Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


Contraventia si infractiunea

Administratie

+ Font mai mare | - Font mai mic




Contraventia si infractiunea

Potrivit Codului Penal, infractiunea este definita ca fiind „fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala”. In sensul sau cel mai gerenal, infractiunea, la fel ca si contraventia, este o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, interzis de lege sub o sanctiune specifica, care este pedeapsa.





Atat contraventia, cat si infractiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovatie, care prezinta pericol pentru societate si fiecare dintre ele constituie temeiul angajarii uneia din formele raspunderii juridice. Contraventia este temeiul raspunderii contraventionale si infractiunea temeiul raspunderii penale. Spre deosebire de infractiune, care prezinta un pericol social mai ridicat, cu consecinte mai grave si care dainuie in timp, la contraventie, acest pericol este mai redus, iar urmarile sunt mai rastranse. Criteriile generale de deosebire intre infractiuni si contraventii pot fi intrinseci sau extrinseci, dupa cum tin de insasi natura faptelor sau sunt exterioare acestora. Printre criteriile intrinseci se inscriu in primul rand valoriile si relatiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin savarsirea faptei. Astfel, faptele indreptate impotriva relatiilor sociale legate de valori de care depinde insasi existenta comunitatii, prezinta cel mai inalt grad de pericol social. De aceea, fata de ele legiuitorul reactioneaza prin mijloacele dreptului penal. In comparatie cu acestea, faptele prin a caror savarsire se pun in pericol valori de care nu depinde insasi existanta societatii si a componentelor sale, ci functionarea normala a unui domeniu sau altul de activitate, sunt contraventii.

Pe langa obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie avute in vedere si urmarile faptei, respectiv daca s-a produs o lezare efectiva sau doar o stare pericol. Este de remarcat ca unele fapte antisociale vatama sau pun in pericol valori esentiale; ele constituie infractiuni numai atunci cand se savarsesc intr-un anumit mod ori in anumite conditii. In lipsa acestor imprejurari, fapta constituie contraventie.

Un alt criteriu intrinsec priveste rezonanta sociala diferita pe care o provoaca in randul colectivitatii cele doua categorii de fapte antisociale. Faptele care vatama viata, libertatea, integritatea si sanatatea persoanei umane, faptele de furt, talharie, delapidare, tradare, acte de diversiune, atentat, evadare, falsificare de moneda, trafic de stupefiante sau arme, au o vie rezonanta sociala, provoaca o evidenta stare de neliniste, de nesiguranta sociala. Dimpotriva, faptele care pun in pericol valori de mica insemnatate, au o rezonanta restransa si nu provoaca tendinta membrilor societatii de a reactiona represiv, ca de pilda in ce priveste circulatia rutiera, pescuitul, etc.

Ultimul criteriu intrensec se refera la posibilitatea de restaurare a relatiilor sociale vatamate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte. In cazul infractiunii, este necesar sa se aplice o pedeapsa, uneori cu executarea in penitenciar, pe cand la contraventie se va aplica o sanctiune mult mai usoara, facandu-se apel la simtul de raspundere al faptuitorului.

Criteriile extrinseci de diferentiere a infractiunii de contraventie sunt o consecinta si reflecta diferenta de grad de pericol social dintre cele doua categorii de fapte antisociale. Se numara printre criteriile extrinseci: sursa legislativa, adica sediul normelor juridice care prevad cele doua genuri de ilicit, felul sanctiunilor si modul de aplicare si executare al acestor sanctiuni. In privinta faptelor penale, actele normative care le prevad nu pot emana decat de la organele supreme ale puterii legislative. Dimpotriva, contraventiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci si prin hotarari si ordonante ale guvernului, precum si, in anumite conditii, limite si materii, prin hotarari ale organelor locale. Referitor la modul de sanctionare, sanctiunile contraventionale nu vizeaza decat exceptional, in cazuri limitate si pe scurta durata libertatea persoanei.

In comparatie cu sanctiunile penale, cele contraventionale, chiar cand sunt formal asemanatoare, sunt totdeauna mai usoare, modul lor de executare mai putin aspru ori consecintele produse sunt mai reduse. Specific pedepselor, este faptul ca acestea nu pot fi stabilite si aplicate decat in instantele de judecata, pe cand sanctiunile contraventionale se constata si se aplica de anumite persoane si organe din cadrul puterii executive. Si procedura difera; la contraventii exista reguli mult mai simple si o operativitate sporita in instrumentarea cauzelor. Intrebarea care se pune frecvent este cine determina in concret gradul de pericol social, adica cine stabileste daca o anumita fapta ilicita constituie contraventie sau infractiune. Aceasta posibilitate apartine organului competent sa constate asemenea fapte, care trebuie sa dea dovada de discernamant in aprecierea pe care o face. In acest sens este seminicativ art.10 din Legea 61/1991, potrivit careia in cazul in care agentul constator apreciaza ca sanctiunea amenzii este indestulatoare, aplica amenda procedand potrivit dispozitiilor Legii nr.32/1968. In caz contrar, procesul verbal de constatare se trimite de indata judecatoriei competente care va hotara asupra sanctiunii contraventionale ce urmeaza a fi aplicata. Pe de alta parte, atunci cand organul constatator apreciaza ca fapta a fost savarsita in astfel de conditii incat potrivit legii penale ea constituie infractiune, va sesiza organul de urmarire penala. Aplicarea unei sanctiuni contraventionale nu inlatura raspunderea penala, atunci cand se constata ulterior ca aceasta fapta este infractiune.

Intr-o asemenea situatie, raspunderea penala ia locul raspunderii contraventionale. Dimpotriva, in cazul in care fapta a fost urmarita ca infractiune si ulterior s-a stabilit prin rezolutie sau ordonanta a procurorului, ori prin hotarare judecatoreasca, ca ea ar putea constitui contraventie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, impreuna cu copia ordonantei sau a hotararii se trimit organului in drept sa aplice sanctiunea. Intr-un astfel de caz, raspunderea contraventionala inlocuieste raspunderea penala. Solutia se impune in ambele ipoteze, deoarece raspunderea penala si cea contraventionala nu pot coexista. Intr-adevar, nu este posibil sa se aplice pentru aceeasi fapta o pedeapsa si o sanctiune contraventionla, intrucat printr-o asemenea fapta s-a adus atingere aceleiasi relatii sociale ocrotite de lege.



In problematica diferentierii contraventiei de infractiune trebuie pornit de la faptul ca, pana la dezincriminarea contreventiilor ce a avut loc prin Decretul nr.184/1954, acestea reprezentau in dreptul romanesc a treia categorie de ilicit penal considerat a fi cel mai putin grav. Prin reglementarea actuala a contraventiei, aceasta remarca nu mai poate fi sustinuta, atata timp cat multe contraventii sunt sanctionate mai sever decat unele infractiuni. In urmatoarele randuri, vom incerca sa prezentam principalele diferente intre contraventie si infractiune. Nu se poate porni aceasta analiza, fara a arata ca nu se poate face abstractie de natura penala a contraventiei si de multiplele asemanari care exista intre aceste forme de ilicit.

Asa cum a aratat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in mai multe spete, contraventia, chiar daca este reglementata in dreptul intern ca o forma distincta de ilicit, prezinta o latura penala care nu poate fi ignorata. In esenta, s-a stabilit in practica Curtii ca pentru o fapta sa apartina domeniului penal, trebuie avute in vedere trei criterii: calificarea faptei potrivit dreptului national, natura faptei incriminate si natura si gravitatea sanctiunii. Aceste criterii nu este neaparat a se aplica cumulativ, fiind suficient ca fapta sa fie una penala din punct de vedere al Conventiei ori sa fie expus faptuitorul la o sanctiune care prin natura si gravitatea sa apartine sferei penale, astfel incat, chiar daca fapta este reglementata in dreptul intern drept contraventie, ea poate fi calificata ca apartinand materiei penale datorita naturii sale juridice si a sanctiunii aplicate, neputandu-se recunoaste unui stat posibilitate de a sustrage anumite fapte aplicarii prevederilor art.6 al Conventiei. Cele trei criterii au fost folosite constant in jurisprudenta Curtii.

Aceasta practica a Curtii Europene a Drepturilor Omului a fost receptata in cateva decizii ale Curtii Constitutionale. Din pacate, in alte decizii ale judecatorului constinuant, natura penala a contraventie nu este analizata corespunzator, pronuntandu-se anumite decizii care ignora caracterul penal al contraventiei. Mai mult, desi CEDO a pronuntat o hotarare de condamnare a statului roman tocmai in considerarea „naturii penale” a contraventiei, Curtea Constitutionala, ulterior acestei decizii, isi mentine practica in sensul ignorarii „caractrului penal” al acesteia. Spre exemplu, prin Decizia nr.727/2008 , Curtea a apreciat ca cele retinute de instanta europeana in decizia Anghel impotriva Romaniei nu sunt incidente in speta, aratand ca spre deosebire de instanta europeana, Curtea Constitutionala nu procedeaza la examinarea in fond a elementelor de fapt ce au general cauza, atunci cand este investita cu solutionarea unei exceptii de neconstitutionalitate. Atributii precum interpretarea si aplicarea corecta a legii revin in exclusivitatea instantelor de judecata, care, de asemena sunt investite, potrivit legii cu solutionarea cailor de atac impotriva unor acte administrative ori jurisdictionale pretins a fi nelegale. Aceste aprecieri ale Curtii sunt insa in totala contradictie cu unele hotarari ale instantelor judecatoresti, care ulterior pronuntarii CEDO au dispus anularea proceselor-verbale de contraventie tocmai in virtutea prezumtiei de nevinovatie, element care caracterizeaza „materia penala”. In esenta, intre contraventie si infractiune exista si alte asemanari decurgand din originea comuna si natura juridica apropiata, care justifica ceea ce CEDO denumeste latura penala pe care o prezinta contraventia. Astfel, ambele fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc atingere unor asemenea valori si implica vinovatia autorului lor. Sub acest al doilea aspect, trebuie remarcat ca infractiunea presupune de regula intentia ca forma a vinovatiei, in cazul contraventiei fiind irelevant gradul de vinovatie. Si in ceea ce priveste contraventia isi are aplicabilitatea principiul legalitatii stabilirii si sanctionarii contraventiei, identic, ca esenta cu principiul legalitatii incriminarii consacrat de dreptul penal. Spre deosebire insa de dreptul penal, unde se poate incrimina doar prin lege organica, in materie contraventionala se pot stabili si sanctiona contraventii si prin anumite acte administrative normative prevazute expres de legea cadru. Atat contraventiile cat si infractiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme juridice. De aceea, nu se poate considera ca o fapta care este prevazuta intr-o norma penala ca infractiune ar putea deveni contraventie datorita conditiilor concrete in care ea a fost savarsita, sau ca o contraventie, prin modul in care a fost comisa, sa devina infractiune. In ipoteza in care fapta prevazuta de legea penala prezinta in concret un grad de pericol social redus, se va putea angaja raspunderea specifica prevazuta in art. 18 al Codului penal, iar in ipoteza in care contraventia prezinta o gravitate ridicata se va putea aplica o sanctiune contraventionala orientata spre maximul special. Astfel, nu se justifica problema ridicata in doctrina potrivit careia ar trebui sa se gaseasca un raspuns la intrebarea „cine apreciaza, cine determina in concret gradul de pericol social, adica cine stabileste daca o anumita fapta ilicita constituie contraventie sau infractiune?”, ajungandu-se la concluzia ca aceasta competenta revine agentului constatator care trebuie sa dea dovada de discernamant in ceea ce face.



Majoritatea autorilor considera ca nici agentul constatator, nici vreun alt organ adminitrativ sau jurisdictional nu poate sa faca aceasta apreciere, intrucat, potrivit principiului legalitatii, doar actele normative de incriminare sau de stabilire a contraventiei indica cu exactitate ce fapte constituie infractiuni si ce fapte constituie contraventii. Daca fapta se incadreaza in textul de incriminare, vom fi in prezenta unei infractiuni, iar daca aceasta fapta realizeaza latura obiectiva a unei contraventii se va angaja raspunderea cntraventionala a persoanei care a savarsit-o. Agentul constatator, organul de urmarire penala sau instanta de judecata trebuie doar sa verifice daca fapta savarsita reprezinta o infractiune sau o contraventie, pericolul social neputand constitui un criteriu in aprecierea in concret a unei fapte ilicite.

De aceea, autorul Mircea Ursuta sustine ca nu exista deosebiri de natura intrinseca intre contraventie si infractiune, intrucat nu poate fi justificata o diferenta calitativa intre aceste fapte ilicite. Dupa parerea sa , toate deosebirile intre aceste doua forme de ilicit au un caracter extrinsec.

In anumite cazuri, nu este usor de incadrat in concret o anumita fapta ilicita datorita unor asemanari intre continutul unor infractiuni si al unor contraventii. De asemenea, in multe situatii, diferenta intre o contraventie si o infractiune este data de un criteriu cantitativ cum ar fi valoarea prejudiciului, de anumiti indici de valoare sau de repetarea unei fapte care ar prezenta continutul unei contraventii. De aceea, avandu-se in vedere ca, in unele cazuri, este greu a se face o incadrare a faptei savarsite, fie contraventie, fie infractiune, O.G. nr.2/2001 admite posibilitatea ca agentul constatator, daca apreciaza ca fapta a fost savarsita in astfel de conditii incat, potrivit legii penale constituie infractiune, sa sesizeze organul de urmarire penala competent. Aceasta sesizare este necesara mai ales in ipoteza in care nu se poate determina cu exactitate in momentul constatarii faptei daca acea fapta este contraventie sau infractiune. De exemplu, in ipoteza in care unui conducator auto i se recolteaza probe biologice care atesta o alcoolemie in sange care ar face ca fapta sa fie infractiune, agentul constatator va trebui sa sesiseze organul de urmarire competent. In urma administrarii unei expertize medico-legale se va putea ajunge insa la concluzia ca alcoolemia era, la momentul savarsirii faptei sub limita infractionala, astfel incat fapta constituie contraventie. In situatia incalcarii unei reguli de circulatie pe drumurile publice soldate cu vatamari corporale ale unei persoane, pana ce nu se constata ca victima are nevoie de mai mult de 10 zile de ingrijiri medicale si doreste sa formuleze plangere penala, nu se poate cunoaste cu certitudine daca este vorba de infractiunea de vatamare corporala din culpa sau de o contraventie, astfel incat agentul constatator nu va incheia proces verbal, ci va inainta dosarul organului de urmarire penala. Ca asemanare, remarcam si faptul ca legislatia contraventionala a preluat din dreptul penal cauzele care fac ca fapta sa nu fie contraventie, respectiv: legitima aparare, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia involuntara completa si eroarea de fapt, adaugand la acestea infirmitatea, cauza exoneratoare specifica dreptului contraventional.

Principalele diferente intre contraventie si infractiune constau in sistemul sanctionar si procedura aplicabila. Nu trebuie omise si alte particularitati pe care le prezinta reglementarea actuala a contraventiilor, cum ar fi: in materie contraventionala nu este sanctionata nicio alta forma de participatie in afara de de autorat, tentativa nu se sanctioneaza niciodata, concursul de contraventii presupune regula cumulului aritmetic cu anumite limitari si recidiva contraventionala nu este prevazuta de legea cadru.

Prescriptia in materie contraventionala presupune, de asemenea alte forme si termene decat raspunderea penala, reprezentand o institutie specifica dreptului contraventional. In ceea ce priveste sistemul de sanctiuni, in materie penala, sanctiunile se numesc pedepse si sunt: detentiunea pe viata, inchisoarea si amenda penala, in timp ce savarsirea unei contraventii poate fi sanctionata cu avertisment, amenda sau prestarea unei activitati in folosul comunitatii. Prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.108/2003 s-au abrogat dispozitiile cu privire la sanctiunea inchisorii contraventionale, avandu-se in vedere prevederile art.23 alin. 13 din Constitutia Romaniei Revizuita potrivit carora „Sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decat de natura penala”. Si in ceea ce priveste pedepsele complementare, ele difera in dreptul contraventional fata de cel penal. Prin art.8, alin.1, al O.G. nr.2/2001 s-a mentinut caracterul administrativ al amenzii contraventionale prevazut pentru prima data de Decretul nr.184/1954, prin aceasta considerandu-se ca se diferentiaza amenda penala de amenda administrativa. In realitate insa, chiar mentinandu-se caracterul administrativ al amenzii, nu putem vorbi de o sanctiune mai usoara decat amenda penala, intrucat, asa cum a aratat Curtea Europeana a drepturilor Omului, pe langa natura sanctiunii un criteriu de diferentiere il constituie si gravitatea ei si ca, in esenta, este o „realitate incontestabila” ca amenda este o sanctiune cu caracter patrimonial, foarte multe contraventii fiind sanctionate cu o amenda in cuantum mai ridicat decat amenda penala.



Cea mai importanta diferenta intre infractiuni si contraventii consideram ca decurge din procedura de constatare si sanctionare a acestor fapte ilicite. Daca in materie penala se aplica normele procesual penale, care asigura anumite garantii procesuale persoanei acuzate, iar o pedeapsa se aplica intotdeauna de o instanta independenta si impartiala, in domeniul contraventional exista o procedura sumara, efectuate de persoane din sfera administratiei publice, iar sanctiunile se aplica, in marea majoritate a cazurilor, de catre organele administrative, aceasta procedura completandu-se, cu dispozitiile Codului de procedura civila.

Prin procedura reglementata de dreptul international nu se asigura garantiile elementare de care ar trebui sa beneficieze persoana acuzata de savarsirea unei contraventii. In momentul in care o persoana sanctionata contraventional ataca cu plangere la instanta judecatoreasca competenta procesul-verbal de sanctionare contraventionala, aceasta persoana are cea mai dificila pozitie procesuala din dreptul romanesc deoarece, aplicandu-se normele procesual civile, ea va avea pozitia unui veritabil reclamant, trebuind sa rastoarne prezumtia de legalitate de care se bucura procesul-verbal, sarcina probei revenindu-i potrivit prevederilor art.1169 al Codului Civil.

Ca un ultim aspect, decurgand din diferentierea celor doua forme de ilicit, intrucat ambele fapte care aduc atingere unor valori sociale, doctrina considera, in mod intemeiat, ca o fapta concreta nu poate constitui , in acelasi timp, infractiune si contraventie.



Alexandru Ticlea, Ioan Doru Taracila, Ion Nita Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p. 12.

Tudor Draganu, Liberul acces la justitie, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p.251.

Internet, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, www.echr.coe.int.

Publicata in monitorul Oficial nr.557 din 23.07.2008.

Mircea Ursuta, op.cit., p.97

Publicata in Monitorul Oficial nr.747 din 26 octombrie 2003.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4495
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site