Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Sistemul constitutional britanic

Stiinte politice



+ Font mai mare | - Font mai mic



Sistemul constitutional britanic

Evolutia politica a Marii Britanii, ofera un exemplu clasic de trecere de la monarhia absoluta, la monarhia constitutionala, astazi fiind considerata pe drept cuvant una din tarile tipice pentru sistemul politic parlamentar . Conditiile geografice si politice in care s-au format statul si natiunea engleza, insularitatea, izolarea relativa de alte influente si practici politice si prin urmare, imposibilitatea unei comparatii a eficientei diferitelor metode de guvernare, au influentat intr-o masura considerabila filozofia si practica politica, valorile politice ale poporului, procesul de conducere sociala ca si psihologia actului de 'supunere' a indivizilor fata de autoritatile publice si fata de lege. Marea Britanie a fost prima tara din lume care a practicat regimul parlamentar. Acesta a luat fiinta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si si-a gasit deplina dezvoltare de-a lungul secolului al XIX-lea, in timpul erei victoriene.



In ceea ce priveste structura dreptului constitutional britanic, desi Marea Britanie nu dispune de o Constitutie scrisa, are o bogata practica parlamentara, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor si libertatilor, intregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta in importante domenii. Cea mai mare parte a practicii constitutionale, se intemeiaza pe obiceiuri care au aparut si s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Principii precum impartialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor, responsabilitatea colectiva a Cabinetului si responsabilitatea individuala a ministrilor nu se intemeiaza pe statute, documente sau hotarari judiciare, ci pe acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor. Astfel, Constitutia Angliei se prezinta ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care se adauga texte juridice adoptate de Parlament avand o valoare si o importanta deosebita pentru dezvoltarea institutiilor politice din aceasta tara, ca si pentru raporturile dintre guvernanti si guvernati. Ansamblul de legi nescrise, alcatuit dintr-un numar mare de traditii si cutume constitutionale are un rol functional bine stabilit. Ele sunt cunoscute si respectate de catre toti actorii politici; de existenta si obligativitatea lor este constienta intreaga natiune engleza care le si respecta cu scrupulozitate. Acesta este si motivul pentru care ele continua, sa se aplice, ca simboluri constitutionale traditionale fara a se simti nevoia de a fi calificate, prin norme juridice scrise. In sistemul britanic, practica judiciara isi are si ea un rol in cristalizarea dreptului britanic, aducand permanent elemente noi, de natura sa aprecieze si concretizeze continutul drepturilor constitutionale si obligatiile parlamentarilor. Raporturile dintre legislativ, reprezentat de Parlament si executiv, Guvernul, condus de primul-ministru, sunt reglementate tot in acest mod.

Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor si Camera Comunelor. Initial, s-a format ca un organism politic in jurul Regelui, fiind convocat de acesta, indeosebi, cu scopul de a obtine subsidii pentru Coroana, dar si pentru a-l consilia pe Monarh in diferite probleme privind regatul. Treptat, Regelui i s-au impus o serie de limitari semnificative ale prerogativelor sale, Parlamentul impunandu-se ca organ suprem, monarhia absoluta, transformandu-se intr-o monarhie constitutionala, in care poporul conduce prin reprezentare, alegand prin vot direct membrii Camerei Comunelor. Din acelasi motiv, datorita principiului reprezentativ al Camerei Comunelor, aceasta Camera are un rol mai important decat cel al Camerei Lorzilor, avand atributiuni majore in indeplinirea functiei legislative.

In Marea Britanie, Guvernul a devenit mostenitorul puterilor regale. Aceasta si datorita, in mare masura, conceptiilor poporului britanic care, traditional, considera ca cel care dispune de o putere pe care o exercita in mod liber, trebuie sa fie in intregime responsabil de actele sale. Cum, daca regele ar fi responsabil, ar insemna ca acesta sa poata fi judecat in sensul strict al cuvantului, ceea ce poate antrena uneori revolutii, experienta pe care britanicii au cunoscut-o in 1640 si 1688. Cum procedeul a fost gasit eficace, dar periculos, englezii au preferat sa transfere progresiv cabinetului puterile care apartinusera regelui, activitatea acestuia fiind limitata de controlul parlamentar si de raspunderea politica in fata Parlamentului, in special in fata Camerei Comunelor, singurul organ reprezentativ al statului .

Ca majoritatea sistemelor constitutionale contemporane, si sistemul englez functioneaza pe principiul separatiei puterilor, al egalitatii, cooperarii si controlului reciproc al acestora. Parlamentul englez, mai ales Camera Comunelor dispune de o serie de competente pentru a exercita in mod eficient controlul activitatii puterii executive, a cabinetului condus de primul-ministru. In acest sens, in practica obisnuita a Camerei Comunelor un loc deosebit il ocupa motiunile de amanare. In Parlamentul englez, motiunile de amanare sunt o forma aparte sub care se manifesta interpelarile din alte sisteme constitutionale, cu o serie de reglementari specifice sistemului constitutional englez. Motiunea de amanare seamana cu interpelarile numai in cazul in care ele provoaca prelungirea sedintei parlamentare pentru ca un ministru sa raspunda unei intrebari adrersata de un parlamentar. O a doua situatie are in vedere amanarea inchiderii sesiunii inaintea vacantei parlamentare, in aceste cazuri membrii Camerei Comunelor pot depune o motiune de acest gen pentru a provoca o dezbatere asupra unor intrebari adresate cabinetului. Acest gen de dezbateri nu este urmat de vot. In plus exista si motiunea de amanare, cu caracter de urgenta, care priveste o problema determinata, ce nu suporta amanare. Motiunea este supusa la vot si, in cazul in care Camera Comunelor cpnsidera ca este oportun se procedeaza la introducerea chestiunii in dezbatera Camerei, iar dezbaterea ca atare are semnificatia unei interpelari.

In Anglia, in lipsa unei Constitutii scrise, reglementarea unui alt mijloc important de control parlamentar, controlul exercitat prin intermediul comisiilor de ancheta este reglementat de regulamentele parlamentare. Ceea ce separa Anglia de restul statelor Uniunii Europene este faptul ca activitatea de control asupra Guvernului pentru situatii deosebite este incredintata unei instanse independente, formata din juristi, Tribunal of Inquiry, comisiile parlamentare nevand rolul de a ancheta si interpreta deficitara gestiune a Guvernului. Aceasta practica, instaurata dupa anul 1921 are meritul de a scoate de sub influenta partidelor politice investigarea activitatii executivului.

Camera Parlamentului pot totusi infiinta comisii de ancheta, Select Committees, decizia de constituire stabilind membrii si limitele mandatului comisiei, fara vreo restrictie constitutionala sau legislativa. Comisiile de ancheta, in conformitate cu mandatul primit, pot investiga orice problema, chiar daca aceasta se afla pe rolul unei instante judecatoresti. Audierile in fata comisiilor se pot extinde la orice persoana, cu exceptia membrilor Parlamentului, dar, cel mai important, si cu exceptia membrilor cabinetului executiv. Acest fapt duce la o oarecare ineficienta a anchetelor parlamentare, in ceea ce priveste controlul parlamentar asupra activitatii Guvernului si a membrilor acestuia.

In cadrul exercitarii dreptului de control parlamentar este de notat activitatea de control desfasurata de doua comisii specializate ale Camerei Comunelor a Marii Britanii, si anume Comisia conturilor publice si Comisia cheltuielilor publice, organisme cu sarcini importante in domeniul financiar, care asigura controlul legalitatii banului public si, in general, al bugetului. Ele prezinta rapoarte anuale Camerei, insotite de recomandari ce urmaresc imbunatatirea activitatii Trezoreriei . Deasemenea, in practica parlamentara, exista o tendinta a comisiilor permanente ale Camerei Comunelor de a avea initiative in materie de investigatie parlamentara, manifestandu-se critic fata de administratia publica.

Guvernul nu raspunde, in mod colectiv decat in fata Camerei Comunelor. Acest aspect rezulta chiar din procedura de formare a cabinetului executiv. Guvernul se formeaza in jurul sefului partidului care a obtinut majoritatea in Camera Comunelor, care este invitat de monarh, seful statului sa formeze Guvernul. Primul-ministru desemnat numeste membrii Guvernului si poate, pe parcursul mandatului sau sa ceara unui ministru sa demisioneze sau sa isi schimbe atributiile. El poate deasemenea sa prezinte regelui demisia Guvernului. Primul-ministru controleaza politica subordonatilor sai, neezitand sa intervina in departamentul respectiv, si in special cat priveste politica externa. Din reglementarile privitoare la organizarea si functionarea Guvernului britanic rezulta rolul extraordinar al primului-ministru, iar cum acesta este liderul partidului majoritar in Camera Comunelor, este normal ca intreg cabinetul sa fie responsabil numai in fata acestei Camere, si nu si in fata Camerei Lorzilor.

Ministrii, membrii ai cabinetului sunt responsabili in fata Camerei Comunelor, atat colectiv, impreuna cu toti membrii cabinetului, cat si individual, pentru faptele pe care le-a comis. Regulile privitoare la responsabilitatea ministeriala, desi sunt constitutionale, nu sunt scrise. Cabinetul este responsabil solidar de mersul general al afacerilor statului. Aceasta regula s-a dezvoltat incepand cu 1688, multa vreme Cabinetul fiind un organism de detinatori ai inaltelor atributii. Astfel, responsabilitatea colectiva s-a dezvoltat mai tarziu ca responsabilitatea politica individuala a ministrilor. La mijlocul secolului XIX, responsabilitatea colectiva a fost ferm stabilita. Responsabilitatea colectiva nu inseamna ca fiecare ministru trebuie sa ia parte activa la formularea politicii, nici ca prezenta sa in sala Cabinetului este esentiala atunci cand e luata o decizie . Obligatiile ministrului pot fi mai degraba pasive decat active atunci cand decizia nu se refera la probleme din propria sfera de responsabilitate administrativa. El trebuie, oricum, sa fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru si sa aiba posibilitatea de a-si manifesta indoiala si obiectiile. Aceasta nu il exclude pe nici un ministru de raspunderea colectiva a cabinetului, deoarec nici in Parlament, nici in afara lui un ministru nu poate fi in dezacord cu o decizie a Cabinetului.

Ministrii pot raspunde individual pentru comiterea unor fapte care ii fac nedemni de functia pe care o ocupa. Procedura de judecare a ministrilor pentru fapte, printre altele, de tradare, dare sau luare de mita, inselaciune , este cunoscuta sub denumirea de 'impeachment' si se desfasoara de catre ambele camere legislative, care presupune declansarea urmaririi in Camera Comunelor si judecarea in Camera Lorzilor. Aceasta procedura este insa cazuta in desuetudine, fiind folosita ultima oara in 1805 impotriva Lordului Melville. Un ministru raspunde in fata Camerei Comunelor pentru intreaga activitate a ministerului pe care il conduce, el nu se poate apara pretinzand ca nu a cunoscut o anumita problema pentru care este chemat sa raspunda .

Responsabilitatea individuala are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru in propria sa sfera de competenta poarta sarcina de a actiona pentru Guvern. Cand un ministru anunta ca Guvernul e pregatit sa mearga pe un anumit drum, nu inseamna ca decizia se refera la Cabinet. Daca decizia se refera exclusiv la sfera de care un ministru este responsabil, trebuie sa fie la discretia sa pe cine alege sa consulte anterior. In zilele noastre, atat de complexe sunt rezultatele actiunii guvernamentale, incat e sigur sa se presupuna ca practica consultarilor anterioare interdepartamentale este ferm stabilita la toate nivelele. Cu atat mai mult cu cat fiecare ministru stie ca in final va trebui sa se bazeze pe sprijinul colegilor sai de Cabinet daca, critica politica devine puternica, asa incat trebuie sa isi tempereze deciziile.

In sistemul constitutional englez este foarte bine pus in practica principiul separatiei puterilor, colaborarii si controlului reciproc al acestor, raporturile dintre Parlement si Guvern, fiind bine stabilite, beneficiind de experienta acumulata de-a lungul secolelor, raporturi perfectionate de activitatea organelor statului englez, in acelasi timp conservatoare, dar parca, mereu oportune in reglementri.



Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanta Calinoiu - Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, pag. 328

Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanta Calinoiu - Drept constitutional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, pag 335

Enache, Marian - Controlul parlamentar, Edit. Polirom, 1998, pag. 91

Wade and Bradley - Constitutional and Administrative Law, Longman 1993, pag 234

Harvey, L. Bather - The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 107



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1377
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved