Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


SISTEMELE, ISTORIA, TEORIA SI STUDIUL RELATIILOR INTERNATIONALE

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic




SISTEMELE, ISTORIA, TEORIA SI STUDIUL RELATIILOR INTERNATIONALE

Unul dintre obiectivele principale ale acestei lucrari este acela de a oferi o noua perceptie asupra relatiilor internationale. In ciuda faptului ca a existat o analiza extinsa a sistemului international din perspectiva curentului principal al relatiilor internationale, conceptul ramane unul profund contestat. Intr-adevar, se poate argumenta ca cele mai importante dezbateri metodologice si teoretice care au avut loc in RI pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea s-au concentrat asupra incercarilor de identificare a celui mai potrivit mod de a conceptualiza, iar apoi de a analiza sistemul international (astfel cum se arata in Capitolul II).




Aceste dezbateri ne indica, intr-adevar, motivul pentru care conceptualizarea sistemului international este atat de dificila. Insa ele nu ne arata modalitatea de a crea o relatare a sistemelor internationale dintr-o perspectiva a istoriei universale. Conceptualizarile sistemelor internationale ale RI apartinand curentului principal sunt inca „slabe” si unidimensionale, incapabile de a oferi ajutor in relatarea povestii complete, asa cum consideram ca trebuie spusa. Chiar daca restrangerea este considerata o virtute atunci cand este vorba de teoretizari, consideram ca in lipsa unei forme mai „ample” de teoretizare, un fenomen complex precum sistemul international nu poate fi inteles in mod adecvat.

In prima parte a acestui capitol se vor stabili caracteristicile cele mai importante ale disciplinei, care i-au impiedicat pe autorii de RI sa dezvolte un concept „amplu” in ceea ce priveste sistemul international. Apoi, in partea a doua se va examina istoriografia disciplinei cu scopul de a afla motivul pentru care acesti factori au fost promovati si se va sugera ca unele dintre inadevertentele conceptului de sistem international, asa cum este folosit el in curentul principal al RI pot fi atribuite, cel putin partial, americanizarii RI care a avut loc in decursul secolului al XX-lea. Scoala Engleza s-a dezvoltat pe alte coordonate, care ar putea da nastere unei conceptii mai bogate si mai istorice a sistemului international. In final, se arata modul in care abordarile istoriei universale traverseaza diviziunea dintre istorie si teorie, care a avut efectul de a limita teoretizarea RI.

1. CONCEPTIA SUBDEZVOLTATA A SISTEMULUI INTERNATIONAL

In ciuda depasirii unui secol de discutii intense privitoare la natura sistemului international, este dificil a se nega cat de subdezvoltat continua sa ramana acest concept. Chiar si relatarile mai sofisticate ale sistemului international nu reusesc sa dea raspuns celor mai elementare intrebari. Waltz (1979:91), de exemplu, vorbeste despre sistemul politic international vazut ca o interactiune a unor elemente independente, insa nu mentioneaza cantitatea necesara sau tipul acesteia. Va fi de ajuns orice fel de interactiune, sau trebuie identificata o limita (sau niste limite) caracterizate de niveluri, tipuri si frecvente de interactiune? Pe de o parte se vor afla sistemele internationale, iar pe de alta vor fi seturi de elemente care se afla intr-o usoara interactiune si care nu pot fi numite inca sisteme internationale. Neorealismul sugereaza (fara a face referire expresa la acest subiect) ca un sistem international ia nastere doar dupa ce exista deja niste niveluri destul de inalte de interactiune (strategica). In acest sens, pozitia lui Waltz este contradictorie deoarece nu este necesar si nici macar probabil ca un sistem international sa se formeze din primul moment in care elementele incep sa interactioneze.

Aceasta ratiune conduce la unele intrebari interesante. Care sunt mai exact criteriile necesare pentru a afirma existenta unui sistem international? Este necesar sau folositor a se delimita diferitele tipuri de sisteme internationale – strategice, economice, culturale – pentru a inregistra diferite tipuri de interactiune? Cat de mult putem calatori inapoi in timp si sa aplicam notiunea de sistem international? Cum se prezinta istoria sistemului international si exista oare unele modele in dezvoltarea ei? Cand putem afirma ca s-a creat un sistem international cu adevarat global? Cercetarile existente nu ofera raspunsuri evidente sau necontroversate la nici una dintre aceste intrebari si inainte de a oferi posibile rarspunsuri ar trebui sa aflam motivul acestei situatii. De ce astfel de intrebari elementare referitoare la conceptul de baza al disciplinei raman nu doar fara raspuns dar aproape chiar nerostite in RI? Exista cel putin cinci perspective care ar putea oferi o explicatie: prezenteismul, aistoricismul, Eurocentrismul, anarhofilia si statalo-centrismul.

PREZENTEISMUL

Disciplina RI s-a concentrat in principal asupra istoriei contemporane si a problemelor politice din prezent. Natura rapid schimbatoare a subiectului si nevoia tot mai mare de cunoastere a evenimentelor curente incurajeaza mai degraba o perspectiva care se axeaza pe viitor si nu una concentrata pe trecut. In consecinta, au existat destul de putini specialisti ai disciplinei cu o vasta cunoastere istorica sau care sa fi dorit sa acumuleze o astfel de cunoastere.

Ocazional, autorii fac incursiuni in trecut si in profunzime, insa acestea sunt de obicei ghidate mai mult de cautarea unor paralele specifice cu experienta moderna europeana si nu de vreun interes de a capta caracterul general al sistemului national in istorie (Holsti 1967: 2; Watson 1992; Wight 1977). Urmandu-l pe Burke (1993: p. xi), numim aceasta perspectiva prezenteism sau cronocentrism (Powelson 1994), sugerand astfel ca teoria folosirii trecutului pentru intelegerea prezentului este inversata. Drept consecinta, cele cateva epoci si locuri istorice care se aseamana cu anarhia internationala a Europei moderne au avut parte de un grad disproportionat de atentie, astfel cum este cazul Greciei Clasice, perioadei Renasterii Italiene, a epocii „statelor razboinice” Chineze timp de cateva secole din mileniul I a. Chr., respectiv, intr-o mai mica masura, a perioadei „statelor razboinice” din Asia de Sud. Deoarece aceste incercari de a evada din prezenteism impun trecutului prezentul, ele nu fac altceva decat sa readuca in discutie problema aistoricismului sistemului international.

AISTORICISMUL

Aistoricismul nu neaga faptul ca trecutul reprezinta un subiect de discutie pentru sociologi, ci mai degraba afirma ca ei ar trebui sa caute reguli generale care sa fie aplicabile atat trecutului cat si prezentului. Un astfel de obiectiv este dictat de dorinta de a emula legitatile invariabile ale stiintei naturale care controleaza timpul si spatiul. Sociologii cu predispozitii pozitiviste, nerabdatori in emularea stiintelor naturii, incearca de asemenea sa identifice reguli care sa aiba o imunitate fata de variatiile istorice.

In majoritatea domeniilor stiintei sociale au existat dezbateri persistente privitoare la meritele relative ale aistoricismului si ale istoricismului. In antropologie si arheologie a existat un dezacord puternic intre formalistii care au subscris opiniei aistoriciste, respectiv substantivisti care au subscris unui punct de vedere istoricist. Primii insista asupra faptului ca termeni precum comert sau profit sunt universali si pot fi aplicati in orice timp sau spatiu. Ceilalti considera ca astfel de concepte sunt lipsite de orice importanta atunci cand se incearca aplicarea lor in societatile tribale, acolo unde nu se poate identifica un sistem economic independent. Ei insista ca intr-un astfel de mediu practicile care definesc existenta unui sistem economic nu beneficiaza de o realitate concreta. Definirea schimbului de bunuri intr-un asemenea mediu ca fiind comert duce la o intelegere gresita a naturii tranzactiei.

Asemenea dezbateri au avut loc rar in RI, unde pana nu demult era acceptat ca „textura” politicilor internationale nu se schimba in timp, deoarece „modelele reapar, iar evenimentele se repeta la infinit” (Waltz 1979: 66). Realistii secolului al XX-lea au presupus ca balanta puterii ofera baza teoriei transistorice care explica atat comportamentul oraselor-state Grecesti, precum si relatiile dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite. In ultimul sfert al secolului al XX-lea latura aistoricista a realismului a fost supusa unor critici crescande. Se sustine ca presupunerea facila potrivit careia conflictul dintre Atena si Sparta este comparabil cu cel dintre Statele Unite si Uniunea Sovietica este bazata pe o „enorma iluzie optica” (Rosenberg 1994:90). O astfel de comparatie obliga analistul sa distorsioneze complet structurile sociale latente care formau orasele-state Grecesti. Critici similare au fost formulate incercarilor de a aplica teoria realista epocii feudale (vezi Hall si Kratcochwil 1993 asupra Fisher 1992). Asa cum se va arata in Capitolul II, aceste scrieri incep sa aiba un impact asupra incercarilor de teoretizare a sistemului international.

EUROCENTRISMUL

Eurocentrismul a deformat toate aspectele stiintelor sociale, astfel ca impactul sau asupra RI nu este unul surprinzator. La prima vedere, ar putea parea ca nu exista vreun aspect negativ in modalitatea Eurocentrica obisnuita de relatare a felului in care a fost creat sistemul international contemporan. Pare a fi in mod evident real faptul ca Europenii au creat primul sistem international global, aducand toate elementele umanitatii intr-un contact economic si strategic. Ei au ocupat apoi intregi continente, aplicandu-le un sistem de delimitari teritoriale, economii bazate pe comert, si administrare coloniala. Cele cateva zone care nu au fost reduse la statutul de colonii (Japonia, Siam, Persia, Turcia, China) au fost obligate a se adapta modelelor Europene pentru a se conserva. Dar, la fel ca si in cazul aistoricismului, povestea poate fi spusa in aceasta maniera doar atat timp cat se ignora sau se distorsioneaza marile carari ale trecutului. Mai exact, asa cum au demonstrat autori precum Hudgson (1993), relatarile Eurocentrice ignora in permanenta sistemul Afro-Eurasian care a existat cu mult inainte ca Europenii sa inceapa sa se extinda pe tot cuprinsul globului.

In loc sa cautam originile Europei, sustinem mai degraba ca aceasta istorie complexa constituie cu adevarat antecedentul sistemului international global. Intr-adevar, explorarea originilor si semnificatiilor ideii de sistem international, respectiv intelegerea evenimentelor contemporane se poate realiza doar prin intelegerea componentelor non-Europene. O astfel de intelegere necesita mai mult decat o simpla selectare a celor cateva epoci si locatii din epoca antica si clasica in care au existat pe termen scurt structuri anarhice similare celor din Europa moderna. Ea necesita o adresare a intregii game apartinand istoriei antice si clasice in termenii sistemului international, respectiv a afla tipul sistemului(elor), daca a existat vreunul, care s-au constituit inainte ca Europenii sa supuna totul sistemului lor anarhic. Doar urmand aceasta cale putem starui ca arhivele istoriei sa ne arate care sunt conditiile necesare si suficiente pentru crearea unui sistem international.

Eurocentrismul este relationat ideii de Orientalism. Potrivit lui Said (1995; Sardar et al. 1993), conceptele de cultura si identitate europeana au devenit mai puternice incepand cu secolul al XVIII-lea fiind contrastate cu Orientul. Europa era perceputa ca fiind receptiva, dinamica si progresiva pe cand Orientul era descris ca fiind interiorizat, stagnant si decadent. Marx, de exemplu, contrasta capitalismul dinamic cu modelul asiatic static de productie. Utilizand aceeasi simbolistica, energicului sistem european de state nu ii putem gasi nici un omolog in Orient. Said insista ca studentii occicentali proveniti din Orient promovau o imagine a Est-ului care ii facea pe europeni sa se perceapa ca fiind in mod inerent superiori restului lumii. Desi teza Orientalista este probabil exagerata (MacKenzie 1995), nu exista nici o indoiala ca RI au fost studiate dintr-o perspectiva Eurocentrica, existand un esec de a intelege modul in care restul non-Europenilor au perceput RI si si-au organizat lumea.

ANARHOFILIA

Cel de-al patrulea motiv pentru care intrebarile fundamentale legate de baza acestui concept in cadrul disciplinei raman nu doar fara raspuns    ci aproape nerostite este anarhofilia, care este o consecinta a perceptiilor aistorice si Eurocentrice. Aceasta presupunere normativa este cea mai puternica in cadrul neorealismului. Realistii clasici si-au exprimat adesea opiniile mixte in ceea ce priveste virtutile anarhiei, iar liberalii au vazut-o drept o cauza principala a razboiului si a dezordinii.

Adam Watson (1992, 1997) a deschis un atac asupra anarhofiliei, sustinand ca mare parte din istoria internationala a ultimilor 5000 de ani nu a fost anarhica ci s-a deplasat pe un spectru care avea anarhia pe de o parte, imperiul pe de alta, in timp ce hegemonia, suzeranitatea si dominatia se aflau intre acesti doi poli. Mai mult, el sustine ca atat anarhia cat si imperiul sunt conditii extreme, dezechilibre naturale care tind sa deplaseze regula catre partea centrala a spectrului. O eventuala indepartare de anarhofilie nu este posibila deoarece suntem obisnuiti sa conceptualizam sistemul international in termeni anarhici. Alte discipline nu sunt atat de constranse in acest sens. Istorici cum ar fi, de exemplu, Gallagher si Robinson (1953) considera potrivit sa descrie legaturile din prima parte a secolului al XIX-lea dintre Marea Britanie si America Latina in termenii unui imperiu informal. Ca o consecinta, s-ar dovedi mai usor de a relata istoria Imperiului Britanic sau chiar si al celui Sovietic daca ar fi considerate sisteme internationale regionale si nu state apartinatoare unui sistem international. Schema lui Watson indica posibilitatea ca pana si teoretizarea cea mai abstracta si de succes a disciplinei sa fi fost influentata profund si probabil fara voie de sprijinirea exagerata pe specificitatile experientei Europene universale si contemporane.



STATALO-CENTRISMUL

Desi aproape inseparabil de anarhofilie, statalo-centrismul (sau politicofilia) constituie un motiv distinct al subdezvoltarii conceptualizarii sistemului international. A existat, bineinteles, o atentie deosebita acordata dimensiunii economice, sociale si de mediu a relatiilor internationale existente in cadrul disciplinei. Insa incercarile de a conceptualiza sistemul international s-au concentrat cu precadere asupra dimensiunii politico-militare. Mai mult decat atat, politica a fost legata aproape indisolubil cu ideea de stat. Acest lucru nu era deloc surprinzator dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, o epoca in care ideea de sistem politic devenise mai mult decat un sinonim pentru aceea de stat (Easton 1953). O generatie precedenta de pluralisti atat din Marea Britanie, cat si din Statele Unite, au incercat sa renunte la ideea de stat in analiza politica (Little 1991, 1996). La inceputul secolului al XX-lea, pluralistii au inceput sa sustina ca legaturile dintre centrele financiare mondiale erau mai stranse decat acelea care existau intre orasele unui stat. (Angell, 1912: pg. viii). Statul era caracterizat de catre pluralisti drept o „fantoma metafizica”, iar in perioada interbelica au existat incercari de a analiza relatiile internationale dintr-o perspectiva pluralista, non-statala (Fox 1975; Wilde 1991). In anii 1960-70 parea posibila invierea perspectivei pluraliste, respectiv dezvoltarea unei imagini pluricentrice si pluristratificate a sistemului international (Burton 1968; Keohane si Nye 1973). Insa pluralistii putativi s-au retras extrem de repede, reindreptandu-si atentia catre stat (Keohane si Nye 1977; Keohane si Nye 1984). In ciuda faptului ca Rosenau (1990) a sustinut nevoia combinarii imaginii pluraliste cu cea realista a sistemului international, altii nu au urmat aceasta cale, iar cele mai sofisticate incercari de a conceptualiza sistemul international s-au limitat la perspectiva statalo-centrista.

ALTERNATIVA

In cadrul principalului curent din RI conceptul de sistem international a fost aproape intotdeauna prezentat in termeni unidimensionali. Evaluarea care a rezultat este in mod firesc partiala si nu exista nici o recunoastere a faptului ca ar fi nevoie de o abordare mai comprehensiva a conceptualizarii unui asemenea fenomen complex. Conceptul subdezvoltat al sistemului international a avut rolul unui adevarat pat procustian asupra disciplinei. Speram sa transcedem punctele slabe discutate in aceasta sectiune prin dezvoltarea unei abordari cu final deschis a sistemului international, fara a formula judecati pripite asupra naturii unitatilor dominante ale sistemului, fara a privilegia un sector de activitate in detrimentul altuia (ca exemplu, politica in detrimentul economiei), respectiv fara a acorda prioritate unui mod de explicare in detrimentul altuia (ca exemplu, structurii in detrimentul procesului). Pentru a realiza aceste obiective este necesar sa facem referire atat la teorie cat si la istorie. Dar mai intai, merita sa exploram pe scurt modul in care acest concept unidimensional al sistemului international a ajuns sa prevaleze in RI.

2. ISTORIOGRAFIA RELATIILOR INTERNATIONALE

In decursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, in perioada ulterioara Razboiului Rece, RI au suferit un numar semnificativ de re-evaluari de catre autori care erau deranjati de neputinta disciplinei de a prezice acest eveniment de importanta aparenta. Studiul contemporan al RI atribuia aceste slabiciuni putative dominatiei realismului din perioada ulterioara celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Putem atribui esecul de a realiza o conceptualizare adecvata a sistemului international aceleasi cauze? Se poate realiza un argument plauzibil, avand in vedere ca realismul exemplifica toate caracteristicile identificate in sectiunea precedenta. Realistii sunt preocupati sa aplice intelegerea lor „atemporala” a politicilor internationale exigentelor sistemului international contemporan. Atentia acordata competitiei interstatale, ca o caracteristica inerenta a sistemului international anarhic este garantia de calitate a realismului. Astfel, in cadrul realismului, aistoricismul pare intr-adevar sa fie legat de statalo-centrism si prezenteism. Dar realistii sunt atrasi de asemenea de anarhofilie si Eurocentrism: oamenii de stat ai secolelor XVIII si XIX erau vazuti ca fiind cei care au perfectionat politica de stat, stabilizand astfel structura anarhica a sistemului international European. Toate cele cinci caracteristici discutate in prealabil au fost atribuite fara echivoc activitatii realistilor clasici care au dominat RI dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial; de asemenea, ele sunt prezente si in lucrarile neorealistilor care au aparut in prim-plan in anii 1980.

S-a sustinut adesea ca realismul a fost introdus in RI americane de catre autorul european Hans J. Morgenthau, care s-a stabilit in Statele Unite pentru a scapa de pericolele care icolteau Europa anilor 1930. Aceste figuri intelectuale deosebite au deplasat ideea de realism in centrul scenei academice americane (Guzzini 1998). Modul realist de gandire parea foarte rational in perioada de inceput a Razboiului Rece; sau, cel putin mai rational decat abordarea idealistilor interbelici care si-au pus credinta in faptul ca dreptul international si organizatiile internationale ar fi capabile de a se ridica deasupra imperativelor de baza ale politicii de putere. Problemele legate de statalo-centrismul realist, respectiv preocuparea acestuia in ceea ce riveste puterea si conflictul au obtinut atentie pe termen scurt in anii 1970. Dar odata cu deteriorarea relatiilor dintre Statele Unite si Uniunea Sovietica la sfarsitul anilor 1970, dupa esecul a ceea ce se numea détente, neorealistii au reusit sa revina pe scena centrala, loc in care au ramas pana la sfarsitul Razboiului Rece. Neorealistii au distilat esenta gandirii realiste si au ornamenta-o cu o doza considerabila de pozitivism stiintific. Criticii au sustinut ca viziunea stiintifica nu permite observarea dezavantajelor profunde ale realismului, respectiv intarea si crestea influenta factorilor destabilizatori despre care s-a discutat in sectiunea anterioara. Cei care completau aceasta viziune au precipitat revolutia pozitivista din anii 1980. Totusi, odata cu intrarea in secolul al XXI-lea, ei au esuat sa deschida inclestarea realista asupra carmei RI si sa conduca disciplina in mod decisiv intr-o directie anti-realista.

Avand in vedere ca RI se desfasoara intr-o asfel de maniera, nu este surprinzator sa observam ca sistemul international este un concept nealimentat. Timp de mai bine de cincizeci de ani, ascensiunea sa a fost oprita de un realism importat in Statele Unite din Europa. Dar cat de precisa este, mai exact, evaluarea dezvoltarii RI? Incercarile recente de a reevalua dezvoltarea RI ca disciplina sugereaza necesitatea reorganizarii istoriografiei existente. O data ce acest lucru va fi facut, el va avea consecinte semnificative asupra modului de relatare a conceptului subdezvoltat a sistemului international. Reevaluarea incepe prin subminarea povestii traditionale care arata cum studiul RI a constituit in mare parte raspunsul britanic si american la ororile Primului Razboi Mondial si ca dorinta de a dezvolta RI ca disciplina independenta a fost, pana nu demult, o problema de lunga durata, insa in principal anglo-americana. Ideea ca RI anglo-americane s-au format din cenusa Primului Razboi Mondial, poate fi vazuta in prezent ca un mit romantic dar eronat. Radacinile RI, atat in Marea Britanie cat si in Statele Unite, sunt mult mai adanci si nu sunt atat de intrepatrunse precum sugereaza mitul. Mai mult decat atat, o data ce radacinile au fost separate si urmarite pana la originile lor separate, in Marea Britanie si Statele Unite, evaluarea rolului sistemului international in istoriografia disciplinei devine mai clara si in acelasi timp mai complexa decat viziunea conventionala.

SISTEME SI TEORIE IN RELATIILE INTERNATIONALE AMERICANE

Cel mai fascinant element din istoriografia revizionista a Statelor Unite este recunoasterea faptului ca dezbaterile cruciale care au avut loc in cadrul disciplinei pe parcursul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea isi au de fapt originea in secolul trecut. Schmidt (1998) demonstreaza ca bazele timpurii ale RI din Statele Unite au fost asezate cu mult inainte de Primul Razboi Mondial de catre oamenii politici si de stiinta in procesul dezvoltarii unei teorii a statului. Ei sustineau ca statul necesita suveranitate, independenta, egalitate si in consecinta statele opereaza intr-o arena anarhica, care contine entitati constituite in mod similar. Politica de stat si cea internationala erau considerate ca fiind laturi opuse ale aceleasi monede. Desi obiectivul principal era determinarea scopului si domeniului Stiintei Politice, s-a creat totusi un spatiu deschis analizei relatiilor internationale. Schmidt insista ca in Statele Unite RI au fost privite inca de la inceput ca un sub-domeniu al Stiintei Politice.

La sfarsitul secolului al XIX-lea exista deja o dezbatere activa in cadrul Stiintei Politice in ceea ce priveste natura statului si a relatiilor internationale - din cauza legaturii teoretice dintre politica interna si cea externa. Aparatorii teoriei juristice a statului, derivati din pozitia adoptata de juristul englez John Austin, au insistat asupra faptului ca suveranitatea insemna ca statele opereaza in cadrul unei stari naturale Hobbes-iene care este: „atomistica”, „non-civica” si „individualistica” (Willoughby, citat in Schmidt 1998:90). Ideea de anarhie internationala ca stare naturala Hobbes-iana era puternic sustinuta in cadrul Stiintelor Politice Americane la sfarsitul secolului al XIX-lea. Insa teoriei juristice a starii care a generat aceasta imagine i se opuneau, printre altii, pragmatisti precum John Dewey si pluralisti cum ar fi Harold Lasky. Conform lui Lasky, doctrina juristica a suveranitatii statale era o fictiune periculoasa deoarece o serie de elemente aveau personalitate comuna si era un mit a se presupune ca statul ar avea un drept inerent de a subordona aceste entitati unite. Criticii teoriei juristice au indicat si catre nasterea, in secolul al XIX-lea, a uniunilor publice internationale, cum ar fi Uniunea Postala Internationala, fapt care arata ca statele deveneau tot mai interdependente. Astfel de evolutii au incurajat opinia conform careia era mai adecvat a defini sistemul international anarhic ca o „societate de natiuni” si nu ca o „stare naturala”. In perioada interbelica, nu neaparat ca disciplina a alunecat intr-o faza utopica, ci mai degraba imaginea sistemului international ca o stare naturala Hobbes-iana a fost supusa unui atac tot mai puternic. Imaginea era perceputa ca fiind anacronica, fiind bazata pe conceptia depasita a lui Austin in ceea ce priveste suveranitatea, conceptie care nu a luat in considerare natura schimbatoare a sistemului international.

Potrivit istoriografiei revizioniste, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si inceputul Razboiului Rece, viziunea Hobbes-iana indelungata asupra sistemului international a fost reconfirmata. In suportul acestei pozitii au fost cooptati autori Europeni, precum Morgenthau, insa in decursul acestui proces ideile lor au fost puternic distorsionate. Schmidt (1998: 224) observa ca Morgenthau a „respins puternic” imaginea sistemului international vazut ca o „stare naturala” Hobbes-iana. Desi o asemenea evaluare simplifica in mod exagerat pozitia lui Morgenthau, asa cum vom arata in Capitolul 2, imaginea realismului vazut in termeni Hobbes-ieni este mai degraba obscura decat luminata.

Recunoasterea faptului ca RI Americane reprezinta un sub-domeniu indelungat al Stiintei Politice are unele consecinte importante. Una dintre acestea este ca ne ajuta in explicarea nivelului ridicat de nesiguranta care exista in ceea ce priveste statutul RI ca disciplina academica in Statele Unite. Intr-o cercetare majora de la jumatatea secolului al XX-lea (Manning 1954), Harold Sprout, o figura importanta in ceea ce priveste dezvoltarea acestui subiect, a fost sceptic in ceea ce priveste „virtutea sa inerent pedagogica”. Douazeci de ani mai tarziu, William Fox (1979:29) putea inca identifica un simt al „inferioritatii” in ceea ce priveste autorii de RI in comparatie cu cei care studiau alte stiinte sociale. Pana la sfarsitul secolului s-a continuat sa se faca referinta atat in interiorul cat si in exteriorul disciplinei, la „slabiciunea” si „trivialitatea” teoretizarii RI (Ryan 1998, Walker 1988). La prima vedere, astfel de probleme sunt surprinzatoare. Pana la urma, in timpul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea subiectul a devenit independent. Isi dezvoltase o arie larga de manuale bine-primite, respectiv si-a format propriile asociatii profesionale. Revistele dedicate acestei discipline de studiu si-au crescut treptat tirajele. Totusi, la inceputul acestui secol, chiar daca studiul relatiilor internationale este predat si cercetat intr-un numar tot mai mare de tari, disciplinei RI Americane pare sa ii lipseasca statutul acordat Economiei, Antropologiei, Sociologiei sau Stiintelor Politice.



Statutul de sub-domeniu al RI este de asemenea responsabil si pentru anomalia rolului ideii de sistem international in RI Americane. Termenul a inceput sa fie folosit dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cand ideea de „sistem” era privita in Stiintele Politice ca avand un rol important in definirea limitelor disciplinare a tuturor stiintelor sociale. David Easton, de pilda, insista ca este esential sa se localizeze Stiinta Politica pe „ harta generala a stiintelor sociale” si ca „ideea de sistem politic s-a dovedit, intr-adevar, a fi un punct de inceput potrivit si inevitabil (1953: 96). Alte stiinte sociale cum ar fi Economia, Sociologia si Antropologia au fost demarcate intr-o maniera similara. Este interesant de observat ca desi Easton a recunoscut ca sistemul politic este un subsistem al sistemului social,    el nu a sugerat ca sistemul social ar fi la randul sau un subsistem al unui sistem international mai expansiv. O asemenea conceptie nu era compatibila cu ideea incetatenita a RI ca fiind un sub-domeniu al Stiintelor Politice. Mai mult decat orice legatura cu realismul, aceasta legatura institutionala este cea care a facut ca anarhofilia si statalo-centrismul sa ramana trasaturi caracteristice ale RI Americane.

Totusi, gandirea sistemica nu era asociata numai cu stabilirea de limite disciplinare, ci era legata de transformarea „comportamentala” si „pozitivista” care trebuia sa asigure faptul ca rigoarea si tehinca metodologica a stiintelor naturale sa prevaleze asupra celor sociale. O parte a acestui proces a constituit-o teoria sistemului general. Lucrarea lui David Easton in ceea ce priveste sistemul politic a fost intruchiparea acestei orientari „stiintifice”. Easton a dorit sa utilizeze ideea de sistem pentru a identifica relatiile recurente care deschid calea catre formularea unei teorii despre modul de functionare a sistemului politic „din lumea reala”. Accentul pus pe gandirea sistemica in RI Americane in timpul celei de-a doua jumatati a secolului al XX-lea este asociat si cu dorinta de a dezvolta disciplina intr-o maniera stiintifica. Teoreticienii care erau cel mai mult asociati cu scopul transformarii RI intr-o stiinta, cum ar fi Kaplan (1957), Singer (1961) si Waltz (1979), se concentrau cu totii pe ideea de sistem international si identificau existenta sistemelor prin referinta la modele comportamentale recurente. Dorinta de a dezvolta RI ca disciplina stiintifica a incurajat fara nici o indoiala o abordare aistorica a analizei.

Promovarea unei intelegeri teoretice si stiintifice a relatiilor internationale era de asemenea asociata incerarii de a se rupe de Istorie. Behavioristii considerau ca istoricii prezinta trecutul drept o serie inedita de evenimente. Rezulta de aici ca relatarile lor narative privitoare la trecut nu pot fi folosite in mod util pentru a dezvolta o intelegere teoretica si stiintifica a relatiilor internationale (McClelland 1958, Morgenthau 1970:67). Astfel de teoreticieni nu pun la indoiala nevoia de a examina dovezile istorice, dai insista ca o asemenea examinare nu poate fi facuta din perspectiva istoricului. In schimb, specialistii in RI trebuie sa reexamineze dovezile istorice aflate in stare bruta folosind instrumentele stiintei sociale. Aceasta dihotomie reflecta opinia potrivit careia pe cand autorii de stiinte sociale dezvolta explicatii teoretice printr-o distilare continua a faptelor cunoscute, istoricii se bazeaza pe permanenta acumulare de evenimente pentru a explica producerea unor evenimente inedite (Hexter 1971). Aceasta metoda a fost cateodata injosita prin sugestia ca istoria nu este altceva decat studiul unei succesiuni de lucruri blestemate. Se sustine ca istoricii evita teoria, fiind interesati doar de identificare si descrierea unui anumit lant de evenimente. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, prevalenta acestei viziuni in cadrul stiintelor sociale l-a indemnat pe Meehan (1968:109) sa identifice nasterea „unei generatii de autori de stiinte sociale cu putina cunostinte si chiar mai putin interes in istorie”. In RI, McClelland (1958), un binecunoscut teoretician al RI, a sustinut o separare de ceea ce el numea „mana moarta” a istoricului care nu permitea dezvoltarea disciplinei. Catre sfarsitul secolului al XX-lea, desi importanta intelegerii istorice incepea sa fie vazuta cu mai mare apreciere in cadrul stiintelor sociale, Richardson (1988:316) observa inca „separatia artificiala intre disciplinele numite istorie internationala, respectiv relatii internationale”. Aistoricismul si prezenteismul au continuat sa fie trasaturi definitorii ale RI Americane.

Nu prea exista indoieli referitoare la faptul ca RI Americane ca disciplina independenta au fost sprijinte de inceputul Razboiului Rece si de transformarea Statelor Unite intr-o superputere. Hoffman (1977) sustine ca in aceste circumstante RI au aparut ca fiind „Stiintele Sociale Americane”. A inceput sa fie sprijinita o diviziune informala a muncii, Stiintele Politice examinand ceea ce se intampla in cadrul statului pe cand RI ceea ce se intampla    in afara lui (Easton 1981). Aceasta diviziune a intarit imaginea interna/externa a statului pe care pragmatismul si pluralismul incepusera sa o critice incepand cu prima jumatate a secolului. Ideile lor se pierdusera in Stiintele Politice Americane iar acest lucru se intampla cu aproape un sfert de secol inainte ca RI Americane sa faca referire la legaturile transnationale complexe formate intre actorii locali care operau in diverse state. Aceste legaturi stabileau o conceptie mult mai adanca a sistemului international, una care se extindea pana la structura politica ierarhizata a statului. Ele au traversat granitele interstatale si au pus sub semnul intrebarii ideea ca sistemul international ar avea in mod esential un caracter politic. Daca premisa fundamentala a teoriei sistemelor generale ar fi acceptata, ca toate lucrurile sunt legate intre ele, atunci nu este dificil a se ajunge la punctul in care sistemul international poate fi vazut, in principiu, drept ceva care cuprinde tot ceea ce se intampla in lume. Ideea incepe sa cuprinda orice respiratie si adancime a activitatii omenesti, facand ca RI sa devina studiul umanitatii ca intreg.

Metaforele schimbatoare folosite pentru a defini sistemul international in aceasta perioada surprind in mod elegant aceasta transformare. Timp de douazeci de ani dupa sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, teoreticienii RI erau multumiti a privi constructia internationala a statelor ca pe niste bile de biliard care se lovesc unele de altele (Wolfer 1962:19). Aceasta metafora este asociata abordarii realiste. Pe la jumatatea anilor 1960, s-a avansat o idee foarte diferita a sistemului international, definind relatiile internationale ca fiind niste panze de paianjen care erau intinse in mod constant de-a lungul globului pe multe niveluri diferite (Burton 1968, 1972). Aceasta metafora sustinea o abordare pluralista. In ultimile trei decenii ale secolului al XX-lea a existat o dezbatere continua intre realisti, care insistau ca statul continua sa reprezinte actorul dominant intr-un sistem international conceptualizat in termeni esentialmente politici, si pluralisti care sustineau ca legaturile transnationale economice, sociale si politice aflate in dezvoltare, eliminau semnificatia statului si transformau natura sistemului international.

Avand in vedere ca pluralistii doreau ca ideea de sistem international sa cuprinda cat mai multe arii de activitate, exista pericolul serios ca acest concept sa sufere o implozie. Desigur, obiectivul original de a localiza sistemul international in centrul tendintei de a crea RI ca o disciplina coerenta si independenta in cadrul stiintelor sociale era subminat, chiar daca in acelasi timp se crea posibilitatea (care pana in prezent nu a inregistrat nici un succes) pentru ca RI sa devina un fel de meta-disciplina, colonizand mare parte din celelalte discipline. Pastrand o perspectiva statalo-centrica asupra sistemului international a ajutat la conservarea ideii de RI ca disciplina independenta. Adoptarea unei abordari pluraliste asupra sistemului international nu doar ca a subminat coerenta RI, dar de asemenea a incurajat fractionarea limitelor celorlalte discipline. Toate stiintele sociale au indraznit sa isi pastreze independenta presupunand ca sistemele cu care lucreaza sunt in mod efectiv inchise.

Daca aceasta evaluare este corecta, atunci ar fi prea simplu sa sugeram ca putem da vina pe dominanta respingatoare a realismului in RI Americane pentru a justifica conceptualizarea subdezvoltata a sistemului international. Realismului i s-au contrapus numeroase forme de pluralism care aveau potentialul de a oferi o perspectiva mult mai bogata. Problema poate fi clarificata in continuare prin analizarea rolului gandirii sistemice in scoala Engleza.

SISTEME, ISTORIE SI SCOALA ENGLEZA

Istoriografia lui Schmidt privind RI Americane nu beneficiaza de un omolog Britanic. Insa exista un interes sporit in istoriografia Scolii Engleze (Dune 1998). Scoala, fondata la sfarsitul anilor 1950 era constituita din istorici, teoreticieni si practicieni ai RI, iar aceasta combinatie a ajutat fara indoiala la formarea unei abordari distincte asupra relatiilor internationale. Gandirea in termeni de sistem era foarte importanta pentru scoala Engleza, insa abordarea era mult diferita fata de cea adoptata in RI Americane. In primul caz, ar putea parea ca diferenta este doar una terminologica, scoala Engleza facand referire la „sistemul statelor” in loc de a folosi ideea mai familiara si mai recenta de sistem international. Pe de alta parte, in Statele Unite „sistemul statelor” nu poate fi fi folosit fara a se suprapune in mod confuz cu discutiile din politica americana interna. Am devenit atat de obisnuiti sa ne gandim la sistemul international ca un sistem statal, incat expresia „sistem de state” poarta o conotatie arhaica. Dar tocmai aceasta rezonanta care indeamna spre trecut a atras scoala Engleza catre folosirea acestui concept. Termenul poate fi urmarit inca de la starsitul secolului al XVII-lea, cand juristul German Pufendorf a definit „sistemul statelor” ca fiind „cateva state care sunt atat de strans legate incat formeaza un tot unitar, insa membri pastrandu-si suveranitatea” (citat in Wight 1977:21). Scoala Engleza a fost atrasa de acest termen deoarece el era folosit in diplomatia Europeana. Pentru ca un sistem al statelor sa existe, oamenii de stat trebuie sa ii recunoasca existenta. Membrii scolii Engleze au fost de asemenea impresionati de utilizarea pe care scoala de istorici de la Göttingen i-a dat-o conceptului la inceputul secolului al XIX-lea. Unele dintre ideile principale dezvoltate de catre scoala Engleza sunt prevestite, de pilda, in manualul istoric realizat de catre Heeren (1857), ulterior Razboaielor Napoleoniene.

Heeren a recunoscut ca in trecut au existat diferite sisteme de state, dar a insistat ca sistemul European de state era cel mai sofisticat. Desi a recunoscut ca o forma primitiva de balanta a puterii a existat si in sistemul oraselor-state Grecesti si Italiene, el a accentuat faptul ca nici unul dintre aceste sisteme de state timpurii nu a ajuns la maturitatea sistemului European de state. Scoala Engleza a adoptat exact acelasi tip de argument, sugerand ca, complexitatea oricarui tip de sistem de state era determinata de complexitatea ideilor si insitutiilor dezvoltate de catre statele aflate in sistem. Ei au sustinut ca balanta puterii, diplomatia, dreptul international si suveranitatea erau idei care au inflorit in exclusivitate in sistemul European de state.

Contrastand cu acel curent principal al RI Americane, scoala Engleza nu era constransa de ideea ca studiul istoriei si dezvoltarea teoriei ar fi incompatibile. Ei au recunoscut ca multi istorici, observa intr-adevar niste modele istorice si presupun ca ar fi posibil a se intelege aparitia acestora. Butterfield, in special, era constient ca istoricii sunt inclinati sa presupuna ca exista cateva modele istorice complexe. El isi facea probleme indeosebi in ceea ce priveste asa numita Whig Interpretation prin care se intelege tendinta istoricilor de a interpreta trecutul in termenii prezentului. Teza „sfarsitului istoriei” a lui Fukuyama (1992, 1998) poate fi privita in acest fel. Pe de alta parte, Butterfield (1949:10) considera ca istoricul trebuie sa dezvaluie diferentele dintre trecut si prezent. Scoala Engleza a evitat aistoricismul si a presupus ca exista diferente semnificative in modelele comportamentale care s-au dezvoltat in diferitele sisteme de state. Ei doreau sa poata demonstra, de pilda, ca, comportamentul din orasele-state Grecesti si cele Italiene era diferit de comportamentul sistemului European de state deoarece Grecii si Italienii nu au reusit sa dezvolte ideea balantei de putere (Wight 1977, Butterfield 1966). Pentru membri scolii Engleze intelegerea sistemelor internationale poate fi avansata in modul cel mai efectiv pe baza metodei istorice si comparative.

Totusi, nu atat accentul pus pe istorie, ci mai mult viziunea asupra teoriei este cea care diferentiaza scoala Engleza de RI Americane in ceea ce priveste abordarea sistemelor. Scoala Engleza a presupus ca pentru intelegerea modelelor comportamentale care iau nastere intr-un sistem este necesara intelegerea ideilor culturale ce determina actiunile statelor care opereaza in acel sistem. Pe de alta parte, in RI Americane exista o credinta incetatenita intre ganditorii sistemului, conform careia pentru a intelege comportamentul sistemelor internationale este necesar sa depasim intelegerea actorilor internationali. Singer considera ca autorii de stiinte sociale pot identifica modele sistemice de care actorii internationali nu sunt constienti. In aceeasi ordine de idei, Waltz insista ca o balanta a puterii ia nastere ca o consecinta neintentionata a actiunii statelor, iar un asemenea model se va forma pe o scena anarhica, fie ca statele sunt constiente sau nu de acest lucru. Vom examina acest punct de vedere mai pe larg in Capitolul 2. Insa merita observat aici, ca Bull, in special, era sensibil la consecintele pe care le poate avea accentul exagerat pus pe argumentul istoric. El a sugerat ca „nu suntem suficient de flexibili in ceea ce priveste intelesul adevarat al cuvantului „sistem”. Morton Kaplan considera sistemul international ca pe „un sistem de actiune”. Se poate lua orice zona si observa modelul de relatii dintre statele din acea zona. Se va forma un fel de „sistem”. Nu exista nici o necesitate de a impune constiinta de sistem intre statele implicate” (Dunne 1998:125). Ceea ce este si mai interesant in aceasta evaluare este ca scoala Engleza era constienta de pozitia Americana divergenta si, asa cum vom vedea in capitolul urmator, a indraznit sa o ia in considerare.



Scoala Engleza evita Eurocentrismul, aistoricismul, prezenteismul si, in lucrarea mai recenta a lui Watson (1992) despre care s-a vorbit anterior, anarhofilia si statalo-centrismul. In consecinta, nu este surprinzator faptul ca in prezentarea noastra le vom accentua intr-un mod deosebit. Insa chiar daca scoala Engleza indica o cale anume, nu s-a reusit organizarea acestor idei eclectice intr-o modalitate sistematica. Mai mult decat atat, chiar daca abordarea lor sistemica produce o conceptie mai complexa asupra sistemului international decat orice element din curentul principal al RI Americane, nu este totusi destul de complexa pentru a arata modalitatea in care sistemul international a evoluat in istoria mondiala. Lucrarile istoricilor universali arunca o raza de lumina asupra istoriei sistemului international, dar avand in vedere ca ei nu au utilizat conceptul relatarile lor sunt in cel mai fericit caz partiale si deductive.

3. ISTORIA MONDIALA

Ideea conform careia istoricii nu fac altceva decat sa lege niste evenimente inedite intr-un fir logic subestimeaza complexitatea modului in care functioneaza relatarea. De asemenea, ea nu reuseste sa constate diversitatea de abordari care pot fi observate intre diferiti istorici. Acestea variaza, in primul rand, in ceea ce priveste dimensiunea temporala la care fac referire, iar in acest sens ei se pot imparti in „detaliisti” si „generalisti” (Hexter 1979). „Detaliisti” sunt interesati in dezvoltarea unor imagini cat mai detaliate ale unor segmente temporale tot mai restranse, pe cand „generalistii” doresc sa ofere prezentarea unor segmente cai mai largi. La capatul extrem al acestui spectru se afla istoricii mondiali care doresc sa creeze o prezentare a intregii lumi de la inceputul timpurilor si pana in prezent. Asa cum vom vedea in Capitolul 3, unii istorici sunt foarte sceptici in ceea ce priveste o astfel de abordare. Dar McNeill (1986:71) confirma ca „Istoria modiala a fost considerata in mod automat ca fiind singura baza rationala pentru intelegerea trecutului”. De exemplu, Rashid al-din Tabib, un istoric de curte din Tabriz, a realizat o istorie mondiala la inceputul secolului al XIV-lea care cuprindea intreaga Eurasie (Rice 1976).

In general, istoricii mondiali presupun ca ei nu procedeaza diferit de orice alt tip de istoric. Dar probabil cea mai cunoscuta abordare „generalista”, scoala analelor Franceze, asociata indeaproape lucrarilor lui Braudel, a argumentat in cunostinta de cauza ca istoria nu se ocupa doar cu evenimente de suprafata, care sunt obiectul unor schimbari rapide de-a lungul timpului, ci trebuie sa ia in considerare si procesele care trebuie observate pe o perioada mai lunga de timp, si structurile care devin vizibile doar pe parcursul a ceea cei ei numesc long durée. Idei similare pot fi gasite in lucrarile lui McNeill, Toynbee si altii, care au relatat istoria mondiala ca pe o istorie a civilizatiilor. Ideile scolii Franceze au avut un impact foarte puternic. Desigur, nu mai reprezinta o controversa faptul ca diviziunea dintre istorie si stiinta sociala a devenit „tot mai ciudata, nascocita si lipsita de necesitate” (Abrams 1982:1).

Dar in acest curent de istorici mondiali putem gasi si o incercare timida de a se distanta de lucrarile acelor autori de stiinte sociale care au incercat sa distruga bariera dintre Stiintele Sociale si Istorie. Fernandez Arnesto (1996:7), care a oferit o relatare a ultimilor mii de ani, insista asupra faptului ca lucrarea sa este o opera de arta creativa care examineaza activitatea cavalerilor si a taranilor, insa nu feudalismul; a comerciantilor si a finantatorilor, dar nu capitalismul. Feudalismul si capitalismul sunt, desigur, concepte teoretice care constituie granele pentru moara Stiintelor Sociale. Ar putea parea astfel ca decalajul dintre Istorie si Stiintele Sociale este mai mare decat a fost vreodata.

Vom examina opera istoricilor mondiali in Capitolul 3 deoarece o parte din ea a prevazut sau a influentat in mod direct cadrul pe care incercam sa il redam. Dar inainte de a incheia acest capitol, trebuie sa atragem atentia catre opera sociologului Immanuel Wallerstein, care a anticipat unele dintre miscarile pe care dorim sa le conturam. In anii 1970, Wallerstein a inceput sa accentueze faptul ca cea mai mare slabiciune a Stiintelor Sociale era faptul ca toate acestea operau pe baza unor sisteme inchise. El s-a opus granitelor disciplinare care separau Stiintele Politice, Economia si Sociologia, celei care diviza Istoria si Stiintele Sociale si limitei impenetrabile care izola sistemul politic, economic si social de restul lumii. El a accentuat nevoia utilizarii ideii de „sistem mondial”, ca unitate analitica fundamentala care ar putea distruge toate aceste bariere. Ceea ce ni se pare surprinzator este faptul ca desi RI ar fi trebuit sa confirme pozitia lui Wallerstein, totusi disciplina nu a reusit acest lucru. Intr-adevar, Wallerstein nici macar nu a mentionat RI. Mai grav pentru RI, este faptul ca influenta lui Wallerstein a devenit rapid una patrunzatoare. In mai putin de doua decenii teoreticienii Stiintelor Sociale, incluzandu-i pe cei ai RI, au devenit foarte familiari cu ideile lui si cu numeroasele critici care i-au fost adresate. La fel de important este faptul ca acele concepte care sunt asociate sistemelor mondiale sunt imprumutate frecvent din aceasta disciplina. Nu exista nici o familiaritate mai puternica cu vreunul dintre teoreticienii RI a sistemului international. Conceptul pur si simplu nu a reusit sa aiba o rezonanta care sa depaseasca ceea ce s-au dovedit a fi tocmai granitele circumscrise care cuprindeau relatiile internationale. Este dificil sa evitam concluzia potrivit careia in ciuda eforturilor puternice, disciplina nu a reusit sa isi asigure o pozitie sigura in pantheonul stiintelor sociale. In loc sa integreze celelalte stiinte sociale, ea se afla in pericolul de a fi depasita sau chiar reabsorbita de catre acestea.

4. DE CE AR TREBUI    PREFERATA ETICHETA „SISTEME INTERNATIONALE”?

Termenul „international” a fost folosit pentru prima data de catre Jeremy Bentham la sfarsitul secolului al XVIII-lea pentru a face diferenta intre dreptul intern si cel international. Inainte de Bentham dreptul international a fost denumit de catre Englezi ca „dreptul natiunilor”. El a considerat ca aceasta expresie nu este adecvata deoarece nu reusea sa redea faptul ca acest tip de drept reglementa relatiile dintre si nu cele din cadrul natiunilor, desi el considera ca notiunile de natiune si stat sunt sinonime (Suganami 1978). Termenul introdus de Bentham s-a dovedit a fi flexibil. Insa in prezent el nu face referire doar la relatiile dintre state, ci se aplica oricarui tip de relatii care depasesc granitele statale, fie ca este vorba de un meci de fotbal „international”, migratia „internationala” a indivizilor, sau problema „internationala” a consumului de droguri. Avand in vedere potentialul sau anacronic ar putea parea potrivnic sa retinem termenul de „sistem international” insa exista o varietate de motive care ne indeamna sa facem acest lucru. Intr-un fel, termenul „interstatal” sau vechea expresie „sistem de state” ar parea sa descrie mai potrivit ceea ce intr-adevar se intampla in RI. Sau de ce sa nu folosim termenul mai cuprinzator de „sistem mondial”? Exista mai multe motive pentru care preferam sa ramanem la expresia „sistem international”.

In primul rand, cele doua expresii rivale celei de „international”, sunt „mondial” si „global”, ambele concentrandu-se mai degraba pe elementul geografic decat pe natura relatiilor implicate. Desi sistemul international are in prezent o dimensiune globala, aceasta este o caracteristica acumulata recent. Dorim sa problematizam momentul in care sistemul international a ajuns sa aiba o dimensiune globala.

In al doilea rand, dorim sa aprobam ambiguitatea inerenta, in prezent, a termenului „international”. Acest lucru are atat urmari politice cat si sociologice. Astfel, poate sa cuprinda atat relatiile interstatale cat si transnationale. Deoarece dorim sa lasam deschisa problema unitatilor care sunt adecvate pentru a analiza sistemele internationale, aceasta ambiguitate poate constitui un avantaj. „Sistemul de state” a scolii Engleze era centrata mult prea explicit pe ideea de stat.

In al treilea rand, expresia „sistem mondial” este in prezent asociata cu Wallerstein si adeptii sai (vezi Capitolul 3), iar noi nu dorim sa fim confundati cu acea scoala.

In al patrulea rand, unul dintre obiectivele acestei lucrari este acela de a reafirma autonomia RI ca domeniu de studiu distinct. Consideram ca ideea unui sistem international este cruciala pentru acest proiect. Exista o dezbatere lunga si complexa in ceea ce priveste statutul RI ca ramura stiintifica. Dintr-o perspectiva, relatiile internationale sunt formate doar din ceea ce Wight a numit „fasii dezordonate” ale politicii interne. Pana la un anumit punct singurul lucru care este implicat este mandria specialistilor de RI care doresc sa se asigure de faptul ca opereaza intr-o ramura stiintifica recunoscuta. Dar daca studiul relatiilor internationale este limitat la cateva discipline recunoscute, politologii absorband sectorul politic, iar economistii luand in stapanire sectorul economic, intelegerea noastra asupra relatiilor internationale va deveni foarte fragmentata. In aceste circumstante, relatiilor internationale li s-ar acorda mult prea des un statut periferic in cadrul altor discipline, iar subiectul si-ar pierde nu doar coerenta ci si prioritatea. Astfel, ideea de sistem international este necesara pentru a consolida studiul relatiilor internationale, ca domeniu independent. Acest lucru necesita un fundament mai puternic pe care sa se cladeasca o intelegere a sistemului international care exista in prezent, iar unul dintre obiectivele noastre este de a crea acest fundament.

Un al cincilea motiv, anticipand discutiile din Capitolul 3, este acela ca ideea de sistem international ne permite sa realizam legaturi interdisciplinare intre opera istoricilor mondiali si teoriile stiintelor sociale ale RI. Fara asemenea legaturi nu se pot construi fundamentele unei discipline. Mai multe despre acest subiect puteti gasi mai sus, in sectiunea 3, respectiv mai jos in Capitolul 3.

5. CONCLUZII

Opinia noastra este aceea ca relatiile internationale reprezinta un subiect atat de vast si complex incat cel mai bun mod de abordare este cel al unei perspective sistemice sau generale, decat una bazata pe evenimente sau particularista. O perspectiva sistemica presupune ca dintre multitudinea de evenimente care constituie relatiile internationale este posibil sa extragem modele si regularitati care releva existenta sistemelor internationale. In consecinta, pentru a intelege relatiile internationale este nevoie sa incepem prin a privi sistemele ca intreg, in loc sa examinam partile lor componente. Din acest motiv, ne incepem cercetarea din urmatoarele patru capitole cu un set de teorii generaliste, urmand sa le introducem in relatarea istorica din Partile II-V.

Esecul istoriei si teoriei de a-si uni fortele a condus la o intelegere deficitara a relatiilor internationale. Consideram ca ideea de sistem international poate oferi cea mai adecvata locatie de intalnire pentru istorie si teorie. Realizand un cadru mai extins al sistemului international, speram sa facilitam sarcina de a uni operele istoricilor cu cele ale teoreticienilor. Iar prin sporirea intelegerii teoretice si istorice a sistemului international speram sa ne extindem cunostintele generale asupra relatiilor internationale. Consideram deci aceasta carte drept un mariaj intre long durée si o abordare sistemica a RI. Scopul nostru este acela de a schimba fundamental modul in care disciplina RI este definita si inteleasa, nu doar de catre proprii practicanti, dar si de catre cei interesati in latura macro a stiintelor sociale, respectiv de catre istoricii mondiali.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1923
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site