta sa

antiotomana nu a fost lupta unui cruciat, ci aceea a unui monarh interesat,

în primul rând, în apararea tarii si a poporului sau. Cu toate ca s-a folosit

de ultimele mari coalitii crestine îndreptate împotriva Imperiului otoman,

ultime coalitii în sensul ca aveau pretentia de a face sa participe cât mai

multe puteri crestine la aceasta lupta în spirit cruciat, religios, depasit

deja de valorile ideologice si culturale ale epocii, Stefan si-a dat prea bine

seama ca toate erau subminate profund de interesele divergente ale

participantilor si, de aceea, a dus o politica în consecinta, determinata

numai de interesele tarii sale. Abilitatea politica si militara, întelegerea

curentelor dominante care îsi facusera loc în Europa vremii sale, i-au

permis sa consolideze domnia si tara, sa-i mareasca prestigiul în exterior,

unde mari puteri ca Venetia si Ungaria îi cautau alianta, au facut ca

urmasii sai sa mosteneasca un tron si o tara puternice si respectate chiar

de marile puteri vecine: Ungaria, Polonia si Imperiul otoman care, pentru

câteva decenii, au trebuit sa renunte la planurile lor de subordonare stricta

a Moldovei si sa accepte respectarea unui anumit echilibru politic si

militar în aceasta parte a Europei, echilibru ce includea si tara

româneasca de la rasarit de Carpati.