| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
Notiunea de "siguranta publica' are un sens mai larg, semnificand ansamblul dispozitiilor prin care se asigura linistea publica, armonia sociala, respectul fata de lege si fata de deciziile legitime ale autoritatilor publice.
Examinand din punct de vedere practic politienesc sfera de atributiuni a sigurantei publice, vom gasi ca indatoririle ei se pot grupa in urmatoarele categorii:
1.- Apararea sigurantei statului, ca organizatie suprema a comunitatii. Legea sigurantei nationale tinand seama de importanta preponderenta a ocrotirii sigurantei statului, da atributiuni importante unei ramuri speciale a politiei, cu misiunea speciala de a veghea asupra sigurantei statului.
Este deci normal, ca la indeplinirea acestei importante sarcini a politiei trebuie sa concure toate autoritatile si institutiile, dar in primul rand organele administrative ce apartin Ministerul Administratiei si Internelor.
Din punct de vedere organizatoric in acest cadru de atributiuni intra in mod natural si supravegherea miscarilor politice si sociale, a intrunirilor publice, a diverselor asociatii si organizatii etc.
- Apararea sigurantei individuale, se poate diviza din punct de vedere practic, in urmatoarele grupuri:
a.- Apararea persoanei, care este data in competenta politiei.
b.- Apararea contra primejdiilor provocate de catastrofe sau calamitati naturale, prin incendii, inundatii, cutremure de pamant etc, la care sunt chemate a colabora pe langa organele politiei, serviciile pompierilor si la nevoie si organele altor servicii administrative competente impreuna cu armata, care toate impreuna conlucreaza la prevenirea si salvarea vietii oamenilor si a bunurilor lor[1].
Apararea bunurilor materiale cuprinde:
a.- Paza bunurilor imobiliare contra distrugerii provocate de raufacatori sau de neglijenta, la care concura in afara de organele politie paza proprie, paza militara, societati specializate de paza, paza obsteasca in comune si sate si gardienii publici.
b.- Supravegherea si controlul circulatiei rutiere, maritime si aeriene, se face in afara de organele politiei si de organele specializate ale Ministerului Transporturilor, Ministerului Apararii Nationale si Autoritatii Aeronautice Romane, pe cai ferate, strazi, sosele, in gari, porturi si aeroporturi.
Acest complex vast de atributiuni a ordinii si sigurantei publice inseamna o tot atat de complexa sarcina de indatoriri profesionale ale functiunii politienesti, de a actiona preventiv si represiv pentru preintampinarea, inlaturarea si sanctionarea perturbatiunilor ordinii si sigurantei publice, adica a primejduirii si pagubirii interesului public legitim.[2]
Atacurile indreptate contra statului au fost incriminate din cele mai vechi timpuri; statul odata aparut a fost de la inceput ocrotit prin primele legi penale care prevedeau sanctiuni deosebit de severe pentru aceste fapte.
In antichitate, in oranduirea sclavagista, la inceput erau considerate infractiuni contra statului numai faptele care loveau in existenta colectivitatii sau a intereselor sale fundamentale: razboiul contra patriei, tradarea intereselor patriei ca si atentatul contra reprezentantilor puterii. La romani, initial orice fapta indreptata contra statului era considerata tradare, PERDUELLIO. Cu timpul, pe masura ce puterea publica s-a concentrat in anumite maini, orice atac indreptat contra detinatorilor puterii publice devin o infractiune contra statului. Astfel, in timpul republicii, LEX APPULIA a introdus notiunea de CRIMEN MAJESTATIS care cuprindea orice lezare a demnitatii poporului roman, si in care au fost apoi incadrate orice atingere aduse magistratilor romani.
Ulterior, aceasta notiune a fost largita, ea cuprinzand orice atac, leziune sau ofensa adusa imparatului, care a luat locul poporului, infractiunea transformandu-se in CRIMEN LAESAE MAJESTATIS. Pedepsele ce se aplicau erau deosebit de severe - pedeapsa cu moartea si confiscarea averii -, raspunderea penala fiind deseori extinsa si asupra copiilor faptuitorilor. in oranduirea feudala, care a preluat sistemul de crunta represiune din dreptul roman, s-a manifestat aceeasi tendinta de a considera toate atacurile contra suveranului si contra puterilor sale ca infractiuni contra statului. Abia in timpul sau dupa destramarea oranduirii feudale, sub influenta ideologiei burgheziei aflate in plina ascensiune, cadrul infractiunilor contra statului s-a delimitat numai la acele acte care in realitate priveau siguranta statului, legiuirile penale moderne introducand alaturi de notiunea de inalta tradare o oarecare moderatie in sistemul sanctionator, in locul exagerarilor trecutului. Astazi scopul principal al incriminarilor a devenit apararea si ocrotirea statului impotriva oricaror fapte care pot crea un pericol sau pot aduce o atingere acestuia.
Faptele indreptate impotriva sigurantei statului reprezinta nu numai o piedica in indeplinirea importantelor sarcini care stau in fata statului, dar si un mijloc de subminare a temeliilor acestuia. Este asadar, evidenta importanta prevenirii si combaterii acestor fapte - conditie sine qua non a sigurantei si progresului pe toate planurile activitatii sociale.
Prevenirea si combaterea faptelor care pun in pericol sau care aduc atingere siguranta statului reprezinta, in parte, obiectivul unei importante functii a statului. Aceasta functie isi gaseste concretizarea pe planul juridic al apararii fiintei statului prin mijloace de drept penal in existenta incriminarilor privitoare la faptele care prezinta un pericol pentru siguranta statului si a sanctiunilor prevazute pentru aceste fapte. Apararea statului prin mijloace de drept penal isi gaseste eficienta practica in activitatea organelor specializate, adica a organelor S.R.I. si a organelor judiciare, a caror sarcina consta atat in prevenirea savarsirii acestor fapte, cat si in descoperirea si urmarirea faptelor savarsite si judecarea acelor car le-au comis.
Pericolul social deosebit de ridicat pe care il prezinta faptele indreptate impotriva sigurantei statului a determinat o reactie de drept penal fata de aceste fapte, cristalizata intr-un sistem incriminator si sanctionator corespunzator gravitatii lor si diferentiat fata de regimul prevazut pentru alte fapte in materia actelor de pregatire, tentativei, concursului de infractiuni si recidivei, liberarii conditionate si a efectelor circumstantelor atenuante si (sau) agravante.
Siguranta statului constituie o valoare sociala fundamentala, de existenta si nestingherita ei realizare depinzand normala desfasurare a activitatii statului in realizarea sarcinilor care ii revin.
Siguranta statului, deci dreptul absolut al statului la o existenta nestingherita si nevatamata, priveste toate valorile sociale a caror aparare asigura existenta ca stat a Romaniei si anume: suveranitatea, independenta si unitatea statului, valori care implica integritatea teritoriului tarii, intarirea economiei nationale, inviolabilitatea secretului de stat etc.
Relatiile sociale, respectiv fascicolul de relatii sociale ce se brodeaza in jurul acestor valori sociale, constituie obiectul juridic generic al infractiunilor contra sigurantei statului.
La o serie de infractiuni contra sigurantei statului acest obiect generic este in acelasi timp si obiectul juridic special, obiectul generic este insa pus in pericol sau atins intr-un mod specific si in variate componente ale sale si nu in totalitatea acestora. La aceste infractiuni insa, obiectul juridic special priveste exclusiv o valoare sociala legata de fiinta statului (independenta, unitatea, suveranitatea statului, puterea de stat etc), care conditioneaza siguranta statului, in acest caz siguranta statului fiind pusa in pericol sau atinsa prin intermediul acestei valori sociale, de a carei existenta depind relatiile sociale periclitate sau atinse prin infractiunea respectiva.
In masura in care siguranta statului este amenintata, in aceeasi masura sunt amenintate toate relatiile sociale, incat a apara siguranta statului inseamna a ocroti relatiile sociale, a asigura normala lor formare, desfasurare si dezvoltare. Acest obiect juridic generic constituie un factor comun de o primordiala importanta pentru caracterizarea infractiunilor si pentru scoaterea in evidenta a pericolului social pe care il prezinta.
In genere obiectul juridic al infractiunilor contra securitatii statului nu isi gaseste reflectarea in vreun obiect material. Totusi, in cazul unora dintre aceste infractiuni, exista o asemenea reflectare si deci infractiunile respective au un obiect material (tradarea prin ajutor inamicului, tradarea prin transmiterea de secrete s.a.).
Subiect activ nemijlocit (autor) al acestor infractiuni poate fi, de regula, ori ce persoana. Sunt totusi cateva infractiuni care au caracterul de infractiuni proprii, care nu pot fi savarsite decat de persoane avand calitatea de cetatean al Romaniei sau de persoana fara cetatenie cu domiciliu pe teritoriul tarii (infractiune de tradare) sau de cetatean strain ori de persoana fara cetatenie cu domiciliu in strainatate (actiunile contra statului si spionajul). in celelalte infractiuni dispozitiile incriminatoare nu cer ca subiectul activ nemijlocit (autorul) sa aiba vre-o calitate.
Infractiunile contra securitatii statului sunt susceptibile de a fi savarsite in participatie, de regula, in oricare din formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate).
Infractiunile contra sigurantei statului sunt in genere infractiuni comisive, elementul lor material realizandu-se printr-o actiune care creeaza o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere sigurantei statului.
Tot cu privire la latura materiala a infractiunilor contra sigurantei statului trebuie sa semnalam ca la majoritatea acestor infractiuni actiunea care constituie elementul material al infractiunii este caracterizata printr-o cerinta esentiala care trebuie indeplinita, cerinta esentiala constituind deci o conditie pentru existenta infractiunii. De regula, aceasta cerinta esentiala este exprimata prin cuvintele "de natura sa aduca in orice mod atingere' sigurantei statului sau, eventual, vreunei alte valori sociale care conditioneaza siguranta statului (puterea de stat, economia nationala). Existenta cerintei esentiale are o deosebita importanta pentru delimitarea infractiunilor contra securitatii statului de alte infractiuni inrudite, dar care nu au un asemenea caracter, sau chiar de infractiunile care intra ca element in continutul complex al unora dintre infractiunile contra sigurantei statului.
O importanta caracteristica a infractiunilor contra sigurantei statului consta in existenta unei urmari imediate comune tuturor acestor infractiuni si anume: crearea unei stari de pericol pentru siguranta statului, existenta nici uneia dintre aceste infractiuni nefiind conditionata de producerea unei atingeri sigurantei statului, deci a unei vatamari cauzate obiectului ocrotit. Asadar, in ce priveste natura acestor infractiuni, privita din punctul de vedere al urmarilor, ele sunt infractiuni de pericol.
Infractiunile contra sigurantei statului se comit, sub aspectul laturii subiective, de regula, cu intentie. Intentia, nefiind calificata printr-un scop care sa constituie o cerinta esentiala a laturii subiective, poate fi atat directa cat si indirecta. Continutul concret al intentiei este determinat de natura faptei savarsite si a urmarilor acesteia, iar existenta ei rezulta, de regula, din insasi fapta savarsita, deci ex re.
Multe dintre infractiunile contra sigurantei statului pot prezenta doua sau chiar mai multe modalitati normative, adica modalitati prevazute in chiar dispozitia (norma) incriminatoare. Aceste modalitati pot fi determinate de formele sau felul diferit al unor elemente ale infractiunii, prevazute alternativ in continutul infractiunii. Modalitatile normative pot varia, de regula, in functie de actiunea sau actiunile care constituie elementul material al infractiunii, de felul obiectului material, de conditiile care constituie cerinta esentiala a laturii obiective.
Infractiunile contra sigurantei statului pot prezenta modalitati diferite in functie si de imprejurarile concrete in care este savarsita infractiunea, sau de variatiile pe care le poate prezenta in concret elementul material al unor infractiuni, modalitati care constituie modalitati de fapt ale infractiunii. Aceste modalitati de fapt au o importanta bine stabilita pentru determinarea pericolului social al faptei si deci pentru individualizarea corespunzatoare a pedepsei faptuitorului.
Este bine cunoscut ca tradarea, prin transmiterea de secrete, spionajul, diversiunea, sabotajul si orice actiune subversiva nu se desfasoara dupa lege si nu se conformeaza ordinii de drept, ci dupa cele mai severe principii si reguli de conspirativitate, in forme clandestine si cu mijloace interzise. Reprimarea acestor actiuni trebuie sa se faca insa, intotdeauna, numai in limitele si cu mijloacele legii si este firesc sa fie asa, dupa cum este de mare importanta sa se stie care sunt limitele si mijloacele oferite de lege. Si daca activitatea organelor statului este limitata de necesitatea respectarii drepturilor omului, la fel de adevarat este si faptul ca, fara climatul de deplina siguranta nationala, drepturile si libertatile cetatenilor unei tari nu pot fi garantate.
A.- Apararea persoanei
Fascicolul de relatii sociale legate de apararea unor valori ca: viata, integritatea corporala si sanatatea, libertatea, onoarea, constituie obiectul juridic generic al grupului de infractiuni contra persoanei.
Aceste infractiuni prezinta, in general, un grad ridicat generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanta relatiilor sociale ce constituie obiectul protectiei penale si de gravele urmari pe care le pot avea pentru societate savarsirea acestor infractiuni, iar pe de alta parte de faptul ca infractiunile contra persoanei se realizeaza de obicei prin folosirea unor mijloace sau procedee violente si au o frecventa deseori mai ridicata in raport cu alte categorii de infractiuni.
Cel mai de pret bun al omului este fara indoiala viata. Este firesc deci ca privitor la infractiunile contra persoanei primul obiect de preocupare sa-1 formeze ocrotirea vietii si a principalelor ei suporturi: integritatea corporala si sanatatea. Dar viata in societate fara de libertate si fara respectul acesteia nu pretuieste mult. Se cuvine deci ca imediat dupa viata sa fie ocrotit ceea ce da pret vietii: libertatea persoanei, apoi viata in dezonoare nu este un bun care sa merite a fi ravnit. Onoarea si demnitatea persoanelor constituie deci si ele valori sociale pentru care ocrotirea legii penale apare ca necesara.
Am aratat ca la grupul infractiunilor contra persoanei prima subdiviziune sa cuprinda dispozitiile privitoare la infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, cel mai de pret bun al omului fiind viata.
Ceea ce caracterizeaza in principal acest subgrup il constituie valorile sociale ocrotite care privesc existenta si siguranta fizica a persoanei. Infractiunile care alcatuiesc aceasta subdiviziune se caracterizeaza - apoi - prin elementul lor material care consta intr-o atingere adusa valorilor sociale ocrotite. Aceasta atingere poate avea ca urmare consecinta cea mai grava, adica stingerea vietii si desfiintarea fizica a persoanei; dar poate avea si consecinte mai putin grave, adica vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii.
Pe langa sus-aratatele particularitati caracterizate, infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii au si alte aspecte comune.
a.- Astfel, nu numai ca ele au acelasi obiect juridic generic, dar au si o stransa inrudire in raport cu obiectul lor juridic special si anume manunchiul de valori sociale (desprins din fascicolul valorilor care formeaza obiectul juridic generic), adica ocrotirea vietii, integritatii corporale si sanatatii. De obiectul juridic special se tine seama atat la stabilirea gradului de pericol generic, cat si la determinarea gradului de pericol concret al faptelor care apartin acestei subdiviziuni de grup.
b.- Activitatea infractionala efectuata prin care se aduce atingere vietii, integritatii corporale sau sanatatii poarta intotdeauna asupra aceluiasi obiect material si anume corpul omenesc. Este indiferent daca acest corp apartine unei persoane tinere sau in varsta, ori daca corpul este sau nu in plenitudinea facultatilor fizice si psihice, trebuie insa sa fie intotdeauna vorba despre o persoana in viata, iar aceasta persoana trebuie sa fie alta decat faptuitorul.
c- Subiect activ nemijlocit (autor) al acestor infractiuni poate fi - cu unele exceptii - orice persoana. Infractiunile din acest subgrup sunt susceptibile de participatie (pluralitate de subiecti activi).
d.- Latura materiala a acestor infractiuni consta intr-o actiune care produce
- ca urmare imediata - o vatamare vietii, integritatii corporale sau sanatatii unei alte persoane.
e.- Infractiunile din aceasta subdiviziune se savarsesc in general cu intentie, adica infractorul trebuie sa-si fi dat seama de natura si urmarile faptei sale si sa fi dorit sau sa fi acceptat aceste urmari. in unele situatii, anume prevazute, legea pedepseste si faptele savarsite din culpa.
f.- Infractiunile din aceasta subdiviziune sunt, cu putine exceptii, infractiuni comisive. La aceste infractiuni pot fi concepute si efectuate acte care sa constituie forme de activitate infractionala imperfecta, adica acte de pregatire si tentativa. in ceea ce priveste infractiunile omisive, nu sunt susceptibile de tentativa, dar se pot efectua si in privinta lor unele acte de pregatire.
Actele de pregatire la infractiunile contra vietii, integritatii corporale sau sanatatii nu sunt incriminate ca o forma de activitate infractionala. Cand infractiunea, in vederea careia au fost efectuate actele pregatitoare a fost consumata (sau a ramas in stare de tentativa), actele de pregatire savarsite de alte persoane decat autorul infractiunii devin relevante juridiceste ca acte de participare.
Punctul final al desfasurarii activitatii infractionale este - dupa cum se stie
- consumarea faptei. Infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii fiind infractiuni materiale, consumarea acestora implica nu numai executarea actiunii socialmente periculoase incriminate, ci si producerea urmarii cuprinse in continutul incriminarii acestor infractiuni.
Dar pentru ca sa fie realizata integral latura obiectiva a acestor infractiuni, este necesar sa existe un raport de cauzalitate intre activitatea infractionala si urmarea imediata care consta, cum am aratat, intr-o vatamare penala adusa vietii, integritatii corporale sau sanatatii unei persoane.
Infractiunile de omucidere au ca specific atingerea pe care ele o aduc fiintei omului, adica acelui atribut sintetic si fundamental al persoanei umane, atribut fara de care nu poate exista persoana si fara de care celelalte atribute ale persoanei (integritatea corporala, sanatate, libertate, demnitate) pierd orice relevanta umana si sociala. Gradul de pericol social pe care il prezinta faptele prin care se aduce atingere vietii este deosebit de ridicat, aceste fapte punand in primejdie nu numai siguranta fiecarei persoane, dar implicit si a intregii colectivitati, fara respectul vietii persoanelor nefiind posibila o linistita convietuire sociala.
Pericolul social deosebit de grav pe care-l prezinta omuciderea in general atinge gradul cel mai ridicat in cazul infractiunii de omor. Acest caracter al omorului a fost recunoscut de legiuirile penale din toate timpurile si in toate oranduirile sociale. Cu atat mai mult, in societatea noastra cladita si patrunsa de spiritul umanitar, in care omul este considerat ca fiind bunul cel mai de pret, uciderea cu intentie a unei persoane constituie una din cele mai intolerabile infractiuni, ceea ce explica severa sanctionare prevazuta pentru aceasta infractiune in dispozitiile codului penal.
Desi fapta de omor privita schematic prezinta intotdeauna aceleasi caracteristici - actiunea de a ucide cu intentie o fiinta omeneasca, actiune ce are ca rezultat moartea victimei - in realizarea concreta poate prezenta diverse particularitati dupa cum in jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupeaza, se alatura, diferite elemente care, fara a schimba substanta faptei, ii dau acesteia o coloratura diferita sporindu-i, vadit, gradul de pericol social.
Legea prevede imprejurarile care constituie elemente circumstantiale in continutul infractiunii de omor, creand astfel anumite modalitati normative agravate ale acestuia.
Aceste elemente circumstantiale se alatura ca cerinte esentiale fie laturii obiective a infractiunii, fie laturii subiective. Alteori, imprejurarile agravante privesc subiectul activ sau pasiv al infractiunii ori relatia ce exista intre cei doi subiecti.
Legea grupeaza aceste imprejurari care schimba totdeauna gradul generic de pericol social al infractiunii de omor in doua categorii de modalitati normative ale omului sub denumirile de omor calificat si omor deosebit de grav.
Omorul calificat este fapta persoanei care savarseste un omor in anumite imprejurari grave anume prevazute de lege. Aceasta fapta prezinta un grad de pericol social mai ridicat fata de infractiunea de omor simplu, ceea ce explica incriminarea sa prin dispozitiuni separate si sanctionarea mai severa. Din punctul de vedere al conceptului, omorul calificat nu difera deci de omorul simplu decat prin elemente circumstantiale care indica un grad de pericol social mai ridicat. Aceste elemente circumstantiale facand parte din continutul infractiunii de omor calificat sunt in acelasi timp caracterizante pentru aceasta infractiune.
Omorul deosebit de grav este fapta persoanei care savarseste un omor in imprejurari considerate de lege ca fiind grave. Varianta de tip a omorului, fapta de omor deosebit de grav prezinta, in mod firesc, un grad de pericol social corespunzator gravitatii sale, savarsirea sa aducand atingeri nu numai relatiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei de omor ci si celor mai elementare sentimente de mila si omenie, relevand totodata revoltatoarea decadere morala a faptuitorului.
Uciderea din culpa se deosebeste de uciderea cu intentie (omor) prin forma sa de vinovatie. Or, pericolul social al unei fapte savarsite din culpa este intotdeauna mai redus decat acela al unei fapte similare savarsite cu intentie. Aceasta evaluare diferentiata este valabila si in cazul omuciderii. Desi uciderea din culpa prezinta evident un grad de pericol mai redus decat omuciderea savarsita cu intentie, totusi posibilitatea savarsirii acestei fapte constituie o grava amenintare pentru viata oamenilor si pentru securitatea relatiilor sociale. Legea penala incriminand uciderea din culpa a urmarit crearea unei actiuni inhibitiva pentru constiinta oamenilor, de natura sa-i oblige la cantarirea, la chibzuire atunci cand efectueaza acte ce ar putea provoca moartea unui om.
Legea penala asigura in acest fel ocrotirea membrilor societatii. Aceasta ocrotire capata in societatea moderna o importanta din ce in ce mai mare, activitatile in cadrul carora se pot savarsi din culpa fapte cauzatoare de moarte sporind in acelasi ritm cu progresul tehnic.
Sinuciderea face parte din sfera faptelor de omucidere* care nu este insa incriminata de legea penala, fiind o autolezare care implica absenta unui conflict juridic. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii unei alte persoane devine insa o manifestare ilicita si social periculoasa, sinuciderea aparand fata de cel care determina sau inlesneste savarsirea acestei fapte ca un fel de contributie la o omucidere. Acest caracter justifica incriminarea faptei de determinare sau de inlesnire a sinuciderii unei alte persoane. Prin aceasta incriminare se creeaza un plus de ocrotire a vietii oamenilor, contra unor activitati care pe cai ocolite conduc la suprimarea acesteia. Pericolul social pe care il prezinta fapta de determinare sau inlesnire a sinuciderii provine si din imprejurarea ca actiunea de determinare sau de inlesnire se adreseaza in genere unor persoane aflate in stare de grava depresiune psihica si deci usor receptive la astfel de actiuni. S-a sustinut candva ca determinarea sau inlesnirea sinuciderii nu ar trebui privita ca o infractiune de sine statatoare, ci ca un mod de participare la savarsirea sinuciderii. De o participare propriu-zisa nu se poate vorbi fiindca participarea implica savarsirea unei infractiuni, or, sinuciderea nu este incriminata de legea penala.
In raport cu subdiviziunea de grup cuprinzand infractiunile contra vietii, integritatii corporale si sanatatii, subgrupa infractiunilor contra integritatii corporale sau a sanatatii are in mod firesc un continut mai restrans, iar obiectul juridic special al acestor infractiuni este in mod corespunzator mai restrans, marginindu-se numai la manunchiul de relatii sociale a caror ocrotire implica apararea integritatii corporale si a sanatatii. Obiectul material insa este acelasi, adica corpul omenesc, si anume corpul unei persoane aflate in viata. Este vorba deci, in general, de atingeri aduse corpului privit in complexitatea fiintei umane.
Gradul de pericol social pe care il prezinta faptele prin care se aduce atingere integritatii corporale sau sanatatii este destul de variat, uneori foarte ridicat, alteori de proportii reduse, ceea ce impune un cadru de masuri de ocrotire penala corespunzatoare. in toate cazurile insa incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin justificata.
Personalitatea omului isi gaseste virtual masura afirmarii in libertatile pe care ordinea de drept a societatii i le asigura. Societatea, la randul sau, isi are garantata rapida dezvoltare numai prin manifestarea si valorificarea deplina a aptitudinilor si a rezervelor de energie de care dispune fiecare dintre membrii sai.
O legatura de interese indestructibile se leaga intre societate si individ, asigurand echilibrul vietii sociale care, din punctul de vedere al individului, isi afla expresia in "statutul' sau, adica in starea sa de libertate. Negarea sau suprimarea libertatilor individuale echivaleaza cu oprimarea persoanei si deci cu franarea evolutiei si progresului social. Manifestarea fara nici un fel de limita a persoanei fizice, deci afirmarea si exercitarea in mod absolut a libertatilor individuale, creeaza pericolul anarhiei si duce la destramarea unitatii organice reprezentata de viata colectivitatii. Iata de ce, intre aceste doua amenintatoare extreme, starea de libertate a persoanei face obiectul reglementarii normelor de drept, care-i configureaza continutul si-i stabileste intinderea.
Un ansamblu de manifestari, corespunzator drepturilor recunoscute de catre societate, exteriorizeaza starea de libertate a persoanei.
La randul lor, incalcarile starii de libertate sunt multiple, iar ca gravitate, deosebite. Pentru unele din aceste incalcari, tinand seama de pericolul pe care il prezinta, ordinea de drept le combate eficient, incriminand faptele prin care sunt savarsite.
Este incriminata si fapta persoanei care patrunde fara drept, in orice mod, intr-o locuinta, dependinta ori loc imprejmuit apartinand de aceasta, fara consimtamantul celui in folosinta caruia se afla sau care refuza a le parasi la cererea acestuia.
Domiciliul, in sensul de locuinta, si anexele sale constituie locul unde libertatea persoanei trebuie sa se poata manifesta in toata plenitudinea.
Intr-adevar, daca in relatiile cu altii (exterioare), persoanei i se garanteaza libertatea activa, de miscare si actiune, cu atat mai explicabil apare ca in raport cu domiciliul sau - unde isi traieste sub aspectul cel mai intim existenta - persoana sa fie ocrotita impotriva actelor care ar tulbura aceasta libera folosinta a locuintei. Este absolut necesar ca orice om, dupa munca ce o efectueaza zilnic, sa-si gaseasca odihna necesara in locul unde isi organizeaza viata sa personala, independent de amestecul altora.
Ocrotirea domiciliului nu priveste locuinta (imobilul) considerata in materialitatea sa, ci faptul ca acest imobil este ocupat de o persoana, a carei linistita folosire se cuvine respectata.
In vederea unei adecvate ocrotiri, dispozitia incriminatoare a dat notiunii de domiciliu un inteles mai larg decat cel intalnit in vorbirea obisnuita. Caracterul antisocial al faptei rezulta, pe de o parte, din vatamarea libertatii personale, care nu mai poate utiliza liber locuinta pe care o ocupa, datorita interventiei (imixtiunii) altuia, iar pe de alta parte, din pericolul ce il prezinta pentru societate atingerea adusa desfasurarii normale a relatiilor sociale a caror dezvoltare nu ar fi posibila fara ocrotirea domiciliului persoanelor.
In realizarea oricarei activitati, in viata sa de zi cu zi, omului ii este indispensabil sentimentul de liniste, de securitate, pe care il dobandeste numai in conditiile unei netulburate libertati psihice. Constiinta ca un rau l-ar ameninta creeaza in sufletul si in mintea omului o stare de teama profund daunatoare, o scoatere nedorita din starea sa normala, teama ce isi gaseste reflectare si in actele pe care le efectueaza, in comportamentul sau in societate.
Amenintarea este, asadar, o manifestare primejdioasa atat pentru siguranta persoanelor, cat si pentru normala desfasurare a relatiilor sociale conditionate de respectul libertatii persoanelor. Caracterul periculos al faptei de amenintare este reliefat de imprejurarea, ca prin savarsirea acesteia, persoana amenintata nu mai dispune de libertatea psihica necesara unei comportari firesti, caci sub ingrijorarea sau temerea ce o insufla amenintarea, persoana nu mai este in masura sa hotarasca si sa actioneze cu vointa libera, asupra a ceea ce trebuie sa faca.
In al doilea rand, caracterul periculos al faptei de amenintare rezulta din rasfrangerea antisociala pentru colectivitate ce o aduce atingerea libertatii persoanei; bunul mers al vietii sociale presupune libertatea psihica de care sa se bucure toti membrii sai.
Santajul se aseamana cu amenintarea, amandoua faptele aducand atingere libertatii psihice a persoanei; amenintarea este interzisa de lege, pentru ca produce in mod nejustificat un sentiment de temere (o alarmare), fara alte consecinte, in timp ce santajul este reprimat nu numai pentru constrangerea psihica, ci si pentru scopul ilicit urmarit de faptuitor. Delimitarea santajului de alte infractiuni contra libertatii persoanei permite o mai lesnicioasa apreciere a pericolului social pe care il prezinta aceasta fapta si intelegerea locului ce il ocupa in clasificarea de grup a infractiunilor indreptate contra libertatii persoanei.
Pericolul social pe care il prezinta infractiunea de santaj rezulta din atingerea adusa libertatii psihice a persoanei, in vederea realizarii unui folos injust. Societatea are tot interesul sa asigure, in cadrul relatiilor sociale, libertatea morala pentru toti cetatenii, astfel ca acestia sa se manifeste liber si cu toata responsabilitatea in diferitele acte ce le infaptuiesc in cadrul acestor relatii. Constrangerea libertatii psihice apare in cazul santajului cu atat mai grava., cu cat -pe aceasta cale - se urmareste realizarea unui folos injust.
Ar fi mai greu de conceput desfasurarea normala a relatiilor sociale pe care persoanele le stabilesc intre ele cu ajutorul corespondentei, fara o adevarata ocrotire a libertatii de a folosi acest mijloc de comunicare iar pe plan mai general, desfasurarea vietii sociale ar fi, la randul ei, permanent stanjenita daca libertatea persoanei de a comunica prin mijloace licite nu ar fi aparata, de dispozitiile legale, impotriva atingerilor ce ar putea sa-i fie aduse.
Caracterul de manifestare social periculoasa a violarii secretului corespondentei rezulta, asadar, din atingerea adusa direct libertatii persoanei de a comunica in deplina siguranta cu o alta persoana si din vatamarea relatiilor sociale, generate de exercitarea acestei libertati.
Din nevoia de a rezolva unele interese proprii (de exemplu diagnosticarea unei boli, prepararea unui medicament, sustinerea unui proces, constructia sau renovarea unei case, achizitionarea unui tablou etc), oricare persoana face adeseori apel la cunostintele, pregatirea si experienta unor persoane calificate, care exercita cu titlu de profesie respectiva activitate sau are calitatea de salariat al unei institutii de stat )de exemplu medici, farmacisti, avocati, arhitecti, ingineri, experti etc); ori de a cere indeplinirea unui oficiu public pentru care legea impune pastrarea secretului (declaratii facute la serviciile financiare; operatii de depuneri sau retrageri de sume de la bancile de economii; predarea mijloacelor de plata straine sau metalelor pretioase de catre detinatori, pentru a beneficia de imunitate).
Toate celelalte acte facute inaintea serviciilor publice pentru care legea nu prevede obligatia de pastrare a secretului nu pot da loc la savarsirea unei divulgari de secrete.
Asemenea raporturi odata stabilite presupun adeseori incredintarea unor date cu caracter intim de persoana solicitanta persoanei calificate (profesionist) la care a facut apel sau comunicarea unor date cu caracter secret prin declaratii facute anumitor salariati.
Alteori, din faptul exercitarii profesiei sau indeplinirii functiei, respectivele persoane iau cunostinta de astfel de date, fara ca ele sa le fi fost incredintate de persoana cu care au stabilit asemenea raporturi (de exemplu, prepararea unui medicament solicitat de un pacient poate constitui un indiciu foarte sigur pentru farmacist asupra bolii de care sufera pacientul respectiv; sau consultarea unui dosar de catre un avocat ii poate ingadui acestuia cunoasterea unor implicatii de care clientul sau s-a ferit sa vorbeasca).
In toate aceste cazuri, persoanele carora li s-au incredintat sau au luat cunostinta de anumite date in virtutea profesiei sau functiei, sunt datoare sa pastreze discretia necesara, in sensul de a nu aduce la cunostinta altora (divulga) continutul acestor date, cand aceasta indiscretie ar fi de natura sa aduca prejudicii persoanei.
Daca n-ar exista obligatia pastrarii secretului profesional, persoana nevoita sa faca apel la diferiti profesionisti sau functionari s-ar putea vedea expusa oricand riscului unor consecinte neconvenabile (prejudiciabile), datorita indiscretiei acestora.
Acest risc ar determina pe multi din cei nevoiti sa recurga la ajutorul unui medic, unui avocat, unui expert etc. sa renunte la sprijinul acestora, ceea ce ar fi profund daunator nu numai pentru cei ce ar avea nevoie de asemenea servicii, dar si pentru buna functionare a unor activitati sociale de necontestata importanta.
Pericolul social al faptei de divulgare a secretului profesional consta nu numai in nesocotirea dreptului persoanei la pastrarea secretului destainuit dar si in gravul prejudiciu adus normalei desfasurari a exercitiului unor profesiuni sau functiuni prin pierderea prestigiului ei si a increderii celor care ar fi in situatia de a le folosi.
Una din cele mai grave infractiuni contra persoanei, avand o profunda semnificatie antisociala, este violul. El constituie cea mai brutala atingere adusa libertatii sexuale care constituie un important atribut al personalitatii umane. Raportul sexual savarsit prin constrangerea persoanei loveste in inviolabilitatea sexuala, in inviolabilitatea fizica, in demnitatea si libertatea persoanei. El poate avea drept consecinte vatamarea integritatii corporale sau sanatatii ori chiar moartea persoanei, poate pune in pericol dezvoltarea normala psihica si fizica a victimei echilibrul moral al acesteia ca sotie si mama ori ca viitoare sotie si mama, poate provoca grave atingeri in sfera relatiilor privitoare la filiatie si familie. Pericolul social pe care il prezinta infractiunea de viol consta deci, in primul rand, in raul pe care-1 genereaza direct contra persoanei victimei considerata individual, adica prin prisma atributelor si intereselor ei. Dar pericolul consta totodata in consecintele profund daunatoare pe care le antreneaza pe plan social, contra desfasurarii normale a vietii sexuale a oamenilor, deoarece respectarea atributelor inalienabile ale personalitatii umane in sfera relatiilor sexuale constituie una din bazele existentei societatii.
Incalcarea libertatii sexuale creeaza o stare de nesiguranta sociala, un dezechilibru deosebit de primejdios pentru insasi existenta societatii. De aceea reactiunea penala impotriva faptelor de viol constituie o necesitate.
Savarsirea infractiunii de viol constituie manifestarea unei constiinte profund inapoiate, a unei personalitati caracterizata prin grave deficiente morale si printr-o agresivitate extrem de primejdioasa. Printre componentele constiintei inapoiate care genereaza o asemenea conduita antisociala se intalneste cel mai adesea mentalitatea retrograda, conceptia inumana, primitiva si josnica care considera femeia ca pe o fiinta inferioara, ca pe un obiect al posesiunii de care barbatul poate buza folosind forta sa fizica. Aceasta caracterizare criminologica intregeste imaginea pericolului social al infractiunii de viol si pune in evidenta importanta actiunilor de prevenire si combatere a acestei infractiuni.
Violul, ocupand locul principal printre infractiunile privitoare la viata sexuala, trebuie privit ca infractiunea caracteristica pentru acest grup de infractiuni, el constituind cea mai grava forma de incalcare a relatiilor sociale si a valorilor etico-sociale a caror ocrotire constituie scopul incriminarii si sanctionarii infractiunilor privitoare la viata sexuala. Apararea acestor relatii si valori trebuie sa aiba si are loc, intr-adevar, in primul rand, prin apararea libertatii si inviolabilitatii sexuale a persoanei, iar forma tipica de lezare a acestor valori o constituie constrangerea femeii la raport sexual.
Atingerile aduse demnitatii omului, sunt fapte socialmente periculoase care pot fi savarsite in diferite moduri si care variaza in gravitatea lor in raport cu gradul de pericol social pe care il prezinta.
Demnitatea omului constituie un factor hotarator in formarea relatiilor sociale si in desfasurarea acestora. O persoana cand intra in relatii cu o alta persoana nu face aceasta decat daca are convingerea ca are de a face cu o persoana demna: cinstita, de buna-credinta si cu o reputatie neatinsa. Orice atingere adusa demnitatii omului il expune pe acesta excluderii din sfera relatiilor sociale, iar relatiile sociale se formeaza greu cand numarul celor cu demnitate atinsa sporeste.
Faptele prin care se aduce atingere demnitatii omului sunt deci manifestari antisociale care lovesc in personalitatea morala a omului, fiindca aceste fapte nu numai sa jignesc sentimentul de demnitate al celui impotriva caruia sunt savarsite, dar lovind in reputatia persoanei aduc atingere relatiilor sociale a caror formare depinde de reputatia acesteia.
Prin incriminarea faptelor care aduc atingere demnitatii omului, este ocrotita atat persoana in asigurarea onoarei si reputatiei sale, cat si relatiile sociale a caror existenta este conditionata de aceasta reputatie a oamenilor.
Insulta este o fapta social periculoasa care aduce atingere relatiilor sociale a caror normala formare, desfasurare si dezvoltare nu sunt posibile fara ocrotirea demnitatii omului, relatii sociale legate de onoarea, reputatia si dreptul persoanei de a nu fi luata in deradere, de a nu fi umilita, batjocorita.
Calomnia este o fapta social periculoasa care aduce atingere sau pune in pericol demnitatea unei persoane, prin expunerea sau prin pericolul expunerii acesteia la o sanctiune judiciara ori dispretul public.
Fapta de calomnie lovind in valoarea sociala care este demnitatea omului, aduce implicit atingere relatiilor sociale a caror normala formare, desfasurare si dezvoltare nu sunt posibile fara apararea demnitatii omului. Calomnia prezinta un grad de pericol social mai ridicat decat insulta, fiindca aduce atingere mai grava demnitatii omului, si deci relatiilor sociale a caror ocrotire depinde de apararea acesteia. Asadar, in caracterizarea calomniei apare ca un aspect deosebit gradul ridicat de pericol social pe care il prezinta aceasta fapta in primul rand prin urmarea produsa de actiunea calomnioasa - crearea unei stari prin care se expune persoana impotriva careia s-a proferat calomnia unei sanctiuni penale, administrative sau disciplinare ori dispretului public sau prin care se produce pericolul unei asemenea expuneri.
Un alt aspect caracterizam al calomniei se refera la continutul afirmarii sau imputarii, care, privind "fapte determinate', capata o rezonanta mai puternica in aria opiniei publice. De asemenea, savarsirea faptei "in public' imprima calomniei un grad de pericol social mai ridicat, atingerea sau punerea in pericol a demnitatii celui calomniat fiind facuta cunoscuta si altor persoane.
Normala formare, desfasurare si dezvoltare a relatiilor sociale legate de ocrotirea juridica a valorilor sociale ca: viata, integritatea corporala si sanatatea, libertatea, onoarea, nu ar fi posibila fara combaterea eficace a tot ce este primejdios sau vatamator pentru existenta umana.
Situatiile generatoare de pericole sunt practic de doua feluri: calamitati si catastrofe.
Calamitatile sunt acele fenomene naturale de origine geofizica, geologica sau meteorologica ce se produc instantaneu, cu o durata variabila si care prin efectele produse, pun in pericol viata unei colectivitati umane si creeaza mari daune materiale: cutremure de pamant, inundatii, secete, descarcari electrice, eruptii vulcanice, uragane, taifunuri etc.
Catastrofele sunt acele evenimente produse ca urmare a unor defectiuni tehnice, a unor erori umane, sau a unor accidente care pun in pericol viata oamenilor, provoaca daune materiale cu efecte limitate in timp si spatiu, avarii sau distrugeri la constructiile hidrotehnice, la instalatiile nucleare, depozite de substante chimice, inflamabile sau explozive, avarii puternice la retelele de termoficare sau alimentare cu apa, gaze, energie electrica, accidente de circulatie, distrugeri si prabusiri de cladiri mari, poduri, viaducte, accidente industriale etc.
intre calamitati si catastrofe exista o anume interdependenta in sensul ca unele calamitati genereaza catastrofe si invers. De asemenea, unele calamitati pot fi sesizate din timp, putandu-se lua masuri de limitare a consecintelor acestora.
Apararea impotriva acestor dezastre este realizata de catre organele Ministerul Administratiei si Internelor in cooperare cu Ministerul Apararii Nationale si celelalte organe care au atributiuni in domeniul mentinerii ordinii publice in urma proclamarii cadrului organizatoric general si juridic special care asigura concentrarea eforturilor umane si materiale, in scopul prevenirii, limitarii si inlaturarii urmarilor produse de calitati ori catastrofe. Acest cadru organizatoric se instituie in momentul proclamarii starii de necesitate.
De regula, actiunile pentru inlaturarea efectelor negative ale catastrofelor ori calamitatilor sunt conduse de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, insa sunt situatii cand administratiile locale rezolva singure astfel de probleme.
Politia ca organ de specialitate cu atributiuni de mentinere a ordinii publice si de prevenire a savarsirii de infractiuni, are in momentul producerii unor astfel de evenimente urmatoarele atributiuni:
culegere date despre amploarea si consecintele evenimentelor si raporteaza esaloanelor superioare;
conlucreaza cu organele de administrare a drumurilor pentru delimitarea, semnalizarea si refacerea cailor de comunicatii, asigura prioritati de deplasare a mijloacelor de interventie si la nevoie instituie restrictii de circulatie;
participa la mobilizarea populatiei apte de munca si a utilajelor la actiunile de limitare sau de inlaturare a urmarilor evenimentului produs si controleaza instalarea si functionarea posturilor de supraveghere;
intensifica masurile de prevenire si combatere a furturilor, talhariilor si a altor infractiuni a caror comitere este favorizata de situatia de criza;
iau masuri pentru descoperirea si identificarea victimelor, clarificarea situatiei persoanelor disparute, stabilirea situatiei ranitilor si a sinistratilor evacuati intocmind operativ evidentele necesare;
asigura paza bunurilor evacuate, pe timpul transporturilor si la locurile de depozitare;
participa la realizarea masurilor pentru normalizarea vietii economice in zonele afectate.
Desigur acestea sunt cateva din principalele activitati desfasurate de fortele de ordine publica in general si politia in special pentru protejarea populatiei in cazul calamitatilor si catastrofelor.
Este bine insa de stiut faptul ca aceste activitati nu sunt derulate haotic, la intamplare, ci sunt gandite si prevazute in planuri de actiune bine puse la punct, la nivelul fiecarui segment participant. Uneori, au loc simulari ale acestor evenimente pentru a invata populatia cum sa se comporte in situatii de criza astfel incat intr-o situatie reala sa fie cat mai putine victime.
A.- Paza bunurilor
Sporirea continua a avutiei nationale reprezinta conditia primordiala pentru asigurarea satisfacerii cerintelor materiale si spirituale tot mai inalte ale oamenilor. Iar apararea bunurilor proprietate publica si privata, a intregii avutii nationale, a valorilor stiintifice, tehnice, de cultura si arta, asigurarea integritatii instalatiilor si utilajelor impotriva sustragerilor, incendiilor, exploziilor si oricaror acte de distrugere sau degradare, apararea padurilor, culturilor si recoltelor constituie o indatorire fundamentala, de inalta responsabilitate, a ministerelor, celorlalte organe centrale si locale, a tuturor oamenilor in calitatea lor de producatori, proprietari si beneficiari ai bunurilor materiale ale societatii.
Paza bunurilor proprietate publica si privata se organizeaza si se executa, in raport cu importanta si specificul acestora, potrivit prevederilor legislatiei in vigoare, prin paza militara si paza proprie a unitatilor publice si private.
Ministerele, celelalte organe centrale si locale sunt obligate sa ia masuri pentru asigurarea pazei bunurilor la unitatile publice si private ce le sunt subordonate. Raspunderea pentru luarea masurilor de asigurare a pazei bunurilor pe care unitatile publice si private le detin cu orice titlu revine conducatorilor acestor unitati. Fiecare cetatean are indatorirea sa actioneze cu hotarare pentru apararea avutului public si privat, sa sesizeze organelor competente orice fapta de natura sa afecteze integritatea lor, iar cand situatia impune, sa intervina direct, in conditiile legii, pentru apararea acestor bunuri.
Obiectivele de importanta deosebita pentru apararea tarii, activitatea statului, economie, stiinta, tehnica, cultura si arta, precum si valorile care necesita a fi asigurate u paza militara, se stabilesc prin lege. Paza militara se executa cu efective ale Ministerul Administratiei si Internelor, aprobate in acest scop.
In obiectivele de importanta deosebita se organizeaza, concomitent cu paza militara, dupa nevoi, si paza proprie, care se integreaza in sistemul unic de paza a obiectivelor. Obiectivele si alte bunuri care, datorita valorii, importantei sau specificului lor, necesita a fi pazite in mod permanent, se asigura prin paza proprie a unitatilor. Accesul in incinta unitatilor, cu exceptia acelor unitati care presteaza servicii publice, se face numai pe baza de legitimatii, permise sau bilete de intrare.
Transportul valorilor importante constand in sume de bani, titluri de credit, cecuri ori alte asemenea, metale si pietre pretioase, valori stiintifice, tehnice, de cultura si arta, precum si al armelor, munitiilor, materialelor explozive sau radioactive ori al altor materii sau substante periculoase, se efectueaza cu mijloace de transport anume destinate, asigurate, dupa caz, cu paza militara sau personal din paza proprie, inarmat cu arme de foc, in conditiile prevazute de lege.
Unitatile publice si private sunt obligate sa introduca mijloace tehnice de paza si alarmare corespunzatoare importantei si specificului obiectivelor si bunurilor ce trebuie pazite, sa efectueze imprejmuirea obiectivelor si sa ia masuri pentru realizarea iluminatului de securitate.
In vederea asigurarii pazei si securitatii obiectivelor si bunurilor, organele Ministerul Administratiei si Internelor au urmatoarele atributii:
a.- asigura paza si securitatea obiectivelor si bunurilor cu efective proprii, potrivit legii;
b.- participa nemijlocit la organizarea pazei in unitatile publice si private si urmaresc executarea intocmai a masurilor stabilite de paza;
c- raspund, potrivit competentelor stabilite prin lege, de selectionarea si verificarea personalului de paza; avizeaza incadrarea acestora si retrag avizul persoanelor care nu mai indeplinesc conditiile prevazute de lege pentru executarea serviciului de paza;
d.- asigura, impreuna cu unitatile publice si private, instruirea, pe principii militare, a persoanelor din paza proprie a unitatilor publice si private;
e.- asigura dotarea unitatilor publice si private cu arme militare si munitia necesara si instruirea personalului de paza inarmat cu arme de foc;
f.- controleaza modul in care unitatile publice si private respecta dispozitiile legale cu privire la paza obiectivelor si bunurilor si stabilesc masurile ce urmeaza a fi luate;
g.- stabilesc, impreuna cu ministerele producatoare, prioritatile in proiectarea si producerea mijloacelor tehnice de paza si alarmare;
h.- avizeaza introducerea in fabricatie de serie a aparatelor, a altor mijloace tehnice de paza si alarmare si acorda asistenta de specialitate pentru amplasarea acestora;
i.- analizeaza periodic, impreuna cu ministerele si celelalte organe centrale si locale, modul in care se aplica prevederile legislatiei in vigoare privind paza bunurilor si stabilesc masuri pentru cresterea eficientei activitatii de paza;
j.- avizeaza in conditiile legii infiintarea si functionarea societatilor comerciale care au ca obiect de activitate paza bunurilor si valorilor.
B.- Supravegherea si controlul circulatiei (rutiere, maritime, aeriene si fluviale).
Complexul de activitati care compun notiunea de siguranta publica include si o activitate pe cat de complexa pe atat de greu de adus la indeplinire.
Este normal ca intr-un stat de drept sa functioneze servicii publice care sa permita derularea in conditiuni de siguranta maxima a vietii politice, economice, sociale si culturale. Practic nu exista componenta a existentei omului modern care sa nu depinda de circulatia de bunuri, persoane si valori.
Organizarea acestei activitati este extrem de complexa, ea ingloband activitatea a cel putin trei ministere: Ministerul Administratiei si Internelor, Ministerul Apararii Nationale si Ministerul Transporturilor.
Sub aspect normativ atributiuni de supraveghere si control in domeniul circulatiei rutiere, feroviare, maritime si aeriene, il au toate cele trei ministere dar in special Ministerul Administratiei si Internelor.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1535
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
