Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


CONTEXTE SI POLITICI ALE DEZVOLTARII

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
OPTIUNEA PENTRU DEZVOLTARE
Perspectiva dependentei de resurse - PDR
DESPRE NOI INSINE: TEORII SI CONVERGENTE IN DEZVOLTAREA ROMANIEI
CONTEXTE SI POLITICI ALE DEZVOLTARII
EI SI NOI: O SCURTA ISTORIE A TEORIILOR DEZVOLTARII
Analiza de retea si teoria schimbului
ORDINEA INTERNATIONALA
Conceptul de „boundary spanner”/”gatekeeper”
Sursele structurale intraorganizationale generatoare de putere
TEORII ALE RELATIILOR INTERNATIONALE

CONTEXTE sI politici Ale dezvoltArii

Cand spunem ca Romania este o tara in curs de dezvoltare care se confrunta cu tranzitia de la “socialismul real” la capitalism, nimeni nu mai pare sa fie surprins. Limbajul cotidian a asimilat deja aceasta formula tipica pentru politicile si lucrarile de specialitate si o aplica aproape cu stereotipie.




Totusi, termenii subliniati sunt departe de orice inocenta interpretativa. Semnificatii politice, ideologice si, desigur, economice foarte importante li se asociaza. Dezvoltarea este finalitatea transformarilor sociale, iar tranzitia este asteptata sa genereze schimbari menite sa conduca la anumite performante economice si sociale. Tranzitia este asteptata sa aiba o durata relativ scurta si sa fie centrata pe transformarile institutionale care asigura instituirea democratiei pluraliste (liberale) si a economiei de piata. Dezvoltarea dintr-o “tara in curs de dezvoltare” se bazeaza oricum pe niveluri scazute ale indicatorilor economici si sociali, mai ales cand sunt comparati cu cei din tarile mediu si inalt dezvoltate. Experientele dezvoltarilor eficiente sunt sintetizate in modele de dezvoltare a caror realizare este de asteptat sa urmeze traiectorii specifice, inclusiv perioade de tranzitie, in conditii de asistenta tehnica oferita de alte tari si organizatii internationale.

Asadar, asemenea semnificatii au fost sau sunt incluse in modele teoretice si in programe nationale de dezvoltare sau in programe internationale de asistenta tehnica a dezvoltarii. Acesta este si cazul Romaniei de azi care se confrunta cu dubla speranta a iesirii din starea de subdezvoltare relativa (in context european) si a constructiei institutionale specifice democratiei si economiei liberale. Cum poate fi implinita o astfel de speranta? Teoretic, dar si practic, cea mai la indemana ipoteza este una de tip determinist: institutionalizarea democratiei pluraliste ar asigura cadrul politic al economiei de piata, fiind apoi menite ca impreuna sa genereze conditiile iesirii din starea de subdezvoltare economica relativa. O astfel de succesiune poate fi si rasturnata fara a agresa presupozitiile unei logici teoretice sau practice: numai odata cu iesirea din starea de subdezvoltare, in conditii de functionare optima a institutiilor economiei de piata, ar fi asigurate temeiurile dezvoltarii politice a democratiei pluraliste. Pentru care varianta sa optam? Sau optiunile au fost deja facute, ramanand doar sa le concretizam? In continuare, vom explora raspunsurile la astfel de intrebari din perspectiva teoriei si politicilor dezvoltarii, formuland mai tarziu si premisele unei noi abordari.

Linearitate sau simultaneitate

Ambele ipoteze invocate mai sus utilizeaza aceiasi termeni ordonati in succesiuni deterministe. Schimbarea directiei determinarii nu-i deloc hazardata, atata vreme cat destule demonstratii teoretice si exemple practice pot fi invocate pentru a sustine o varianta sau alta . Numai ca, in locul unor astfel de succesiuni lineare, pe care le consideram simplificatoare istoric si contextual (teoretic), pare mult mai realista considerarea simultaneitatii transformarilor care se cheama unele pe altele si se sprijina reciproc prin institutiile vizate si prin eficacitatea lor. Dar ce implicatii ar avea o astfel de optiune? Pentru ilustrare, sa pornim de la un exemplu.

In 1999 Guvernul Romaniei, la indemnul organizatiilor financiare internationale si mai ales al Uniunii Europene, a elaborat Strategia nationala de dezvoltare economica a Romaniei pe termen mediu, al carei obiectiv fundamental este “crearea unei economii de piata functionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, institutiile si politicile Uniunii Europene”. Sa retinem ca este vorba de o strategie limitata la dezvoltarea economica, fara a se extinde sau a considera ca necesare referintele la alte componente ale dezvoltarii. Dar cum poate fi posibila dezvoltarea economica in absenta dezvoltarii celorlalte sectoare sociale, in special a politicii si culturii? In ciuda prioritatilor economice ale dezvoltarii, necesitatea extinderii dincolo de economie, pentru a mobiliza eforturile dezvoltarii politice, sociale sau culturale, ni se impune cu forta evidentei. Performantele unui proiect de dezvoltare economica risca sa fie mult mai scazute atunci cand dezvoltarea nu este considerata si in celelalte domenii ale societatii si nu este proiectata ca produs al unor multiple dependente inter-sectoriale . Rezultatele dintr-un sector le influenteaza, uneori in mod hotarator, pe cele din alte sectoare. Dezvoltarea nu-i doar economica sau monosectoriala, ci plurisectoriala sau “comprehensiva”, cum se considera in analizele Bancii Mondiale .

Oamenii, in viata lor cotidiana si in optiunile lor importante, simt ca limitarile sau simplificarile au efecte denaturante. Un exemplu este oferit de ultimele alegeri de la noi. Jocul electoral din perioada alegerilor locale si generale si orientarile politice ale romanilor din toamna anului 2000 au relevat o schimbare majora ale carei consecinte vor deveni si mai vizibile in anii care vin: interesele pragmatice, economice, sociale si culturale devin primordiale in raport cu cele ideologice. Intr-un fel, ideologii de orice tip – fundamentalisti sau anticomunisti, taranisti, liberali sau social-democrati – se vor asocia cu pragmaticii centrati pe mecanismele tranzitiei, pe dezvoltarea macro-sociala si pe prosperitatea individuala. Mai intai, in 1999 “tehnocratul” a devenit simbolul central al referintelor , chiar daca a urmarit sa-si aroge in mod implicit si o anume coloratura ideologica. Intr-un fel, aceasta ar putea fi interpretata si ca o tentativa prin care omul practic, aureolat de o competenta probata, s-ar substitui omului eminamente politic – aparator al unor valori incluse in ideologii de tipul pro sau contra a ceva. Tentativa nu a reusit. Apoi s-a ajuns sa se impuna “omul autoritar”, puternic, zelos, care aserta valori nationale intr-un mod justitiar . Coruptia endemica si polarizarea sociala a imbogatitilor si saracilor au indus sprijinul electoral extins pentru un nou tip de leader. Pana la urma, nici acesta nu a avut succes deplin.

Oricum, un stadiu al democratiei politice emergente s-a incheiat odata cu alegerile din noiembrie-decembrie 2000, confirmand esecul ideologiilor atat de dramatic simplificate de unii politicieni improvizati ai deceniului irosit in pierderi si redistributii profund contestabile. Am intrat astfel intr-un nou stadiu in care asteptarile fata de economie, politica si organizarea sociala sunt pe cat de mundane pe atat de presante: prosperitate individuala, pragmatism politic, eficienta organizationala.

Problema centrala a noului stadiu este aceea a relatiei dintre politica si dezvoltare, respectiv dintre politicile care sunt promovate de guvernanti pentru a facilita iesirea tarii din recesiune economica si tulburari sociale. Ne asteptam sa intram intr-un nou ciclu al dezvoltarii, generator de prosperitate pe baza intreprinderii si realizarii individuale sau/si colective. Numai ca iesirea din deceniul irosit, care a consacrat o scadere dramatica a economiei si o degradare perpetua a increderii oamenilor in politica, politici si politicieni, nu se poate realiza decat printr-o schimbare profunda a relatiei politicului cu dezvoltarea economica.

Sa ne intoarcem putin in istorie. Anul 1989 si mai ales 1990 au adus o prima schimbare de amploare in Romania ca si in toate tarile europene apartinatoare blocului comunist. O noua perioada – a tranzitiei spre economia libera si democratia pluralista – s-a deschis pentru a aplica transformari institutionale de anvergura. Euforia initiala a fost aproape fara limite. Pe plan intern a fost o solidarizare emotionanta in jurul “revolutiei mediatizate” si o aderare neconditionata la aparente stralucitoare. Curand au aparut insa si incertitudini eclatante. Pe plan extern, Z. Brzezinski scria pe atunci cu emfaza: “Democratia a castigat. Economia libera a castigat”. Tot el adauga imediat: “Dar care este, in lumina acestei mari victorii ideologice, substanta convingerilor noastre?”[6] Indoielile reflexive se intalnesc inca de atunci cu previziuni pesimiste. F. Fukuyama intrevedea in sfarsitul razboiului rece “sfarsitul istoriei” inchise deja in triumful global si definitiv al democratiei liberale , iar altii nu ezitau sa proclame intoarcerea intr-un ev mediu al fragmentarii si haosului sau in incurcaturile din perioada de dupa primul razboi mondial dominata de demonii nationalismului, fascismului sau ai luptei rasiale si religioase.

Euforia initiala a fost urmata de o cufundare lenta si sigura in incertitudini si dislocari tot mai apasatoare. Totusi o noua societate si o noua viata se nasteau. Au aparut noi institutii si organizatii politice, a fost instituita treptat si sigur o noua logica

politica, dar mai ales s-a produs un triumf al libertatii si al drepturilor individuale. Renasteam cu totii ca individualitati ce se vroiau eliberate de orice oprelisti, dar mai ales de presiunea apasatoare a statului si conducatorilor. Dar tot acum o furie redistributiva a cuprins deopotriva statul – redus doar la exercitarea unor functii redistributive – si beneficiarii acestei “mari imparteli” (V. Pasti et al.). Economia productiva a fost transformata intr-una simplu redistributiva, perpetuata pana in momentul in care un prim ministru cinic (Radu Vasile, 1999) a declarat public ca nu mai este nimic de impartit sau ca nu mai e nimic de furat. Pe de alta parte, dupa o perioada scurta de prosperitate economica - in anii 1990 si 1991 romanii au trait cel mai bine, comparativ cu oricare alta perioada istorica – a urmat declinul nestavilit al economiei productive. Politicienii n-au ezitat sa declare, iar analistii sa demonstreze ca tranzitia este perioada recesiunii si nu doar a transformarilor. Retorica sacrificiului in numele promisiunilor amanate n-a ezitat sa apara. Tintele transformarilor au devenit scuzele neajunsurilor. Traim rau, se degradeaza mediul familial, rezidential, cultural, politic, economic, inregistram cresteri ale criminalitatii si ale fricii de tot ce ne inconjoara, dar trebuie totusi sa perseveram pe calea transformarilor spre consolidarea democratiei si economiei liberale. Dar cum sa sustii o lume a despartirilor ireconciliabile intre modul de viata tot mai degradabil, transformarile institutionale tot mai profunde si promisiunile amanate?

Deocamdata am gasit tapul ispasitor in politicieni pentru a nu ne trada inca increderea in marile optiuni pentru democratie si prosperitate economica. Cum spuneam, blamand politicienii existenti, am chemat pe unii “tehnocrati”, care uneori nici macar nu s-au mai pus sub umbrela partidelor intrucat s-au vrut a fi independenti de ele toate, sau pe unii “tribuni” care voiau, fie si in mod tacit, sa se descotoroseasca de toti politicienii. Dar nu aceasta e problema si nici solutia.

Sa despartim apele cu claritate pentru a distinge:

a)     transformarile institutionale din politica (noua democratie), economie (libertatea initiativei sau intreprinderii individuale intr-o piata economica a competitiei libere), cultura (afirmarea individualitatii, a drepturilor politice, civice, sociale si economice, instituirea unor noi forme de solidarizare sociala);

b)     dislocarea normelor si valorilor sociale traditionale care reglementau raporturile dintre individualitate, grupuri sociale si dintre acestea si organizatiile societatii si aparitia unora noi inca negeneralizate si de fapt insuficient de intelese.

Primele, adica transformarile institutionale, au luat doua forme. Pe de o parte, este vorba de schimbarea legislatiei care reglementeaza actiuni si relatii in toate sectoarele societatii, dar mai ales in politica (instituirea democratiei liberale) si in economie (instaurarea proprietatii private si a competitiei economice pe o piata libera). Pe de alta parte, avem in vedere organizarea, organizatiile si modelele de conducere care corespund noilor institutii, adica acele structuri si functionalitati care pun impreuna si coordoneaza actiunile individuale in actiuni colective centrate pe anumite scopuri. De la partide, parlament, administratie centrala si locala la societati comerciale, intreprinderi private, organizatii neguvernamentale, noile structuri sunt configurate si functioneaza sau ar trebui sa functioneze astfel incat sa se conformeze cerintelor institutionale nou instituite. Pe langa aceste institutii, juridic promulgate, exista insa un intreg evantai de norme si valori nescrise, dar codificate in actiunile si relatiile noastre cotidiene sub forma de norme si valori. Forta lor constrangatoare nu-i cu nimic mai prejos decat cea a legilor juridice, iar rezistenta lor la schimbare este incomparabil mai mare pentru ca nu dispun de mecanismele specifice proceselor de legiferare juridica.

Totusi, dupa 1990, acestea s-au aflat sub o presiune puternica a schimbarii. Cele vechi erau covarsitor deteriorate, cele noi apareau si dispareau, apartineau unor grupuri initial mai restranse pentru ca treptat sa devina tot mai vizibile pe scena sociala. Asa am ajuns sa inregistram noi manifestari sociale de amploare si cu mesaje tulburatoare: saracie endemica afectand cel putin o treime din populatie si, mai ales, pe femei, copii si batrani; explozia crimelor si dezordinii sociale care potenteaza teama de schimbari si transforma insecuritatea intr-un mod de viata; scaderea fertilitatii, cresterea mortalitatii si optiunea pentru emigrare a tinerelor talente dar si a multor muncitori in cautare de resurse pentru o viata mai implinita; increderea in institutii, mai ales in parlament, guvern si politie, a scazut pana la un nivel care ingrijoreaza si pe cel mai optimist roman; relatiile dintre oameni au devenit tot mai putin dense, au un caracter tot mai pasager si dau prea putine semne de solidarizare intrucat fiecare tinde sa aiba grija, cum poate, doar de el insusi.

Cele doua tipuri de schimbari sau transformari – institutionale si valorice – se petrec in domenii diferite. Primele sunt macrosociale, privesc organizarea si functionarea societatii ca intreg. Celelalte sunt mai ales microsociale, se releva la nivelul vietii cotidiene a oamenilor. Fara nici un dubiu ele interfereaza uneori, coincid in timp si poate de aceea sunt destui cei care le pun in legatura pentru a sustine o filiatie cauzala. Dislocarea normelor si valorilor sociale nu ar fi decat un efect al cauzelor ipostaziate in transformarile institutionale din politica, economie si cultura. Altfel spus, tranzitia spre democratie si economia liberala ar genera, adica ar fi cauza dislocarilor valorice si a tulburarilor sociale sau individuale profunde.



Relatia de concomitenta dintre cele doua serii de schimbari nu poate fi contestata intrucat se impune cu forta evidentei. Este clar pentru oricine ca declinul economic si demografic, insecuritatea individuala si sociala, criminalitatea si saracirea s-au accentuat in perioada tranzitiei. Sa semnifice insa aceasta coincidenta in timp existenta unei relatii cauzale lineare dinspre transformarile institutionale ale tranzitiei spre dislocarile normative si valorice? Ipoteza pe care o sustinem aici se departeaza de formula unei cauzalitati lineare. Propunem varianta unor conexiuni sau interdependente multiple intre instantele transformarilor institutionale si cele ale dislocarilor normativ-valorice. Aceste conexiuni pot genera chiar manifestari ale unei cauzalitati circulare in forma interdependentelor dintre unele si celelalte, astfel ca uneori poate predomina linearitatea, alteori circularitatea, dar intotdeauna interdependentele latente sau actuale sunt in actiune. De aceea, de exemplu, noile organizari politice sau economice pot genera dislocari valorice, care, la randul lor, induc schimbari in primele. Democratia se poate confrunta la un moment dat cu neajunsuri functionale majore datorita noilor optiuni valorice ale electoratului sau ale unor grupuri sociale, respectiv politice, dar tot ea, prin mecanisme interne specifice, poate induce reconfigurari valorice importante.

Conexiunile sau interdependentele se cristalizeaza in economie, politica si cultura, dar si intre componente ale acestora. Astfel, schimbarile din distributia proprietatii si din relatiile de proprietate au repercusiuni importante asupra relatiilor politice sau in domeniul configurarilor culturale ale modului nostru de viata. Formele de autoritate si responsabilitate se schimba odata cu distributia proprietatii, pentru ca la randul sau aceasta sa solicite noi instituiri ale exercitarii autoritatii publice si individuale sau ale formelor de responsabilizare a actiunilor. Ordinea sociala se destrama si se reconstituie influentand astfel atat performantele economice, cat si functionarea democratiei liberale.

In sfarsit, relatiile si schimbarile mentionate le propunem si le asteptam sa se produca intr-un anumit spatiu sau cadru social si cultural, circumscris de statul-natiune. Dar este intr-adevar acesta cadrul unic si atotcuprinzator? Produse tipice ale modernitatii noastre tarzii, statul, natiunea si unitatea lor au constituit nu numai obiecte ale reflectiei analitice, ci mai ales ale contestarilor si entuziasmelor mobilizante. La sfirsitul secolului XIX organizam statul modern si polemizam, urmandu-l pe T. Maiorescu, pe tema relatiei dintre forme si fond. Intre cele doua razboaie mondiale exaltam natiunea si specificul ei ireductibil, pentru ca odata cu regimul comunist sa cadem prada nationalismului comunitarian in care nu era de fel loc pentru individualitatea libera si autorealizatoare. Dupa 1990 pendulam intre individualismul desolidarizant, statul lipsit de autoritate si natiunea cu demnitatea-i erodata.

Tema modernizarii a ramas un leit-motiv pe care nimeni si nimic nu-l poate disloca, trecand de la un proiect al modernizarii la altul. Chiar in prezent, voci aureolate de autoritate si legitimitate publica sustin un nou proiect de modernizare a Romaniei pe calea dezvoltarii capitaliste si a integrarii in “structurile economice, politice si culturale euroatlantice”. Intrebarea este: in ce masura un astfel de proiect al modernizarii centrata exclusiv pe statul-natiune este defazat istoric si saturat de inconsistenta interna? Raspunsul nu poate intarzia: intr-o masura atat de mare incat poate si trebuie sa fie de indata parasit. Initiata inca din secolul XVI si atingand apogeul la sfarsitul secolului XIX si in cea mai mare parte a secolului XX, modernitatea este in prezent inlocuita de postmodernitate si globalitate. Noile tendinte ale actiunilor sau organizarilor sociale, care se manifesta cu o intensitate crescanda, sunt pe de-a-ntregul diferite de cele ale epocilor anterioare: comunicarea e globala si tinde sa devina tot mai mult astfel datorita noilor forme de transport si de transmitere/ receptionare ale informatiei; economia se globalizeaza nu numai in domeniul financiar, ci si in cel manufacturier sau al relatiilor de schimb prin corporatii multi sau transnationale; securitatea inceteaza sa mai fie o problema strict nationala atata vreme cat armele actuale au o forta globala de distrugere; protectia mediului este departe de a fi o simpla chestiune locala; oamenii si grupari dintre cele mai diferite aserteaza reflexivitatea tot mai extinsa a globalismului atunci cand iau intregul ca referinta in noul “sat global” pe care l-a identificat, inca in 1962, M. McLuhan; tot mai multe universitati devin transnationale, evadand din cadrul ingust al simbolisticii nationale cu care le-a consacrat modernitatea. Ca o consecinta a acestora, statul national dispune de o suveranitate tot mai limitata, natiunea are granite tot mai poroase, iar evenimentele interne sunt tot mai intens corelate cu altele produse in spatiile limitrofe sau mult departate.

Orice strategie de dezvoltare este dependenta in intregime – fie ca e vorba de scopuri, mijloace, resurse sau realizari – de factori care nu sunt doar locali sau nationali, ci transnationali sau globali. M. Allbrow, un teoretician al globalismului, o spune transant: “In mod fundamental Varsta Globala inlocuieste modernitatea cu globalitatea si aceasta inseamna o schimbare totala in baza actiunii si organizarii sociale a individualitatilor si grupurilor”.[9] O astfel de “transformare sociala” ameninta statul-natiune traditional in sensul ca guvernele risca sa piarda contactul cu populatia, sa nu inteleaga noua rationalitate globala si sa devina tot mai lipsite de eficacitate. Expansiunea corporatiilor multi sau transnationale si a pietelor competitive, universalismul cunoasterii stiintifice si al noilor tehnologii, inlocuirea rationalitatii birocratice de catre rationalitatea comunicativa tot mai globala, transformarea identitatilor culturale locale, adeseori pe costul celor nationale, si accentuarea stilurilor alternative de viata bazate pe alegeri orientate de valori, credinte si incredere dincolo de granitele preexistente sunt tendinte dominante clare in economie, societate, cunoastere si cultura, care transcend statul-natiune traditional si se inscriu intr-o globalitate tot mai insistenta si o localizare tot mai regionalizata sau circumscrisa.

Daca statul-natiune a inceput a fi in recesiune, iar globalitatea in expansiune, dezvoltarea insasi devine un proiect al constructiei triplu dimensionate:

individualizate, nationale si globale. Dezvoltarea nu se poate realiza decat prin participare personalizata, adica prin demonstrarea oportunitatilor implicarii, actiunii si beneficiului direct al persoanelor individuale. Comunitarismul dezvoltarii nu poate fi

privit in prezent decat ca o abstractie. Masele, colectivitatea sau natiunea puternica nu pot fi referinte ale unei dezvoltari ipostaziate de care persoana individuala ar beneficia candva si cumva. Dezvoltarea societatii si a economiei nationale este rezultanta proiectelor individuale de dezvoltare intr-o lume a interdependentelor locale si globale.

Sa fim intelesi: statul-natiune este cadrul in care se circumscrie orice proiect de dezvoltare. Este dificila, chiar imposibila, abstragerea totala din acest cadru, astfel ca deocamdata nu putem vorbi decat de proiecte de dezvoltare nationala care faciliteaza sau blocheaza dezvoltarile individuale, locale sau regionale. Totusi, dezvoltarea nationala, independenta de cadrul mai larg al dezvoltarii europene si globale sau de dezvoltarea individuala, este astazi o simpla fictiune. Iesirea din visul realizarii nationale independente coincide cu intrarea in lumea interdependentelor actuale pe cat de reale pe atat de presante. Acesta ni se pare a fi adevaratul proiect national al dezvoltarii, bazat pe o noua relatie intre politica si dezvoltare. Dar cum s-ar configura relatia dintre politica si dezvoltare?

De la politica si dezvoltare la politicile dezvoltarii

In ultima instanta, dezvoltarea, mai ales economica, dar si sociala, culturala, politica etc., constituie tinta oricarui proiect si a oricarei activitati de constructie societala, regionala sau sectoriala. Intelegem prin dezvoltare (economica) acel proces prin care resursele (naturale, tehnologice, de capital si munca etc.) sunt astfel utilizate incat sa fie atinse anumite criterii de optimalitate: prosperitate individuala si colectiva, participare sociala, performante institutionale etc. Ca atare, a analiza dezvoltarea inseamna a avea in vedere nu numai disponibilitatea resurselor sau caile posibile de crestere a acestora, ci si, sau mai ales, procesele prin care acestea sunt utilizate. Iar procesele de utilizare a resurselor nu sunt un dat natural. Ele variaza in functie de aria comunitara (locala, regionala, statala) sau de sectorul societal (industrial, agricol etc.) in care se desfasoara, de epoca istorica si de o serie de alti factori care influenteaza performantele reale sau potentiale. De aceea a studia dezvoltarea inseamna a identifica si a analiza dificultatile pe care oamenii le intampina in eforturile lor de a atinge performante superioare ale activitatilor de

actualizare a potentialului propriu comunitatilor carora le apartin. Dintre aceste dificultati, cele mai importante sunt de tip institutional, adica se refera la reguli formale (constitutii, legi, contracte, reglementari) si informale (valori si norme sociale) care faciliteaza sau constrang initiativele si actiunile persoanelor individuale si organizatilor. Intre obiective, stimulente si performantele oricarei activitati se stabilesc relatii care sunt profund dependente de institutiile care functioneaza intr-o societate. De aceea dezvoltarea (in sens larg) consta intr-un ansamblu de transformari institutionale produse in cele mai diverse sectoare sociale cu scopul de a creste performantele activitatii oamenilor si organizatiilor.

Dezvoltarea se masoara prin performante, dar ea se configureaza prin acele transformari si este facilitata de acele institutii care stimuleaza sau, din contra, blocheaza performantele dezirabile individual si comunitar. Institutiile isi au sorgintea fie in politicile promovate de guvernele nationale, fie in modurile de organizare si derulare ale vietii configurate prin actiunile individuale si sociale. Primele sunt formale sau oficiale, se manifesta prin procese de legiferare si conducere programatica ale unei societati nationale. De exemplu, strategia nationala de dezvoltare economica a Romaniei, mentionata mai sus, precizeaza directii si moduri de actiune asociate cu procese specifice de legiferare, alocare a resurselor si stimulare a performantelor. Celelalte tipuri de institutii apar in viata de zi cu zi a oamenilor, iau forma regulilor, normelor si cristalizarilor valorice care reglementeaza informal relatiile dintre oameni si sunt sanctionate de opinia colectiva. Institutiile formale si informale sunt mai mult sau mai putin convergente, dar ceea ce ne intereseaza pe noi se refera la masura in care ele stimuleaza performantele dezvoltarii. Relatia dintre institutii si dezvoltare este problema centrala care trebuie sa preocupe atat pe analisti cat si pe politicieni.

Daca dezvoltarea se refera la utilizarea resurselor si la transformari institutionale, ambele orientate spre criterii date de optimalitate a caror realizare depinde de depasirea unor dificultati, intrebarea care se pune este: cum se constituie aceste dificultati? Pe de o parte, ele sunt universale, adica transgreseaza granitele dintre comunitatile in dezvoltare si, odata cunoscute, se releva ca experiente de invatare pentru oricine. Pe de alta parte, diversitatea si specificitatea sunt mult mai pregnante, astfel ca orice strategie de dezvoltare dispune de propria unicitate. Comparatiile dintre strategiile de dezvoltare ar deveni posibile numai post-factum, iar relevanta lor ar ramane in mare parte teoretica sau istorica. Analiza cea mai superficiala ne dovedeste insa ca aceste abordari sunt extreme ale unui continuum, intrucat dezvoltarea implica atat universalismul cat si specificitatea dificultatilor intampinate in procesul de atingere a unor performante. Perioada recenta, mai ales dupa 1990, probeaza si mai mult actiunea interdependentelor in dezvoltare. Acestea genereaza constituirea unor spatii ale globalizarii financiare, de comunicare si culturale, chiar daca aduc cu sine si spatii ale localizarilor comunitare care cauta sa-si aserteze identitati specifice. Universalitatea sau globalismul ajung sa fie in relatie de profunda complementaritate cu specificitatea sau localismul, astfel ca dezvoltarea nu poate fi analizata decat cu referire la ambele dimensiuni. Aceasta optiune isi gaseste cea mai adecvata expresie in politicile dezvoltarii sau in relatia dintre politica si dezvoltare intr-un context national dat.

Asocierea politicii cu dezvoltarea are consecinte importante, mai ales daca admitem ca politica se refera predominant la scopuri, la valori si la institutii/ organizatii care le activeaza, iar dezvoltarea la mijloacele de utilizare a resurselor pentru atingerea unor performante. Desi dezvoltarea nu este doar economica ci si politica, iar politica are nu numai scopuri economice, ci si de alta natura, trebuie sa admitem ca relatia dintre politica si dezvoltare este cruciala pentru orice strategie de transformare sociala. Istoric vorbind, cele doua n-au fost nicicand separate, intrucat simbioza lor da seama de adevaratele optiuni ale oricarei comunitati, fie ea locala, nationala sau superstatala. Sigur ca putem specifica forme ale organizarii politice si ale tipului de dezvoltare; mai mult, intre acestea se poate institui un anume tip de simbioza ce poate dovedi un inalt potential de crestere sau, din contra, genereaza blocaje de tipul stagnarilor sau recesiunilor prelungite si irecuperabile. In acest sens, analizele proiectelor de constructie societala au relevat diverse tipuri de simbioza a politicii si dezvoltarii si au consacrat varii politici ale dezvoltarii, de la tranzitiile endogene spre capitalism, specifice istoriei europene si expansiunii coloniale a capitalismului european, la revolutiile anticoloniale care au consacrat “lumea a treia” si strategiile de dezvoltare centrate pe statul-natiune sau la mai recentele proiecte de integrare suprastatala sau de tranzitie de la “socialismul real” la capitalism.

Asemenea experiente istorice si multe altele solicita ca studiul politicii sa fie considerat ca parte a procesului mai general de dezvoltare, numai astfel putand fi identificate conditiile in care modul de organizare si functionare a puterii stimuleaza sau blocheaza dezvoltarea sau in care performantele dezvoltarii au consecinte asupra distributiei puterii sau asupra functionarii institutiilor politice. Destule exemple pot fi oferite in acest sens: rolul statului in dezvoltare (“stat minimal” versus “stat maximal”), guvernarea descentralizata si dezvoltarea regionala , locala sau comunitara, functiile societatii civile in guvernare, efectele privatizarii resurselor sau utilitatilor publice asupra ariilor constitutive ale guvernarii statale, efectele globalizarii pietelor financiare, ale societatilor multi- sau transnationale asupra suveranitatii statelor, respectiv a parlamentelor si guvernelor nationale. Fiecare din acestea si altele similare au o anume dezvoltare a lor (politica sau economica ) si influenteaza (respectiv economic sau politic) dezvoltarea celorlalte.

Problema e ca, de multe ori, se produce ruptura intre dezvoltarea politica si cea economica, intrucat fiecare ar avea o logica proprie si o autonomie distincta, chiar daca relativa. In mod corelat, se considera ca ar exista un model normativ sau institutional al politicului si unul al economicului, care numai in ultima instanta ar tinde spre convergenta. Urmarindu-si fiecare propria logica (eficienta) de dezvoltare, convergenta ar deveni un efect emergent spontan, instituit de la sine. Numai ca atunci cand privim la modelele normative ale politicului observam de indata ca, in mare parte, uneori chiar exclusiv, ele se bazeaza pe experientele sistemelor politice mature si pe un tip de generalizare fortata dinspre zonele de succes spre cele care opteaza pentru imitare, presupunandu-se tacit ca transferul sau reimplantarea n-ar intampina dificultati majore. Aceasta implica riscuri de anvergura, ce au sau pot avea efecte negative asupra strategiilor de dezvoltare.

Pentru exemplificare, sa consideram problema tranzitiei de la “socialismul real” la capitalism. In mare parte, analizele teoretice cele mai influente ale tranzitiei sunt cele din Occidentul european si nord-american, fiind bazate pe propriul model normativ si pe interpretari saturate de culturile ce le sunt specifice, fara a pune accentul pe contextualizarea culturala si institutionala dintr-o lume post-comunista. Accentul pus pe dezvoltarea modelului democratiei pluraliste risca apoi sa rupa politicul de dezvoltarea economica in conditiile in care rolul politicii este tocmai acela de a mobiliza resursele pentru accelerarea dezvoltarii economice si sociale. Iesirea din aceasta stare ni se pare a fi posibila numai prin punerea accentului pe relatia dintre politica si dezvoltare in vederea consacrarii unor noi politici ale dezvoltarii.



Doctrine si ilustrari ale unei relatii

Dinamica raportului dintre politica si dezvoltare nu este insa nici linear

continua si nici divergent-fragmentata. Altfel spus, institutiile politice si modelele de dezvoltare sunt uneori sincrone si convergente prin consecinte, pentru ca alteori sa se afle prinse intr-o tensiune a despartirii, unele solicitand schimbarea celorlalte. Teoretic s-au si consacrat succesiuni cauzale in care cand factorii economici si tehnologici ai dezvoltarii ar avea rolul generativ determinant (K. Marx), cand factorii culturali, ideologici si/sau politici ar declansa fluxul marilor schimbari (Max Weber). Insa, cum deja spuneam, in locul identificarii primordialitatii unui factor sau altul, care inevitabil se asociaza cu simplificari, este preferabil si mai productiv teoretic sa optam pentru demonstrarea si instituirea practica a sinergiei factorilor, fara a neglija vreun moment eventualele clivaje, desincronizari, decalaje sau discordante. Sa ilustram aceasta optiune cu doua exemple.

Un prim exemplu se refera la societatile dezvoltate si pune in relatie ordinea sociala cu dezvoltarea tehnologica si economica. Se stie ca societatile dezvoltate actuale se confrunta cu trecerea de la era industriala la cea informationala sau postindustriala. Schimbarea tehnologica este de o amploare fara precedent, asociindu-se cu dezindustrializarea complexelor manufacturiere traditionale, instituite de prima revolutie industriala, si cu consacrarea unor noi industrii, centrate pe cunoastere si informatie, care induc ceea ce J. Schumpeter numea “distrugerea creativa” a pietelor economice. Asemenea schimbari tehnologice se asociaza cu tulburari in ordinea sociala si morala, in modul de functionare a democratiei si relatiilor politice. Referindu-se la aceste schimbari din societatile dezvoltate, F. Fukuyama le numeste “marea dislocare”. Pe de o parte, distingem o logica sociala distincta si puternica, tendential dominanta, de corelare stransa a dezvoltarii economice bazate pe principiile liberale ale pietei cu principiile si institutiile democratiei liberale. “Pentru tarile cele mai avansate economic din lume, a existat o convergenta continua a institutiilor economice si politice si nu putem intrevedea nici o alternativa evidenta a institutiilor economice si politice liberale”. Totusi, “tendinta democratiilor liberale contemporane de a cadea prada individualismului excesiv este poate vulnerabilitatea lor cea mai mare…”[10]. Pe de alta parte, deci, se constata cristalizarea unei “mari dislocari”, in special culturale, care risca sa erodeze fundamentele democratiei politice deja consacrate si implicit ale dezvoltarii economice. Refacerea ordinii sociale si a necesarei convergente intre dezvoltarea economica si cea politica nu se poate realiza prin postularea unui factor determinant investit cu functii reconstitutive, ci mai degraba prin repunerea in corespondenta a dezvoltarilor sectoriale de tip economic, social, cultural si politic.

Un al doilea exemplu se refera la societatile, numite “in tranzitie”, din centrul si estul Europei, care se confrunta simultan cu procese de schimbare democratica si transformare economica pe calea dezvoltarii economiei si democratiei liberale. Ele se afla in perioada istorica a trecerii de la “socialismul real” la capitalism, cand trebuie sa opteze pentru acele institutii economice si politice care sunt investite cu sansa de a genera prosperitate si libertate. In timp ce optiunile ideologice nu pot fi altele decat cele neoliberale, sustinute de Occidentul prosper, consecintele sau costurile sociale sunt foarte mari iar durata acestora este greu previzibila chiar si atunci cand se inlatura mantia ideologica a sustinerii. Oricum, aceste societati s-au confruntat, intr-o perioada istorica de “durata scurta”, cum ar spune F. Braudel, cu doua tranzitii in sens opus. Prima a urmat celui de-al doilea razboi mondial si, in jargonul socialismului stiintific marxist-leninist, a fost considerata ca perioada de “trecere de la capitalism la socialism”. O ideologie explicita si puternic normativizata reglementa principiile, institutiile si etapele “trecerii”. In plan politic, i-a corespuns mai intai “dictatura proletariatului” si apoi “democratia socialista”, iar in plan economic nationalizarea mijloacelor de productie pentru extinderea cvasi-exhaustiva a proprietatii de stat si obstesti, planificarea si comanda directiilor de dezvoltare de la un centru statal unic controlat de partidul atotputernic. A doua tranzitie a inceput dupa 1990 si este ca sens exact opusul precedentei, fiind trecerea de la “socialismul real” la capitalism. Noua ideologie de referinta este cea neoliberala. Pentru prima data in istorie se asteapta sa se dezvolte capitalismul pe baza sau in functie de o doctrina si intr-o perioada istorica

de sperat scurta, tinzand astfel sa se evite incercarile si erorile unui proces istoric prea indelungat. Pentru unii, multi, aceasta-i singura cale, cea a tranzitiei spre libertate si prosperitate. Studiul ei amanuntit este prezentat in lucrari economice si politice, se vorbeste chiar de o ”biblioteca a tranzitiei” menita a fundamenta teoretic politicile de transformare sociala si economica. Pentru altii, putini, nu trebuie evitate criticile la adresa unei ideologii care altfel risca sa se transforme intr-un arhetip dogmatic. Pentru A. Przeworski, de exemplu, “aceasta ideologie se bazeaza pe o credinta despre virtutile pietei si proprietatii private care nu este justificabila in lumina teoriei economice contemporane, inclusiv a teoriei neoclasice. Ea valorizeaza eficienta in dauna distributiei pana acolo incat justifica orori sociale. Da preeminenta consideratiilor economice asupra celor politice, dorind sa sacrifice alte valori economice si politice pe altarul eficientei. Se bazeaza pe o convingere profunda ca exista numai o cale unica si ca aceasta cale trebuie urmata: nu numai orice opozitie, dar chiar si discutia despre ea este etichetata ca reactie autointeresata, «populista»” .

Asadar, intr-o perioada istorica scurta, la o distanta de circa o jumatate de secol, tarile din centrul si estul Europei, inclusiv Romania, s-au confruntat cu doua tranzitii opuse, fiecare bazata pe cate o doctrina sau ideologie: prima pe ideologia socialismului stiintific marxist-leninist, a doua pe doctrina neoliberala. Ambele sunt proiectate in numele modernizarii fundamentate de ideologii ale caror traditii coboara in secolele XVIII-XIX si se bazeaza pe credinta intr-o cale unica, dreapta si generatoare de prosperitate si libertate. Totusi, atat caile cat si sensurile transformarilor sunt profund opuse in cele doua ideologii. Si mai important,

intr-adevar fundamental, doctrinei neoliberale ii sunt inerente prospectarea alternativelor, confruntarea optiunilor si permanenta scrutare a deciziilor pentru optimizarea constructiei noii lumi. Iar aceasta nu este una fragmentata, ci integrala sau globala, intrucat presupune schimbari economice, tehnologice, sociale, politice, culturale concomitente si mutual dependente. Din ansamblul acestor transformari, se disting insa, prin amploare si interese, cele politice si economice.

Intr-adevar, tranzitia spre capitalismul neoliberal este fundamental centrata pe

si dependenta de democratia institutionalizata/consolidata si de cresterea economica generatoare de prosperitate, capabila sa reduca din costurile sociale. In ce masura cele doua se dezvolta concomitent pe o cale reciproc suportiva ramane o intrebare, dar si o provocare a tranzitiei. Inca din 1960, S.M. Lipset a formulat ipoteza ca democratiile cele mai sarace sunt cele mai dependente de performanta economica, iar ulterior Ed. Muller a demonstrat ca democratiile sunt foarte puternic afectate de inegalitatea economica. Regula este simpla: lipsa performantelor economice, cresterea inegalitatilor, accentuarea costurilor sociale ale transformarilor politice si economice se asociaza cu tensiuni si conflicte care ameninta institutionalizarea si consolidarea democratiei. Tot astfel, lipsa de functionalitate a institutiilor democratiei, incapacitatea fortelor politice de a-si concilia interesele si optiunile diferite in concordanta cu regulile democratiei, extinderea coruptiei sau pur si simplu lipsa de imaginatie sau chiar de competente in promovarea politicilor publice si a ofertelor de stimulente pentru initiativa particulara ingreuneaza sau chiar blocheaza dezvoltarea economica. Una (democratia) fara cealalta (cresterea economica) genereaza tensiuni si

conflicte, subdezvoltare si saracie. Transformarile democratice si cele economice nu

pot fi intreprinse decat in mod convergent si sincron daca se vrea eliminarea riscurilor instabilitatii sociale, a incertitudinilor persistente in optiunile individuale si a costurilor sociale prea ridicate.

Exemplele invocate mai sus sunt atat de contemporane cu noi incat ne trebuie o doza importanta de “neutralitate valorica” pentru a le considera cu detasare si a nu ne cufunda in dispute ideologice ce tin de invocarea unui set sau altul de valori, ignorand insa realitatea ca atare a dezvoltarii intr-o tara in tranzitie cum este Romania de astazi. Totusi, iesirea din aceasta eventuala controversa este facilitata de faptul ca relatia dintre politica si dezvoltare este o constanta a oricarei teorii despre dezvoltare. In genere, conceptiile despre dezvoltare au o istorie a lor si numai reconstructia acesteia ne va ajuta sa intelegem mai bine “de unde venim” si eventual “incotro ne indreptam”. De aceea vom propune in capitolul urmator o incursiune in istoria teoriilor despre dezvoltare. Inainte de aceasta avansam insa o schema de departajare a modelelor teoretice ale dezvoltarii, menita sa genereze o sistematica, dar si o ilustrare a generativitatii lor in acelasi camp teoretic. Relatia dintre politica si dezvoltare este constanta referentiala a diferentierilor.

O diferentiere a abordarilor analitice

Cum ar fi posibila realizarea unei diferentieri intre analizele dezvoltarii? Ne grabim sa spunem ca optiunea ce urmeaza este nu numai teoretica, dar si cu implicatii practice, in masura in care indica tipurile de politici publice ce trebuie elaborate si aplicate pentru conducerea dezvoltarii. Totusi, deocamdata, vom da importanta aspectelor teoretice.

Prima presupozitie a diferentierii abordarilor se refera la importanta perspectivei istorice: orice politica a dezvoltarii este fundamentata de experiente istorice si de conceptia despre viitor. Altfel spus, timpul istoric este unul al valorizarii trecutului si viitorului. Uneori trecutul este invocat cu scopul de a accentua anumiti factori ai contemporaneitatii, fie in sens pozitiv, fie negativ. Alteori trecutul este invocat in opozitie cu modernizarea pentru a evidentia ratiunile de despartire sau distantare, pentru a face referiri la surse ale traditionalismului care impieteaza asupra noii modernitati. Trecutul poate apare ca ideologizat in forme malefice (e.g. “despartirea de raul comunist”) sau in forme idealizate (e.g. “intoarcerea la bunastarea precomunista interbelica”) sau obiectivat in institutii cu traditii ce trebuie reluate, desi usor cosmetizate.

A doua presupozitie se refera la nivelul de focalizare a analizelor. Referindu-ne la factorii sociali ai dezvoltarii, distingem intre sursele acestor factori si localizarea lor in spatiul social. Analiza se poate astfel concentra pe sursele sociale ale dezvoltarii pentru a identifica originea factorilor si modul lor de actiune. De regula, sursele sociale ale dezvoltarii sunt reprezentate de agenti, adica de initiatorii si realizatorii actiunilor, sau de structurile care grupeaza agentii individuali. Agentii pot fi persoane individuale (e.g. antreprenori, ingineri, muncitori etc.) sau grupuri cu o anumita identitate sociala si mai ales profesionala. Structurile sunt cadre organizatorice ale actiunilor individuale si sociale initiate de agenti. De data aceasta nu ne intereseaza agentii ca atare, ci cadrele preexistente sau institutiile in care ei actioneaza, respectiv organizatiile, corporatiile etc. care le corespund. Pe de alta parte, putem fi interesati de localizarea factorilor dezvoltarii in spatiul social, distingand intre comunitati si stat. Comunitatile se caracterizeaza prin teritorialitate, populatie si cultura si astfel au o variabilitate considerabila ca marime, identitate si cristalizari culturale. Statul este expresia organizarii politice a comunitatilor nationale constituite mai ales din secolul al XIX-lea. Cand punem accentul pe comunitate, factorii dezvoltarii sunt inevitabil mai diversi, incluzand si organizarea politica, pe cand atunci cand ne referim la stat accentul il punem pe regimul politic al organizarii si functionarii acestuia. Rezulta astfel doua axe constitutive ale factorilor identificabili ai dezvoltarii:

a)      axa relatiilor dintre agenti si structuri, respectiv dintre initiatorii/realizatorii de actiuni individuale sau sociale si cadrele in care actiunile se desfasoara;

b)      axa referintelor constitutive ale factorilor care influenteaza dezvoltarea, respectiv localizarea factorilor in spatiul social.

Prima axa ne ajuta sa identificam sursele factorilor dezvoltarii, adica agentii si

institutiile, respectiv regulile care reglementeaza relatii intre actori si mai ales structurile sau cadrele in care se desfasoara aceste relatii. Pe a doua axa vom localiza actiunile factorilor dezvoltarii in spatiul social, avand in vedere comunitatile (de la cele locale si regionale pana la tara ca intreg sau chiar zone mai cuprinzatoare) si statul cu intreaga sa organizare. Din intersectarea axelor pe o matrice rezulta patru moduri de abordare analitica (Fig.1.1). Fiecare abordare pune accentul pe anumite fenomene sociale, politice, economice sau culturale, casetele matricei oferind ilustratii ale acestora.

Fig. 1.1. Matricea abordarilor analitice ai unor factori ai dezvoltarii

Localizarea Sursele factorilor



Factorilor     

Agenti Structuri

Comunitati

Institutii

Capital social

Cultura, Actiuni

individuale si sociale

Organizatii

Corporatii

Societate civila

Stat

Elite/mase

Partide politice

Sindicate

Miscari sociale

Administratie

Management

Guvernare

Prima abordare apare la intersectia dintre agenti, ca sursa a factorilor dezvoltarii, si comunitati, ca arii de localizare a acestor factori. Accentul este pus pe contextualizarea culturala a actiunilor agentilor in comunitati, evidentiindu-se aspecte referitoare la elemente cum ar fi: rolul institutiilor formale sau al regulilor legal instituite in vederea reglementarii relatiilor dintre actori; functiile capitalului social sau ale regulilor informale care genereaza agregarea actiunilor individuale in actiuni sociale si colective; modul de implicare a culturii in dezvoltare. Fundamentale sunt modurile de agregare a actiunilor individuale si factorii care influenteaza aceste agregari in comunitati. Perspectiva poate fi comunitarista sau individualista, dupa cum se acorda preeminenta comunitatilor sau agentilor individuali. Nu intamplator in aceasta abordare capitalul social, de exemplu, apare la intersectia abordarilor comunitariste cu cele individualiste: capitalul social nu se poate dezvolta decat in comunitati si abiliteaza actorii individuali sa promoveze actiuni individuale cu sanse de agregare eficienta in actiuni colective.

In cea de a doua abordare, structurile care functioneaza in comunitati, adica organizatiile, corporatiile sau variile grupari/asociatii ale societatii civile, sunt cele care instituie factorii dezvoltarii, constituindu-se ca surse ale acestora. In functie de tipul de organizatii sau corporatii, de modul in care se constituie si functioneaza societatea civila sau politica a unei comunitati, dezvoltarea poate sa ia un curs sau altul.

A treia abordare rezulta din intersectarea agentilor cu institutiile statale si pune accentul pe circulatia elitelor economice si guvernante, pe actorii politici si miscarile sociale care instituie si legitimeaza un mod de dezvoltare sau altul.

In sfarsit, a patra abordare se concentreaza asupra structurilor de administrare si guvernare care functioneaza in cadrul statului, formuland ca solutii pentru dezvoltare fie pe cele de tip managerial si administrativ, fie cu referire la structurarea guvernului si functionarea guvernarii in vederea utilizarii eficiente a resurselor.

Abordarile analitice mentionate sunt rareori aplicate in forma ideala. Cel mai adesea sunt combinate pentru a putea surprinde mai bine atat sursele cat si localizarea factorilor. Ratiunea combinatiilor este simpla: agentii si structurile, comunitatile si statul nu sunt nicicand iremediabil despartite. Importanta, totusi, este tocmai combinatia care se face pentru a identifica anumiti factori ai dezvoltarii ca prioritari si pentru a le localiza efectele intr-un nivel sau altul al spatiului social. De exemplu, accentul poate fi pus pe functionarea statului in relatie cu structurile care-i sunt specifice, si atunci se fac referiri amanuntite la birocratia statala si la modul de conducere/guvernare, dar si la functionarea structurilor, respectiv a institutiilor si capitalului social in comunitati etc.

*

Prezentarea acestor abordari am facut-o cu un dublu scop. Pe de o parte, am incercat sa introducem o sistematica in teoriile dezvoltarii, punand accentul pe diferentierea abordarilor si pe conceptele-cheie care le sunt specifice. Aceasta sistematica va fi importanta pentru lectura urmatorului capitol. Pe de alta parte, in aceasta prezentare apar, intr-o forma deocamdata implicita, presupozitiile abordarii noastre, urmand ca acestea sa fie treptat explicitate in capitolele urmatoare.



IBRD, World Development Report 1999/2000, Oxford, New York, Oxford University Press, 2000, p. 14-30.

UNDP, Human Development Report 2000, Oxford, Oxford University Press, 2000, p. 73-111.

Ibidem.

In Barometrul de Opinie Publica al Fundatiei pentru o Societate Deschisa, realizat de Metro Media Transilvania in mai 1999, circa 79% din electorat optau pentru enuntul “ar fi mai bun un guvern numai cu specialisti”. La sfarsitul anului 1999 devenea prim-ministru “tehnocratul” Mugur Isarescu.

La alegerile din 27 noiembrie 2000, in primul tur al prezidentialelor, C.V. Tudor se situeaza pe locul al doilea cu 28,4% din numarul voturilor, dupa I. Iliescu (36,4%). Electoratul a substituit tehnocratului tipul de leader autoritar si justitiar.

Apud: M. Mazower, Dark Continent: Europe’s Twentieth Century, London, Allan Sane, The

Penguin Press, 1998, p. 402.

F. Fukuyama, The End of History and the Last Man, New York, Free Press, 1992.

A. Minc, Le Nouveau Moyen Age, Paris, Gallimard, 1993.

M. Allbrow, The Global Age. State and Society beyond Modernity, London, Policy Press, 1996,

p. 4.

10. F. Fukuyama, The Great Disruption. Human Nature and the Reconstitution of Social Order, New York, Profile Books, 1999, p. 10.

A. Przeworski, et.al., Sustainable Democracy, Cambridge, Cambridge University Press, 1995,

p. viii.

S.M. Lipset, Political Man, New York, Garden City, Doubleday, 1960.

P. Muller, Democracy, Economic Development, and Income Inequality, in: American Sociological Review, 53, 1988, p. 50-68.









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 640
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site