Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


EI SI NOI: O SCURTA ISTORIE A TEORIILOR DEZVOLTARII

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TEORII ALE RELATIILOR INTERNATIONALE
OPTIUNEA PENTRU DEZVOLTARE
EI SI NOI: O SCURTA ISTORIE A TEORIILOR DEZVOLTARII
POLITICI SOCIALE COMPARATE - POLITICI DE SANATATE IN CADRUL UNIUNII EUROPENE
ORDINEA INTERNATIONALA
Aplicatie a setului de indicatori structurali si relationali de masurare a puterii in Rsch

EI SI NOI: O scurta istorie a teoriilor dezvoltarii

Intr-o forma implicita, analiza dezvoltarii este prezenta in orice teorie elaborata in stiintele sociale si economice. Aceasta nu numai in masura in care, cum se spune, orice teorie veritabila este si practica prin consecintele ei, ci mai ales prin asocierea tacita a unui model normativ (al dezvoltarii) celui explicativ (al societatii). Dincolo de aceste teorii “implicite” ale dezvoltarii, exista insa si un domeniu teoretic specializat, adica unul in care dezvoltarea ca atare este obiect al studiului sistematic. Acesta s-a extins mai ales in a doua jumatate a secolului al XX-lea, ajungand sa dispuna de o baza institutionala puternica in numeroase centre de cercetare.




Intentia noastra in acest capitol nu este insa nici aceea de a fi exhaustivi istoric si nici de a elabora o metateorie a teoriilor dezvoltarii. Vrem mai degraba sa ne concentram pe prezentarea succesiva a teoriilor dezvoltarii elaborate dupa 1950, sa identificam factori, relatii si modele de dezvoltare, sa demonstram ca invocarea unui factor generator unic al dezvoltarii nu are sanse de sustinere si ca analizele actuale ale tranzitiei (considerata ca o perioada specifica de dezvoltare) au antecedente istorice clare ce trebuie constientizate pentru a facilita o mai buna abordare si finalizare teoretica si practica intr-o strategie a dezvoltarii tarii. Altfel spus, consideram ca inainte de a derula reflectia despre noi insine si de a proiecta un program national de dezvoltare, este preferabil, chiar necesar, sa analizam ce considera “ei”, din tarile dezvoltate, a fi dezvoltare a noastra, cei din tarile in curs de dezvoltare. Intr-o lume a interdependentelor, “ei” si “noi” nu stam doar fata in fata si ne contemplam, ci proiectam cai specifice de dezvoltare, in functie de podiumul pe care ne aflam.

Asadar, teoriile dezvoltarii pot fi istoric grupate in doua stadii. Primul corespunde epocii cuprinse intre mijlocul secolului al XIX-lea si mijlocul secolului al XX-lea si include teoriile implicite ale dezvoltarii. Este perioada cand au fost elaborate (uneori chiar testate) marile teorii sociologice si economice aflate inca sub influenta modului filosofic de teoretizare. Apoi, spre sfarsitul acestei perioade, incep sa se manifeste cresterea si maturizarea stiintelor sociale, umane, politice sau economice, cand aspiratia spre consacrarea stiintifica dupa modelul stiintelor naturii incepe sa coincida cu efortul de desfilosofare a discursului si abordarilor. In sfarsit, este epoca de consacrare a celor mai importante doctrine politice, care au influentat si inca influenteaza optiunile ideologice contemporane. De la K. Marx si Max Weber in sociologie la A. Smith, J.M. Keynes si J. Schumpeter in economie se poate trasa directia stiintifizarii si desfilosofarii, a trecerii de la analiza metafizica la cea pozitiva a societatii si, implicit, a dezvoltarii. Dupa al doilea razboi mondial, insa, odata cu destramarea sistemelor coloniale si despartirea ideologica a lumii in doua sisteme opuse valoric si strategic, dezvoltarea ca atare incepe sa devina obiect distinct al analizelor economice, sociologice si politice. Abia de acum putem distinge teorii specifice ale dezvoltarii, elaborate fie in cadrul unor discipline (economie, sociologie, stiinte politice), fie interdisciplinar intr-un camp teoretic specific.

Cele doua stadii nu pot fi transant separate nici istoric si nici in lumea noastra de astazi. Primul stadiu este prezent in al doilea prin oferirea de ipoteze sau interpretari macrosociale sau chiar prin persistenta aceluiasi tip de analiza. Rezulta astfel o continuitate surprinzatoare peste timp. Aceasta tendinta va fi evidenta si cand ne vom referi la teoriile despre dezvoltare elaborate in Romania. Pana atunci, sa ne concentram asupra teoriilor despre dezvoltare elaborate in cel de al doilea stadiu, fara a ignora comunicarea cu consacrarile specifice primului stadiu si, mai ales, relevanta lor pentru studiul actual al tranzitiei.

Teoria modernizarii si teoria dependentei

Dintru inceput dezvoltarea a fost conceputa ca modernizare, astfel ca prima teorie elaborata este cea a modernizarii in varianta sociologica sau economica. Repetam ca istoric ne aflam in anii 1950 si 1960, in perioada “razboiului rece” dintre cele doua lumi polarizate, a luptei dintre ideologia liberala si cea marxist-leninista, a destramarii sistemului colonial si a afirmarii unor noi state-natiune. Este perioada nu numai a confruntarii celor doua modele de dezvoltare (capitalist si comunist), dar si a aparitiei “lumii a treia”, a accentuarii responsabilitatii si capacitatii tarilor dezvoltate, sau care dispun de un model de dezvoltare, de a defini si aplica strategii de dezvoltare pentru tarile ramase in urma cu scopul de a reduce si chiar elimina decalajul de dezvoltare. Ajutorul exterior era considerat ca fundamental in aceasta intreprindere. Perioada in care a fost promovata teoria modernizarii era, totusi, dominata de natiunile occidentale si mai ales de SUA, iar lumea a treia, a tarilor in curs de dezvoltare, nu era inca perceputa ca un actor politic important pe scena internationala. Un astfel de context explica modul de formulare a ideilor centrale ale teoriei modernizarii: lumea dezvoltata (occidentala) este cea moderna si, urmandu-i exemplul, poate fi definit un model idealizat al dezvoltarii ce trebuie copiat pentru a iesi din starea traditionala a subdezvoltarii; conditiile interne (economice, sociale, culturale, politice) din tarile in curs de dezvoltare nu faciliteaza, de fapt blocheaza, dezvoltarea; de aceea, pe langa copierea modelului, este necesar “ajutorul extern” sub forma infuziei de capital. In teoria modernizarii factorii generatori ai subdezvoltarii sunt interni, sunt asociati agentilor sau structurilor, comunitatilor sau statului din natiunile subdezvoltate. In schimb, iesirea din subdezvoltare, factorii care ar declansa si facilita inlocuirea traditiei cu modernitatea si atingerea unor parametri economici, politici si sociali superiori sunt externi. Pentru teoria modernizarii, atat modelul cat si sursele dezvoltarii sunt exterioare tarilor in curs de dezvoltare: ajutorul extern si copierea modelului deja consacrat ar genera transformari interne pe calea dezvoltarii.

Primul model economic aplicabil tarilor in curs de dezvoltare ce au optat pentru modernizare a fost formulat de Ragnar Nurkse1 si revizuit de mai multi economisti, intre care cele mai substantiale adaptari apartin lui W. A. Lewis si J.K. Galbraith . Dominant pana in anii 1970, modelul a fost asociat cu ideologia centrata pe asa-numita “lume a treia” a tarilor in curs de dezvoltare. Ar fi insa o eroare sa se considere ca e un model mort care nu mai are nici o relevanta in lumea actuala. Din contra, multe strategii contemporane ale dezvoltarii, inclusiv cele promovate de Uniunea Europeana pentru Europa Centrala si de Est, isi au radacinile in acest model si in strategia de proiectare si aplicare a politicilor economice derivate din el. Ideea de baza este a decalajului de dezvoltare; odata ce exista, se pune problema identificarii strategiilor (politicilor) de recuperare sau inlaturare sau diminuare. Dar care sa fie acestea?

In teoria economica pe care am invocat-o, pornind de la premisa economica atat de cunoscuta a dependentei cresterii nivelului de trai de sporurile productivitatii muncii, autorii constata existenta unui “cerc vicios al saraciei” in tarile subdezvoltate: lipsa resurselor interne de crestere a productivitatii muncii genereaza o stagnare sau chiar o scadere a investitiilor de capital si deci o perpetuare a saraciei. Un asemenea

“cerc vicios”, care functioneaza in interiorul tarii, poate fi rupt numai prin interventia ajutorului exterior care ofera investitii de capital si acele sanse de crestere a productivitatii muncii care ulterior vor asigura reproductia extinsa a capitalului si cresterea standardului de viata.4 Exista si alte variante ale acestui model. Una dintre ele, de certa actualitate, se concentreaza asupra importantei infrastructurii comunicarii, atat sub forma mijloacelor moderne de comunicare (telefon, fax, satelit etc.), cat si a cailor de transport (sosele, autostrazi, cai ferate si aeriene), pentru dezvoltarea productiei si pietei economice. In absenta sau in conditiile unei slabe dezvoltari a infrastructurii comunicarii, piata economica si productia au sanse minime de dezvoltare. Cum fondurile publice de dezvoltare a infrastructurii comunicatiilor nu sunt disponibile, singura posibilitate de initiere si accelerare a dezvoltarii economice rezida in ajutorul extern sub forma investitiilor de capital.

Oricare din aceste variante poate fi empiric invocata in baza experientelor cu care ne confruntam si in perioada tranzitiei. Asa zicand, suntem prinsi intr-o stare de subdezvoltare relativa sau intr-un “cerc vicios al saraciei” intrucat nu dispunem de resurse pentru a creste ponderea investitiilor in economie sau in infrastructura comunicarii sau in privatizarea marilor intreprinderi economice. Nivelul de trai nu poate creste in absenta cresterii productivitatii muncii, care, la randul sau, este dependenta de ponderea investitiilor de capital. In absenta resurselor investitionale interne, singura cale de iesire ar fi ajutorul extern venit din partea “investitorilor

strategici”, a organizatiilor suprastatale de genul Uniunii Europene, a bancilor

internationale sau private etc., ajutor privit nu numai in termeni de credite rambursabile sau nerambursabile, ci si in ipostaza de penetrare directa a investitorilor straini pe piata interna pentru a se transforma in agenti economici propriu-zisi ai “pietei emergente”.

Subiacenta acestei perspective este intelegerea raportului dintre tarile dezvoltate si cele sub sau in curs de dezvoltare in termenii relatiei dintre centru si periferie pe care Im. Wallerstein5 a situat-o in centrul analizei pe care a facut-o “sistemului lumii” de dupa secolul al XV-lea. De asemenea, sociologi cum ar fi S.N. Eisenstadt au plasat ipoteza “cercului vicios al saraciei” si iesirea din acesta in contextul proceselor si tendintelor de modernizare : prin extinderea scolarizarii si introducerea masiva a mijloacelor de comunicare in masa, ca tipuri de “inovatii tehnice”, s-ar genera reactii in lant pe calea modernizarii si deci si a dezvoltarii economice. Modernizarea prin dezvoltarea capitalului uman si intelectual devine corespondentul sociologic al dezvoltarii economice, sursele sale fiind de identificat tot in afara societatii subdezvoltate.

Considerand varianta economica a modernizarii, observam cum a fost construit un model idealizat al subdezvoltarii si al dezvoltarii in care datele istorice sau cele social-culturale, menite sa individualizeze variatiile geografice sau nationale ale subdezvoltarii, nu au loc. Invocarea unei cauze unice a subdezvoltarii (e.g. “cercul vicios al saraciei”) se asociaza cu analiza subdezvoltarii din perspectiva anistorica si invariabila.

Problema este in ce masura putem vorbi de subdezvoltare in general si de subdezvoltari particularizate istoric si national (comunitar), adica generate de contexte specifice. Este ceea ce de altfel a si propus P.T. Bauer7 prin demonstratia sa: societatile in curs de dezvoltare sunt diverse iar analiza economica trebuie dublata de una istorica si sociologica prin care sa fie evidentiate diferentele si contingentele. Prin urmare, nu exista subdezvoltare in general, ci numai societati sau comunitati subdezvoltate, iar evadarea din subdezvoltare nu se realizeaza ca urmare a interventiei miraculoase a unui factor economic salvator unic (e.g. “ajutorul extern”, “copierea modelului”), ci mai degraba ca urmare a combinarii specifice a unor factori si conditii economice si sociale, culturale si morale. Mai mult, subdezvoltarea nu mai poate fi definita numai in functie de criterii derivabile din analiza tarilor dezvoltate. Luand ca referinta conceptul de dezvoltare deja consacrat de anumite tari, evaluam starile din

alte contexte social-economice si culturale si le identificam ca subdezvoltate. Schimband insa criteriile, ceea ce apare ca subdezvoltare sau dezvoltare poate dobandi cu totul alte semnificatii. Odata cu aceasta se schimba insa problema: in loc sa fie analizata subdezvoltarea asa cum rezulta din aplicarea anumitor criterii de evaluare exterioare tarilor analizate, atentia se concentreaza asupra notiunii insasi de dezvoltare si, in consecinta, asupra cailor specifice de generare. Optiunea pentru dezvoltare este implicit si explicit una orientata de un sistem determinat de valori si institutii a caror origine si implicare trebuie explicitate si nu doar postulate.

Totusi, nici abordarea sociologica a dezvoltarii nu este diferita de cea economica. Adoptand un concept evolutiv despre societate, teoria modernizarii in varianta sociologica admite, la fel ca a economistilor, ca dezvoltarea consta in trecerea de la societatea traditionala, ramasa in urma, la societatea moderna. Aceasta din urma ar fi reprezentata de tarile europene dezvoltate ce ar proba cu forta exemplului tinta care trebuie atinsa prin procese de despartire si distantare fata de traditie. Ca atare, din punct de vedere sociologic, (a) se propune o alternativa simbolizata de tarile dezvoltate; (b) se analizeaza fundamentele traditionaliste ale societatii subdezvoltate; (c) se indica o cale a despartirii de traditie luand ca referinta modernitatea din tarile (mai) dezvoltate.

Dintre abordarile sociologice tipice pentru ceea ce am inclus in categoria mai generala a teoriei modernizarii am selectat cateva pe care le prezentam in continuare. Prima abordare ia ca referinta teoria lui Max Weber despre rolul religiei protestante in dezvoltarea spiritului capitalist8. Ideea centrala a lui Weber era ca etica religioasa, specifica societatilor care au devenit protestante in perioada Reformarii, continea atitudini si valori care au facilitat extinderea organizarii economice de tip capitalist. Noile valori protestante se opun celor traditionale si faciliteaza dezvoltarea spiritului antreprenorial capitalist, intrarea in noua era a dezvoltarii moderne . Preluand aceasta teza a lui Weber, opozitia dintre “omul modern” si “omul traditional” a devenit esentiala in studiul sociologic al subdezvoltarii. Astfel, “omul modern” este “adaptabil, independent, eficient, orientat spre planuri pe termen lung, vede lumea ca susceptibila de schimbare si, inainte de toate, este increzator in abilitatea de a genera schimbari”, mai ales prin politica. Prin opozitie, “omul traditional” este “anxios, suspicios, lipsit de ambitie, orientat spre nevoi imediate, fatalist, conservator, agatandu-se de procedee bine stabilite chiar si atunci cand nu mai sunt adecvate” . O problema a iesirii din subdezvoltare rezida, asadar, in eliminarea opozitiei dintre traditional si modern, fie ca aceasta se manifesta la nivelul culturilor individuale sau in domeniul culturii mai cuprinzatoare a societatii.

Revenind la schema prezentata in capitolul anterior privind focalizarea abordarilor alternative ale dezvoltarii, in teoria modernizarii atentia sociologilor se concentreaza asupra actorilor sau agentilor (persoane, grupuri, organizatii), in special asupra antreprenorilor si inovatorilor opusi traditionalistilor. Teoria sociologica luata ca referinta este, urmandu-l pe Max Weber, functionalismul lui T. Parsons, studiind actorii in cadrul sistemului social. De asemenea, au fost analizate si sistemele politice angajate pe calea modernizarii prin promovarea administratiei seculare si universaliste (i.e. modelul rational-legal de birocratie descris de Max Weber), a formelor de reprezentativitate si legitimare politica, a modurilor de structurare a culturii civice pentru “mentinerea unui proces democratic stabil si eficace” . Din nou tipic pentru

aceasta abordare, desi in tarile subdezvoltate pot fi identificate elemente de genul “activitatii politice, implicarii si rationalitatii”, ele sunt contracarate de “pasivitate,

traditionalism si angajare in sensul valorilor parohiale”12. In aceasta abordare, deci, au

fost analizate atat valorile si comportamentele actorilor individuali, cat si sistemele

politice, pentru a formula concluzii despre relatia dintre politica si dezvoltare.

Aflandu-ne istoric in anii 1950-1960, aceste proiecte sociologice de modernizare luau ca referinta un sistem existent (fie pe cel occidental, fie pe cel oriental, conform structurii bipolare a lumii din epoca), il propuneau spre copiere si accentuau opozitia dintre traditional si modern concomitent cu sprijinirea acelei elite nationale a tarilor in curs de dezvoltare care se identifica in actiune cu optiunile procesului de modernizare. Esentiale erau: copierea modelului ideal de dezvoltare zisa moderna, identificarea traditiei pentru a fi inlaturata, selectia si sprijinirea noilor elite, consolidarea statului-natiune, a ordinii functionale specifice sistemului social, stabilirea de corespondente intre organizarea politica si strategiile de dezvoltare economica. Tranzitia dinspre societatea traditionala spre cea moderna era analizata concomitent cu conditiile de consolidare a organizarii politice. Totusi, institutiilor politice nu li se acorda o atentie deosebita, fiind privite mai degraba in ansamblul sistemului social din punctul de vedere al functionarii echilibrate sincrone a acestuia. Variatiile culturale si istorice ale sistemelor sociale erau si ele neglijate.

In noul sau stadiu de evolutie, teoria modernizarii s-a concentrat asupra acestor neajunsuri, incepand sa se preocupe in mai mare masura de conflicte decat de ordinea sociala, de imbinarile dintre traditional si modern decat de separarea acestora, sau de functiile statului si ale institutiilor lui politice in procesul de dezvoltare decat de optiunile actorilor individuali. In locul abordarilor normative nediferentiate, se impune astfel analiza contextuala si istorica a conflictelor dintre agentii sociali organizati, avand interese si idei diferite, operand pe o arena internationala ce impune anumite constrangeri si genereaza situatii de dominare si dependenta . Experientele istorice n-au proprietatea repetabilitatii si, de aceea, a studia modernizarea inseamna a cerceta istoric si comparativ relatiile dintre elite politice, organizatii si clase sociale, caile de crestere a puterii statului sau formele de redistribuire a resurselor. Pe de alta parte, opozitia dintre modern si traditional s-a dovedit a fi empiric falsa, derivabila din modele sistemice abstracte sau induse de o comparatie fortata a starilor existente in tarile in curs de dezvoltare cu cele din tarile luate ca model. De altfel, multe institutii traditionale s-au dovedit a fi chiar utile in procesul de modernizare atata vreme cat sunt intelese si mai ales adaptate noilor scopuri, ceea ce presupune, inainte de toate, analiza lor atenta.

Proiectele de modernizare presupun, de exemplu, instituirea regulilor legal-rationale ale birocratiei weberiene (i.e. reguli impersonale, relatii ierarhice rational ordonate, arii de competenta precis delimitate, formare profesionala, promovare dupa criterii de competenta, salarizare adecvata etc.). Numai ca institutiile care opereaza in tarile in curs de dezvoltare sunt mai degraba de tip clientelar si paternalist, bazate pe relatii de schimb de bunuri si servicii fie in politica, fie in economie, ambele functionand in raporturi stranse pentru a facilita transferul de influente, voturi, bunuri etc. Administratia devine scena transferurilor patrimoniale de bunuri si servicii in relatii clientelare extinse, iar in politica se instituie un sistem de distribuire a beneficiilor politice si economice, golit de orice ideologie. Clientelismul si paternalismul, relatiile patron-client si cele patrimoniale sunt institutiile dominante care regleaza raporturile dintre politica si dezvoltare, asigurand consolidarea acelor forme de distribuire si redistribuire a resurselor care polarizeaza societatea14.

In sfarsit, alte cercetari au demonstrat ca in conditii de genul celor de mai sus si, in genere, in perioadele de recuperare a decalajelor in dezvoltare, rolul statului si mai ales al unor organizatii si institutii politice eficiente si stabile este crucial. De aici pledoaria pentru interventia energica a statului in dezvoltare si pentru subminarea sistematica a institutiilor si organizatiilor politice traditionale, crearea unei ordini sociale, economice si politice etatiste concomitent cu facilitarea consolidarii unei noi clase de mijloc.

Pentru teoria modernizarii, sursele subdezvoltarii sunt interne pe cand factorii dezvoltarii nu pot fi decat externi: copierea modernitatii si ajutorul extern. In ciuda argumentarilor ulterioare, mai ales sociologice, pentru diferentiere istorica, politica si culturala, teoria modernizarii s-a confruntat cu impasuri insurmontabile, lasand loc unei noi teorii a dezvoltarii.

Spre sfarsitul anilor 1960 si in anii 1970 o noua teorie a dezvoltarii se impune: teoria dependentei . Desi se vrea diferita de teoria modernizarii, noua teorie debuteaza cu o perspectiva macrosociala de orientare planetara, considerand ca sursele subdezvoltarii trebuie identificate in liberalizarea comertului international bazat pe diviziunea dintre metropola si sateliti, pe schimbul comercial inegal dintre tarile dezvoltate, exportatoare de echipamente si tehnologii scumpe, si tarile subdezvoltate, exportatoare de materii prime ieftine. In timp ce teoria modernizarii punea accentul pe sursele istorice interne ale subdezvoltarii si pe rolul ajutorului extern in dezvoltare, echivaland modernizarea cu dezvoltarea (non)capitalista pe baza imitarii tarilor dezvoltate, teoria dependentei considera factorii externi ca surse ale subdezvoltarii, induse mai intai de sistemul colonial si apoi de expansiunea imperialista a tarilor dezvoltate care ar fi generat dominare si stari de dependenta. Cauza principala a subdezvoltarii rezida in relatia de dependenta pe care, in numele interdependentelor, tarile Centrului o impun celor din Periferie. Iesirea din subdezvoltare ar consta in activarea surselor interne ale dezvoltarii economice si politice, in afirmarea politica a independentei si suveranitatii nationale, concomitent cu schimbarea raporturilor inegale de schimb international. Sociocentrismul teoriei modernizarii este complet inversat: tarile dezvoltate nu mai detin cheia dezvoltarii prin ajutorul extern pe care l-ar oferi, ci sunt doar responsabile politic si moral de starea de subdezvoltare a periferiei, astfel ca sistemul mondial in ansamblul sau trebuie schimbat, o noua ordine economica si politica mondiala ar trebui instituita. In acest fel teoria dependentei reia idei teoretice si ideologice specifice inceputului secolului al XX-lea si centrate pe analiza “imperialismului” . Totusi, nu ramane la acest nivel, pentru ca beneficiaza de noile abordari structuraliste ce se lansasera la inceputul anilor saptezeci si care puneau accentul pe efectele generate de relatiile dintre elementele totalitatilor integrate. Relatiile dintre tarile dependente sau periferice si tarile independente sau centrale se instituie astfel incat genereaza: efecte de exploatare a primelor de catre ultimele; efecte de dezarticulare a capitalului din tarile periferice prin unirea capitalistilor din tarile dependente cu cei din tarile centrale si prin accentuarea inegalitatilor si polarizarilor sociale din tarile periferice; efecte de blocaj al dezvoltarii progresive sau de facilitare a “dezvoltarii subdezvoltarii” (H.G. Franck, 1966) . Importanta in aceasta abordare din teoria dependentei nu este numai deplasarea accentului de pe factorii interni ai (sub)dezvoltarii pe factorii externi, ci si centrarea pe relatiile dintre tari sau pe structurile generatoare. Teoria dependentei a fost de altfel elaborata tocmai in perioada de avant metodologic si teoretic al analizei structurale, care solicita analiza transformarilor din “totalitati” ca efecte ale relatiilor care se stabilesc intre elementele “sistemelor globale”. Ierarhiile structurale antrenau tarile periferice si pe cele centrale in relatii asimetrice ce aveau efecte malefice asupra primelor. Suveranitatea politica nationala ar fi subminata intr-o asemenea masura de imperialismul tarilor dezvoltate incat orice tentativa de imbunatatire a institutiilor si organizatiilor politice dintr-o tara dependenta este lipsita de sens. Tarile subdezvoltate sau in curs de dezvoltare sant simple instrumente ale capitalului international care genereaza inegalitati pe plan local, national si international. Modelul explicativ al teoriei dependentei este astfel de tip structuralist, dar si de tip determinist monofactorial: structura economica indusa de modul constitutiv al capitalului international genereaza dominatia imperialista si dependenta economica a tarilor in curs de dezvoltare, respectiv dependente sociale, culturale si politice care impreuna circumscriu relatia dintre politica si dezvoltare.



In timp ce teoria modernizarii da expresie punctului de vedere al tarilor dezvoltate despre dezvoltare, teoria dependentei s-a afirmat ca ideologie a tarilor in curs de dezvoltare, fundamentand “miscarea tarilor nealiniate” din perioada “razboiului rece”. Totodata, asa cum teoria modernizarii a debutat ca o teorie universala si a evoluat spre diferentieri prin considerarea unor factori istorici si national-institutionali, teoria dependentei a fost initiata ca o macroteorie centrata pe tarile in curs de dezvoltare, fara a da atentie diferentierilor dintre politici si dintre cai alternative de dezvoltare. Aceasta cu atat mai mult cu cat unele tari din Asia de sud-est sau din America Latina incepusera sa se dezvolte economic rapid, infirmand tezele de baza ale teoriei dependentei. In aceasta situatie, unii analisti au optat sa paraseasca teoria dependentei iar altii sa o imbunatateasca. Dintre cei din urma, Im. Wallerstein dezvolta in cadrul teoriei dependentei teoria sa despre sistemul capitalist mondial care s-ar fi constituit dupa 1500. Sansele de dezvoltare ale unei tari sunt determinate de evolutia sistemului capitalist mondial, cu urcusurile si coborasurile sale, si de pozitia ei schimbatoare in acest sistem. O tara poate apartine centrului, periferiei sau semiperiferiei si, in anumite imprejurari, poate dispune de sansele unei dezvoltari rapide, insa fara a putea intra vreodata in zona centrala a metropolelor. Modelul istorico-teoretic al lui Wallerstein nu a fost insa singular in ansamblul mai cuprinzator al teoriei dependentei. A. Emmanuel a aplicat modele econometrice pentru a formaliza unele idei din teoria dependentei, iar J. Galtung a propus un indice statistic de caracterizare a structurii schimburilor dintre o societate si partenerii sai in vederea identificarii gradului sau de dependenta si a sanselor de crestere economica in conditii de dependenta.

Dincolo insa de diversele abordari teoretice, au fost elaborate analize ale dezvoltarii economice propriu-zise din diferite tari care fie au contrazis, fie au pledat pentru teoria dependentei. P.T. Bauer22, de exemplu, a demonstrat ca predictiile teoriei dependentei nu se confirma nici in cazul Americii Latine, nici in cel al Asiei de sud-est in privinta ritmurilor de dezvoltare a produsului intern brut sau ale comertului international. Concluzia ar fi ca este preferabil sa se vorbeasca de interdependente si nu de dependente, efectele dependentei fiind departe de a urma constant o panta

Fig. 2.1. Evolutia teoriilor dezvoltarii (faza 1)

Teoria modernizarii Teoria dependentei

Stadii

Initial: 1950/60

Final: 1960/70

Initial: 1960/70

Final: 1970/80

Referinte teoretice

Max Weber

Talcott Parsons

Max Weber

Karl Marx

Karl Marx

Karl Marx

A.      Gramsci

V.I. Lenin

Optiuni analitice

Factorii economici, politici si sociali interni sunt determinanti ai subdezvoltarii;

Sursele dezvoltarii sunt externe;

Opozitia dintre traditional si modern;

promovarea administratiei seculare si universaliste, a culturii civice;

generarea ordinii sociale prin crearea institutiilor politice adaptate sistemului social ce tinde spre echilibru;

iesirea din “cercul vicios al saraciei” sau al subdezvoltarii nu este posibila decat prin interventia ajutorului economic extern; tarile dezvoltate sunt responsabile si dispun de capacitatea de a elimina subdezvoltarea.

analiza istorica de tip comparativ a conflictelor dintre agentii sociali organizati;

analiza institutiilor clientelare si paternaliste din politica si economie;

accentuarea rolului statului, a institutiilor si organizatiilor etatiste interventioniste.

factorii economici externi (diviziunea internationala a muncii, societatile multi sau transnationale, dezechilibrele comertului international liberalizat) genereaza subdezvoltarea ;

liberalizarea comertului duce la aparitia relatiilor de dominare si dependenta care blocheaza dezvoltarea tarilor subdezvoltate;

suveranitatea nationala este limitata de contextul international si nu poate exista pe plan intern o forta politica unica a dezvoltarii;

iesirea din starea de subdezvoltare devine posibila odata cu mobilizarea resurselor interne si asumarea responsabilitatii dezvoltarii de catre forte politice interne.

sursele dezvoltarii nu pot fi decat interne;

sansele de dezvoltare depind de evolutia sistemului capitalist mondial si de schimbarile din diviziunea internationala a muncii;

statul si institutiile politice interne au rol determinant in dezvoltarea economica;

diferentierile clasiale si ale sistemelor de productie sunt corelate negativ cu ritmurile dezvoltarii in tarile subdezvoltate.

dezavantajoasa pentru tarile aflate in ”periferie”. Pe de alta parte, economiile cu o dezvoltare rapida din Asia de est si sud-est s-au distins prin interventia energica a statului, ceea ce a generat o controversa ce inca este prezenta si astazi in analizele dezvoltarii despre tipul de regim politic care favorizeaza sau blocheaza dezvoltarea. Pentru astfel de economii, teoria dependentei se refera la schimbarile din “diviziunea internationala a muncii”23 si la expansiunea capitalismului din metropola catre periferii si semiperiferii prin companiile multi- si transnationale care cauta contexte favorabile pentru afaceri prin fiscalitate si salarizare. Treptat, teoria dependentei tinde astfel sa devina mai putin cantonata in sfera analizei economice, pentru a considera rolul statului si al institutiilor politice, relatiile de productie si cele clasiale, rolul partidelor politice si al sindicatelor, K. Marx fiind mentorul fundamental. Si mai important insa, tot mai multe concluzii teoretice accentueaza nu numai rolul statului in dezvoltare, ci si necesitatea diferentierii tipurilor de guvernare si a activitatii societatii civile. Odata cu aceasta insa, teoriile modernizarii si dependentei isi epuizeaza forta explicativa si incep sa fie parasite pentru a lasa loc altor prospectari, mai ales incepand cu anii 1980.

O schimbare de paradigma: de la modelele neoclasice la analiza institutionala

Spre sfarsitul anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci devenise clar ca

teoria dezvoltarii va urma un alt curs. Pe de o parte, dezvoltarea economica si sociala incepuse, spre sfarsitul anilor saptezeci, sa cunoasca ritmuri rapide in tari din Asia de

est si sud-est sau din America Latina, fara insa a urma recomandarile formulate de teoria modernizarii sau de cea a dependentei. Pe de alta parte, unele tari, care se conformasera in a aplica astfel de recomandari, mai ales pe acelea referitoare la interventionismul statal si la accentuarea rolului institutiilor politice in dezvoltare, se distantasera de unele principii fundamentale ale democratiei politice si nu atinsesera

performante reale in dezvoltarea economica. Polarizarea sociala se imbina, in astfel de tari, cu o separare tot mai vizibila a statului de societate si a politicienilor de electorat, in timp ce statul era departe de performante manageriale, economice sau politice notabile. Ineficienta politica si cea economica devenisera atat de vizibile, iar teoriile existente despre dezvoltare atat de compromise incat un nou inceput era necesar.

Fundamentele acestui nou inceput au fost oferite de teoria economica neoclasica. Piata economica si cea politica devin conceptele cheie ale analizelor dezvoltarii. Sistemul politic este analizat ca si cel economic, adica politicienii, administratorii (functionarii) din intreaga birocratie si electoratul sunt analizati ca antreprenori si consumatori rationali, orientati de propriile interese pe piata. Interventia statala, adica aria si intensitatea sa, devin principalele teme ale analizei politice, de indata cuplate cu gradul si modul de participare a cetateanului in viata sociala si politica. Statul si societatea civila sunt astfel subiectele predilecte ale analizei politice, tot asa cum privatizarea, antreprenoriatul, restructurarea de tip macro (”functionarea optimala a pietei”) sau micro (“organizarea economica si manageriala a firmei”) devin temele preponderente ale analizei economice.

Sentintele analizelor politice au fost clare. “Statul dezvoltarii” (A. Leftwich)

s-a transformat intr-un stat predator. Actorii politici au utilizat influenta si puterea politica pentru a redistribui resursele si mai ales proprietatea in favoarea lor, fara a se interesa de promovarea unor politici publice orientate spre dezvoltare. Alegatorii (electoratul) fie s-au asociat in jurul acelor mari organizatii politice care le-au promis apararea intereselor diverse, dar in nici un caz publice, fie au votat pentru acei politicieni care, prin procedee populiste, au lansat programe centrate pe redistributii favorizante. Antreprenorii politici s-au unit cu cei economici tot asa cum electoratul a votat pentru promisiunile redistributive. Eforturile tuturor s-au centrat pe activitatile neproductive asociate birocratiei statale, pentru ca numai astfel se asigura protectia politica si se obtinea pozitia monopolista prin reducerea sau chiar eliminarea competitiei. O astfel de “convergenta” economica si politica n-a fost posibila decat datorita spatiului nelimitat de interventie a statului. Schimbarea trebuia, deci, sa inceapa cu organizarea politica, limitand rolul si functiile statului concomitent cu stabilirea unor noi relatii intre stat si societate. Optiunea fundamentala consta in reconstructia pietei si in asigurarea libertatii individuale prin recesiunea puternica a interventiilor etatiste. Distorsiunile induse de stat in functionarea pietei economice, prin protectionism, subventii sau proprietate publica, trebuiau eliminate. Initiativa individuala de tip antreprenorial trebuia incurajata. Analizele sunt centrate pe actorii individuali si nu pe structuri sau institutii sau pe interactiunea dintre structuri si actori.

In plan teoretic, este perioada in care sunt reluate si dezvoltate teoriile alegerii publice (“public choice”), iar in planul actiunilor practice sunt incurajate politicile neoliberale de privatizare, de liberalizare a pietei si comertului, de reducere drastica a rolului si beneficiilor statului. Acum sunt initiate programele de ajustare structurala centrate pe privatizare si pe initierea/consolidarea institutiilor pietei economice. Tot acum se delimiteaza acel rol al statului si al intregului sector politic de initiator si aparator al institutiilor care reglementeaza schimburile libere dintre actorii economici, politici sau sociali. Se vrea ca “statul retras” sa inlocuiasca “statul atotputernic” pentru ca piata sa devina regulatorul principal al dezvoltarii. Totodata, statul trebuie sa se afle sub controlul permanent al societatii civile reprezentata prin asociatii, organizatii non-profit si alte forme de manifestare a vointei cetatenesti si comunitare. Drepturile si libertatile civile trebuie protejate, iar “statul retras” este menit sa asigure atat libertatea cetateanului cat si functionarea optimala a pietei economice. Modelul american de dezvoltare devine nu numai proeminent, ci si singurul model de imitat.

Exemplara pentru analizele de genul mentionat devenise situatia din

America Latina la inceputul anilor optzeci. Perioada de avant economic de la sfarsitul anilor 1970 este urmata de o recesiune puternica, urmare a unor politici deficitare aflate sub influenta teoriei dependentei. Pietele economice ale tarilor din regiune nu mai functionau deloc bine, produsul intern brut inregistra scaderi de la un an la altul, deficitele bugetare atinsesera in unele tari proportia de 5-10% din PIB. In acelasi timp, subventiile alocate economiei sectorului de stat cresteau pentru a sustine ineficienta. Importurile ca si exporturile au scazut, iar imprumuturile pe piata financiara internationala crescusera, fiind insa utilizate pentru a acoperi decalajul dintre baza redusa de taxare si cheltuielile publice uriase, in loc sa fie alocate pentru investitii productive. Rezultatul a luat forma institutiilor politice corupte si a inflatiei galopante.

Din analiza acestor situatii a rezultat “Consensul de la Washington24 al analistilor economici ai guvernului SUA, FMI si Bancii Mondiale. Acesta s-a concretizat intr-un set de recomandari privind abordarea, in politicile de dezvoltare, a problemelor stabilitatii macroeconomice si a promovarii rapide si consecvente a privatizarii, liberalizarii comertului si constructiei pietei libere. Dintre acestea, stabilitatea macroeconomica a detinut o pozitie cheie in programele FMI si Bancii Mondiale de “ajustare structurala” pentru facilitarea dezvoltarii. Controlul inflatiei, gestionarea deficitului bugetar si a deficitului de cont curent si promovarea premiselor unei cresteri economice pe termen lung sunt domenii prioritare ale unei noi abordari. Controlul inflatiei a devenit obiectul unor politici de maxima importanta intrucat numai astfel s-ar fi putut elimina costurile sociale si economice foarte mari, adica s-ar fi blocat sursele ei de autogenerare si s-ar fi prevenit situatia de amanare a masurilor de contracarare a inflatiei care sunt mult mai costisitoare mai tarziu decat in fazele incipiente cand s-ar fi scontat pe avantajele blocarii somajului in crestere. J. Stiglitz sintetizeaza astfel aceasta abordare: “Succesul Consensului de la Washington ca doctrina intelectuala rezida in simplitatea sa: recomandarile privind politicile pot fi gestionate de economisti aplicand numai cu putin mai mult decat simple instrumente contabile. Cativa indicatori economici – inflatie, cresterea masei monetare, ratele dobanzilor, deficitele bugetare si comerciale – pot servi ca baza pentru un set intreg de recomandari de politici. Intr-adevar, economistii puteau uneori sa zboare intr-o tara, sa se uite si sa incerce sa verifice datele furnizate si astfel sa formuleze recomandari macroeconomice pentru reforma politicilor, totul intr-un interval de cateva saptamani. Abordarea consultantei tehnice in cadrul Consensului de la Washington pentru politici macroeconomice are avantaje importante. Este centrata pe chestiuni de importanta primordiala, opereaza intr-un cadru usor reproductibil care poate fi utilizat de o mare organizatie (Banca Mondiala, n.n.) atat de preocupata de recomandari ce depind de puncte de vedere ale unor anumite persoane si prezinta cu franchete limitarea sa la stabilirea premiselor dezvoltarii. Dar consensul de la Washington nu ofera raspunsuri pentru fiecare chestiune importanta a dezvoltarii” .



Rezulta astfel doua abordari succesive si profund convergente:

a)      una orientata politic, promovand principiile neoliberale ale “statului minimal”: eliminarea interventionismului statal concomitent cu consolidarea societatii civile si eliberarea initiativelor individuale pentru afirmarea antreprenoriatului si a libertatilor cetatenesti;

b)      cealalta orientata economic si centrata pe macrostabilitatea economica si crearea conditiilor institutionale de functionare a pietei (i.e. “Consensul de la Washington”).

Ambele abordari dispun de un set de recomandari precise, dar nu analizeaza si

nici nu promoveaza dezvoltarea ca atare, ci premisele dezvoltarii. Ca atare, nu putem vorbi de o veritabila teorie a dezvoltarii, ci doar a premiselor dezvoltarii. Aplicand, de exemplu, abordarea politica, se admite ca “statul retras” ar crea premise reale pentru dezvoltare, fara insa a se indica politicile efective ale dezvoltarii. Optiunea se indreapta spre eliminarea piedicilor politice deja identificate si simbolizate de “statul predator”, fiind astfel o optiune reactiva (fata de experientele ce “au fost”) si mult mai putin una proactiva (in sensul promovarii realei dezvoltari). Ideologia “statului retras” ar fi garantia dezvoltarii, care dezvoltare va fi promovata candva/cumva, iar politicile de macrostabilizare asigura introducerea noilor institutii si crearea premiselor dezvoltarii, care dezvoltare va fi, din nou, promovata candva/cumva.

Abordarea economica sau cea politica se centreaza intr-adevar pe cateva din

cerintele preliminare fundamentale ale oricarei dezvoltari, dar nu pe dezvoltarea propriu-zisa, in masura in care aceasta include cu necesitate si cresterea economica, respectiv prosperitatea individuala si colectiva, si transformarea societatii, respectiv schimbari ale modurilor traditionale de gandire si actiune, ale considerarii schimbarii insasi ca necesara in orice intreprindere sociala, economica, politica sau culturala pentru ca numai astfel dezvoltarea ar fi posibila. Factorii interni si cei externi nu mai apar in ipostazele separate din teoria modernizarii sau din cea a dependentei, ci ca factori profund complementari. Problema dezvoltarii nu mai este doar una de imbunatatire a proceselor de alocare a resurselor, fie ele interne sau externe, politice sau economice, iar premisele dezvoltarii nu mai pot fi confundate cu factorii reali ai dezvoltarii. Pe scurt, dezvoltarea nu este doar o problema tehnica, reductibila la aspecte economice si/sau politice, ci implica populatia si comunitatile cu caracteristicile lor specifice. Studiul pietelor economice sau politice nu este reductibil la analiza comportamentului “actorului rational”, ca in teoria economica neoclasica sau in teoria alegerii rationale, din moment ce dezvoltarea presupune relatii specifice intre politica si economie. Institutiile trebuie atunci sa devina referintele principale ale studiului dezvoltarii. Daca in anii 1980 optiunea de tip neoclasic era pentru “statul retras” si pentru afirmarea rolului societatii civile, la inceputul anilor 1990 atentia se concentreaza asupra rolului institutiilor care pot accelera sau inhiba dezvoltarea. In continuare ne vom referi tocmai la rolul institutiilor in dezvoltare.

Inca de la inceputul secolului XX, T. Veblen si J.R. Commons26 au criticat teoriile economice pentru ignorarea rolului institutiilor in dezvoltare. Totusi, acest “vechi institutionalism” nu a fost reluat decat tarziu de economisti, prin “noul institutionalism”, pentru a analiza emergenta pietelor, drepturile de proprietate sau statul, dar mai ales pentru a explica diferentele dintre performantele economice ale natiunilor. Intrebarea fundamentala este astfel formulata: cum pot fi explicate diferentele dintre performantele economice ale statelor dezvoltate si ale celor subdezvoltate? Este evident pentru oricine ca decalajul dintre natiunile bogate (dezvoltate) si cele sarace (subdezvoltate) tinde sa se conserve si mai ales sa creasca.

Apoi unele state se mentin perioade lungi de timp intr-o stare de stagnare sau chiar de declin economic, pe cand altele avanseaza permanent pe calea acumularii de bogatie. Din nou, intrebarea este: cum pot fi explicate aceste tendinte divergente?

Raspunsul teoretic la astfel de intrebari a constat, la inceputul anilor 1990, in amendarea sau in distantarea fata de teoriile economice neoclasice si in invocarea institutiilor27 si organizatiilor ca factori explicativi ai performantelor economice. Presupozitia acestei abordari este ca modelele de dezvoltare, fie ele economice sau politice, sunt specifice unui anumit context institutional, care are proprietatea de a varia in functie de timpul istoric si de spatiul geografic (national). In consecinta, nu poate exista un model universal al dezvoltarii, ci numai modele alternative institutional specifice. Constrangerile institutionale au menirea de a institui tipuri distincte de organizatii (firme, sindicate, partide politice etc.) si moduri operatorii specifice ale organizatiilor. Ca atare, a analiza conditiile si cadrul dezvoltarii inseamna a considera regulile formale si informale care reglementeaza raporturile dinte actorii sociali si cadrele organizatorice in care ei isi desfasoara activitatea. Aceste reguli nu sunt doar constrangatoare, ci si stimulatoare, adica nu fixeaza doar limitele activitatilor si schimburilor, ci si recompensele ce pot fi obtinute intr-un cadru dat de activitate. In acest sens, analizand istoria dezvoltarii diferitelor economii, C.D. North remarca: ”Daca organizatiile […] consacra eforturile lor activitatii neproductive, atunci constrangerile institutionale ofera o structura de stimulente pentru o astfel de activitate. Tarile lumii a treia sunt sarace intrucat constrangerile institutionale definesc un set de recompense ale activitatii politice/economice care nu incurajeaza activitatea productiva” . In acest sens, C.D. North compara economia americana din secolul al XIX-lea cu cea din tarile in curs de dezvoltare contemporane pentru a evidentia diferentele institutionale si efectele lor divergente. Cadrul institutional care a aparut in SUA la inceputul secolului al XIX-lea (Constitutia si Northwest Ordinance, precum si norme de comportament care recompensau munca sustinuta) ar fi dus la dezvoltarea acelor organizatii politice si economice care erau centrate pe munca sustinuta, productivitate, economisire, investitie si pretuire a educatiei. Intr-un astfel de context de oportunitati formale si informale au aparut acele

organizatii care au urmarit sa beneficieze de stimulentele si de recompensele disponibile, intarind totodata institutiile prevalente si continuand dezvoltarea lor. Desigur ca au existat si alte surse ale profitului, cum ar fi exploatarea sclavilor, formarea de monopoluri sau impunerea unor tarife protectioniste avantajoase care nu au stimulat cresterea productivitatii si eficientei muncii. Totusi, cresterea economica a fost constant indusa mai ales de acel cadru institutional care a stimulat organizatiile sa se angajeze in activitati productive. Daca ne raportam la tarile in curs de dezvoltare, se poate constata ca si aici cadrul institutional este un amestec care genereaza ambele tipuri de oportunitati (productive si redistributive) pentru antreprenorii politici si economici. Numai ca, in opinia lui C.D. North, cadrul institutional functioneaza astfel in tarile subdezvoltate incat “favorizeaza activitatile care promoveaza mai ales redistributia si nu productia, care creeaza monopoluri mai degraba decat conditiile competitivitatii, si care restrange si nu extinde oportunitatile […]. Organizatiile care se dezvolta in acest cadru institutional vor deveni mai eficiente – dar vor fi mai eficiente in a face societatea tot mai neproductiva iar structura institutionala de baza tot mai mult generatoare de activitate neproductiva. O astfel de cale poate persista intrucat costurile de tranzactie ale pietelor politice si economice ale acestor economii impreuna cu modelele subiective ale actorilor nu le conduc treptat spre rezultate mai eficiente” .

Pietele tarilor in curs de dezvoltare sunt piete emergente, adica imperfecte si incomplete in termenii competitiei, ai drepturilor de proprietate, costurilor de tranzactie sau modelelor subiective de prelucrare a informatiei disponibile. Toate acestea releva relatia stransa dintre organizarea politica si cea economica sau dintre institutiile economice si cele politice. Sa ne referim mai intai la abordarea neoinstitutionala a problemelor economice ale dezvoltarii, avand in vedere costurile de tranzactie si drepturile de proprietate, urmand apoi sa consideram institutiile politice.

Costurile de tranzactie sunt asociate schimbului de bunuri si servicii, fiind de fapt costuri ale informatiilor necesare incheierii si impunerii contractelor. Cu cat tranzactiile sunt mai complexe, cu atat costurile lor sunt mai mari, iar necesitatea existentei unor institutii corespunzatoare mai imperioasa. Unele costuri ale tranzactiilor deriva direct din functionarea pietei, adica sunt asociate informatiilor despre piata si se refera la elemente diverse cum ar fi: producerea si diseminarea informatiei despre tranzactii, timpul de procurare a informatiei, coruptia asociata tranzactiilor sau pierderile produse de imperfectiunile proceselor de impunere si monitorizare a contractelor. Atunci cand aceste costuri sunt mari ele se cupleaza cu “costurile de transformare” (productie) si genereaza ineficienta. Daca adaugam la aceste costuri tranzactionale ridicate pe cele care deriva din incertitudinea drepturilor de proprietate indusa de formularile juridice sau de alti factori informali (comportarea vecinilor, furturi etc.), atunci constatam cum aranjamentele institutionale formale sau informale pot genera ineficienta functionarii pietei. Altfel spus, institutiile existente creeaza spatii specifice ale oportunitatilor ce apar pe piata, unele fiind mai profitabile decat altele. Atunci cand institutiile care circumscriu drepturile de proprietate sunt instabile, cand legile se contrazic sau impun prevederi numeroase cu interpretari alternative, cand apar dificultati pe calea patrunderii capitalului pe piata sau cand tendintele monopoliste sunt puternice, este de inteles de ce organizatiile (firmele) opteaza pentru planuri de afaceri pe termen scurt si la scara redusa. Conform analizelor lui C.D. North, “afacerile cele mai profitabile ar fi in comert, in activitatile redistributive sau pe piata neagra. Firmele mari cu capital fix substantial exista numai sub umbrela protectiei guvernului sub forma subventiilor, protectiei tarifare si recompenselor oferite politic – un amestec greu generator de eficienta productiva” .

Drepturile de proprietate sunt una din conditiile existentei pietei, in sensul ca piata este cu atat mai eficace cu cat institutia proprietatii este mai privata . Totusi, distributia drepturilor de proprietate este profund dependenta de stat si politica, de unde necesitatea readucerii institutiilor politice in centrul analizelor. O astfel de

necesitate a rezultat insa si din explicatiile date cresterii economice din tarile Asiei de

est si sud-est, dominate, cum s-a dovedit, de “state ale dezvoltarii”. Modelul

“consensului de la Washington” nu si-a probat deloc valoarea operanta in aceste

cazuri, intrucat nici una din tarile regiunii nu dispunea de capitalisti puternici sau de alte forte ale pietei sau de o societate civila angajata, ci doar de un stat puternic, respectiv de politicieni si birocrati orientati spre dezvoltare. Institutionalistii insa au putut explica rolul jucat de o legislatie clara, coerenta si stabila, de un stat puternic si de o represiune prompta a oricaror miscari sociale centrifuge. Toate acestea au fost induse institutional si ele au generat asa-numitul “stat al dezvoltarii”, adica acel stat in care “politica a concentrat suficienta putere, autonomie si capacitate la nivel central pentru a modela, aplica si incuraja realizarea unor obiective explicite ale dezvoltarii, fie prin stabilirea sau promovarea conditiilor si directiei cresterii economice, fie prin organizarea directa a acestora, fie printr-o combinare a celor doua”.32 Modelele de dezvoltare centrate pe pietele eminamente libere si pure sunt astfel completate de interventia statului autonom si energic, capabil sa promoveze si sa apere institutiile generatoare de dezvoltare, adica institutiile capabile sa reduca in mod constant costurile de tranzactie si sa apere drepturile de proprietate intr-o piata eminamente competitiva. De aici accentul pus pe dezvoltarea politica a statului si a administratiei sale, pe comportamentul politic, pe apararea drepturilor civile si pe directia, respectiv capacitatea, conducerii (“leadership”), pe caile continuei democratizari si ale intaririi guvernarii, pe consolidarea societatii civile. Atat teoretic cat si din analizele concrete ale “statului dezvoltarii” s-a ajuns la explorarea institutiilor politice, considerand dezvoltarea economica si pe cea politica profund complementare.

Dezvoltarea politica este inteleasa ca dezvoltare a democratiei liberale pe calea despartirii de regimurile autoritare. Studiile lui S. M. Lipset, S. Huntington sau

G. O’Donnell pun in relatie schimbarile socio-economice cu cele politice si considera

democratizarea ca o conditie esentiala a dezvoltarii economice.33 Pe langa abordarea

normativa (“modelul democratiei”), s-a extins analiza institutiilor democratiei si

administratiei publice din punctul de vedere al gradului lor de autonomie, al functionalitatii rational-legale sau corupte si mai ales al guvernarii, respectiv al managementului, al raspunderii publice sau transparentei sau al formelor de impunere a legilor. In locul explicatiilor structurale din teoria modernizarii sau a dependentei, abordarile institutionaliste se disting astfel prin orientarea lor predominant calitativa si functional-pragmatica. De aici si importanta investita in societatea civila, in noile miscari sociale sau in comunitatea civica.34 Societatea civila este o conditie a existentei democratiei, are proprietatea autoconstituirii si automobilizarii, include organizatiile nonprofit si pe cele ale comunicarii publice controlate privat, apare ca rezultat al dezvoltarii relatiilor socio-economice independente si corporatiste si este amenintata, ca si democratia, de suprapolitizare si de stat. A consolida democratia si societatea civila inseamna a limita cresterea statului si politicii si a sprijini cresterea pietei economice capitaliste, a stimula dezvoltarea capitalului social si mai ales a comunitatilor civice. Altfel spus, institutiile informale orizontale (din comunitatile civice) sunt cele care duc la multiplicarea relatiilor bazate pe incredere, generatoare de cooperare si angajare, care ingusteaza sansele “calaretilor singuratici” sau “blatistilor” (free riders), ale coruptiei si relatiilor obscure, generand conditiile de sanctionare rapida a guvernarilor ineficiente. A favoriza dezvoltarea politica inseamna astfel a actiona in trei directii convergente:

a) consolidarea democratiei liberale si a societatii civile35;

b) cresterea calitatii guvernarii;

c) combinarea societatii civile si a guvernului intr-o guvernare eficienta.

In timp ce prima optiune duce la dezvoltarea liberalismului democratic, a doua este centrata pe factori cum ar fi eficienta manageriala a sectorului public, responsabilizarea organizatiilor publice in utilizarea fondurilor bugetare, legalitatea initiativelor si organizarilor rezultate, disponibilitatea informatiilor si transparenta acestora, toate concurand la cresterea eficientei guvernarii. Separarea sectorului public de cel privat pentru a impiedica utilizarea fondurilor publice in scopuri private, stabilirea unui cadru politic si legal predictibil care sa faciliteze dezvoltarea, eliminarea tendintelor de supralegiferare si supraregularizare, a alocarilor haotice de resurse si a formelor opacizate de luare si aplicare a deciziilor sunt optiuni institutionale importante ale programului de dezvoltare politica menit sa genereze dezvoltare economica. Guvernul apare astfel ca “facilitator”, “catalist” sau “partener” in dezvoltare, proband forta si consecventa, mai ales in masura in care fundamentele sale sunt reprezentate de democratia liberala si de societatea civila cu propriul sau capital social. Ariile de competenta institutionala a guvernului ar fi reprezentate de impunerea legii si ordinii sociale, de asigurarea stabilitatii macroeconomice si a unei infrastructuri adecvate de transport, comunicatii, educatie, sanatate, protectie a mediului si a categoriilor vulnerabile social-economic. Totodata, guvernul trebuie sa dispuna de capacitatea de a institui si apara institutiile competitiei economice, concomitent cu eliminarea consecventa a coruptiei si cu promovarea participarii cetatenesti si a parteneriatelor diverse.

Noul institutionalism deschide astfel o noua directie in conceptiile despre dezvoltare prin combinarea conditiilor specifice cresterii economice cu ariile constitutive ale dezvoltarii politice si prin plasarea cetateanului si comunitatilor in centrul referintelor. Analiza asimetriilor in distributia puterii este inca suspendata, considerandu-se ca fiecare cetatean este investit cu sanse egale de participare si de asumare a raspunderii in finalizarea propriilor initiative. Vechile dispute, de tipul statul minimal versus statul maximal, sunt inlocuite de ideea statului puternic si democratic controlat de societatea civila. Totusi, este de chestionat in ce masura aceasta optiune poate genera noi forme de clientelism si de mobilizare populista, asociate cu forme centrifugale ale asertarii identitatilor culturale si/sau etnice variate. Apoi cerintele unei guvernari eficiente sunt profund dependente atat de capacitatile manageriale disponibile sau de modalitatile de selectare a elitelor, cat si de capitalul intelectual al administratiei publice si de stabilitatea acesteia, indiferent de circulatia elitelor politice. Capitalul social este o conditie a democratizarii si dezvoltarii, dar in ce conditii el, capitalul social, se dezvolta si in ce relatii se afla cu activitatea politica si cu diverse forme de organizare si actiune strategica raman intrebari deschise. In sfarsit, analiza institutionala a demonstrat ca ritmul si directia dezvoltarii sunt dependente istoric, iar salturile in istorie, prin revolutii, desi posibile, nu elimina integral “dependenta de cale”, adica de istorie. Schimbarea institutionala ramane astfel una din problemele centrale ale oricarei dezvoltari, fie ea economica sau politica.

Fig. 2.2. Evolutia teoriilor dezvoltarii (faza 2)

Teoria economica neoclasica (anii 1980)

Teorii neoinstitutionaliste (anii 1990)



Sursele subdezvoltarii sunt politice si economice.

Din punct de vedere politic, statul maximal si institutiile politice asociate acestuia blocheaza orice sanse de dezvoltare, pe cand statul minimal, democratia liberala si societatea civila activa faciliteaza accelerarea dezvoltarii.

Piata economica trebuie consolidata prin programe de ajustare structurala centrate pe privatizare, liberalizarea comertului, consolidarea pietei economice si eliminarea politicilor interventioniste (protectioniste) de tip etatist.

“Consensul de la Washington” avanseaza un set de recomandari pentru asigurarea premiselor dezvoltarii: stabilitate macroeconomica prin controlul inflatiei, gestionarea deficitului bugetar si a deficitului de cont curent; accelerare a liberalizarii economice prin privatizare si crearea institutiilor pietei competitive.

Cauza diferentelor dintre performantele economice ale statelor este reprezentata de institutii, adica de seturi de reguli formale si informale care reglementeaza actiunile si interactiunile actorilor individuali si organizatiilor.

In consecinta, nu exista modele universale ale dezvoltarii, ci numai modele alternative institutional specifice.

Pietele tarilor in curs de dezvoltare sunt piete emergente, adica imperfecte si incomplete in termenii competitiei, drepturilor de proprietate si costurilor de tranzactie.

Piata economica eminamente competitiva si eficienta presupune reducerea costurilor de tranzactie si claritate in alocarea drepturilor de proprietate.

“Statul dezvoltarii” presupune, din punct de vedere politic, o guvernare eficienta a unui stat puternic, o democratie profund liberala si o societate civila activa bazata pe un bogat capital social si pe comunitati civice angajate pe calea dezvoltarii.

*

In final putem sa distingem trei ipostaze istorice ale teoriilor dezvoltarii. Prima grupeaza teoriile elaborate de autori din tarile dezvoltate despre caile si formele iesirii din subdezvoltare. Sursele subdezvoltarii ar fi endogene (apartin tarilor subdezvoltate) iar dezvoltarea este dependenta de schimbari endogene si mai ales de interventia ajutorului extern. A doua include teorii ale autorilor din tarile in curs de dezvoltare si din tarile dezvoltate. Sursele subdezvoltarii sunt politice si economice, endogene si mai ales exogene, astfel ca dezvoltarea nu este posibila decat ca urmare a concomitentei unor schimbari interne si mai ales a transformarii “ordinii globale”, adica a relatiilor dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare. A trei a ipostaza pune accentul pe necesitatea introducerii unor schimbari institutionale si strategic-economice fundamentale, menite a contribui la cresterea performantelor sociale si economice. Ajutorul extern este important pentru accelerarea dezvoltarii, dar acesta nu poate fi acordat decat ca urmare a unor “conditionalitati” legate de ritmul si profunzimea schimbarilor interne pe calea democratiei si economiei liberale. Aceste trei ipostaze s-au succedat istoric, astfel ca ultima este contemporana cu noi, cei care, aflati in tranzitie, vrem sa acceleram transformarile si dezvoltarea pentru a deveni membri ai clubului celor dezvoltati. O intrebare persista, totusi: in ce masura noi, cei aflati in tranzitie si in curs de dezvoltare, reflectam asupra cailor optime ale tranzitiei si dezvoltarii? Suntem cumva doar in ipostaza de a accepta solutii si “conditionalitati” externe sau ne proiectam si infaptuim propria dezvoltare care este oricum convergenta sau complementara cu optiunile celor deja ajunsi la un stadiu superior de dezvoltare? Capitolul urmator ofera unele raspunsuri la astfel de intrebari.



R. Nurkse, Problems of Capital Formation in Under-Developed Countries, Oxford, Blackwell, 1953.

W.A. Lewis, The Theory of Economic Growth (1955), New York, Harper Torchbooks, 1970, (republicata).

J.K. Galbraith, Théorie de la pauvreté de masse, Paris, Gallimard, 1980.

R. Boudon rezuma teoria “cercului vicios al saraciei” prin urmatoarele propozitii: 1. Intr-o tara saraca, capacitatile de economisire sunt reduse. 2. Cand capacitatile de economisire sunt reduse, capacitatile de investire sunt reduse. 3. Cresterile productivitatii muncii rezulta in general din investitiile de capital. 4. Cand capacitatile de investire sunt reduse, este dificil a obtine cresteri ale productivitatii muncii. 5. Cresterea nivelului de trai depinde de cresteri ale productivitatii muncii. 6. Cresterile productivitatii muncii sunt improbabile intr-o tara saraca, astfel ca nivelul de trai si in consecinta capacitatile sale de economisire sunt stagnante. 7. Neputandu-se produce dezvoltarea din interior, trebuie sa fie indusa prin ajutor extern sau prin injectia de capitaluri straine. Apud: R. Boudon, L’Idéologie ou l’origine des idées reçues, Paris, Fayard, 1986, p. 248.

Im. Wallerstein, Le Système du monde du XVe siècle à nos jours, Tome 1: Capitalisme et économie du monde (1450-1640), Paris, Flammarion, 1980.

S.N. Eisenstadt (ed.), Readings in Social Evolution and Development, New York/London/Oxford, Pergamon Press, 1970.

P.T. Bauer, Dissent and Development, London, Fakenham & Reading, 1971.

Max Weber, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti, Humanitas, 1993.

Pentru mai multe detalii vezi: L. Rudebeck, Traditional/Modern in Modernized Modernization Thinking, in: J. Martinussen (ed.), The Theoretical Heritage from Marx and Weber in Development Studies, Roskilde: International Development Studies, Roskilde University, 1994, p. 136 passim.

V. Randall & R. Theobald, Political Change and Underdevelopment. A Critical Introduction to Third World Politics, London, Macmillan, 1985, P. 18.

G. Almond & S. Verba, The Civic Culture: Political Attitudes and Democracy in Five Nations, Princeton, NY: Princeton University Press, 1963, p. 493.

Ibidem, p. 32

L.I. Rudolph and S. Rudolph, The Modernity of Tradition: Political Development in India, Chicago, University of Chicago Press, 1967. T. Skocpol and M. Somers, The Uses of Comparative History in Macrosocial Inquiry, in : Comparative Studies in Sociology and History, vol. 22, 1989, p. 174 -197.

C. Clapham, Third World Politics. An Introduction, London and Sydney, Croom Helm, 1985.

M. Blomstrõm, B. Hettne, Development Theory in Transition, The Dependency Debate and Beyond. Third World Responses, London, Zed Books, 1984.

A. Emmanuel, Unequal Exchange: A Study of The Imperialism of Trade, New York, Monthly Review Press, 1972.

J. Hobson, Imperialism. A Study, London, Allen & Unwin, 1938 (1902). V.I. Lenin, Imperialismul – stadiul cel mai inalt de dezvoltare a capitalismului, Bucuresti, Editura Politica.

A.G. Frank, The Development of Underdevelopment, in: Monthly Review, September, 1966.

Im. Wallerstein, The Capitalist World Economy, Cambridge, Cambridge University Press, 1979.

A. Emmanuel, Op. cit.

J. Galtung, A structural theory of imperialism, in: Journal of Peace.

P.T. Bauer, Op. cit. Research, 2, 1971, p. 81-117.

V. Frõbel, J. Heinrichs, O. Kreye, The New International Division of Labour. Structural Unemployment in Industrialised Countries and Industrialisation in Developing Countries, Cambridge, Cambridge University Press, 1980 (1977).

John Williamson, What Washington Means by Policy Reform, in: Jo Williamson (ed.), Latin American Adjustment: How Much Has Happened? Washington, D.C.: Institute for International Economics, 1990.

J. Stiglitz, More Instruments and Broader Goals: Moving Toward the Post-Washington Consensus, The 1998 WIDER Annual Lecture (Helsinki, Finland).

T. Veblen, The Portable Veblen, edited by M. Lerner, New York, Viking, 1948. J.R. Commons, Institutional Economics: Its Place in Political Economy, vol. 1, Madison, Wisconsin, University of Wisconsin Press, 1961.

Institutiile sunt seturi de reguli formale (legi, norme juridice, contracte) sau informale (valori si norme sociale) care reglementeaza actiunile oamenilor sau organizatiilor si interactiunile dintre participantii la un proces de dezvoltare. Contextul institutional al unei economii include astfel atat norme si valori informale, care circumscriu “capitalul social” ce faciliteaza cooperarea si solutionarea conflictelor cu un cost redus al tranzactiilor, cat si regulile juridice care stau la baza elaborarii si respectarii contractelor, a impunerii drepturilor de proprietate sau a mentinerii competitiei. Functionarea pietelor este direct dependenta de contextul institutional in care se afla, intrucat institutiile sunt cele care influenteaza modurile de participare si negociere ale grupurilor si tipurile de stimulente care motiveaza actiunile actorilor si grupurilor participante.

C.D. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990, p. 110.

C.D. North, Ibidem, p. 9.

C.D. North, Ibidem, p. 67.

R. H. Coase, The Firm, the Market and the Law, London, University of Chicago Press, 1990.

Adrian Leftwich, Bringing Politics Back, Towards a Model of the Developmental State, in: Journal of Development Studies, vol. 31, no. 3, February 1995.

D. M. Lipset, Political Man: The Social Basis of Politics, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1981. L. Diamond, J. J. Linz, S. M. Lipset (eds.), Democracy in Developing Countries (4 vol.), Bolder, CO: Lynne Rienner Publishers, 1988, 1989. S. Huntington, The Third Wave: Democratisation in the Late Twentieth Century, Norman, OK and London, University of Oklahoma Press, 1991. G. O’Donnell, P. C. Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, Baltimore and London, the Johns Hopkins University Press, 1986.

J. L. Cohen and A. Arato, Civil Society and Political Theory, London, The MIT Press, 1994. R. D. Putnam, Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1993.

S. Huntington sintetizeaza astfel aceasta optiune: “restrictii asupra puterii executivului; magistraturi independente pentru a asigura suprematia legii; protectia drepturilor individuale, a libertatilor de expresie, asociere si credinta si a participarii; considerarea drepturilor minoritatilor; limitari ale capacitatii partidului la putere de a distorsiona rezultatele alegerilor; garantii efective impotriva arestului arbitrar si a brutalitatii politiei; inlaturarea cenzurii; control guvernamental minor al mediilor de comunicare”, in: S. Huntington, After Twenty Years: The Future of the Third Wave, in: Journal of Democracy, vol. 8, no. 4, 1997, p. 7.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1419
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site