Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Protectia sociala. Concept, obiective, dimensiuni

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




Protectia sociala si perspectivele sale de dezvoltare

In ultimii zece ani, ca urmare a intensificarii manifestarii evenimentelor de ordin economic-social (somaj, migratia fortei de munca, inflatie, marginalizare sociala etc.) a caror implicatii se resimt la nivelul societatii si cauzeaza tensiuni sociale, conflicte de interese materializate in stari de nemultumire explozive, se formuleaza tot mai accentuat doua intrebari: „Care este rolul protectiei sociale in lumea de azi?” si „Care sunt perspectivele sale de dezvoltare?”.




Fundamentarea conceptiilor de crestere economica durabila si dezvoltare economica-sociala (umana) ridica pe primele pozitii ale ierarhiei obiectivelor, factorul uman. Prin urmare, intreaga conceptie a orientarii politicii economice va avea ca punct de referinta dimensiunea sociala.

1. Protectia sociala. Concept, obiective, dimensiuni

Protectia sociala a devenit la ora actuala o tema majora pentru intreprinderi, stat, salariati si toti ceilalti factori implicati in actiuni sociale, reprezentand nu doar un element fundamental al politicii sociale (ca instrument) cat mai ales obiectivul sau central.

Saracia insasi, ca o sursa majora a tensiunilor sociale, impune o accentuare a functiilor protective ale colectivitatii.

In general, abordarea conceptului de protectie sociala se face din doua unghiuri de vedere: al ofertantului si al beneficiarului.

Ca in orice raport cerere-oferta, pretul (respectiv al protectiei sociale) se va forma in conditiile unei piete libere a serviciilor sociale, dar si tinand cont de caracterul colectiv al acestui tip de servicii, la intersectia nevoilor cu resursele.

Cu toate acestea, subventionarea in buna parte a preturilor acestor servicii este o cerinta a suprafetei sociale, deoarece scopul final este satisfacerea tuturor nevoilor si nu diferentierea lor dupa criteriul veniturilor.

Pretul protectiei sociale se exprima prin costurile ocazionate de producerea serviciilor sociale al caror efect este siguranta sau securitatea sociala.

Un gen special de protectie sociala este cerut de conditiile cauzate de tranzitie. In aceasta situatie, protectia este solicitata pentru a putea asigura omului traversarea unei perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

Costurile sociale ale tranzitiei vor cuprinde nu doar costurile renuntarilor (sacrificiilor) populatiei, ci si cele ale protectiei impotriva deteriorarilor conditiilor umane si a calitatii vietii. De aceea, se apreciaza ca politica sociala a perioadei de tranzitie se caracterizeaza in primul rand prin asigurarea protectiei sociale in fata fenomenelor inerente acestei etape (somaj, inflatie, accentuarea saraciei, marginalizare sociala etc.).

Protectia sociala se manifesta printr-un ansamblu de masuri (materiale si/sau nemateriale) care urmaresc directii practice, convingatoare orientate spre actiuni diferentiate pe segmente de populatie.

Se apreciaza ca protectia sociala constituie un obiectiv strategic cu o orientare preponderenta catre un proiect global al unei organizari sociale orientata pe maximizarea starii de siguranta sociala. Perceptia acestei stari depinde de intensitatea masurilor de protectie, dar si de diversitatea lor. De exemplu: avalansa maririi preturilor, erodarea ecologica, consumul alimentar subcalitativ, incapacitatea organismului de a face fata agresiunii, bolilor sau diferitelor afectiuni, nemultumirea psihica inregistrata ca urmare a starii de nesiguranta sociala (ca urmare a cresterii factorilor de risc social: criminalitate, delicventa, alcoolism etc.) sunt fatete ale aceluiasi profil de drepturi civile care necesita masuri de protectie a individului.

Protectia sociala are urmatoarele obiective:

Protectia locului de munca presupune in prealabil asigurarea unui loc de munca pentru fiecare (si nu orice fel de loc de munca) ci al unuia cat mai pe masura posibilitatilor si pregatirii individului. Aceasta se realizeaza prin:

stimularea dezvoltarii activitatilor economice care sa ofere locuri de munca cu cerinte de calificare superioara;

acordarea de compensatii economice si sociale (cu caracter individual), pentru acele activitati care au un grad scazut de acceptabilitate sociala;

recurgerea la tehnici de „umanizare” a muncii care in esenta constau in regandirea organizarii muncii, astfel ca fiecaruia sa i se ofere o activitate cu un grad cat mai ridicat de complexitate si responsabilitate;

fundamentarea unui regim complementar de protectie realizat in cadrul fiecarei firme, pentru organizarea unei dimensiuni de protectie a salariatilor care sa cuprinda protectia sociala, economica, financiara, juridica in cazul producerii unor evenimente.

Protectia populatiei salariate este asigurata prin actiunile conjugate ale sindicatelor si legislatia adecvata domeniului muncii si protectiei sociale. Ea include asigurarea de conditii fizice, sociale, organizationale normale de munca, precum si protectia impotriva oricaror abuzuri. In mod special in aceasta categorie (obiectiv) se include garantarea unui salariu minim civilizat;

Protectia impotriva deteriorarii calitatii vietii formeaza un ansamblu de masuri menite sa actioneze in special asupra pastrarii dimensiunilor indicatorilor cantitativi (dar si calitativi) ai calitatii vietii. Eforturile protectiei in directia nealunecarii mai jos decat pragul de subzistenta este un exercitiu economic dar mai ales politic. Lasand la o parte criteriul populist al angajamentelor electorale, la nivelul fiecarei tari se formeaza obiectivul defensiv al pastrarii nivelului de viata castigat prin eforturile economice si sociale anterioare. Acest tip de protectie se cere in special in perioada de tranzitie, cand pericolul deteriorarii standardului de viata apasa asupra intregii populatii (chiar cu riscul restructurarilor sociale si a schimbarilor ierarhiei veniturilor sau castigurilor anumitor categorii sociale noi). Apar necesare eforturile si suportul statului, a compensatiilor economice (fara a depasi limitele eficientei), a suplimentarii acelor importuri prin care sa se completeze cele necesare traiului civilizat;

Protectia grupurilor sociale defavorizate (handicapati, minori abandonati, tineret fara sprijin material si nematerial, populatie varstnica fara suport de ajutor etc.). Acest tip de protectie porneste de la drepturile civile ale cetatenilor mai slabi, punand in evidenta nu doar serviciile sociale, ci si cele socio-sanitare pentru a proteja si oferi sprijinul adecvat individului si familiei sale. In aceste cazuri, protectia sociala va cuprinde un ansamblu de masuri prin care se invoca cultivarea valorii si semnificatia diferita a simtului de responsabilitate, de abilitate manuala (atunci cand este posibil). Dificultatea de integrare a acestor persoane in lumea muncii cere mijloace de protectie economica si sociala corespunzatoare acestei categorii defavorizate.

Incepand cu integrarea scolara (individualizarea unor planuri educative ce garanteaza trecerea de la un nivel scolar la altul) si pana la gasirea unui loc de munca pentru aceste persoane, carora sa le confere o oarecare independenta economica, protectia acestor categorii se constituie ca cea mai asidua purtatoare a mesajului umanist-social.

O tema majora in cadrul acestei categorii de protectie o constituie protectia copilului si a tineretului.

Abordarea si aprofundarea problematicii specifice varstei tinere are un impact particular deosebit asupra calitatii vietii. Aspectul conditiei juvenile prezinta in societatea contemporana o serie de particularitati. Violenta minorilor, somajul tinerilor, marginalizarea tineretului prin pierderea atributiilor, comportamentul de tip „dezertor” in fata imposibilitatii gasirii unui loc de munca pe masura asteptarilor, contribuie la accentuarea starii conflictuale in special la aceasta categorie sociala.

Segregarea formativa si ocupationala a tineretului intra in neconcordanta cu politica sanselor egale, ceea ce pretinde masuri protective specifice valorilor si optiunilor acestei categorii de indivizi in formare.



Acest tip de protectie trebuie acordat sistematic, fara incetare si mai cu seama cu aceeasi intensitate.

Protectia intregii colectivitati urmareste asigurarea impotriva unor procese sociale patologice cu actiune negativa majora asupra conditiilor individului:

crize economice;

criminalitate;

coruptie;

tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale.

Teoretic, protectia sociala trebuie sa-si dovedeasca maximum de beneficiu uman. Practic, ea reprezinta o tema de mare sensibilitate economica privind depistarea si utilizarea tuturor resurselor economice (dar si noneconomice) pentru crearea confortului social la nivelul intregii colectivitati.

In sens adiacent, se contureaza protectia sociala complementara, care detaliaza ansamblul dispozitiilor fiscale si sintetizeaza practica in gestionarea fondurilor legate de asigurarile sociale complementare.

2. Siguranta sociala. Schema sistemelor de siguranta sociala.

Siguranta (sau securitatea) sociala poate fi abordata din doua puncte de vedere:

ca atare resimtita de populatie;

ca raspundere a societatii fata de nevoia de protectie a populatiei.

Corespunzator, au fost formulate doua definitii care caracterizeaza siguranta sociala, in cele doua acceptiuni. Prima reflecta securitatea sociala ca o stare perceputa la nivelul individului, al colectivitatii, al intregii natiuni care, pe langa faptul ca ofera confort moral, demonstreaza si capacitatile societatii de a raspunde intr-o anumita masura la solicitarile formulate prin problematica sociala. Apare astfel primordiala nevoia sociala si intampinarea ei de catre resursele necesare. Partea sensibila a raportului consta in modul in care societatea stie sa raspunda, are posibilitati sau se eschiveaza declarand ca nu exista baza financiara pentru protectie. A doua definitie reflecta securitatea sociala ca pe o „raspundere” pe care societatea o manifesta in raport cu membrii sai. Ea se formuleaza ca un obiectiv esential, major al fiecarei societati moderne si reprezinta totodata un angajament social care poate fi apreciat pe termen lung, intr-o perspectiva multidimensionala.

Mecanismele sale se reunesc intr-un proces cu incidente profunde asupra mai multor generatii; promisiunile de securitate sociala trebuie tinute intr-un viitor de regula indepartat, iar angajamentele financiare ale individului (cotizatiile la asigurari) se intind si ele pe toata durata vietii active.

Problematica securitatii sociale se intinde de la politica de sanatate la serviciile sociale, prestatiile de asigurari sociale, modalitatile de finantare si pana la rolul sectorului privind evolutia structurilor si institutiilor sigurantei sociale.

Pe termen lung, securitatea sociala trebuie sa aiba cu mult mai multe obiective decat cele la care s-a redus uneori acest domeniu al dreptului social. Ea trebuie sa urmareasca si mentinerea calitatii vietii, sa dezvolte sentimentul individual al securitatii sociale, sa tina cont de mutatiile ce au intervenit in comportamentul individual si familial care antreneaza noi raspunderi pentru solidaritatea sociala.

Folosirea criteriului cauzal conduce la definirea riscului social ca fiind orice risc care decurge din participarea la viata sociala.

Al. Athanasiu (1995) evidentiaza o serie de aspecte teoretice privind imbogatirea continutului politicilor de securitate sociala. Datorita extinderii constante a obiectului lor (riscul social), aceste politici sunt percepute in 2 mari directii:

a)        extinderea pe orizontala (ca urmare a unui nou tip de masuri de securitate sociala), alaturi de cele de ordin reparatoriu;

b)        extinderea pe verticala, ceea ce determina ca securitatea sociala sa includa si masuri de prevenire a riscurilor. Spre exemplu, in materie de risc social al bolii, securitatea va include in obiectul de actiune si politica de formare a specialistilor necesari domeniului sanitar.

Extinderea pe ambele dimensiuni va determina orientarea politicilor de securitate sociala catre noi directii: - transporturi; - politica antiinflationista; - politica chiriilor; - politica de aparare nationala; - politica in domeniul judiciar etc.

Autorul subliniaza multitudinea opiniilor referitoare la definitia termenului de securitate sociala. Astfel, in majoritatea tarilor dezvoltate acest sistem cuprinde ansamblul reglementarilor juridice in domeniul respectiv. Folosind planul obiectivelor, precum si cel al mijloacelor tehnice utilizate, sistemul securitatii sociale presupune urmatoarele:

a.            orice sistem are in vedere garantarea unei anumite securitati economice a persoanelor luate in considerare;

b.            realizarea obiectivului implica o redistribuire de ordin financiar, fie prin prelevari bugetare, fie prin repartitia fondurilor obtinute intre beneficiarii procedeului de redistribuire.

Securitatea sociala este apreciata ca fiind o parte a statutului bunastarii plecand de la consideratia ca ea reprezinta primul si cel mai evident mod in care bunastarea poate fi gandita sa ajute individul la satisfacerea nevoilor sale.

In contextul securitatii sociale aceasta apreciere este deseori identificata cu reducerea saraciei. Din aceasta opinie reiese cea mai evidenta functie a sistemului de securitate sociala. In prezent, dezbaterile curente ale problematicii politicii sociale sunt dominate de functiile mai reduse sau mai accentuate ale securitatii sociale, dar mai ales de rolul statului in redistribuire.

Rolul statului social a reconsiderat pozitiile categoriilor sociale in societate incercand realizarea unui consens social. Din aceasta consideratie se formuleaza tot mai des aprecierea ca „statul bunastarii” reprezinta leaganul ideologiilor in criza.

Dimensiunea functiilor atribuite serviciilor sociale acopera urmatoarele obiective:



Functii

Obiective

Individual

Colectiv

1. prevederea nevoilor

- umanitar

- bunastare sociala   

- dezvoltare economica

2. remedierea dezavantajelor

- compensare

- inlaturare

egalitate

- justitie sociala

3. intretinerea consumului    social

protectie

reproductie

4. producerea de diferentieri

(la nivel de venituri)

- inegalitate

(venituri mari/mici)

- dezacord social

5. schimbarea comportamentului

- recompense

- stimulente

- tratamente

- control social

6. dezvoltarea potentialului social

- dezvoltarea capacitatilor

individuale

- solidaritate, integrare

Unele ajutoare sunt special acordate persoanelor cu venituri mici, altele insa, ca pensiile sau ajutorul de somaj, nu sunt destinate doar persoanelor sarace, ci acopera situatii in care indivizii ar putea sa devina astfel saraci.

De aceea, functiile securitatii sociale (1,3,6) urmaresc in special dezvoltarea, in termeni individuali a sentimentului de siguranta si protectie impotriva unor evenimente. La nivel de colectivitate aceste functii demonstreaza ce efect si mai ales cat efect are aceasta securitate sociala asupra bunastarii societatii in ansamblul sau.

Functiile (2,4,5) arata ca actiunile de protectie sociala urmaresc atenuarea diferentierilor sociale prin compensare si inlaturare a inegalitatilor, dar produc si situatia reversibila de redistribuire in favoarea predominant a celui in nevoie, ceea ce creeaza inegalitati. Principiul de a lua de la cei care au (prin taxe si impozite) si a da mai mult celui care nu are deloc sau are mare nevoie, creeaza inegalitati bazate pe sistemul de percepere impozitara asupra veniturilor.

Din acest punct de vedere se poate sublinia efectul regulator al securitatii sociale si chiar mai mult (ca in cazul functiei 5 –schimbarea comportamentului), sprijinul pe care aceasta activitate il acorda unui anumit model al realitatii economice intre indivizi.

Exista in literatura de specialitate mai multe clasificari ale sistemului de securitate sociala. Ne vom opri asupra clasificarii realizata de Titmuss. El distinge 3 mari modele de securitate sociala:



a)      modelul rezidual;

b)      modelul institutional redistributiv;

c)      modelul axat pe performanta industriala (sau modelul care deserveste prin functiile sale si oferta de bunastare pusa in slujba structurii economice).

Pe aceasta baza, Suedia este considerata ca institutionala, S.U.A. reziduala, iar Germania axata pe performanta industriala. Mai dificil de clasificat este Marea Britanie, Franta sau Israelul. Marea Britanie este institutionala, fara a fi in mod marcant redistributiva; Franta are atat bunastare institutionala cat si orientare catre performanta industriala; Israelul are elemente puternice atat de institutionalism cat si de model rezidual, chiar daca in ultimul timp pare a se indrepta in directia ultimului.

Aceste dificultati constituie problema principala in modelul lui Titmuss: bunastarea institutionala nu este in mod necesar progresiv distributiva; ea poate de asemenea sa fie preocupata cu protectia sociala care asista oamenii la diferite niveluri; modelul performantei industriale nu exclude posibilitatea ca principiile institutionale si reziduale sa fie aplicate in acelasi timp.

Palme a modificat viziunea lui Titmuss, divizand in 4 sisteme mentionate, folosind aceiasi termeni dar intr-un mod usor diferit. Clasificarea sa include sistemele:

a)       institutional (care presupune in acelasi timp ca nevoile de baza sunt satisfacute si ca exista un anumit grad de redistributie);

b)      rezidual (preocupat numai cu nevoile de baza);

c)       modelul cetateniei (care este preocupat de asigurarea unei securitati minime pentru toti);

d)      meritul profesional (unde beneficiile sunt legate de statutul profesional).

Pe aceasta baza, Palme clasifica sistemul de pensii in Suedia ca institutional, cel din Germania ca un exemplu pentru „meritul profesional”, iar cel din Franta, Marea Britanie si S.U.A. ca rezidual. Australia, unde pensiile sunt bazate pe un test al venitului si Danemarca care are multe asemanari cu Suedia, sunt clasificate ca exemple de „cetatenie”.

Exista cateva probleme conceptuale legate de termenii lui Palme: „meritul profesional” nu exclude principii reziduale; definitia „cetateniei” se confunda cu „plasa de siguranta” (pentru acei oameni incapabili sa si-o ofere), care este asociata unui model rezidual si cu principiul dupa care fiecare ar trebui ajutat (care este in mod comun asociat modelului rezidual).

Daca problema ar fi numai ca termenii nu se potrivesc foarte exact cazurilor, ar trebui sa devina posibila gasirea altora care sa fie mai potriviti. Problema insa nu este asa de usor de rezolvat. Orice clasificare mai generala tinde sa omita diferente semnificative; nu este convingatoare includerea Israelului, care se bazeaza mai ales pe suportul mutual oferit de miscarea sindicatelor de afaceri, in aceeasi categorie cu Franta si S.U.A care au un sistem pluralist si fragmentat pe diferite solidaritati, si in aceeasi categorie cu Marea Britanie; aceasta este consecinta categorisirii simpliste in „rezidual” si „institutional”.

Problema centrala a clasificarilor bazate pe un astfel de model, este ca ele incearca sa faca prea multe lucruri deodata. Modelul bunastarii este multidimensional.

Prima distinctie care trebuie facuta priveste tipurile de redistributie care exista in diferite tari. Unele tari acopera prin aceasta doar nevoile de baza; altele se dovedesc a fi mai generoase, ceea ce nu inseamna atat a lua de la bogati pentru a da la saraci, cat mai degraba un mijloc de a proteja standardul de viata al populatiei. S.U.A., Marea Britanie si Israelul intra in prima categorie; Franta, Germania si Suedia in cea de a doua categorie.

In al doilea rand, exista o diferenta intre tarile care ofera beneficii orientate spre munca si piata muncii si cele care ofera drepturi pe baza cetateniei. Germania si Suedia sunt in prima categorie, Marea Britanie si S.U.A. in ultima; Israelul este dificil de clasificat dar poate sa se indrepte in ambele directii, iar Franta pare a se deplasa din prima categorie in cea de-a doua.

In al treilea rand, este posibil sa se clasifice sistemele ca reprezentand fie o viziune solidarista, fie una individualista asupra bunastarii. Franta, Israelul si Suedia sunt solidariste, desi asta nu inseamna acelasi lucru in fiecare tara; ceea ce au insa in comun este bunastarea conceputa si dezvoltata ca o intreprindere colectiva. Prin contrast, S.U.A., Germania si Marea Britanie tind sa fie individualiste (sau „liberale”) punand accentul pe drepturile si responsabilitatile personale.

In al patrulea rand, exista o distinctie intre sistemele reziduale si cele institutionale. Aceasta este legata de deosebirea anterioara, deoarece ideologia liberala tinde sa implice un rol marginal al statului, dar nu acelasi; politica in Marea Britanie de multe ori subliniaza responsabilitatea individuala si gaseste mijlocul de a avea o bunastare institutionala prin accentul pus pe responsabilitatea individuala a fiecarui individ fata de bunastare. Suedia este clar institutionala, iar Franta prin extinderea „plasei de siguranta” poate fi plasata in aceeasi categorie. S.U.A. si Germania sunt reziduale. Israelul este din nou cel mai dificil de clasificat. Daca s-ar lua in considerare doar contributia statului, Israelul ar putea fi considerat ca rezidual, dar bunastarea in Israel nu poate fi interpretata exclusiv in termeni de actiune a statului; elementul solidaritatii colective prin unionism („trade unionism”) este mai aproape de modelul institutional.

Aceasta indica o a cincea directie. Furnizarea financiara de catre stat nu este in mod necesar cea mai importanta forma de furnizare a bunastarii. Principiul distinctiv al Japoniei, spre exemplu, este gradul in care ea se bazeaza pe sustinerea din partea structurii profesionale in locul statului.

Unele sisteme –Israelul, S.U.A., Franta sunt pluraliste in forma; indiferent daca respectivele sisteme sunt orientate catre bunastare sau catre piata, ele au surse financiare diferentiate. Alte state ca Germania, Suedia, Marea Britanie au incercat sa includa un sistem general valabil si atotcuprinzator fara prea mare succes.

Nu se poate vorbi despre un sistem general valabil al securitatii sociale. Nici una dintre tarile luate in analiza comparativa nu are un profil de baza similar cu al altora.

Suedia si S.U.A. sunt diferite in ceea ce priveste cele 5 dimensiuni identificate; ele pot fi alese ca doua tari cu doua modele sau tipuri ideale, dar este greu de apreciat in ce categorie pot fi incluse celelalte tari ramase in afara clasificarii.

Fiecare dintre sisteme este complex si din necesitate, caracterizarile facute fiecaruia nu sunt foarte exacte. Intentiile si practica difera de multe ori si fiecare dintre aceste tari poate fi in mod legitim prezentata intr-o lumina diferita.

In cel mai bun caz, clasificarile de acest tip ar trebui tratate cu o doza de scepticism. Dar mai sunt si alte motive fundamentale datorita carora aceasta abordare foarte larga nu poate fi precisa.

In primul rand, functiile politicii de securitate sociala sunt complexe si nu au de a face doar cu obiective simple cum este saracia, efectul este ca nici un sistem nu poate fi descris in termeni simpli.

In al doilea rand, chiar daca scopurile sistemelor sunt sau par a fi similare, ele utilizeaza metode diferite care conduc la rezultate diferite.

In al treilea rand, saracia insasi nu este o problema simpla, ci una care acopera o gama larga de aspecte diferite, astfel incat un sistem care pare sa fie cuprinzator dintr-un anumit punct de vedere poate esua intr-un altul.

Considerarea cailor prin care sistemul securitatii sociale functioneaza, cere o analiza mult mai detaliata



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2632
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site