Analiza proiectului Strategiei de Securitate Nationala

Analiza proiectului Strategiei de Securitate Nationala

Contextul redefinirii Strategiei de Securitate Nationala

Schimbarea contextului international, aparitia unor noi riscuri si cresterea  probabilitatii producerii unor tipuri de evenimente ce constituie amenintari la adresa securitatii nationale justifica elaborarea unei noi Strategii de Securitate Nationala. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 si razboiul împotriva unui dusman atipic – „terorismul”, declansarea conflictului din Irak si regândirea politicii marilor puteri definesc un context international fata de care România trebuie sa se raporteze si în functie de care sa-si defineasca strategia. Pe de alta parte, România a devenit stat membru cu drepturi depline al NATO si este foarte aproape de integrarea în Uniunea Europeana, ceea ce implica un nou statut în plan extern, cu angajamentele si obligatiile ce decurg de aici. Pe acest fond, reformularea Strategiei de Securitate Nationala, pornind de la schimbarile din plan intern si extern, este o necesitate.

Aspecte cheie  în definirea Strategiei de Securitate Nationala

Locul si rolul României în sistemul international de securitate

Tendinta de a supraevalua locul si rolul României pe scena geo-politica mondiala

„Aflata într-o noua etapa, cea a apartenentei reale la comunitatea europeana si euro-atlantica, România îsi reafirma, prin strategia de securitate nationala, vocatia sa de contributor activ, substantial si predictibil la securitatea internationala si regionala, de tara cu un profil strategic distinct în cadrul NATO si al Uniunii Europene.” (p. 38)

Aceasta tendinta pare a fi influentat, la rândul ei, modul în care sunt descrise, întelese si gestionate în cadrul Strategiei o serie de relatii problematice prin natura lor: relatia individ – stat, libertati individuale – securitate nationala, stat – societate civila, factori de risc interni – factori de risc externi.

Strategia de Securitate Nationala supraevalueaza rolul României, care este, trebuie sa admitem, un actor statal secundar pe „marea tabla de sah”. Acest lucru nu înseamna ca România nu îsi are importanta sa într-o ecuatie globala, sau nu joaca un rol strategic apreciat de partenerii politici si militari. Importanta României deriva însa în principal din calitatea sa de membru NATO, din disponibilitatea si consecventa în implicarea alaturi de SUA si de alte tari membre NATO pe diverse teatre de operatiuni externe. Cu toate acestea, o viziune mai realista nu presupune minimalizarea importantei României în coalitiile internationale si a rolului sau ca membru NATO, ci doar o evaluare mai obiectiva a locului României în acest moment si a posibilitatilor sale. Acestea sunt, în ultima instanta, consecinta gradului de dezvoltare, de modernizare a societatii si de consolidare democratica.

Aceeasi tendinta de supraevaluare intervine si în momentul afirmarii ca prioritate a participarii active pe toate planurile la promovarea democratiei în lume: „În plan extern, aceasta se realizeaza prin participarea activa – politica, diplomatica, economica, informativa, militara si de alta natura – la promovarea democratiei, securitatii si prosperitatii în vecinatatea României si în alte zone de interes strategic.” (p. 11)

Fara îndoiala, ca parte a unor structuri politico-militare de tipul NATO, România si-a asumat o serie de angajamente si obligatii pe care trebuie sa le respecte. Pe de alta parte, participarea la un efort colectiv de democratizare a unor regiuni este benefica pentru România. Dar în aceasta ecuatie, tara noastra nu este factorul de decizie si nici principalul vector al democratizarii. În România exista înca serioase lacune la capitolul consolidare democratica si stat de drept, capitalismul nu este înca o realitate, iar saracia problema principala a societatii. Tocmai rezolvarea acestor aspecte ar trebui sa constituie prioritatea centrala a României, deoarece ele stau la baza  sigurantei unui stat. Abia atunci când România va fi ea însasi cu adevarat democratica, sigura si prospera va putea sa-si asume, în mod real si realist, misiunea de a promova democratia, securitatea si prosperitatea în alte regiuni.

Identificarea riscurilor, provocarilor si oportunitatilor

Concentrarea asupra unei multitudini de amenintari externe, amplificarea acestora. Preponderenta angajamentelor internationale

Orice strategie de securitate trebuie sa ia în calcul întreg spectrul de riscuri si amenintari potentiale pentru a putea avea o reactie adecvata în eventualitatea producerii lor – de la conflicte interstatale, terorism, arme de distrugere în masa, criminalitate transnationala, etc. pâna la cele de natura sociala si economica (incluzând epidemii, catastrofe naturale, dezastre, riscuri ecologice). Afirmarea si constientizarea unor astfel de riscuri nu trebuie confundata însa cu exacerbarea lor si nici nu trebuie sa conduca la viziune strategica supradimensionata, asa cum se întâmpla în aceasta propunere de strategie. Autorii Strategiei s-au identificat cu toate amenintarile din plan global, inclusiv cu cele care vizeaza marile puteri.

Spre deosebire, de exemplu, de Statele Unite si Marea Britanie, care au fost în mod efectiv atacate si pentru care terorismul este o amenintare reala, în cazul României este vorba de riscuri si nu de amenintari de securitate. Una dintre erorile strategice comise în acest document tine tocmai de modul în care au fost formulate amenintarile la adresa securitatii nationale, de numarul lor extrem de mare si de amplificarea acestora. Prima consecinta a acestui fapt a fost eludarea procedurilor constitutionale privitoare la initiativa legislativa, precedent grav într-un stat democratic. Multitudinea amenintarilor identificate la adresa securitatii nationale a constituit pretextul initierii unor proiecte de lege de catre organisme fara atributii în acest sens si fara acordul sau consultarea actorilor care au drept de initiativa legislativa – Parlament, Guvern, cetateni. Aceeasi tendinta de exacerbare a amenintarilor foloseste ca justificare pentru modul în care s-a constituit Comunitatea Nationala de Informatii (care nu a fost oficializata si legitimata printr-un act normativ, în speta printr-o lege) si pentru afirmarea necesitatii acesteia în cadrul Strategiei de Securitate Nationala.

„Comunitatea Nationala de Informatii, definita în strategie, trebuie transferata, eventual, în responsabilitatea CSAT. Nu se justifica mentionarea sa în Strategie, mai ales ca este o structura semi-institutionalizata;

Mentionarea CNI în Strategie poate lasa impresia ca, prin acest document, Presedintele are interese politice partizane, ceea ce poate afecta legitimitatea demersului în ansambulul sau. Chestiunea CNI nu trebuie sa afecteze procesul de adoptare a Strategiei de Securitate, motiv pentru care referintele la aceasta trebuiesc eliminate din text.”[1]

Proiectul aduce în atentie o multitudine de factori de risc, cei externi prevalând în construirea strategiei. Definirea si prioritizarea factorilor de risc în functie de statutul României de membra NATO, a facut ca accentul sa cada asupra factorilor externi, riscurile interne ocupând un loc secundar. Conform aceleiasi logici, preocuparea pentru angajamente internationale în cadrul misiunilor NATO are prioritate în fata considerentelor de ordin intern.

Chiar si unul dintre factorii de risc interni care fusesera afirmati ca atare anterior – si anume coruptia – este subestimat, în contradictie cu alte afirmatii publice. Astfel, documentul sustine ca fenomenul coruptiei a fost substantial redus si chiar pus sub control, ceea ce constituie o supraevaluare a starii de fapt si o subevaluare a riscului pe care îl reprezinta înca fenomenul coruptiei. În acest caz, se impune o precizare extrem de importanta si cu consecinte semnificative în plan social-politic: riscul pe care îl reprezinta coruptia trebuie combatut nu prin intermediul serviciilor secrete, ci prin statul de drept, prin institutiile acestuia.

Analiza SWOT din perspectiva politicii de securitate nationala reflectata în  proiectul de Strategie

Raportul între stat si individ

Lasarea în planul secundar a individului – cu valorile si libertatile sale. Definirea acestuia în raport cu cerintele de securitate. Prevalenta statului

Proiectul Strategiei de Securitate Nationala pune în mod firesc accent pe cerintele de securitate ale statului român, ca actor în relatiile internationale. Posibilele fisuri logice si institutionale ale documentului provin din neglijarea asigurarii unui echilibru între cerintele de securitate ale statului si siguranta cetateanului, libertatile individuale ale acestuia. Or, asa cum s-a vazut din proiectele de legi aparute în presa, abuzurile legislative se leaga tocmai de încalcarea libertatilor individului[2].

„Exista în mod clar o tensiune între exercitarea libertatilor fundamentale si nevoia de securitate crescânda în fata terorismului, dar rostul oricarei campanii antiterorism trebuie sa fie garantarea libertatilor noastre.” (Koichiro Matsuura, Directorul General al UNESCO)

Din Strategie transpare ideea ca toti cetatenii, societatea civila trebuie sa se implice în asigurarea securitatii nationale, ceea ce este o evidenta exagerare. Din aceasta perspectiva siguranta statului ar fi prioritara si separata de siguranta individului. Or, asigurarea securitatii nationale cade în responsabilitatea institutiilor de profil ale statului. Dat fiind ca reprezinta cadrul general al politicii de securitate si sta la baza celorlalte norme în domeniu, textul propunerii cu privire la Strategia de securitate nationala trebuie completat, pentru a se pastra echilibrul între cerintele asigurarii securitatii nationale si cele legate de siguranta cetateanului, de apararea drepturilor sale. Astfel se elimina din start posibilitatea unor proiecte de lege care neglijeaza tocmai libertatea individuala.

Într-o societate democratica nu putem vorbi despre siguranta nationala dincolo de siguranta individului. Ar fi o eroare sa credem ca siguranta unui stat este data exclusiv de forta sa militara si de eficienta organismelor speciale cu atributii de law-enforcement sau intelligence. Acestea au un rol important, dar cu precadere în fata unor amenintari externe sau în prevenirea si sanctionarea unor acte neconforme cu legea si nelegitime din punctul de vedere al unei societati democratice. Nu poate fi „sigur” un stat în care cetatenii se simt în nesiguranta si traiesc cu teama ori suspiciunea unor potentiale încalcari ale drepturilor si libertatilor – permise de o legislatie laxa si neconcordanta cu principiile democratiei liberale. Siguranta nationala nu trebuie transformata într-un pretext pentru comportamente abuzive.

„Atunci când guvernele se bazeaza pe securitate pentru asigurarea puterii lor, fortele de securitate sunt adesea principala cauza a insecuritatii pentru proprii cetateni” (UN Human Development Report, 2002).

Definirea „bunei guvernari” lasa loc interpretarilor arbitrare

Proiectul de Stragie defineste „buna guvernare” astfel: „Buna guvernare constituie, în prezent, o conditie esentiala a securitatii si prosperitatii, instrumentul principal prin care democratia trece din planul conceptelor si al teoriilor, în planul vietii reale. Ea este unitatea de masura cumulativa prin care viata sociala valideaza rezultatul alegerilor democratice, probeaza realismul programelor si capacitatea fortelor politice de a-si îndelini promisiunile electorale cu stricta respectare a standardelor democratice, evalueaza succesul masurilor ce vizeaza combaterea insecuritatii, inechitatii si saraciei si stabileste corectiile necesare.” Pe de alta parte, proiectul de Strategie identifica drept repere ale bunei guvernari administratia publica si eficienta, respectul deplin al legii si combaterea coruptiei.      

O alta definitie a „bunei guvernari” este propusa într-un document al Bancii Mondiale: „Buna guvernare este caracterizata de decizii politice previzibile, deschise si clare, de functionare care respecta deontologia profesionala si care actioneaza pentru binele public, de respectarea cadrului legal, de procese transparente si de o societate civila puternic implicata în viata publica. O guvernare proasta (pe de alta parte) este caracterizata de o adoptare arbitrara a deciziilor politice, de functionari care scapa oricarui control, de abuzuri ale puterii executive, de o societate civila neangajata în viata publica si de coruptie endemica.”(Banca Mondiala, 1994, Governance: The World Bank’s Experience, Washington)

Deosebirea dintre cele doua definitii este cât se poate de evidenta. Proiectul Strategiei de Securitate Nationala propune o definitie care sufera profund atât la capitolul forma, cât mai ales la capitolul fond. Buna guvernare nu poate fi separata de protejarea drepturilor individuale si ar trebui înteleasa în strânsa conexiune cu câteva principii fundamentale: slujirea interesului public, transparenta, separarea puterilor, predictibilitatea, încurajarea participarii. „Buna guvernare” garanteaza siguranta individului si creeaza conditiile pentru prosperitatea lui, acestea fiind criteriile în functie de care ar putea fi evaluata. În schimb, criteriile pe care le propune definitia din proiectul de Strategie sunt greu inteligibile si cu atât mai greu cuantificabile. Ele reflecta un deficit la capitolul cunostinte cu privire la consolidarea democratica.

Referirile la buna guvernare în cadrul Strategiei sunt fie prea laxe, fie neclare, lasând loc la interpretari. Astfel, se vorbeste despre actiunea unor „grupuri de interese nelegitime”, care ar fi încercat schimbarea puterii democratice prin actiuni violente sau anarhice, fara a se preciza care au fost acestea si natura activitatii lor. Asemenea afirmatii, insuficient argumentate, pot da nastere unor interpretari arbitrare si pot genera confuzii nedorite.

Proiectul Strategiei releva faptul ca acest tip de documente nu reuseste sa depaseasca, în mare masura, ambiguitatea lingvistica asociata lipsei de rigoare conceptuala si cliseele verbale, care sunt, în ultima instanta, reflectia unor clisee mentale.

Concluzii

Elaborarea unei noi Strategii de Securitate Nationala este oportuna si raspunde schimbarii contextului intern si international.

Desi calitatea de membru NATO presupune asumarea unor angajamente si participarea la operatiuni alaturi de aliati, rolul si locul României în ecuatia geopolitica mondiala trebuie evaluat în mod obiectiv si realist. Strategia ar trebui sa evite supraevaluarea acestui rol, care comporta riscul unui viziuni strategice exacerbate si concentrate cu precadere asupra angajamentelor internationale.

Proiectul de Strategie raspunde nevoii de a anticipa orice posibile riscuri la adresa securitatii nationale. Cu toate acestea, concentrarea asupra unui numar extrem de mare de amenintari si amplificarea lor este o eroare strategica, ce poate deveni pretext pentru încalcarea unor proceduri democratice. Dat fiind ca statele sunt actorii principali în relatiile internationale si interactioneaza reciproc, nu poate fi gândita o politica de securitate pur „nationala”. Totusi, factorilor de risc intern trebuie sa li se acorde importanta cuvenita, cu atât mai mult cu cât un stat „nesigur” în interior nu poate deveni un punct de reper al securitatii în plan global. Din acest motiv, un accent mai mare asupra aspectelor institutionale interne – legate în special de functionarea statului de drept – ar fi benefic în elaborarea politicii de securitate.

Între nevoia de securitate a statului si siguranta cetateanului trebuie gasit un echilibru, astfel încât libertatile si drepturile individuale sa nu fie periclitate. Fixând un anumit cadru al politicii de securitate, Strategia nu ar trebui sa deschida calea unor prevederi legale abuzive, care sa permita limitarea sau încalcarea libertatilor individului sub pretextul sigurantei nationale.