| CATEGORII DOCUMENTE | ||
|
||
| Administratie | Drept |
Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor. Herodot - "cel mai numeros dupa cel al inzilor" . Ei au patruns in teritoriul de acum al tarii noastre in Neoliticul tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului Carpato- Dunareano- Pontic. Ei au creat o stralucita civilizatie a bronzului pe un intins areal geografic limitat la N de zona pripetului, la S de M Egee, la E de gurile Bugului si la V de Dunarea Panonica.
In cadrul neamului tracic s-au cristalizat geto-dacii care sunt creatorii si purtatorii epocii fierului la noi si sunt cel mai important neam tracic din punct de vedere al civilizatiei materiale si spirituale, cat si din perspectiva organizarii politice pe care ei l-au atins.
Procesul de cristalizare a geto-dacilor ca grup etnic distinct s-a desfasurat pe un teritoriu limitat la N de C Paduras, la S de Mtii Enzi, la E de Nistru si la V de Tisa. Rezulta ca geto- dacii sunt autohtoni pe aceste tinuturi. Prezenta statornica pe teritoriul tarii noastre e mentinuta din sec VI i.Hr. Izvoarele latine ii denumesc daci (triburile intracarpatice), iar cele grecesti, geti (triburi extracarpatice). Denumirile nu au o conotatie etnica, ci pur teritoriala. Asa cum arata Strabon in "Geografia", getii si dacii vorbeau aceeasi limba si constituiau acelasi popor.
Istoria antica ne-a transmis informatii importante privind modul de viata, dezvoltarea economica si sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele se completeaza cu cele extrase din investigatiile arheologice si intregesc imaginea organizarii societatii geto-dace in Epoca Prestatala.
Cele mai importante marturii sunt
Herodot in Cartea IV a Istoriilor → expeditia Regelui persan Darius din 514 i.Hr.impotriva scitilor din stepele nord-pontice. Toate triburile trace s-au supus lui cu exceptie geto-dacii care au opus o puternica rezistenta, fiind invinsi in cele din urma cu toate ca erau ceio mai viteji si mai drepti dintre traci.
Tucidide in "Razboiul peloponesiac" → uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din Dobrogea conduse in sec V i.Hr. de Sitalces si Seuthes. El arata ca getii si celelalte popoare de aici sunt vecini cu scitii, au aceleasi arme si aceleasi obiceiuri.
Pompeius Trogus → uniunea getilor dunareni condusi de un Rex Hristianorum care in sec IV a jucat un rol important in conflictul dintre Filip II regele Macedoniei si Ateas, capatenie scita.
Strabon si Arian → descriu cu lux de amnunte expeditia din 335 a lui Alexandru Macedon impotriva getilor de la N Dunarii cand regele a cucerit si o cetate a getilor luand o bogata prada de razboi.
Kurtius Rufus in "Istoria Alexandriei" → relateaza infrangera armatei macedonene condusa de Zopyrion care in 326 i.Hr. este infrant de getii de la gurile Dunarii.
Diodor si Polianus si Pausarias → relateaza conflictul din 292 i.Hr. dintre diadocul Lysimah si capetenia unei uniuni de triburi gete Dromichaites care s-a terminat cu victoria lui Dromichaites.
Iustinius → relateaza conflictul regelui Orcles cu bastarnii si pedeapsa data de acesta soldatilor sai invinsi.
Textele inscriptionatede la Histria mentioneaza numele a 2 regi geti Zamoldegikos si Remaxos care in secolul III i.Hr. isi exercita autoritatea asupra cetatilor grecesti de pe tarmul Pontului Euxin.
Pompeius Trobus → cresterea puterii dacilor in Transilvania sub Robobostes. "incrementa dacorum per Rubobostem rege"
Concluzile sunt:
-geto-dacii erau o populatie sedentara care se ocupau cu agricultura, dispuneau de cetati intarite, armate puternice, bine echipate
-geto-dacii au dezvoltat o stralucita civilizatie a fierului in special in cadrul celei de a II-a varste Laten -dezvoltarea puternica a mestesugului, a productiei si a schimbului de marfuri.
-pe planul formelor de conducere a vietii sociale, prezinta caracteristicile soc gentilice ajunsa la ultimul nivel al decaderii sale-democratie militara a triburilor si uniunii de triburi.
In acest sistem de organizare a societatii atributiile sunt exercitate de Adunarea Poporului (toti barbatii capabili sa poarte arme). Adunarea ia cele mai importante decizii pentru viata comunitatii pentru k functiona regula: cine isi risca viata in lupta trebuie sa decida.
Regii mentionati in relatarile antice nu sunt veritabili sefi de stat, ci simpli conducatori militari, numiti si revocati de Adunarea Poporului care le stabileste atributiile. Se manifesta tot mai pregnant tendinta acestor sefi militari de a-si consolida pozitia, de a transmite cu titlu ereditar. Aceasta tendinta marcheaza tranzitia de la societatea gentilica- tribala la stat.
NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR
In Epoca Prestatala, relatiile sociale in cadrul societatii geto- dace erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic care erau respectate si aplicate de buna voie pt ca reprezinta interesele tuturor, norme cu un pronuntat caracter religios. Unele obiceiuri au suprevietuit si in societatea feudala ceea ce reprezinta o dovada incontestabila a continuitatii poporului roman pe acest teritoriu.
Herodot - fii puteau cere si obtine de la parinti delimitarea partii care li se cuvenea din proprietatea comuna. Rezulta ca institutia proprietatii private era in plin proces de formare.
Furtul reprezenta o atingere foarta grava a normelor de convietuire sociala.
Pentru incheierea conventiilor se folosea juramantul si un ritual f asemanator cu infratirea din evul Mediu.
Juramantul pe zeitatile din templu pe care trebuia sa-l faca slujitorii regelui. Daca regele se imbolnevea, unul din slujitori jurase stramb. Pentru identificarea lui erau desemnati 3 ghicitori pt a arata cine era acela si daca el nega se aduceau 6 ghicitori. Daca dadeau aceeasi solutie, cel in cauza era condamnat la moarte, in caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori. Procedura aminteste de proba cu jurator.
Despre casatorie - Menandru referindu-se la Epoca bronzului - unele triburi drace cunosteau poligamia. Horatiu arata ca geto- dacii erau monogami si pazeau cu strasnicie acest lucru. Catre sf Comunei primitive femeile erau inferioare barbatului. Dovada era pedeapsa aplicata de oroles soldatilor sai - "sa faca slujba femeilor lor, slujbe care mai inainte lor li se faceau".
Potrivit legilor dialectice hegoliene saltul de democratia militara la stat e rezultatul unor acumulari cantitative care s-au manifestat printr-o serie de manifestari economice si sociale pe care le-a cunoscut societatea geto- daca.
Pe plan economic, progresele au dus la cresterea productei si a schimbului de marfuri, la dezvoltarea comertului, geto- dacii incepand sa bata monede proprii, ce circulau paralel cu denarii romani si tetradrahmele macedoneni.
Pe plan social, se remarca o adancire a discrepantei dintre bogati si saraci, ilustrata pe plan arheologic prin descoperirea unor morminte bogate care constrastau cu mormintele saracacioase ale marii majoritai ale populatiei. Aparitia celor 2 clase reclama crearea statului ca un instrument destinat sa asigure suprematia clasei dominante. Sunt intrunite cele 2 criterii pe baza carora distingem intre societatea gentilica si societatea statala: criteriul stratificarii sociale si cel teritorial (apartenenta individului la comunitate se realizeaza in functie de teritoriul locuit).
Formarea statului a fost favorizata de factori externi:
-slabirea puterii celtilor si ilirilor ca urmare a confruntarilor cu romanii.
-expansiunea romana care a dus la transformarea Greciei si Macedoniei in provincii romane si stabilirea granitei Imperiului Roman pe linia Dunarii.
Statul geto-dac s-a format in cursul indelungatei domnii a regelui Burebista, despre care istoricul Stabon arata ca pus capat razboaielor care ii divizau si slabeau pe dacii. El i-a facut pe acestia sa-i asculte poruncile si a creat statul de care se temeau toti vecinii inclusiv romanii.
Pe langa reforma politica, el a intreprins si o reforma religioasa cu ajutorul lui Deceneu - unificarea triburilor si uniunilor triburilor intr-un sistem politeist unic. Prin reforma administrativa, el a mutat centrul de putere din C Munteniei in interiorul arcului carpatic in zona muntilor Orastie, unde a stabilit capitala Sarmisegetusa, inconjurata de un sistem de protectie.
In afara de afirmatiile lui Stabon s-a gasit si inscriptia lui Aponion gasita la mormantul acestuia: Burebista e cel mai mare dintre regii traci.
Odata cu formarea statului se constituie si dreptul in locul cutumelor nejuridice a perioadei democratiei militare. Dreptul s-a format pe 3 cai:
a) o parte a vechilor cutume anterioare formarii statului, cele utile si convenabile clasei dominante au fost sanctionate devenind obiceiuri juridice.
b) in noul context economico-social marcat de existenta statului prin comportamente si deprinderi repetate se formeaza si sunt sanctionate noi obiceiuri juridice.
c) pe langa dreptul nescris, se elaboreaza si un sistem de legi care nu ne-au parvenit pe cale directa, ci de la istoricii antici. Strabon si Organes afirma ca legile in epoca lui Burebista, care pretindea ca i-au fost inspirate de zei , sunt transmise din generatie in generatie pana in secolul VI i. Hr.
Nu s-a realizat o codificare a legilor, ci s-au introdus noi norme de drept. Asa cum arata autorii, legile contin porunci ale legilor. Institutile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu sunt cunoscute in amanunte. Le putem reconstitui in linii generale pe baza unor izvoare istorice indirecte si pe baza urmelor pe care acestea institutii le-au lasat asupra unor figuri juridice de mai tarziu.
INSTITUTIA PROPRIETATII
Cea mai importanta institutie geto-daca a cunoscut doua forme:
a) proprietatea privata - a stapanilor de sclavi
b) proprietatea comuna (devalmasa) - a obstilor satesti.
In privinta proprietatii private, aceasta e atestata de Kripton: "in statul geto-dac exista mari proprietari de pamanturi si vite", precum si o serie de izvoare care atesta ca vanzarea sclavilor geto-daci era o practica frecventa pe pietele de sclavi ale Imperiului Roman. De aici rezulta ca obiectul proprietatii private il constituie pamantul, vitele si sclavii, iar titularii erau tarabostesii (aristocratia geto-daca).
In ceea ce priveste proprietatea comuna, existenta si fizionomia acesteia au putut fi reconstituite pe baza unor versuri din odele lui Horatiu:
"Bine-i scitilor cei din camp
Care au din stramosi carele drept salas,
Getii asprii au traiul bun
Roata dand belsug glia cea fara de hac,
Strang recoltele obstesti cu sarg,
Iar pe ogor nu-I mai prinzi anul de cum s-a dus
Sortii-i fac egali in drept
Treaba s-a ispravit,
Altul sa vina in loc."
Din examinarea versurilor rezulta ca pamantul obstei nu era impartit, ci se afla in proprietatea comuna- devalmasa a membrilor acestora ca de altfel si recoltele stranse de pe aceste terenuri. Cultivarea se facea conform sistemului asolamentului bienal. Pamantul obstei era impartit in loturi de cultura, atribuite membrilor obstei in folosinta individuala prin tragere la sort pe termen de 1 an. In anul urmator aceste loturi erau redistribuite familiilor din obste prin acelasi sistem al tragerii la sort.
INSTITUTIA CASATORIEI
Autorii antici ne ofera informatii pretioase:
Herodot → la traci, casatoria se realiza prin cumpararea viitoarei sotii de
la parintii acesteia.
→in cadrul familiei, sotia se afla in situatie de inferioritate fata de barbat, fapt atestat si de poetul Ovidiu: "sotia geto-daca trebuia sa indeplineasca cele mai grele munci in gospodarie.
Horatiu in odele sale → Blanda-i soata de-a doua
Avand grija pruncilor mici fara de mama ajunsi.
Zestrea-i nu-l face rob pe sot,
Caci virtutea e zestrea ei.
Iubitoare-i de sot poftele-nfranand
Crima-i patul cel pargarit
Fapta are ca pret moartea din mos-stramos.
Din analiza versurilor rezulta ca geto-dacii erau monogami si pazeau acest lucru cu strasnicie. Ei cunosteau si institutia dotei, numita zestre, termen care s-a pastrat in vocabularul juridic al limbii romane si care e de origine daca. Adulterul era pedepsit cu moartea si in raportul dintre soti, pe primul plan era virtutea femeii si nu bunurile care alcatuiau zestrea acesteia.
In cazul dreptului penal, principalele institutii vizau apararea statului si a proprietatii private. In ceea ce priveste dreptul procesual, atributiile realizarii justitiei au fost preluate de organele specializate ale statului; in anumite situatii cum ar fi in caz de vatamare corporala, se aplica vechiul sistem al razbunarii sangelui.
Organizarea actului de judecata era una din preocuparile generale ale statului geto-dac. Iordanes afirma ca regele Comosicus se ocupa de organizarea si judecata proceselor, fiind judecator suprem. Comosicus era si mare preot, fapt ce i-a facut pe unii autori sa afirme ca el era judecatorul suprem nu in virtutea calitatii sale de rege, ci in virtutea calitatii de mare preot.
Poetul Ovidiu ne arata ca geto-dacii foloseau pe scara larga duelul judiciar ca mijloc de transare a litigiilor.
In cazul dreptului international, izvoarele antice descriu rolul important pe care preotii geto-daci il jucau in cadrul procedurilor de incheiere a tratatelor dintre statul geto-dac si celelalte state, in sensul oficierii unor ceremonii asemanatoare cu cea a infaptuita de preotii cultului pagan roman.
ORGANIZAREA DACIEI CA PROVINCIE ROMANA
Cu toate ca, in urma razboaielor daco-romane, armatele romane au cucerit cea mai mare parte a teritoriului geto-dac, au ramas in continuare zone neocupate de trupele romane si locuite de dacii liberi: N Moldovei, Crisana, Maramures.
Nu tot teritoriul cucerit a format din punct de vedere administrativ provincia Dacia pt ca unele teritorii au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferioara: Muntenia, coltul SE al Transilvaniei (zona dintre Olt si Carpati), S Moldovei.
De-a lungul ocupatiei romane Dacia a fost organizata in mai multe etape:
a) (moartea lui Traian) - organizarea ca o provincie unitara cuprinzand Transilvania fara coltul SE, Banatul si Oltenia.
b) (domnia lui Hadrian) - au avut loc mai multe organizari:
imparatul Hadrian a abandonat S Moldovei si cea mai mare parte a campiei muntene pt ca erau greu de aparat si a impartit provincia Dacia in Dacia Superioara (Transilvania fara coltul SE si Bantul) si Dacia Inferioara (Oltenia si coltul SE)
in 124, din ratiuni de ordin militar, se creaza o noua provincie la N de Aries si Muresul Superior, Dacia Porolissensis.
c) 168 - 169 (domnia lui Marc Aureliu)- se realizeaza ultima organizare a Daciei
Dacia Superioara si Dacia Inferioara sunt contopite si formeaza Dacia Apulensis din care, mai apoi, se desprinde Banatul (dupa alti autori Oltenia), formandu-se Dacia Malvensis.
Dacia Porolissensis este mentinuta in vechile sale granite.
In momentul retragerii aureliene existau Dacia Apulensis, Dacia Porolisensis si Dacia Malvensis.
ORGANELE CENTRALE ALE PROVINCIEI DACIA
Spre deosebire de alte provincii, Dacia este provincie imperiala condusa de imparat prin intermediul unui reprezentant al sau, un guvernator al provinciei, numit legatul augustis pro praetore. El este recrutat din membrii ordinului senatorial si e de rang consular (e fost consul la Roma). Imperiumul sau ii da dreptul sa conduca mai multe legiuni. Resedinta si capitala provinciei se aflau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacia Sarmisegetusa. Acest legat imperial exercita puterea suprema pe plan administrativ, militar si judiciar.
Situatia se mentine dupa prima reorganizare in Dacia Superioara, cu mentiunea ca legatul imperial este recrutat dintre membrii ordinului senatorial, dar nu mai are rang consular, ci pretorian. El nu are dreptul de comanda decat a unei singure legiuni, si anume, Legiunea a 13-a Germina care isi avea sediul in castrul de la Appulum, tot acolo aflandu-se si resedinta. Capitala provinciei ramane la Colonia Ulpia Traiana.
In Dacia Inferioara, aceasta fiind o provincie de rang inferior, conducerea este exercitata de un procurator prezidial, procurati augusti (preses). El e recrutat dintre membrii ordinului ecvestru (cavaler). Capitala acestei provincii si resedinta sunt la Drobeta.
Aceeasi situatie exista si in Dacia Porolissensis, capitala si resedinta fiind la Napoca. Insa, din considerente militare, Legiunea a 5-a Macedonica care stationa in Moesia Inferioara este transferata din Dobrogea, in marele castru de la Potaisa din Dacia Porolisensis si, din acest moment, conducerea acestei provincii a fost incredintata comandantului Legiunii a 5-a.
Dupa reorganizarea lui Marcus Aurelius, conducatorul provinciei Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara. El coordoneaza din punct de vedere administrativ, militar si judiciar toate cele trei provincii Dacia, purtand titulatura de legatus augusti pro praetore daciarum trium. Este recrutat dintre membrii ordinului senatorial si e de rang consular.
Unitatea celor 3 provincii este intarita in vremea lui Alex Severus prin ridicarea Coloniei Ulpia Traiana la rangul de Metropolis a celor 3 Dacii.
Alt organ de conducere la nivel central e Concilium Provinciae (Concilium Daciarum Trium). A fost creat in vremea domniei lui Marc Aureliu si reprezinta o adunare provinciala formata din delegati ai oraselor din Dacia care se intruneau o data pe an la Sarmisegetusa in palatul Augustarilor. Membrii adunarii apartineau ordinului ecvestru si decurionilor si alegeau un presedinte al adunarii care era si preot al cultului imperial in Dacia (Sacerdos arae augusti).
Acest concilium era organ consultativ cu atributii restranse, care se limita la discutarea unor probleme de ordin general referitoare la orase si provincii, la sustinerea intereselor locale in fata administratiei imperiale si prezentarea de petitii imparatului (in care erau prezentate abuzurile magistratilor prezidentiali).
Principala sarcina era de a intretine cultul Romei si al Imparatului in viata, in scopul intaririi unitatii provinciei, cresterii atasamentului si loialitatii provincialilor fata de puterea romana.
ORGANIZAREA FINANCIARA A DACIEI
Administrerea finantelor provinciei revenea unor procuratori financiari, cu sediul la Sarmisegetusa, unde se centralizau datele privind impozitele si veniturile intregii provincii. Acest procurator era subordonat legatului imperial, fiind recrutat dintre membrii ordinului ecvestru si avand in subordinea sa un aparat compus din functionari imperiali de rang inferior.
Atunci cand locul guvernatorului Daciei Apulensis era liber, interimatul conducerii celor 3 Dacii era asigurat de procuratorul financiar al acestei provincii. In Dacia Inferioara si Dacia Malvensis, atributiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai provinciilor respective. Pt Dacia Porolisensis, in fruntea provinciei este plasat conducatorul Legiunii a 5-a , iar atributiile financiare sunt preluate de un procurator financiar special.
Impozitele erau stabilite din 5 in 5 ani prin recensamantul bunurilor si persoanelor efectuat de magistrati specializati - dumquirii quinquenates.
Impozitele erau: - directe (tributa) - cel financiar (se platea si pe cladiri),
numit tributum soli stipendium.
cel personal (il plateau si peregrinii),
numit tributum capitis.
-indirecte (vectigaria) - cel de 5% pe mosteniri si eliberari
de sclavi.
- cel de 4% pe vanzari de sclavi.
- cel de 2,5% pe ciculatia pers.
Pt incasarea acestor impozite erau organizate oficii vamale (stationes) conduse initial de sclavii imperiali, apoi de arendasi (conductores), iar dupa 169 de procuratori vamali recrutati dintre membrii ordinului ecvastru.
ORGANIZAREA ARMATEI
Pe teritoriul Daciei au stationat mai multe legiuni:
Legiunea 1 Adriutrix
Legiunea 3 Flavia Fedrix, care la scurt timp dupa cucerire a fost transferata in alte provincii.
Legiunea 5 Macedonica, a fost transferata din Dobrogea in Dacia Porolisensis.
Legiunea 13 Gemina, singura care a stationat in Dacia de la inceputul cuceririi romane pana la retragerea aureliana.
In Dacia au mai existat trupele auxiliare: cohorte, alae si detasamente mixte numite numerii. Efectivul total al trupelor stationate era de 50 000 soldati.
ORGANIZAREA LOCALA
In provincia Dacia au existat 2 categorii de asezari: urbane si rurale.
Asezarile urbane erau coloniile si municipiile.
Coloniile sunt centre romane puternic romanizate, locuite de cetatenii romani care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Unele colonii beneficiau si de ius italicum (o fictiune juridica prin care teritoriul acestor colonii era asimilat solului Italiei, astfel incat, cetatenii romani din coloniile respective exercitau dreptul de proprietate quiritara, fiind scutiti de plata impozitului funciar).
Municipiile erau asezari urbane de rang inferior, mai putin romanizate, in care o parte din locuitori era alcatuita din necetateni. Statutul lor juridic era unul intermediar, insa, in epoca cuceririi Daciei, distinctia atat de clara la origine intre colonii si municipii incepuse sa se estompeze. Cu exceptia Coloniei Ulpia Traiana, orasele din Dacia au fost vechi asezari de geto-daci ridicate succesiv la rangul de municipii si unele la rangul de colonii.
Orasele din Dacia, ca toate orasele din Imperiu se bucurau de o conducere autonoma, fiind organizate dupa modelul Romei, fapt ce l-a determinat pe Aulum Gelium sa afirme in lucrarea "Noctes Atice" ca orasele din Imperium reprezinta mici efigii ale Romei.
Organul suprem de conducere al oraselor era Consiliul Municipal asemanator Senatului Roman (Senat Municipal cum era numit). Membrii Senatelor Municipale alcatuiau ordinul decurionilor. Nr decurionilor din Consiliul Municipal era cuprins intre 30 si 50, fiind stabilit in actul de infiintare al orasului in functie de numarul de cetateni.
Membrii Senatului Municipal erau desemnati din 5 in 5 ani de quinquenales in urma efectuarii recensamantului. Iar pt a putea accede la decurionat, o persona trebuia sa indeplinesca 3 conditii:
sa fie cetatean roman ingenu
sa aiba varsta minima de 25 de ani
sa aiba o avere de minim 100 000 de sesteti.
Erau preferati aceia care indeplinisera magistraturi municipale si sacerdotale.
In epoca cuceririi Daciei de catre romani, ordinul decurionilor ajunsese in Imperiu la maxima lui expansiune politica si economica, fapt ilustrat de o inscriptie gasita la Drobeta care numeste ordinul decurionilor "ordo splendisicus"
Conducerea executiva a oraselor este asigurata de magistratii superiori denumiti in colonii dumvirii euricundu, iar in municipii, quatroviri iure dicundo, avand atributii administrative si judiciare, precum si de ceilalti magistrati: edilii, care asigurau politia oraselor, aprovizionarea pietelor si intretinerea cladirilor si strazilor si questorii, care administrau finantele si bunurile oraselor.
In subordinea magistratiilor municipali se afla un intreg aparat alcatuit din functionari si slujbasi marunti denumiti aparitores.
Magistratii sacerdotari (preotii municipali) erau alesi dintre membrii ordinului decurionilor si erau organizati intr-un sistem ierarhic, in frunte cu un pontifex, ales dintre decurionii si apoi flamines, preotii zeilor principali si augurii.
In cel de-al doilea esalon de conducere a oraselor se afla ordinul augustarilor. Ei erau recrutati dintre persoanele care nu aveau acces la decurionat, fiind alesi pe viata de decurioni. Principala misiune era aceea de a intretine cultul Romei si al Imparatului in viata, sens in care trebuiau sa faca donatii orasului pt ridicarea unor constructii civile si religioase.
Augustarii se constituiau intr-o asociatie cu sediul la Colonia Ulpia Traiana unde se afla conducatorul lor Sacerdor Arae Augusti care era si presedintele Conciliului celor 3 Dacii.
La cel de-al treilea nivel se aflau colegiile (colegia), asociatii profesionale, religioase, funerare, avand ca scop intrajutorarea membrilor lor. Colegiile profesionale erau organizate dupa model militar in decurii si centurii, ce erau conduse de un prefectus sau magister si se puneau sub protectiea unui cetattean de vaza al orasului (patronus sau defensu).
Asezarile rurale sunt:
cele organizate dupa modelul autohton in forma traditionala a obstilor satesti sau teritoriale.
cele organizate dupa modelul administratiei romane:
- pagus (pl. pagi)
- vicus (pl. vici).
Pagus(pagi) sunt asezari rurale amplasate pe teritoriul coloniilor locuite de cetateni romani (pagus aque - pe teritoriul Ulpiei Traiana si condusa de un prefectus decurion al Ulpiei Traiana - si pagus micia).
Vicus (vicii) sunt asezari rurale aflate in afara teritoriului coloniilor locuite de necetateni (vicus pirustarum condus de un princeps).
Alte asezari rurale:
Stationes care sunt puncte fiscale, vamale, postale, de paza si control amplasate la granita provinciei, dar si in interiorul acestuia.
Canabele sunt asezari pe langa castrele romane locuite de mestesugari, negustori, veterani, familia si rude ale soldatilor si ale altor persoane care aveau interese cu trupele romane.
O categorie speciala de asezari sunt statiunile balneoclimaterice: Acque, Germisara, Admedia. Existau si teritorii cu organizare speciala: domeniile imperiale si patrimonium caesoris, ce cuprindeau minele, salinele, pasunile si carierele de piatra.
Pe primul plan se aflau exploatarile aurifere din zona Mtilor apuseni administrate de un procurator aurarum. Celelalte domenii imperiale era administrate prin procuratori imperiali, iar apoi prin arendasi (conductores ferarium pasqui ex salinarum).
O alta categorie de teritorii erau cele aferente legiunilor romane utilizate potrivit nevoilor lor economice.
DREPTUL DACIEI ROMANE
Dreptul in Dacia, ca de altfel in toate provinciile Imperiului, are un profund caracter statuar. El consacra un statut juridic diferit pentru diversele clase si categorii sociale.
Cetatenii romani se bucurau in Dacia de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare pe care nu o putea exercita decat cetatenii romani din coloniile investite cu ius italicum. Drepturile politice erau ius suffragi, ius honorum, ius militiae, iar cele civile erau ius comerci, ius conubi si legis actio.
In raporturile dintre ei, cetatenii romani utilizau normele dreptului civil, iar in raport cu necetatenii, dreptul gintilor.
Latinii aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini, bucurandu-se doar de o parte din drepturile civile si politice. Aveau ius comerci, uneori ius conubi si legis actio si ius suffragi. Nu aveau ius honorum si ius militiae. Latinii din Dacia erau latini fictivi (aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii). Se utilizeaza termenul de latini in sens juridic si nu in sens etnic.
In perioada stapanirii romane in Dacia statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se numai unui numar restrans de persoane, datorita tendintei de generalizare a cetateniei romane, prin edictul lui Caracal din 212 d.Hr. Latinii utilizau in raporturile cu cetatenii romani si cu peregrinii, precum si in raporturile dintre ei normele dreptului gintilor.
Peregrinii formau categoria sociala cea mai importanta din Dacia deoarece intra marea masa a autohtonilor daci. Ei erau dediticii pt ca se opusesera cu forta armelor cuceririi romane. Nu se bucurau de dreptul lor national anterior cuceririi romane. In raporturile cu cetatenii si cu latinii, precum si in raporturile dintre ei, utilizau dreptul gintilor. Peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei si cutumele locale desemnate prin perifraza: "leges moresque peregrinorum". Cutumele erau recunoscute si acceptate in masura in care nu contraveneau normelor de drept si principiilor juridice romane.
Din examinarea statutului juridic al diferitelor categorii de persoane, rezulta ca dreptul gintilor e un drept comun cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat in raporturile juridice dintre acestia. Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de cele bazate pe ius civile, produceau efecte juridice valabile, chiar daca imperfecte in raport cu exigentele dreptului civil.
ex: - cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu aveau asupra sotiei si asupra copiilor nici manus deplin, nici patria potestas deplina.
- forma scrisa utilizata in contractele incheiate intre cetateni si peregrini se folosea nu ad validatem, ci ad probationem.
- litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse in fata instantelor romane din provincie pe baza fictiunii ca peregrinul este cetatean roman ("si civis romanus eset").
Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman e mult mai evoluat in raport cu dreptul civil, intrucat nu presupune forme solemne si gesturi rituale si se intemeiaza in principal pe elementul subiectiv al vointei romane.
In procesul convietuierii romanilor cu dacii, dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele locale s-au apropiat pana la contopire dand nastere in conditiile specifice ale Daciei unui sistem de drept nou pe care-l numim drept daco-roman. In acest proces de sinteza juridica, este evident ca o influenta covarsitoare o exercita dreptul roman care a fost si ramane cel mai evoluat sistem de drept pe care l-a avut omenirea.
Insa, si normele dreptului local au exercitat o influenta asupra dreptului roman, mai ales in inlaturarea formalismului din actele juridice si in generalizarea principiului bunei credinte.
PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICAT IN DACIA
INSTITUTIA PROPRIETATII
Asupra solului se exercita proprietatea quiritara si proprietatea provinciala.
Proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani din coloniile care se bucurau de ius italicum, solul acestora fiind exclus de la plata impozitul funciar.
Ceilalti proprietari autohtoni si colonisti exercitau proprietatea provinciala. Terenurile cucerite intrau in ager publicus. Ele insa erau date in folosinta provinciarilor care plateau un impozit → tributum soli sau stipendi. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat din punct de vedere juridic, jurisconsultii romani au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juuridice existente la acea data si sa o incadreze in categoriile juridice cunoscute de ei, considerand ca locuitorii din provincii exercita asupra fondurilor provincilale fie posesia, fie uzufructul. Toti prudentii romani erau de acord ca titularii fondurilor provinciale puteau fi asimilati pana la un punct cu titularii drepturilor reale. In realitate, provincialii exercitau asupra terenurilor respective o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a desemnat-o prin proprietatea provincila.
Termenul nu e roman, ci e o creatie a doctrinei moderne, a romanistilor. Ne bazam pe faptul ca provincialii o puteau transmite prin acte inter vivos utilizand traditiunea, o puteau greva cu servitutii si ipoteci si o puteau lasa mostenire.
Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil a fost creata o prescriptio longi temporis. Aceasta prescriptie se deosebeste de uzucapiune prin 2 aspecte:
a)sub aspectul termenilor - potrivit codului decemviral, uzucapiunea e de 1 an pt
res mobiles si de 2 ani pt res soli.
- termenul pt prescriptio longi posesionis e de 10 ani
intre prezenti si de 20 de ani intre absenti.
Prezenti - aceia care locuiau in aceeasi civitatis, iar apoi aceia care locuiau in aceeasi provincie.
Absenti - aceia care locuiesc in civitas diferite, ulterior in provincii diferite.
b)sub aspectul efectelor - uzucapiunea e o prescriptie achizitiva in sensul ca
duce la dobandirea proprietatii la implinirea termenului daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite.
- precriptia longi temporis e o prescriptie extinctiva in
sensul ca are ca efect respingerea actiunii in revendicare a proprietatii provinciale de catre cel care a posedat bunul 10 sau 20 de ani. La implinirea termenului, posesorul nu devenea proprietar, astfel incat, daca pierdea stapanirea bunului, nu-l putea revendica.
Atunci cand discutam de actiunea in revendicare nu avem in vedere actio revendicatio din dreptul civil, care sanctioneaza proprietatea quiritara, ci o actio in rem special creata dupa modelul actiunii in revendicare si care se aplica fondului provincial.
Dar intre uzucapiune si prescriptio longi temporis mai sunt si alte deosebiri. Pt precriptio longi temporis nu se cere justul titlu si buna credinta, iar aceasta se poate implini si prin jonctiunea posesiilor, atat in privinta succesorului universal, cat si in privinta succesorului cu titlu particular.
Imparatul Constantin cel Mare a creat si o prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei mai lungi durate) cu termen de 40 de ani, pe care Imparatul Teodosio II in 424 l-a redus la 30 ani si se aplica si fondurilor imperiale si bunurilor Bisericii Crestine. Aceasta prescriptio longisimi temporis avea tot un caracter extinctiv.
Imparatul Justinian, in cadrul politicii sale unificatoare, inclusiv in domeniul domeniul dreptului, a suprimat deosebirea dintre fondurile Italiei si cele provinciale, in sensul ca, si solul Italiei a fost supus impozitelor, moment in care, proprietatea provinciala a disparut. Se impunea reforma pt unificarea prescriptiilor corespunzatoare celor 2 forme de proprietate. Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptia longi temporis, creand un sistem. Mobilele se uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio), iar imobilele in 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti (prescriptio longi temporis). In ambele cazuri prescriptia era achizitiva, dar in afara termenelor si posesiei se cerea si buna credinta si justul titlu.
Justinian a creat in 528 d.Hr., printr-o constitutiune un sistem intermediar potrivit caruia, daca posesorul nu e de buna credinta, dar nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, dobandeste proprietatea bunului dupa trecerea a 30 de ani. E o sinteza intre uzucapiune, precriptia longi temporis si precriptia longisimi temporis.
Daca posesorul nu are nici justul titlu, nici nu e de buna credinta sau daca a intrat in posesia bunului prin mijloace violente poate, dupa exercitarea unei posesii de 30 ani, sa respinga cu succes actiunea in revendicare a proprietarului, dar nu va dobandi niciodata proprietatea bunului respectiv. Aceasta e o prescriptie extinctiva si e in realitate vechea precriptie longisimi temporis.
Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe plan tehnic de reglementare juridica unor atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes ulterior in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal.
In cazul proprietatii provinciale suntem in prezenta a 2 proprietati suprapuse: proprietatea suprema a statului roman, care nu e si una efectiva, si proprietatea efectiva a provincialilor, care o recunosc pe cea a statului roman prin plata tributului funciar.
Locuitorii liberi ai Daciei exercitau asupra celorlalte bunuri proprietatea peregrina. Aceasta forma a fost creata de romani din considerente de ordin economic pt ca peregrini erau principalii parteneri de comert ai romanilor. Insa, ei neavand ius comerci nu aveau acces la proprietatea quiritara.
Proprietatea peregrina ca si cea provinciara a fost ocrotita din punct de vedere juridic prin mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare, astfel actiunea in revendicarea a fost acordata si peregrinilor, fie din suprimarea din formula a perifrazei "dominium ex iure quiritium", fie ca o actiune ficticii cu fictiunea de cetateni romani.
Actiunile furtii si damnii iuria dati, care sanctionau delictul de furt, respectiv cel al pagubei cauzate pe nedrept, erau acordatesi peregrinilor, tot cu fictiunea de cetateni romani.
Aceasta forma de proprietate a disparut in 212 cand Imparatul Antoninus Caracala a generalizat cetatenia romana. In urma unui proces indelungat de unificare, abstractizare si subiectivizare in epoca lui Justinian, asistam la o forma unica de proprietate, numita dominium
INSTITUTIA CASATORIEI
Erau admise casatoriile intre peregrini, acestia avand acces si la tutela si la adoptiunea fraterna pe baza careia s-a creat in feudalism institutia infratirii.
In materia succesiunilor, mostenirea era deferita conform legii, prin testament, materie in care peregrinii testau cu precadere in forma orala ce a dat nastere in feudalism testamentului lasat, cum spune legea tarii cu limba de moarte.
Ca o particularitate, peregrinii aveau testamenti factio pasiva, in sensul ca veneau la succesiunea cetatenilor romani.
In materia obligatiilor, Dacia romana cunoaste o reglementare amanuntita, deoarece epoca stapanirii romane in Dacia coincide cu perioada de apogeu in Imperiu, caracterizata printr-o maxima evolutie a productiei si a schimbului de marfuri.
TABLITELE CERATE DIN TRANSILVANIA
Sinteza juridica daco-romana, care alaturi de sinteza etnica si institutionala constituie etnogeneze romana, este demonstrata clar printr-unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman.
Tablitele cerate din Transilvania se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad legate cate 3. Fetele interioare ale tablitelor exterioare si ambele fete ale tablitei interioare sunt scobite, scobitura fiind acoperita cu ceara pe care s-a scris cu varful unui stilet. Tablitele au fost descoperite 1786 - 1855 la Alburnus Maios (Rosia Montana) intr-o mina de aur abandonata.
Au fost traduse si publicate la Viena de marele romanist german Theodor Momsen in lucrarea "Corpus inscriptiones latinarum". Plecand de la faptul ca ele sunt datate in 167 d.Hr., epoca in care romanii se aflau in razboi cu cvazii si marcomanii, el a spus ca locuitorii acelei asezari au ascuns in mina actele cele mai importante ale comunitatii si au fugit din calea razboiului dupa care nu s-au mai intors. Ipoteza lui Momsen nu e plauzibila pt ca expoatarea minelor de aur din Mtii Apuseni reprezenta preocuparea esentiala a administratiei romane in Dacia, de aceea e mai usor de presupus ca numai persoana care le-a ascuns nu s-a mai intors.
Au fost descoperite 25 de triptice dintre care numai 14 sunt lizibile, restul aflanduse intr-o stare de degradare. Din cele 14: 4 contin contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, un contract de societate, un contract de depozit, un proces verbal prin care se desfiinta o asociatie funerara, una care continea cheltuieli pt organizarea unui bachet si una obligatia unei persoane de a plati o datorie.
Din analiza contractelor se desprind o serie de concluzii referitoare la forma actelor, la elementele si efectele lor si la capaciatatea juridica a partilor care le-au incheiat.
In contractul de imprumut creditor e o femeie peregrina, Anduiena lui Vato, ceea ce inseamna o derogare de la exigentele dreptului roman, stiut fiind ca femeia sui iuris era considerata obstaculata din punct de vedere intelectual, fiind pusa sub tutela agnatilor sai. Si totusi in acte femeia incheie, fara autoritatis tutores, actul juridic respectiv, ceea ce inseamna ca incheierea a fost influentata de o cutuma locala.
In alt contract de imprumut, obligatia debitorului de a plati dobanzi se naste dintr-o simpla conventie, ceea ce inseamna o departare de la normele dreptului roman, pt ca dobanzile se percepeau in baza unui act solemn, in baza unei stipulatio usurarum alaturata lui muutum (stip dobanzilor) sau in baza unei stipulatio sortis ex usurarum (stip capitalului si al dobanzilor).
Printr-un contract de depozit se realizeaza operatiunea juridica a depozitului neregulat (actul prin care bancherul se obliga sa restituie clientului suma pastrata + o dobanda). In Triptice, actul nu e incheiat ad validitatem, ci ad probationem, adica pt a proba o obligatie nascuta dintr-un alt act.
Se remarca faptul ca stipulatiunea e utilizata atat pt realizarea operatiunii juridice a imprumutului cu dobanda, cat si pt constituirea unor garantii personale, desi la vremea respectiva, fata de stadiul de evolutie al dreptului roman, operatiunile juridice respective se realizau prin acte speciale.
Totusi, in Transilvania, ele se realizeaza prin stipulatiune, in virtutea caracterului abstract al acesteia care ii confera o functie generala, fiind utilizata in raporturile dintre cetateni si peregrini, intrucat stipulatia e si un act de drept al gintilor.
Unul din contractele de locatiune imbraca in forma juridica locatiunea de servicii, fiind in speta un contract de munca prin care un miner se angajeaza sa presteze servicii intr-o mina. Se prevede in contract si clauza potrivit careia minerul accepta sa nu fie platit de proprietarul minei pt zilele in care nu poate lucra ca urmare a inundarii minei.
Problema care se pune e aceea a suportarii riscului in contract, si din aceasta perspectiva, in dreptul roman vechi functiona regula: riscul in contract e suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat. El nu va fi platit, chiar daca nu presteaza serviciile inchiriate datorita unei imprejurari care nu-i e imputabila.
In dreptul roman clasic aceasta regula se modifica, in sensul ca, riscul in contract e suportat de conductor (proprietarul minei). El trebuie sa-l plateasca pe locator chiar si pt zilele in care acesta nu-si putuse efectua munca ca urmare a unei situatii ce nu-i era imputabila.
Si totusi in contractul din Triptice apare aceasta clauza derogatorie prin care se revine la sistemul din dreptul roman vechi. Existenta acestei clauza arata ca, in Dacia, dreptul aplicabil se indeparteaza incet, dar sigur de la fizionomia dreptului roman clasic datorita discrepantelor de natura economica intre partile contractante. Onestiores putand imputa celor umili clauze defavorabile pt acestia din urma.
In contractele de vanzare, forma vanzarii e diferita de cea a dreptului roman clasic, in sensul ca intr-unul din actele din Triptice avem o clauza de cumparare, o declaratie referitoare la pret si clauze distincte pt garantii. Vanzarea fusese influentata de dreptul local, stiut fiind ca in dreptul roman clasic toate aceste efecte izvorau dintr-un singur act si anume contractul consensual de vanzare
In alt caz, actul e semnat nu numai de martori, ci si de parti si garanti. In dreptul roman actele se clasifica in 2 categorii: acte redactate in forma obiectiva (semnate numai de martori) si cele redactate in forma subiectiva (semnate numai de parti). Imprejurarea ca in Triptice actele sunt semnate si de martori si de parti si de garanti, ne arata ca ne aflam intr-o faza de tranzitie de la forma obiectiva la cea subiectiva. Aceasta din urma generalizata in dreptul roman sub influenta dreptului grecesc.
O alta operatiune juridica de vanzare se realizeaza printr-o curiozitate greu de explicat atat prin intermediul mancipatiunii, cat si prin intermediul contractului consensual de vanzare. Ceea ce complica si mai mult lucrurile e faptul ca nici una din conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite.
In literatura de specialitate sunt mai multe opinii. Unii au spus ca e adevarat ca mancipatiunea nu-si produce efectele, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contactului consensual. Aceasta afirmatie e doar o constatare. Altii au spus ca partile din greseala au utilizat termenul de mancipatiune si de fapt e vorba de traditiune.
Acestea nu pot fi acceptate pt ca privesc acest act din perspectiva metafizica de cercetare a fenomenului juridic. Singura explicatie valida e cea a determinismului de tip dialectic. Astfel, stim ca in dreptul roman contractul consensual de vanzare nu e translativ de proprietate si generator de obligatii. In dreptul roman clasic, la care ne raportam, transferul proprietatii se face prin acte speciale (mancipatiunea). La celalalt capat al procesului istoric de evolutie in materia vanzarii, constatam ca in Legea tarii, vanzarea e consensuala translativa de proprietate.
Faptul ca actul din Triptice in care contractul consensual e unit cu mancipatiunea in mod fortat si oarecum artificial, ne arata ca suntem intr-o faza intermediara de trecere de la vanzarea consensuala generatoare de obligatii la vanzarea consensuala translativa de proprietate.
In concluzie, actele juridice continute de Triptice, prin fizionomia lor, se indeparteaza de la formele prescrise de dreptul roman, dar si de la normele dreptului dac. Faptul ca unele reguli si principii romane sunt derivate de la menirea lor initiala, capatand in Triptice functii si finalitati noi, nu trebuie interpretat ca pe o curioziate istorica, ci ca pe o marturie evidenta a sintezei juridice daco-romane.
ORGANIZAREA OBSTEI SATESTI
Fiind o comunitate de munca, obstea este organizata in vederea exercitarii in conditii optime a indeletnicirilor traditionale ale membrilor sai: agricultura si pastoritul. Exista foarte putine dovezi scrise privind organizarea obstei satesti intre perioada retragerii aureliane si sec VIII-IX, astfel incat stabilirea organizarii obstei in aceasta epoca s-a putut realiza pe baza metodei retrospective: prin studierea actelor scrise de dupa intemeierea statelor romanesti de sine statatoare, precum si cercetarea sociala la nivelul obstilor care au supravietuit in epoca moderna.
In perioada la care ne referim obstea era intr-o forma arhaica fara diferentieri sociale care sa creeze situatii privilegiate unor membrii.
Organul suprem era Adunarea Generala a Obstei, numita tot obste, convocata prin viu grai si care se tinea la casa obstei, iar in zilele de sarbatoare la Biserica. La Adunarea generala participau toti membrii majori, majoratul fiind stabilit fie in functie de varsta, fie in functie de data casatoriei. Femeile nu participau decat la acele adunari la care se luau hotarari in ceea ce le priveste.
Adunarea generala lua toate deciziile privitoare la patrimoniu, la organizarea muncii in comun, la solutionare conflictelor dintre membrii, la organizarea Bisericii si cultului religios.
In cadrul adunarii se distingea grupul oamenilor buni si batrani compus din persoane de vaza ale obstei, cu mare experienta de viata, iar acest sfat al oamenilor buni si batrani avea atributii jurisdictionale: acea judecata de sub stejar.
Un alt organ sunt Alesii Obstei, persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale, denumirile lor amintind de cele ale dregatorilor din statul feudal. Originea acestor dregatorii se afla in organele de conducere ale obstei din perioada arhaica.
- vornicul (dajdierul) - strangea contributiile membrilor obstei.
- postelnicul - cel ce se ingrijea de Biserica.
- logofatul - stiutorul de carte care scria actele obstei.
- nemesnicul - avea grija de gardurile tarinii, ale campului de cultura.
- jitarul - cel ce pazea recolta.
- judele - era seful militar al statului, avand si atributiuni juridice.
(jude are origine latina; juzii satelor romanesti avandu-si originea in magistratii coloniilor si municipiilor romane, avand atributii jurisdictionale - dumvirii iure dicundo si quatrovirii iure dicundo).
Alesii obstei aveau atributiuni stabilite de Adunarea generala a obstei care ii numea si ii revoca, controlandu-le activitatea. Ei erau imputerniciti sa aplice anumite sanctiuni acelora dintre membrii obstei care nu le aduceau la indeplinire dispozitiile. Fiind sub controlul adunarii, alesii obstei nu-si puteau permanentiza functiile si nu le puteau transmite cu titlu ereditar
Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare pe criteriul teritoriului, ceea ce nu exclude posibilitatea incadrarii ei in forme de organizare teritoriale mai vaste.
Astfel, necesitati de ordin economic legate de exploatarea unitara a unui teritoriu care ofera conditii similare din punct de vedere geografic (ex.:valea unui rau, versantul unui munte), precum si necesitatii de aparare decurgand din configuratia teritoriului impunea unirea obstilor satesti intr-o uniune de obsti care mai era numita confederatie de obsti sau obste de obsti.
Unele confedereatii au evoluat catre forme politice de organizare sociala dand nastere formatiunilor prestatale de tip feudal (cnezate, voievodata, tari), altele au ramas in aceeasi forma de organizare sociala mult timp dupa intemeierea statelor romanesti de sine statatoare.
Confederatiile de obste aveau un organ suprem, Marele Sfat format din reprezentantii obstilor componente, care luau decizii privind intreaga confederatie. Insa, problemele interne ale fiecarei obsti continuau sa fie solutionate de organele proprii ale acestora.
Dintre putinele dovezi scrise referitoare la organizare obstilor satesti amintim. Scrisoarea din sec IV d.Hr. redactata in greceste si adresata de comunitatea crestina din Dacia Gotica unei comunitati crestine din Papadocia, se refera la patimirile Sf Sava care traia intr-un sat de la N Dunarii, mentionand existenta unor sate ale caror locuitori se indeletniceau cu agricultura si pastoritul si care aveau o pozitie solidara in cadrul comunitatilor respective. Sau opera "Strategicon" a Imparatului bizantin Mauriciu care vorbeste despre populatia romanica de la N Dunarii, vorbitoare de limba latina, organizata in sate de-a lungul raurilor, ai carei locuitori se indeletniceau cu agricultura si cresterea vitelor.
NORMELE DE CONDUITA IN CADRUL OBSTEI SATESTI
Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a creat norme de conduita legate de obiectul muncii in comun, care reglementeaza procesul muncii in comun, norme fundamentale la care se adauga celelalte norme referitoare l astatutul persoanei, la familie, la invoieli si la solutionarea diferendelor dintre membrii obstei.
Toate normele imbraca forma obiceiului sau cutumei si nu au un caracter juridic datorita democratismului obstei in perioada sa arhaica.
NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE
(ne referim la proprietate in sens economic)
Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: stapanirea devalmasa si cea personala (individuala). Amandoua sunt forme de apropriere a folosintei si nu trebuie confundate cu proprietatea devalmasa si proprietatea privata.
stapanirea devalmasa - intrau padurile, pasunile, islazurile, apele, iar in epoca obstei
arhaice turmele apartinand comunitatii, fondul de rezerva pt
anii cu recolta slaba, moara satului si bogatiile subsolului.
- aceasta stapanire asupra terenurilor si bunurilor facea
imposibil ca membrii obstei sa poata instraina hotarul satului
stapanirea individuala - la baza ei a stat munca proprie depusa de membrii obstei pt
amenajarea unora dintre terenurile aflate in hotarul obstei,
terenuri care anterior se aflau in stapanirea devalmasa.
Aceasta munca conferea terenurilor respective o valoare
economica noua , reprezentand temeiulstapanirii personale
asupra lor.
Prima desprindere din fondul devalmas a reprezentat-o locul de casa si gradina (gospodaria personala). Semnul distinctiv al trecerii unui teren din stapanirea devalmasa in cea personala l-a reprezentat gardul. Proces asemanator a parcurs si campul de cultura (tarina) - terenul destinat agriculturii. Tarina era impartita in loturi repatizate familiilor din obste prin tragere la sort, dar nu in sistemul asolamentului, ci o data pt totdeauna. Se numeau loturi matca sau sorti, pt ca dadeau posibilitatea celor care le stapaneau sa utilizeze si celelalte parti din hotarul obstii in devalmasie cu ceilati membrii ai obstei.
Procesul de trecere de la stapanirea devalmasa la stapanirea individuala a continuat in sensul ca membrii obstei mai puteau lua in folosinta personala si alte suprafete de teren din hotarul obstei (din pasuni, paduri, fanete) prin defrisare, destelenire, terenuri care erau apoi introduse in circuitul ogricol. Ele se numeau stapaniri locuresti.
Celelalte terenuri din hotarul obstei au ramas in stapanirea devalmasa a membrilor lor. Obstea exercita asupra tuturor terenurilor (si asupra celor personale) un drept de supraveghere si control care mai tarziu va fi drept de protimis.
NORMELE REFERITOARE LA PROCESUL MUNCII
In aceasta categorie intrau normele de conduita care reglementeaza:
repartizarea loturilor din campurile de cultura catre membrii obstei,
stabilirea calendarului de activitati,
stabilirea felului de cultura pt fiecare lot,
distribuirea produselor obtinute pt consumul personal si pt fondul de rezerva.
In privinta cresterii vitelor, se stabilea:
termenului de pornire a turmelor,
a locurilor de pasunat,
a modului de impartire a produselor turmelor comune.
In afara principalelor activitati desfasurate in comun existau si activitati care nu necesitau un efort colectiv, ci o specializare, carora li se consacrau unii dintre membrii obstei: mestesugurile. In privinta acestora a fost consacrata regula ca mesterugarii sunt proprietarii muncii lor si pe care o puteau valorifica in cadrul obstei sau in afara ei.
Inmultirea indeletnicirilor personale a reprezentat o premisa a procesului de diferentiere sociala si de avere in cadrul obstei.
NORME CARE REGLEMENTAU CONDITIA PERSOANELOR
Principiul fundamental e acela al egalitatii dintre mebrii obstei, decurgand din stapanirea devalmasa si din participarea comuna la activiattea economica.
Evidentierea unora dintre membrii obstei, a alesilor obstei se realiza exclusiv pe baza calitatii acestora si nu avea criterii de natura sociala.
NORME REFERITOARE LA FAMILIE
La nivelul obstei satesti functiona familia mica (parinti si copii), in cadrul careia se manifesta egalitatea in drepturi a membrilor familiei, bazata pe munca comuna desfasurata in gospodarie.
Parintii exercitau puterea parinteasca asupra copiilor. Intre parinti si copii si intre soti exista obligatii reciproce de intretinere.
Casatoria se incheia prin liber consimtamant si binecuvantarea religioasa, iar divortul era admis la cererea oricarui dintre soti, ei fiind egali in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca.
Pe plan succesoral, descendentii aveau vocatie succesorala egala, fiind recunoscut si dreptul la mostenire al sotului supravietuitor.
NORME REFERITOARE LA OBLIGATII
Membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia conventii, fiind libere de formalismul roman. Vanzarea, sub influenta bizantina, devenise consensuala, translativa de proprietate.
O alta conventie datorita caracterului natural al economiei era conventia de schimb.
NORME REFERITOARE LA SOLUTIONAREA CONFLICTELOR
In ceea ce priveste normele care reglementeaza solutionarea conflictelor dintre membrii obstei, precum si raspunderea acestora pt incalcarea normelor de conduita trebuie precizat ca ei raspundeau de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, iar solutionarea conflictelor se realiza in cadrul obstei pe baza principiilor:
principiul solidaritatii rudelor
legea talionului
sistemul compozitiunii.
Functionau aceleasi instante la nivelul obstei si pt pricinile civile si pt cele penale: Sfatul oamenilor batrani si judele. Puteau pronunta sanctiuni impotriva membrilor care ducea la excluderea din obste.
Se cristalizeaza unele probe fundamentale: juramantul cu brazda si proba cu juratori, ceea ce atesta continuitatea poporului roman si la nivel jurisdictional si institutional.
APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI
FEUDALE ROMANESTI
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI
Incheierea procesului etnogenezei a dus la afirmarea poporului roman din punct de vedere etnic ca un popor cu o personalitate proprie care a folosit apelativul "roman" pt a se desemna, izvorat din traditia colonistilor romani cat si din cea a autohtonilor daci, ca locuitori ai unor teritorii care au facut candva parte din Imperiul Roman.
Semnificativ este si faptul ca autorii bizantini ii denumeau pe locuitorii spatiului Carpato-Dunareano-Pontic romani pt a-I deosebi de popoarele barbare. Imparatul Ctin VII Porfirogenetu (cel nascut in purpura.
Celelalte popoare vecine ii desemnau pe romani cu termenii de vlahi, volohi, olahi, valahi, termeni prin care popoarele respective ii denumeau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman. Asta inseamna o recunoastere implicita a originii romane a poporului roman.
Insa poporul roman s-a afirmat in istorie nu numai ca un popor de origine romana, ci si ca un popor crestin-ortodox, deosebindu-se de popoarele vecine. Apararea de catre romani a credintei este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore IX din 1234, in care acesta se plangea de succesele "pseudoepiscopilor ortodoxi" ai vlahilor din dioceza humanilor din Moldova.
In perioada feudalismului timpuriu, in sec IX-XIV, au avut loc tranformari la nivelul obstei teritoriale care au dus la aparitia stratificarii sociale de tip feudal si a relatiilor de productie de tip feudal si au determinat formarea claselor si categoriilor sociale specifice feudalismului. Astfel, din randul membrilor obstei si in special din Alesii obstei s-a format aristocratia cnezatelor, voievodatelor, tarilor si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.
Existenta acestor realitati economice si sociale e oglindita intr-o serie de documente. Diploma Ioanitilor (1247) care vorbeste de existenta unor maiorea terrae si a unor rustice valahi care erau tinuti sa presteze celor dintai venituri, foloase si slujbe, adica cele 3 forme ale rentei feudale.
Formarea relatiilor de productie de tip feudal si a categoriilor sociale specific feudalismului a dus la constituirea primelor formatiuni prestatale de tip feudal din sec IX. Documentele vremii le mentioneaza pt intreg teritoriul locuit de romani. Ele sunt desemnate prin termenul generic de tara si prin termenul de campulung, termeni care anterior fusesera utilizati pt a denumi confederatiile de obsti.
In limba romana termenul de tara e de origine latina (terra), dar in limba romana teremnul de tara a intrat cu sensul de organizare politica si nu cu sensul de pamant, asa cum s-a intamplat cu toate celelalte limbi romanice.
Pt sensul material, avem un alt termen, acela de pamant (lat. Pavimentum). Chiar si atunci cand in unele expresii termenul de "tara" e folosit cu sensul material de pamant, referirea e la teritoriul unei organizatii de tip statal.
In documantele epocii respective denumirea generica de tara era completata cu termenii care identificau diversele formatiuni politice dupa o serie de criterii:
- criteriul geografic: Tara Hategului.
- criteriul etnic: Terra Vlahorum.
- criteriul etnico-geografic: Tara Brotnicilor (locuitori de la vaduri).
- criteriul peroanei conducatorului: Tara lui Litovoi.
Denumirile tarilor care contin termenii toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea romana pe teritoriile respective. Denumirile cu caracter etnic sunt date de popoarele straine si sunt semnificative pt ca atesta incheierea etnogenezei si formarea poporului roman ca popor cu identitate proprie.
Denumirile care se refera la persoana conducatorului arata ca aceste formatiuni sunt organizatii statale de tip feudal.
In limba romana au patruns si o serie de dublete ale termenului de tara. Un dublet de origine tracica: jupa (Jupan Dimitrie) => jupan. Apoi un dublet de origine geramnica: cneaz, si unul de origine slava: voievod.
Acesti termeni i-au determinat pe unii autori sa afirme ca institutia cnezatului si cea a voievodatului nu ar fi creatii ale poporului roman, ci ar fi institutii de origine straina, preluate de romani in procesul lor de afirmare ca popor distinct in istorie.
Insa aceasta sustinere nu poate fi primita pt ca termenii respectivi au patruns in limba romana ca dublete ale termenilor originali, ca urmare a supravietuirii daco-romanilor cu migratorii, iar pe de alta parte in organizarea institutionala slava, cnezatul si voievodatul sunt institutii cu continut diferit de cele ale romanilor. La slavi termenul "cneaz" inseamna principe, iar "voievod", principe. In ierarhia feudala romaneasca, voievodul e mai mare peste o adunare de cnezi, fiind ales de adunarea cnezilor si continua pe plan superior atributiile judiciare ale cnezilor si juzilor.
Aceste formatiuni prestatale de tip feudal au depasit stadiul de organizare sociala al uniunilor si confederatiilor de obsti, fiind adevarate formatiuni de tip politic statal cu un aparat administrativ si militar corespunzator care sa asigure realizarea functiilor interne si externe.
Functia interna asigura tinerea in ascultare a taranimii dependente. In acest sens juzii, cnezii, voievozii dispunea de asezari intarite si de cete militare compuse din curteni si slujitori care alcatuiau un adevarat aparat razboinic ("apparatus belicus" asa cum e el numit in Diploma Ioanitilor) si cu ajutorul caruia ii tineau in ascultare pe taranii dependenti.
Functia externa era slab dezvoltata deoarece aceste organe politice isi exercitau autoritatea pe teritorii restranse si dispuneau de mijloace militare insuficiente pt a face fata sarcinii de aparare impotriva atacurilor popoarelor vecine.
Acesta e contextul in care la sfarsitul sec XIII si inceputul sec XIV s-au constituit statele feudale romanesti de sine statatoare. Feudalii romani care devin din ce in ce mai puternici nu mai sunt dispusi sa imparta veniturile lor cu feudalii straini, ai caror vasali erau, si nici marea masa a populatiei nu mai era dispusa sa accepte expoatarea sociala si nationala.
Procesul formarii statelor feudale romanesti e un proces unitar cu trasaturi esentiale romanesti pt toate teritoriile locuite de romani, dar si cu particularitati de la o tara la alta.
Formarea statului feudal de sine statator al Tarii Romanesti, asa cum se arata in cronica anonima a Tarii Romanesti, dar si in cronica lui Constantin Capitanul, este rezultatul actiunii conjugate a feudalilor romani din stanga si din dreapta Oltului care au acceptat sa renunte la o parte din prerogativele politice in favoarea unuia care si-a luat titulatura de mare voievod si domn. In cronica lui Constantin Capitanul se precizeaza ca "atunci s-au ales dintr-ansii boieri care au fost de neam mare si pusera banoveti un neam de le zicea Basarab."
Pe aceeasi linie, formarea Moldovei, asa cum e ea redata in cronica episcopului Ioan de Tarnave, este rezultatul actiunii feudalilor romani de la E de Carpati avand in frunte un voievod maramuresan razvatit contra coroanei maghiare care a proclamat independenta statului.
La mijlocul sec XIV, pe fondul destramarii celui de-al II-lea Tarat Bulgar, s-a constituit statul feudal Dobrogea (Tara Cavarnei). Insa acest stat a avut o existanta istorica f scurta, fiind incorporat de Mircea cel Batran Tarii Romanesti, iar dupa instaurarea stapanirii otomane, anexat Imp Otoman.
In ceea ce priveste Transilvania, patrunderea ungurilor in sec XI-XII a intrerupt procesul de formare a unui stat feudal de sine statator, context in care s-a constituit doar un voievodat autonom dependent de coroana maghiara. Incercarile regilor maghiari de desfiintare a feudalilor romani prin maghiarizare, catolicizare si ruinarea lor au esuat lamentabil, astfel incat, si dupa instaurarea domniei maghiare, romanii din Transilvania si-au continuat existenta in formele de viata feudale traditionale, voievodatele si tarile. Mai mult, unii dintre voievozii Transilvaniei, dintre care cei mai multi de origine romana, au devenit suficient de puternici pt a se opune cu succes incercarilor regilor maghiari de limitarea autonomiei voievodatului si au desfasurat o politica proprie, astfel incat, pe intreaga durata de existenta a statului maghiar, Transilvania s-a afirmat ca o entitate politica distincta de Ungaria.
Din acestea rezulta ca formarea statelor feudale romanesti este rezultatul pe planul determinismului dialectic al dezvoltarii fortelor de proprietate si al relatiilor de productie de tip feudal si adancirii contradictiilor proprii societatii feudale. Acest proces a fost influentat si de lupta popoarelor romanesti impotriva dominatiei straine.
Nu putem accepta o serie de teorii formulate care neaga dialectica raportului dintre baza economica a societatii si suprastructura acesteia si care pot fi grupate in 2 categorii:
a) teorii care atribuie intemeierea unei interventii externe privind-o ca pe o cucerire - ea e o varianta a teoriei violentei in istorie pe care N Balcescu a combatut-o, aratand ca niste stapani ai unor state mici ca Fagaras si Maramures nu puteau avea suficienta putere pt a cuprinde provincii ca Tara Romaneasca si Moldova. El arata ca feudalitatea nu s-a putut introduce in aceste tari cu acesti domni. Ea e rezultatul unui proces intern si nu a unei interventii externe.
b) teorii care socotesc intemeierea ca rezultat al actiunii unor factori interni, dar care nu sunt determinati - cea mai importanta e cea sustinuta de N Iorga si Ghe Bratianu, teoria drumurilor comerciale potrivit careia Tara Romaneasca si Moldova s-au format pt a se asigura paza drumurilor comerciale care le strabateau. Nu poate fi acceptata pt ca aparitia si evolutia institutiilor politice este determinata de productia de marfuri, si nu de comert care reprezinta un factor secundar determinat de productia de marfuri.
Au existat o serie de teorii formulate in literatura de specialitate straina care sustineau ca Europa feudala e o creatie a poporului german pe care acesta a exportat-o, iar noi am imprumutat-o pe filiera maghiara. Teoria e vadit falsa pt ca, la venirea ungurilor in Transilvania, acestia aflandu-se in gradul de dezvoltare sociala a comunei primitive, au gasit gata elaborate atat relatiile de productie de tip feudal, cat si institutiile politice si juridice de tip feudal, creatii ale romanilor transilvaneni pe care ungurii le-au preluat, consacrandu-le in intreaga Transilvanie si utilizata apoi ca instrumente de oprimare sociala si nationala a romanilor.
FORMAREA DREPTULUI FEUDAL NESCRIS.
LEGEA TARII
In perioada sec IV- IX, in cadrul obstilor si al uniunilor de obsti, a existat un sistem de reguli de conduita fara caracter juridic, fara continut de clasa, elaborate de comunitate si respectate de buna voie de membrii obstei pe baza deprinderii si obisnuintei.
Incalcarea era sanctionata printr-un mecanism obstesc, prin organele alese de membrii obstei. Aceste norme nu aveau o sanctiune statala. Insa, in contextul formarii relatiilor de productie de tip feudal, al stratificarii sociale, vechile norme din cadrul obstei devin norme juridice, alcatuind ceea ce N Iorga denumea dreptul popular al comunitatilor satesti. Alaturi de vechile reguli de conduita apar unele noi cu caracter juridic corespunzatoare noilor realitati, cele ale lumii feudale.
Din aceasta categorie de norme faceau parte acelea care stabileau:
privilegiile feudale;
obligatiile taranilor dependenti;
3 forme ale rentei feudale;
sistemul relatiilor de vasalitate;
noua organizare politica a societatii;
caracterul ereditar al institutiei cnezatului;
caracterul electiv si apoi electivo-ereditar al institutiei voievodatului.
In ceea ce priveste forma de exprimare a acestor norme juridice, ele erau obiceiuri sau cutume, fiind desemnate de D Cantemir prin sintagma ius non scriptum. Marele N Balcescu arata ca romanii de la intemeierea ambelor principate nu au avut legi scrise.
Cunoasterea dreptului obisnuielnic romanesc e posibil pe baza dovezilor scrise interne si externe din perioada cand el a fost in vigoare:
- surse interne: documentele cancelariei domnesti care fac numeroase trimiteri la
dreptul nescris, dar cunoscut de popor.
- surse externe: documentele emise de cancelariile straine care desemneaza
dreptul poporului roman printr-o serie de sintagme: volos qui
zacum (polonezii), zacon vlaschi (sarbii), ius valahicum, lex
olahorum (doc cancelariei maghiare redactate in lb latina).
Din aceste sintagme rezulta ca strainii aveau in vedere atunci cand desemnau dreptul, caracterul etnic privind dreptul romanesc ca un drept personal.
Spre deosebire de straini, romanii au denumit dreptul feudal nescris, dreptul obisnuielnic, dreptul cutumiar cu sintagma Legea tarii, obiceiul pamantului (termenul pamant are sensul secundar de tara, deoarece in constiinta tarii, Legea tarii aparea ca un drept vechi, obicei din batrani, de la alcatuirea tarii, chiar anterior acesteia).
Multa vreme Legea tarii a fost singurul izvor de drept si chiar dupa aparitia dreptului feudal scris a ramas dreptul comun in toate materiile.
In procesul de formare distingem 3 etape:
Sec IV- IX - etapa normelor de conduita fara caracter juridic ale obstilor si uniunilor de obsti.
Sec IX- XIV - formarea normelor juridice care reglementeaza noile relatii de productie specifice feudalismului timpuriu, precum si organizarea formatiunilor prestatale de tip feudal.
Dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare - legea tarii devine un sistem de drept complet si atotcuprinzator, ingloband intreaga materie a dreptului public si privat.
TRASATURILE LEGII TARII
Legea tarii are un caracter unitar
- decurge in mod firesc din unitatea etnica a romanilor si se releva pe plan terminologic prin utilizarea termenului generic de tara, insotit de sintagma lege care desemneaza sistemul de norme juridice ce reglementeaza relatiile sociale in cadrul formelor politice respective.
- el s-a pastrat si dupa formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare asa cum s-a pastrat si denumirea utilizata pt desemnarea dreptului nostru obisnuielnic.
Legea tarii are un caracter teritorial-imobiliar
- Legea tarii e dreptul unei societati organizate politic in tari, adica legea unui teritoriu organizat din punct de vedere statal. Astfel, ea se deosebeste de dreptul popoarelor migratoare care nu e un drept teritorial, ci unul personal.
- caracteristica Legii tarii de a fi un drept imobiliar rezulta din institutia fundamentala a dreptului obisnuielnic, institutia proprietatii, in special a terenului care cunoaste o amanuntita reglementare.
Legea tarii e o creatie originala a poporului roman
- organizarea decurge din faptul ca exprima modul de viata al stramosilor daci si romani, precum si evolutia populatiei daco-romane in cadrul obstilor si uniunilor de obsti si in cadrul formatiunilor de tip statal.
- influentele straine asupra institutiilor juridice romanesti nu au adus atingere originalitatii Legii tarii, ele rezumandu-se la planul terminologic. Dubletele straine au patruns in vocabularul juridic romanesc folosindu-se alaturi de termeni originali de sorginte daco-romana.
In ceea ce priveste formarea Legii tarii s-au formulat mai multe teorii si opinii.
Intr-o prima opinie s-a sustinut originea romana a dreptului romanesc nescis, opinie impartasita de adeptii scolii latiniste, B P Hasdeu, Gr Tocilescu si V Parvan, si juristi ca St Longinescu, I Peretz si Andrei Radulescu.
Principalul argument este cel analogic, in sensul ca, asa cum romanii au transmis limba si obiceiurile, ei au transmis si sistemul de drept. Longinescu arata ca in timpul stapanirii romane in Dacia s-a creat aici un fond juridic si a luat nastere o mentalitate juridica romana. Ele s-au mentinut si dupa parasirea Daciei ca un atavism juridic, reimprospatat in raport cu dreptul bizantin.
Peretz sustine si el ca dreptul roman clasic reprezinta fondul romanesc al dreptului nostru reudal. Pt argumentare a realizat o analiza comparata intre dreptul roman si cel romanesc nescris in materia comtractului de vanzare-cumparare.
Profesorul Radulescu are meritul de a fi facut si el un studiu comparat intre dreptul roman si Legea tarii, semnaland o serie de asemanari in privinta unor institutii in materia obligatiilor, materia contractelor, materia succesorala, procedura de judecata.
Intr-o a II- a opinie s-a sustinut originea pur traca a dreptului nostru feudal nescris. Aceasta opinie a fost sustinuta de istorici ca I Andreiesescu si N Densusianu, Ioan Nadejde si G Cotino.
Nadejde arata ca dreptul trac reprezinta baza dreptului nostru consuetudinal si releva originea traca a unor institutii ale Legii tarii: proprietatea devalmasa, dreptul de promitis (dreptul de precumparare si rascumparare), adalmasul, infratirea, proba cu juratori, juramantul cu brazda si raspunderea colectiva.
N Densusianu in "Dacia Preistorica" a fundamentat cu deosebita eruditie aceasta teorie reluand si dezvoltand o teza mai veche a lui B P Hasdeu cu privire la raportul dintre strat si substrat.
Comparand Legea celor 12 table cu statutele Tarii Fagarasului, Densusianu gaseste asemanari: ele sunt determinate nu de sinteza juridica daco-romana, ci de faptul ca dacii si romanii ar fi avut o origine comuna tracica, cunoscand apoi in istorie o evolutie separata. Dacii si romanii sunt stratul, tracii sunt substratul.
Cea de-a 3-a opinie e teoria originii daco-romane. Ea e sustinuta de D Cantemir in "Descriptio Moldavae" in care arata ca, dupa parasirea Daciei de catre romani, legile romane au inceput sa se strice si sa fie schimbate de daci. In acelasi sens N Iorga considera ca mostenirea juridica daca si romana reprezinta radacinile profunde ale vechiului drept romanesc.
Argumente in sprijinul acestei teorii au adus si reprezentantii scolii latiniste. Prof. Longinescu admite existenta la romani a unui atavism juridic sub forma unei mosteniri de la stramosi a obiceiurilor dace inraurite cu regulile dreptului roman
Cea de-a IV-a teorie sustine ca dreptul nostru feudal nescris e de sorginte slava. Adeptii acestei teorii au fost istoricii D Onciul si prof A D Xenopol si juristii P Negulescu si Ctin Disescu. Ei au plecat de la denumirile slave ale unor institutii politice si juridice patrunse in vocabularul juridic al limbii romane. Cercetarea aprofundata a acestor institutii a aratat ca intre dreptul roman si dreptul slav exista deosebiri esentiale in materiile respective, iar terminologia comuna se explica prin imprumuturile inerente coabiatrii daco-romanilor cu slavii, termenii fiind dublete ai unor termeni de origine daco-romana.
A V-a teorie sustine ca dreptul feudal nescris a fost influentat de dreptul magharo-german.
Aceste teorii, fie ca sunt moniste sau dualiste, pacatuiesc prin exclusivismul lor si nu iau in calcul creatia juridica a poporului roman care, in opinia autorilor, pare a-si fi constituit un sistem de drept numai din mosteniri si imprumuturi.
Deficientele acestor teorii isi au izvorul in metoda utilizata, care e cea metafizica. Metoda metafizica de cercetare a fenomenului juridic si istoric priveste acest fenomen ca pe un complex de idei, reduce dreptul la o suma de idei si urmareste prin comparatie sa stabileasca filiatia acestor idei si primordialitatea unora in fata altora. Aplicand metoda metafizica in cercetarea originii Legii tarii, acesti autori rezolva problema astfel: ori de cate ori constata asemanari cu dreptul popoarelor vecine, considera ca institutiile juridice respective sunt imprumutate de la acele popoare.
G Fotino este cel care a exprimat in modul cel mai limpede aceasta conceptie: dreptul romanesc e original numai unde nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie juridica straina, caci in caz contrar e vorba de un imprumut.
S-a ajuns ca in preajma celui de-al II-lea Razboi Mondial sa se admita in literatura juridica de la noi ca institutiile juridice ale dreptului romanesc se clasifica in 3 categorii: institutii mostenite, imprumutate si originale(aici fiind incluse acelea care nu puteau fi introduse in celelalte 2 categorii).
Privind insa formarea Legii tarii din perspectiva metodei dialectice, (adica din perspectiva determinismului dialectic) dintre baza economico-sociala si suprastructura sociala si institutionala putem explica asemanarile dintre Legea tarii si dreptul popoarelor vecine, nu prin existenta unui imprumut, ci prin existenta unor conditii materiale, asemanari care la un moment dat genereaza reglementari asemanatoare. Numai astfel putem explica, de ex. asemanarile dintre Legea tarii si dreptul indian (cele 2 popoare nu s-au aflat in legaturi stranse pt a se admite imprumutul). Existenta asemanarilor nu implica neaparat un imprumut si presupune analiza conditiilor materiale de existenta.
Din perspectiva metodei dialectice trebuie sa facem distinctia intre origine si influenta, intre factorii determinanti si favorizatori. Acestia din urma avand un rol restrans, limitat doar la o parte din institutiile juridice ale Legii tarii.
In literatura juridica s-a formulat totodata o serie de opinii in legatura cu sfera de reglementare, de aplicare sau continutul Legii tarii. Astfel, s-a afirmat ca Legea tarii este un sistem de norme care reglementeaza in exclusivitate dreptul de proprietate.
G Fotino, adeptul acestei opinii spunea ca dreptul nostru obisnuielnic e un drept de proprietate asupra imobilelor. Alti partizani, N Iorga, Dinu Arion, aratau ca vechiul drept feudal romanesc e un drept agrar imobiliar. Acesti autori aveau in vedere doar proprietatea in cadrul obstii satesti, fara sa se ocupe de proprietatea boiereasca.
Intr-o alta opinie apartinand lui N Iorga, dar pe care a sustinut-o in lucrarile sale tarzii, Legea tarii e un drept al agricultorilor si pastorilor, fara continut de clasa.
In alta opinie sustinuta de I Bogdan si D Bonciu se arata ca in continutul dreptului nostru obisnuielnic, intra normele pe care se intemeieaza organizarea cnezial si voievodala cu care poporul roman apare in istorie.
O conceptie de sinteza in aceasta privinta se cristalizeaza in aceasi perioada, conform careia sfera de reglementare a Legii tarii cuprinde toate elementele mentionate in teoriile anterioare.
Aceasta opinie de sinteza e insa criticata. Cercetarile sociale efectuate in perioada interbelica in obstile de munte intreprinse de D Bursti, continuate de Henri Stal si P Panaitescu au pus in evidenta existenta mai multor categorii de norme decat cele aratate de autorii teoriilor respective. Aceste rezultate ale cercetarii sociologice confirma teza lui N Balcescu care arata ca obiceiul pamantului a tinut locul multa vreme si de constitutie politica si de condica civila si criminala. Adica Legea tarii este un sistem de drept atotcuprinzator care reglementeaza intreaga materie a dreptului public si privat.
In concluzie, Legea tarii s-a format in cadrul unui proces istoric complex in care poporul roman a elaborat un sistem de norme apte sa reglementeze toate domeniile vietii feudale. In acestea au fost incluse institutiile juridice originale, majoritare, si unele institutii juridice mostenite si imprumutate, adoptate intr-un mod creator necesitatilor.
ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA
(retragerea aureliana - sec VIII d Hr)
Aceasta perioada coincide cu etnogeneza romanesca si cu afirmarea obstii satesti ca singura forma de organizare sociala a populatiei daco-romane. Retragerea aureliana a insemnat retragerea aparatului administrativ superior roman, retragerea armatei romane si a catorva stapani de latifundii si sclavi a caror existenta se impletea organic cu cea a statului roman. Retragerea a facut ca din punct de vedere formal sa inceteze dominatia romana pe fosta provincie Dacia.
Marea masa a populatiei romane a ramas pe loc, iar legaturile acestei populatii cu lumea romana, cu civilizatia si cultura Romei au ramas la fel de intense ca pe vremea cuceririi romane. Imp Roman a continuat sa manifeste un interes deosebit pt fostele posesiuni de la N Dunarii, considerate o zona tampon de protectie a limesului roman.
Roma si-a mentinut o prezenta activa pe teritoriul din stanga Dunarii, organizand un intreg complex de asezari fortificate si capete de pod cu efective militare permanente, situatie care a durat pana in sec V d Hr. Mai mult in vremea lui Constantin cel Mare sunt organizate pe malul stang al Dunarii noi fortificatii si garnizoane romane (la Constantiniana Dafne). Se refac drumurile si se construiesc noi poduri peste Dunare, iar in vremea lui Justinian, romanii construiesc noi cetati la N de Dunare.
In acest fel Imperiul a continuat sa controleze in stanga Dunarii un intens teritoriu limitat la N de asa zisa Brazda a lui Novac, teritoriu ce a continuat sa faca parte din Imperiu pana in sec VI d Hr., ceea ce i-a facut pe unii autori sa vorbeasca despre o noua recucerire a Daciei.
Pe langa ajutorul militar dat de statul roman populatiei daco-romane de la N de Dunare, prin campaniile purtate impotriva popoarelor migratoare, au continuat si relatiile economice dintre Imperiu si daco-romani. Relatiile au fost dovedite din punct de vedere arheologic de monedele romane, de obiectele romane de import si de obiectele de factura romana descoperite pe intreg teritoriul Dacieisi datate dupa retragerea aureliana.
Dar, o parte din spatiul Carpato-Dunareano-Pontic a ramas sub stapanire romana (Dobrogea) care initial a facut parte din Moesia Inferioara, iar dupa Diocletian a devenit o provincie aparte Scitia in cadrul Dioceziei tracice.
Si teritoriul locuit odinioara de dacii liberi a continuat sa devina integrat ca si pe timpul stapanirii romane in orbite de influenta a spiritualiatii romane.
In ceea ce priveste raporturile daco-romanilor cu migratorii, popoarele migratoare, care s-au perindat incepand cu sec III pe teritoriul locuit de daco-romani, au exercitat asupra teritoriului o dominatie pur nominala, de la distanta, data fiind asezarea acestora in puncetele marginase ale teritoriului dacilor si s-a concretizat in perceperea unui tribut si intr-o serie de raiduri cu scop de reprimare si prada.
Pt ca migratorii se aflau in comuna primitiva, nu au fost in masura sa organizeze din punct de vedere politic teritoriul locuit de daco-romani, iar in final au fost asimilati de autohtoni care le erau superiori, atat din punct de vedere demografic, cat si al civilizatiei.
In acest context istoric, etnogeneza romaneasca a parcurs 2 etape:
a) a romanizarii Daciei si formarii poporului daco-roman
- acest proces de romanizare a inceput cu mult inainte de cucerire si a continuat mult timp dupa retragerea aureliana, adica pana in sec VI.
b) afirmarea poporului roman ca un popor cu identitate proprie (VI- VIII)
-rezultatul procesului de romanizare a fost crearea unei populatii omogene daco-romane, continuatoare a traditiilor cetatenilor fostei provincii Dacia, o populatie distincta de lumea barbara si net superioara.
Alt rezultat al romanizarii este formarea limbii romane prin sinteza lingvistica dintre lb latina si lb vorbita de geto-daci. Caracterul latinofon al lb vorbite de populatia romanica de la N Dunarii este atestat inca din sec IV d Hr. de Auxentiu din Durostor, care mentioneaza ca Ulfila (episcop gotic) predica populatiei de la N Dunarii nu numai in lb gotica, dar si in latina.
In sec V d Hr. istoricul bizantin Cristus Panites sublinia caracterul latinofon al daco-romanilor de la N de Dunare cu prilejul traversarii acestui teritoriu in drum spre curtea lui Atila. In paralel cu procesul romanizarii a avut loc si procesul crestinarii poporului roman care a inceput din sec III d Hr. si care e cea de-a II-a componenta a etnogenezei romanesti. Acest element al crestinarii distinge poporul roman de popoarele vecine, pt ca poporul roman s-a nascut direct crestin si nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu slavii si maghiarii.
- exista sinonimele lege romaneasca = lege crestineasca si romani = crestini.
Inca din crestinismul timpuriu au existat numeroase centre crestine, iar literatura patristica (scrierile parintilor Bisericii) consemneaza numele unor martiri ai credintei crestine de pe teritoriul patriei noastre. Exista si un argument de natura lingvistica in sustinerea crestinismului: in limba romana termenul de Biserica a patruns din lb latina (basilica) si nu din greaca asa cum s-a intamplat in celelalte limbi romanice.
Dupa retragerea aureliana populatia autohtona si-a continuat existenta in forma de organizare teritoriala obstea satesca. Pe fondul decaderii vietii urbane camnurmare a insecuritatii cauzate de popoarele migratoare, asistam la un fenomen intens de ruralizare astfel incat satul devine in scurt timp singura forma de organizare a societatii daco-romane. Faptul ca daco-romanii au recurs la aceasta forma de organizare e inca un argument in sprijinul continuitatii poporului roman.
Obstea sateasca e la jumatatea distantei dintre obstea gentilica si stat. Ea imprumuta elemente din obstea gentilica, dar si din stat.
- obstea sateasca si cea gentilica au in comun faptul ca ambele sunt forme de organizare sociala fara caracter politic.
- obstea sateasca si statul au in comun criteriul teritorial de organizare a populatiei.
De aceea obstea sateasca a reprezentat premisa trecerii la stat, dar a supravietuit statului, tocmai prin faptul ca are drept criteriu de organizare a populatiei criteriul teritorial.
Sub aspect terminologic in limba romana s-au pastrat 2 termeni pt a desemna obstea sateasca: "sat" din lat. fosatum si "catun" din traca. In lb roman termenul de "sat" are nu numai intelesul geografic de asezare rurala, ci si intelesul demografic (totalitate a membrilor comunitatii respective). Acest ultim sens e sinonim cu cu cel de obste mai rar utilizat in practica.
CARACTERELE OBSTEI SATESTI
1. Asa cum rezulta din denumirea ei, obstea are ca prim caracter pe cel teritorial. Ea e prin definitie o asociatie de familii pereche grupate in cete de neam pe baza unui teritoriu stapanit in comun. Termenul care desemna teritoriul in comun e cel de "mosie" (cuv de sorginte traca) care e sinonim cu cel de proprietate intr-o serie de expresii, cum ar fi "mosie cumparata" si "mosie mostenita".
Pt a desemna partea care revine fiecarui membru al obstei din mosie se utilizeaza un termen din aceeasi familie de cuvinte "mos". Alaturi de termenul de mos a patruns tot ca termen original in lb romana termenul de "batran" de sorginte lat. veteranus. Avem in vorbirea curenta "mos batran" - alaturarea celor 2 termeni originali.
Patrunderea slavilor in masa compacta la S Dunarii a determinat aparitia unor dublete slave: "ocina", "bastina", "debina", cu sens de mosie sau proprietate erediatara. Insa, termenii originali, de sorginte traca sau latina nu au disparut din vocabularul lb romane.
Un alt argument lingvistic al caracterului teritorial si al vechimii obstei la romani e pluralul des intalnit in denumirile satelor romane, denumiri antroponimice care ulterior au devenit toponimice.
2. Cel de-al II-lea caracter al obstei e cel agrar si pastoral determinat de indeletnicirile traditionale ale stramosilor geto-daci agricultura si pastoritul. Corespunzator acestor indeletniciri, teritoriul era impartit in campul de cultura si pasunea care, in sens larg, cuprindea si padurea.
In timp ce majoritatea obstei se indeletnicea cu agricultura, un grup restrans se dedica ingrijirii turmelor de vite intr-o forma pastorala specifica poporului roman, si anume transhumanta. Ea se intalneste si in satele de munte unde predomina cresterea vitelor. Transhumanta nu e nomadism, pt ca ea nu poate fi inteleasa in mod corect, decat prin raportare la agricultura. Ocupatia pastorala are un caracter de stabilitate tocmai prin destinatia speciala acordata unor terenuri devalmasa din hotarul obstei.
INSTITUTIILE POLITICE
ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI SI MOLDOVEI
(in epoca feudalismului dezvoltat)
Organizarea centrala cuprinde domnul, sfatul domnesc si dregatorii.
1. DOMNUL - organ suprem si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate. E o institutie original romaneasca care a aparut in stransa legatura cu formarea statelor feudale romanesti, ca o evolutie a formatiunilor prestatale de tip feudal.
Nu are corespondent in sistemul institutiilor tarilor vecine, iar termenul e de origine latina "dominus" = stapan, ceea ce corespunde conceptiei feudale ca domnul e seful unui stat independent care nu recunoaste o autoritate superioara.
In Legea tarii institutia domniei s-a cristalizat prin preluarea unor traditii formate in cadrul cnezatelor, voievodatelor, tarilor, dar si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premisele necesare pt centralizarea puterii si asigurarea independentei statului.
Domnul poarta si titulatura de Mare Voievod a sublinia latura traditionala a acestei institutii si exercita in calitate de Mare Voievod prerogative de conducator al armatei si judecator suprem.
In calitate de sef al statului feudal, domnul exercita o serie de atributiuni:
a) pe plan politic-administrativ - stabileste impartirea teritorial-administartiva a tarii;
numeste si revoca dregatorii;
bate moneda;
exercita tutela asupra Bisericii, avand dreptul de a-i confirma pe mitropoliti, episcopi;
incheie tratate de alianta;
declara starea de razboi sau pace.
b) pe plan militar - coordona steagurile marilor boieri, iar apoi comanda Oastea cea
Mica;
c) pe plan judiciar - era judecatorul suprem putand pronunta pedeapsa cu moartea si
confiscarea averii;
avea drept de a delega atributiile jurisdictionale catre dregatori sau
le putea conferi boierilor si manastirilor, in cadrul imunitatilor feudale cu care acestia erau investiti.
Hotararile judecatoresti ale domnului nu se bucurau de autoritate de lucru judecat decat in timpul domniei acestuia. Domnii care urmau puteau rejudeca procesele si modifica sentintele pronuntate de domnii anteriori. Domnul judeca cu Sfatul domnesc.
d) pe plan legislativ - vointa domnului era lege, iar activitatea sa de legiferare imbraca
forma hrisoavelor legislative (cuprindeau norme de drept, norme cu caracter general). Au aparut tarziu, la inceputul sec XVI. Pana atunci hrisoavele domnesti, avand caracter individual, se limitau la aplicarea dispozitiilor Legii tarii la cazuri particulare.
Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca aceasta institutie se caracterizeaza prin confuziunea atributiilor.
In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea tarii consacra un sistem original, sistemul mixt electivo-ereditar. Are o straveche traditie la romani.
Latura electiva isi are originea in obstea sateasca. Organele de conducere ale acesteia erau alese de adunarea generala a obstei. Aceasta latura electiva se pastreaza si in cadrul formelor prestatale de tip feudal, in sensul ca voievodul era ales de adunarea cnezilor.
Principiul ereditatii s-a afirmat s-a afirmat si ea in cadrul obstei prin tendinta alesilor obstei de a-si transmite functiile lor urmasilor. Aceasta tendinta s-a dezvoltat in cadrul formatiunilor prestatale, titularii acestora transmitand cu titlu ereditar.
Sistemul succesiunii la tron (in Legea tarii) e o sinteza a celor 2 laturi (cea electiva si ereditara) si prevede ca poate fi ales domn cel ce indeplineste 3 conditii:
sa fie ruda legitima sau nelegitima pe linie directa sau colaterala cu oricare din domnii anteriori sau "e din os domnesc" - Grigore Ureche.
e roman crestin ortodox.
nu e insemnat fiziceste.
Prin alegere se stabilea care dintre aceia cu vocatie succesorala la domnie devine domn. Potrivit dreptului obisnuielnic, domnul era ales de tara, insa, tara se compune din boieri, cler si conducatori militari.
Alegerea cuprinde investitura si incoronarea.
Acest sistem de succesiune la tron, fiind prevazut de Legea tarii, era considerat de toate starile societatii feudale ca fiind cel legiuit, asa incat cei alesi erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva acei care acaparasera tronul cu incalcarea Legii tarii erau uzurpatori, fiind denumiti in mod peiorativ "domnisori".
In cadrul functionarii sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace juridice pt a influenta latura electiva sau ereditara.
latura electiva era influentata prin recomandarea pe care domnul in scaun o facea, spre sfarsitul domniei, starilor feudale cu privire la acela care ar fi cel mai indicat sa fie ales domn.
latura ereditara era influentata prin sistemul asocierii la domnie a unuia dintre fii sau dintre frati pt a le strange cercul, uneori prea larg al rudelor cu pretentii la tron.
Legea tarii cunoaste si institutia regentei exercitata pe timpul minoritatii domnului de catre mama sa si unul dintre marii boieri.
Sistemul electivo-ereditar a avut de-a lungul Evului Mediu avantaje si dezavantaje:
era avantajos pt ca permitea urcarea pe tron chiar si a unor rude indepartate, dar cu reale caliati de conducator, in dauna unor rude apropriate nevarstnice sau nebolnice (incapabili).
era dezavantajos pt ca nu de putine ori concurenta dintre cei cu vocatie succesorala la tron imbraca forma unor lupte interne, fiecare pretendent fiind sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii avand sprijin strain. Aceste lupte au dus la slabire statului.
Dupa instalarea dominatiei otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, boierii ii alegeau pe boierii cei mai devotati, conditionand alegerea de acceptarea de catre pretendent a priviligiilor boieresti, printr-un angajament pe care Miron Costin il denumea "tocmeala".
Treptat alegerea a devenit formala, pe primul plan venind investitura data de sultan, desi in capitulatiile incheiate cu Poarta se prevedea in mod expres ca domnii vor fi alesi potrivit Legii tarii, alegerea fiind doar confirmata de sultan. Mai mult, atunci cand era aleasa o persoana care nu indeplinea conditiile, nulitatea acestei alegeri era acoperita prin confirmarea sultanului. Toate aceste precedente au deschis calea numirii domnului de catre sultan, sistem introdus in epoca fanariota si care a inlocuit sistemul traditional electivo-ereditar.
2. SFATUL DOMNESC - functiona pe langa domn si prin intermediul sau se realiza conducerea. Numarul membrilor era de 12-25 si era convocat la datele fixate de domn si era prezidat de domn.
Principalele atributiuni:
a) intarirea alaturi de domn a tuturor actelor de transfer a proprietatii feudale..
b) asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea asupra fondului pricinii si acordul cu solutia pronuntata de domn.
c) garantarea respectarii de catre domn a actelor externe si in special a tratatelor de vasalitate.
d) acorda sfat domnului in orice probleme de stat atunci cand era consultat.
Din examinarea atributiilor rezulta ca formal era un organ de stat cu caracter consultativ. Dar in realitate rolul si competenta Sfatului au cunoscut o anumita .
Pana la jumatatea sec XV in Sfatul domnesc intrau marii stapanitori de domenii feudale cu slujitori si armate proprii, denumiti in hrisoave jupani (T. Romaneasca) si pani (Moldova).
Puterea Sfatului in aceasta perioada era asa de mare incat cenzura activitatea domnului, astfel incat domnul lua toate hotararile impreuna cu Sfatul domnesc, numele boierilor din Sfat fiind mentionat in partea introductiva a hrisovului alaturi de cel al domnului. Dar nu numai ca lua hotarari impreuna cu domnul, dar era in masura sa-l oblige pe domn sa-si respecte angajamentele. Boierii din Sfat erau un fel de garanti ai executarii de catre domn a masurilor hotarate. Aceasta garantie se traducea prin aplicarea sigiilor personale pe hrisov alaturi de pecetea domneasca.
Acesti boieri membrii ai Sfatului, stapani peste vaste domenii feudale, erau numiti boieri de tara pt ca prin unirea feudelor lor se formasera satele feudale romanesti de sine statatoare.
In primele decenii de la intemeiere, in memoria acestor boieri, era vie amintirea vechilor lor pozitii politice pe care incercau sa si le conserve prin participarea la Sfatul domnesc si prin sistemul imunitatilor feudale. O data cu cresterea puterii domnesti, centralizarea statului si restrangerea imunitatilor feudale, boierii participau la Sfat, nu in calitate de factori decizionali, ci ca simpli martori chemati sa ia act de dorinta domensca.
In acest context asistam si la o schimbare a componentei. In Sfat incep sa patrunda boierii de slujbe (dregatorii) care erau numiti si revocati de domn, aflandu-se sub controlul acestuia. Numarul dregatorilor in Sfat a crescut treptat, astfel incat la finele sec XV, Sfatul domnesc era compus numai din dregatori.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, boierii au profitat de slabirea puterii domnului si au promovat ideea ca domnul trebuie sa asculte de Sfatul domnesc, conditionand alegerea domnului de legatura prin care acesta recunoaste privilegiile boierimii si se angaja sa le respecte, instaurandu-se un autentic regim nobiliar.
3. DREGATORII - inalti demnitari ai statului, numiti si revocati de domn. Ei exercitau atributii administrative, judiciare si militare in cadrul aparatului de stat.
La origine, asa cum rezulta din denumirile lor, ei erau slujbasi care, in cadrul curtii domnesti aveau o serie de atributii legate de persoana domnului.
Treptat, pe fondul ingustarii sistemului imunitatilor feudale, dregatorii au patruns in Sfatul domnesc si au preluat in numele domnului conducerea efectiva a vietii de stat.
Sistemul dregatoriilor s-a cristalizat in Tara Romanesca in timpul lui Mircea cel Batran, iar in Moldova in timpul lui Alexandru cel Bun. Cele 2 sisteme sunt asemanatoare datorita traditiilor comune si datorita modelului comun avut in vedere (sistemul dregatorilor din Imperiul Bizantin).
La investirea in functie ei depuneau juramant de credinta fata de domn. Nu erau remunerati pt activitate, insa primeau danii domnesti pt drepta si credincioasa slujba, li se concedau veniturile unor tinuturi si puteau primi daruri de la subalterni.
Clasificare:
a) Marii dregatori, membrii ai Sfatului domnesc.
In Tara Romaneasca, primul dregator in ierarhie era Banul Craiovei care conducea armata, administartia si justitia din zona din dreapta Oltului. Banul putea pronunta chiar si pedeapsa cu moartea. Subalternii acestuia erau Banisorii.
Logofatul in ambele tari era seful cancelariei domnesti si purtatorul marelui sigiliu cu care erau intarite actele domnesti.
Vornicul era conducatorul slujitorilor curtii domnesti si cel ce asigura paza granitelor. In Tara Romaneasca competenta teritoriala a vornicului se limita la zona din stanga Oltului, iar in Mordova existau 2 vornici: vornicul Tarii de Sus si marele vornic al Tarii de Jos. In Moldova, vornicii erau comandantii militari ai teritoriilor respective, iar marele vornic al Tarii de Jos, asemanator Banului Craiovei, era primul in ierarhia dregatorilor Moldovei.
Postelnicul era sfetnicul de taina si talmaciul domnului, cel ce coordona relatiile externe ale tarii.
Spatarul era purtatorul spadei domnesti si comandantul cavaleriei, iar uneori comanda intreaga armata. In Moldova, Ieremia Movila e creat dupa model polon o dregatorie noua, hatmanul, care a preluat atributiile militare ale vornicilor.
Vistierul se ocupa de stangerea veniturilor tarii si asigura mijloacele necesare pt intretinerea curtii domnesti, a armatei, iar dupa instaurarea ocupatiei otomane si pt plata obligatiilor de plata.
Alti dregatori: paharnicul, stolnicul, comisul.
b) Micii dregatori, care nu faceau parte din Sfatul domnesc.
Armasul era executorul sentintelor penele pronuntate de domn.
Satrarul ingrijea corturiledomnesti in razboi.
Clucerul aproviziona curtea cu grane.
Aga comanda pedestrinii si a devenit, ulterior, seful garzii personale a domnului.
Din examinarea atributiilor dregatorilor, rezulta ca si aceasta institutie se caracterizeaza prin confuziunea de atributii.
ORGANIZAREA FINANCIARA A TARILOR ROMANE IN EPOCA FEUDALISMULUI DEZVOLTAT
In calitatea sa de titular al lui dominium eminens, domnul avea dreptul de a percepe dari de la locuitorii tarii. Nu exista la inceput o separare a veniturilor tarii de veniturile personale. Intrucat economia feudala avea caracter natural au predominat darile in natura si in munca, ulterior, dupa dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri, pe primul plan s-au plasat darile in bani.
Cele 3 categorii de dari corespundeau celor 3 forme ale rentei feudale:
a) in natura (dijmele domnesti) - zeciuiala (Tara Romaneasca)
deseatina (Moldova)
b) in munca - slujbe, robota
c) in bani - cuprind impozitele personale pe locuitor, taxele pt folosirea unor
bunuri publice, taxe de comercializare a unor produse si taxele care
inlocuiau darile in natura si in munca.
Impozitul personal pe locuitor era - dare (Tara Romanesca)
- dajdie (Moldova)
Mai tarziu a aparut birul. Unele categorii sociale au fost scutite de plata birului, boierii si manastirile, iar unele categorii sociale si profesionale plateau biruri speciale.
Procedura de stabilire a birului era cea a cislei. Ea consta in fixarea unei sume globale pt fiecare grup fiscal (sat sau obste), suma care era repartizata pe unitati impozabile (gospodarii taranesti) de functionari specializati (rabojari) care crestau pe raboj birul datorat de fiecare gospodarie.
Criteriul de stabilire a birului pe categorii era in functie de numarul de vite. Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Schiopu existau 2 categorii de tarani, dupa cuantumul birului platit - tarani saraci, ce plateau biruri mici.
- tarani de istov, ce plateau biruri mari.
Ulterior au fost impusi la plata birului si boierii si manastirile. Cuantumul birului pt boieri era stabilit in functie de intinderea mosiilor cultivate cu tarani dependenti.
Taxele pt comercializarea produselor se percepeau in targuri.
Taxele pt utilizarea unor bunuri publice erau de ex. taxele pe exploatarea bogatiilor subsolului.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, tarile romane erau obligate sa plateasca haraciul (tribut) al carui cuantum a crescut continuu. Taril romane mai trebuiau sa plateasca si alte dari - peschesurile;
- ploconul steagului;
- mucarerul mare (o data la 3 ani);
- mucarerul mic (anual);
- in caz de razboi contributii suplimentare: ajutornite.
ORGANIZAREA MILITARA
Dupa intemeiere, marii boieri, titulari ai unor domenii feudale investite cu imunitati, intretineau pe domeniile lor armate proprii compuse din voinici cu care participau, in virtutea obligatiei de auxirium ce intra in continutul tratatului de vasalitate, la chemarea domnului in caz de razboi.
Domnul avea doar dreptul de a coordona in lupta steagurile marilor boieri si cetele de viteji. Din sec XV, ca urmare a centralizarii puterii domnesti, se creaza o armata proprie a domnului, Oastea cea Mica, alcatuita din mici feudali, vasali directi ai domnului, curteni si slujbasi. In Oastea cea Mica intrau si taranii liberi recrutati la oaste in schimbul unor avantaje acordate de domn.
Trupele domnesti erau organizate din punct de vedere teritorial formand steaguri pe judete si tinuturi si erau conduse de cei 2 vornici in Moldova si de vornic si ban in Tara Romaneasca.
Din sec XVII, odata cu aparitia armelor de foc apar si trupele de mercenari ai caror intretinere era f costisitoare pt domnie. In cazuri de mare primejdie se ridica la lupta Oastea cea Mare a tarii la care participau toti barbatii capabili sa poarte arme inclusiv taranii dependenti.
Dupa instaurarea ocupatiei otomane, armata nationala a tarilor romane cunoaste un proces de declin continuu, reducandu-se in final, in timpul regimului fanariot, la trupele care asigurau paza granitelor, politia interne si paza domnului.
ORGANIZAREA BISERICII
Religia crestina si Biserica ortodoxa au reprezentat de-a lungul Evului Mediu principalul sprijin ideologic al statului feudal, in sensul legitimarii puterii de stat feudala si tinerii in ascultare a taranilor dependenti. Datorita acestui fapt, Biserica s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului prin acordarea unor mosii cultivate cu tarani dependenti si robi.
Biserica ortodoxa romana a jucat un rol important in apararea independentei statului fata de statele vecine catolice care, sub pretextul propagandei catolice, urmareau subordonarea tarilor romane.
Lacasuri de cult ortodoxe au aparut la nivelul obstilor satesti, iar apoi pe domeniile boieresti.
Din punct de vedere spiritual, Biserica ortodoxa din Tara Romaneasca era subordonata Patriarhiei de la Ohrida, iar Biserica ortodoxa din Moldova, Mitropoliei Hariciului.
Dupa intemeierea statelor feudale romanesti, Biserica ortodoxa se reorganizeaza in subordinea statului sub autoritate domneasca. In Tara Romaneasca, domnul Nicolae Alexandru infiinteaza la Curtea de Arges, Mitropolia Ungro-Vlahiei, asezand in scaunul mitropolitan pe Iachint, fostul mitropolit al Vicinei.
In 1359, Mitropolia Ungro-Vlahiei e recunoscuta de Patriarhia de la Constatinopol sub a carei autoritate se plaseaza. Se infiinteaza episcopii ortodoxe la Severin si Buzau si apoi la Ramnicul Valcea.
In Moldova, in 1388, Iosif, episcopul Sucevei, e uns mitropolit al Moldovei la Harici. Ulterior, in timpul lui Alexandru cel Bun, Biserica din Moldova recunoaste autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopol, iar aceasta il recunoaste pe Iosif ca mitropolit al Moldovei.
Se intemeiaza episcopii ortodoxe la Husi, Radauti si Roman.
Ierarhia ecleziastica
mitropolitul tarii - figura in fruntea Sfatului domnesc
episcopii
protopopii
staretii manastirilor
preotii.
Ajutorul dat de domnii romani Bisericii ortodoxe s-a concretizat in refacerea vechilor asezaminte bisericesti, construirea de unele noi si inzestrarea Bisericii cu intinse domenii investite cu imunitati si privilegii.
Domnii romani au sprijinit si Biserici ortodoxe din alte tari: pe cea de la muntele Athos prin infiintarea de manastiri, donatii directe si inchinari. La un moment dat inchinarile au devenit excesive si fata de abuzurile clerului strain si au inceput sa fie restranse treptat din sec XVII si au fost total desfiintate in timpul domniei lui A.I. Cuza.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova existau mari subdiviziuni administrative care nu erau unitati administartiv-teritoriale propriu-zise, ci expresia unor reminiscente din epoca anterioara intemeierii.
In Tara Romaneasca exista: - zona din dreapta Oltului: Banatul de Severin, unde
atributiile domnului erau exercitate de ban.
- zona din stanga Oltului, unde atributiile erau
execitate de vornic.
In Moldova exista: - Tara de Sus
- Tara de Jos, condusa de marele vornic (primul in ierarhie).
Unitatile administativ-teritoriale erau judetele (Tara Romaneasca) si tinuturile (Moldova), precum si orasele si satele.
Judetele erau conduse de dregatori care se aflau in subordinea banului (in dreapta Oltului) si a vornicului (in stanga Oltului).
Tinuturile erau conduse de parcalabi.
Conducatorii judetelor si tinuturilor exercitau atributii administrative, judecatoresti, fiscale si militare si aveau in subordine un aparat de slujitori locali. Odata cu centralizarea puterii de stat, incepand cu sec XVI, in Moldova, peste conducerea locala a tinuturilor se suprapune aparatul domnesc, iar in Transilvania, vechii conducatori ai judetelor isi extind atributii si asupra aparatului de slujitori domnesti nou creat.
Orasele erau unitati administrativ-teritorile care s-au manifestat ca niste comunitati libere, cu organizare proprie, dispunand de o anumita autonomie. Teritoriul cuprindea vatra orasului (zona construita), hotarul orasului (terenurile cultivate), ocolul orasului (un numar de sate adiacente).
Orasele se aflau sub autoritatea domnesca. In timp ce in Moldova domnul putea sa dispuna dupa bunul plac de pamantul ocoalelor, intrucat asupra acestuia locuitorii aveau doar drept de uzufruct, in Tara Romaneasca domnul trebuia sa rascumpere pamantul de la oraseni pt ca acestia il stapaneau cu titlu de proprietate.
Orasele erau conduse de un aparat adm compus din 2 categorii de organe:
a) organe administrative alese de oraseni: judetul in Tara Romaneasca, soltuzul in Moldova si consiliul orasenesc format din 12 pargari.
atributiile izvorau din Legea tarii, dar si din actele de privilegii acordate orasului respectiv de domn.
exista si un organ de conducere cu o competenta mai larga - Adunarea generala a membrilor comunitatii orasenesti, care lua cele mai importante decizii pt comunitate.
b) dregatorii domnesti
cele de la nivelul oraselor se numeau: pristar, staroste, vornic.
aveau atributii fiscale, vamale, politienesti si judecatoresti.
Administratia domnesca a oraselor nu s-a constituit de la inceput, ci s-a format treptat pe masura intaririi puterii domnesti, a consolidarii aparatului de stat si a ingradirii autonomiei oraselor.
Satele erau: libere si aservite.
Stravechea organizare a obstilor bazata pe drepul de autoconducere nu a fost total desfiintata dupa intemeiere, ci dimpotriva a fost confirmata prin hrisoave. Insa obstile au fost integrate in sistemul conducerii centralizate, astfel incat o parte din atributii au fost preluate de stat. S-au pastrat drepul de protimis pt terenurile din hotarul obstei, raspunderea colectiva, in materie penala si fiscala, si dreptul de judecata al oamenilor buni si batrani, cu exceptia infractiunilor sanctionate cu pedeapsa capitala.
a) Satele libere erau locuite de razesi (Moldova) si mosneni (Tara Romaneasca) si aveau ca organe de conducere cnezii (Moldova), juzii (Tara Romaneasca) si Sfatul oamenilor buni si batrani. Aceste organe erau subordonate conducatorilor judetelor si tinuturilor.
b) Satele aservite erau conduse de un reprezentat al proprietarului (domn, boier, manastire).
INSTITUTIILE JURIDICE ALE LEGII TARII
INSTITUTIA PROPRIETATII
Caracteristic Evului Mediu e faptul ca proprietatea, in general, si proprietatea asupra pamantului, in special, au o structura complexa divizata si ierarhizata, caracterizata prin imbinarea stapanirii devalmasa cu cea individuala, ca si coexistanta mai multor forme de proprietate, in functie de titularul dreptului de proprietate, fiecare forma avand un regim juridic distict, in functie de cea a titularului.
Rezulta ca in feudalism propritatea nu e absoluta ca in dreptul roman, ci e divizata. Legea tarii consacra in acest sens un dominium eminens care apartine boierilor si celorlalti proprietari si un drept de folosinta al taranilor aserviti asupra loturilor pe care le lucreaza.
Dominium eminens e dreptul de proprietate suprem al domnului asupra teritoriului tarii si pe care il exercita in caliatatea sa de varf al ierarhiei feudale si ca reprezentant al statului feudal.
Nu trebuie confundat domeniul public al statului cu domeniul privat al domnului (proprietatea domneasca) in care intra mosiile pe care le stapaneste ca mare proprietar feudal alaturi de ceilalti boieri.
In virtutea lui dominium eminens domnul are o serie de prerogative:
a) exercita dreptul de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;
b) culege mostenirile vacante;
c) ia in stapanire res nulis (bunurile nimanui), terenurile pustii care nu au apartinut nimanui si cele abandonate de proprietar (res delicte). Domnul exercita stapanirea si asupra apelor curgatoare si lacurilor aflate in folosinta comuna;
d) domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor portiuni de terenuri din cele pustii si pustiite si le trecea in proprietate personala prin intemeierea de state, numite slobozii pt ca erau scutite de dari prin hrisov domnesc;
e) domnul putea lua in stapanire mosiile confiscate de la boierii hicleni;
f) domnul acorda donatii fie boierilor, pt drepta si credincioasa slujba, fie manastirilor;
g) domnul acorda anumitor feudali (boieri si manastiri) imunitati feudale asupra proprietatilor pe care acesti le stapaneau;
h) domnul incuviinta toate actele juridice de transfer al proprietatii asupra pamantului si robilor, ocazie cu care partile actului respectiv faceau darea calului (darea cupei), adica ii dadeau un cal bun sau o cupa de metal pretios pt a incuviinta transferu;
i) domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica), adica dreptul de retract pt donatiile facute. Insa domnul putea renunta la exercitarea pradalicii introducand in hrisov formula sacramentala: pradalica sa nu fie. Dar beneficiarul daniei in acest caz trebuia sa faca darea calului sau cupei;
j) domnul avea dreptul de a percepe dijme, biruri si munci in folosul domniei, adica cele 3 forme ale rentei feudale.
Dominium utile
1. Marea proprietate feudala e o proprietate completa asupra pamantului si incompleta asupra taranilor aserviti. S-a constituit anterior intemeierii statelor feudale romanesti prin acapararea pamantului obstilor de catre unii din alesii obstii. E continuatoarea din punct de vedere istoric a stapanirii exercitate de cnezii, voievozii si juzii romani din perioada feudalismului timpuriu.
Modul juridic de dobandire a fost mostenirea, careia, dupa intemeiere, i s-au adaugat si moduri derivate: dania domneasca, vanzarea, schimbul, infratirea pe mosie. Feudalii si-au extins domeniile si pe cai nejuridice prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea stravechiului drept de proprietate. Acest mod nejuridic e denumit in Legea tarii "sila".
Dupa titularul sau, marea proprietate feudala are 3 forme:
a) proprietatea domneasca
- cuprinde bunurile personale ale domnului pe care le stapanea inca dinainte de a fi domn, ca membru al clasei feudale.
- se adauga bunurile dobandite in timpul domniei pe diverse cai juridice, precum si imbunatatirile aduse bunurilor pe care le avea in proprietate pe cheltuiala proprie.
- mai apartineau domnului sub titulatura de camara domneasca si anumite venituri care li se cuveneau pe timpul exercitarii domniei, separate de visteria tarii.
b) proprietatea boiereasca
- are temeiul juridic in mostenire si in actele translative de proprietate.
- proprietatile ereditare se numeau ocinii si puteau fi instrainate cu respectarea dreptului de protimis.
-actele translative de proprietate erau: dania sau miruirea domneasca acordata boierilor pt drepta si credincioasa slujba.
- obligatia de danie intra in raportul juridic de vasalitate.
- pana in prima jumatate a sec XV, cel gratificat de domn avea asupra mosiei un
drept temporar limitat la durata vietii domnului.
- din a II-a jumatate a sec XV, beneficiarul are un drept ereditar, asa incat dreptul
domnului de pradalica se mentine numai in caz de hiclenie.
c) proprietatea bisericeasca
- s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de credinciosi, domni, boieri, prelati, oraseni, tarani, in scopuri pioase, dar si pt a fi trecuti in pomelnicele Bisericii si pt a li se face rugaciuni dupa moarte.
- daniile aveau caracterul unor donatii cu sarcina, intrucat manastirea avea obligatia de a nu instraina dania primita si de a utiliza veniturile mosiilor donate in scopuri caritabile, sub sanctiunea intoarcerii daniei (revocarea donatiei pt neideplinirea sarcinii).
Domeniul feudal era inglobat in rezerva feudal, iar locurile date in folosinta taranilor aserviti se numeau delnite (T Rom), jiredii (Mold) si sesii (Trans). Rezerva feudala era cultivata tot prin munca taranilor dependenti.
IMUNITATEA FEUDALA (ohaba - T Rom / uric - Mold)
se acorda prin hrisov domnesc
conferea titularului sau dreptul de administrare politica, de judecata si de comanda militara asupra populatiei de pe domeniul respectiv, insotit de dreptul de a face comert, de a percepe venituri in folosul sau si scutirea de plata a oricarei dari fata de domnie.
feudalii investiti cu imunitati se bucurau de independenta politica pe domeniile lor. Dregatorii domnesti nu aveau competenta pe aceste domenii, functiile statului fiind exercitate de aparatul de slujitori al acelui boier.
Din examinarea fizionomiei imunitatilor feudale rezulta ca ele oglindesc la nivelul suprastructurii politice izolarea specifica economiei feudale inchise, naturale.
Imunitatile au aparut dupa intemeiere intrucat feudalii romani, a caror putere economica si politica era atunci mai mare decat cea a domnului, doreau consacrarea si pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce, sub toate aspectele vietii, populatia de pe mosiile pe care le detineau.
Sistemul imunitatilor feudale s-a format in acea perioada si s-a manifestat la scara larga si datorita faptului ca aparatul de stat nu era pe deplin dezvoltat, asa incat realizarea uneia din functiile statului se impunea a se face cu aparatul de slujitori al boierului.
Hrisoavele de acordare a imunitatilor utilizau 2 tipuri de formule:
a) una concentrata: T Rom - "sa-i fie de ocina si de ohaba".
Moldova - "sa-I fie uric cu tot venitul".
b) una decriptiva, detaliata in care era specificata in amanunt continutul imunitatii acordate.
- formula dezvoltata era utilizata pt imunitatile acordate manastirilor, intrucat proprietatea manastirilor s-a format dupa intemeiere, intr-o epoca in care puterea domnului incepuse sa se consolideze, iar imunitatea nu mai avea caracter general, ci exceptional.
- trebuia sa se mentioneze in amanuntime ce activitati urmau a fi scoase din competenta dregatorilor domnesti si trecute in cea a titularului imunitatii.
Din examinarea formulelor descriptive rezulta ca ele nu se acordau uniform, ci erau mai restranse de la un boier la altul, de la o manastire la alta.
Centralizarea puterii de stat in mana domnului si a aparatului de dregatori a dus la restrangerea treptata a imunitatilor acordate, astfel incat dreptul de judecata al boierilor e limitat, drepturile militare sunt ingradite, pe fondul dezvoltarii comertului se desfiinteaza dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulatia marfurilor si persoanelor, precum si anumite venituri.
2. Proprietatea taraneasca prezinta caractere diferite dupa cum e vorba despre proprietatea taranilor grupati in obsti sau cei ce nu fac parte din obsti sau de proprietatea taranilor liberi sau aserviti.
a) Proprietatea taranilor liberi grupati in obsti.
Teritoriul obstei se imparte in vatra satului (gospodariile taranilor proprietate personala), campul de cultura (loturile de cultura proprietate personala) si celelalte terenuri aflate in hotarul satului (paduri, pasuni, fanete, islazuri) care erau stapanite in devalmasie de sateni.
Fiecare membru, cu aprobarea obstei, avea dreptul de a desprinde anumite terenuri din fondul devalmas si de a le amenaja prin munca proprie, dandu-le o noua destinatie economica. Munca incorporata in aceste terenuri reprezenta temeiul juridic al trecerii terenului din stapanirea devalmasa in proprietate personala a titularului si familiei sale.
Cea mai veche desprindere din fondul devalmas e curtea si gradina, apoi a urmat locul de cultura din tarina, iar tendinta de desprindere din devalmasie a continuat in toata epoca feudala.
Semnul distinctiv al trecerii unui teren din proprietatea devalmasa in proprietate personala il reprezinta gardul.
Pana la finele feudalismului obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, inclusiv asupra celor care erau in proprietate personala. Expresia acestui drept e dreptul de protimis (dreptul de precumparare si rascumparare).
Mecanismul exercitarii dreptului de protimis: daca vreun membru al obstei dorea sa vanda un teren aflat in hotarul obstei trebuia sa-si faca intentia la 3 targuri succesive. Membrii obstei, rudele sau vecinii aveau dreptul de precumparare, iar daca nici unul nu-si exercita acest drept, terenul putea fi vandut si unui strain de obste, dar aceasta vanzare nu era pura si simpla, ci afectata de o conditie rezolutorie. Daca in termen de 1 an de la data vanzarii vreun membru al obstei, vecin sau ruda se razgandea , putea sa-si exercite dreptul de rascumparare, intorcand cumparatorului pretul platit si devenind proprietarul terenului. Termenul de 1 an curgea de la data la care acel membru al obstei luase cunostinta despre operatiunea vanzarii.
b) Proprietatea taranilor din obstile aservite.
Teritoriul obstilor aservite apartinea stapanilor feudali, insa taranii aserviti isi pastrau dreptul de proprietate asupra uneltelor de munca si dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura. Ei aveau posibilitatea de a face imbunatatiri funciare asupra unor terenuri avand destinatia de padure, islaz, platind insa zeciuiala cuvenita stapanilor feudali.
c) Proprietatea taranilor liberi care nu se aflau in obsti.
Se exercita asupra gospodariilor, vitelor si uneltelor de munca, precum si asupra unei mici suprafete din terenuri de cultura.
Legea tarii a consacrat dreptul de proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor si un drept de proprietate al robilor asupra salaselor si uneltelor confectionate prin munca proprie.
MATERIA PERSOANELOR
In cea ce priveste statutul juridic al claselor sociale (al starilor feudale) trebuie mentionat ca Legea tarii avea un profund caracter statutar, ca urmare a pozitiilor discriminatorii pe care le continea, in functie de pozitia sociala a diferitelor clase sociale.
Clasa feudalilor
Boierii se bucurau de toate drepturile si privilegiile. Numai ei exercitau conducerea politica a tarii si erau titularii proprietatii feudale investita cu imunitati. Aveau capacitate juridica deplina, insa calitatea de boieri era indisolubil legata de stapanirea unei mosii.
Institutia boierimii e anterioara statului feudal. Exista si un argument terminologic: "boier de tara", acordata conducatorilor formatiunilor prestatale de tip feudal care prin unirea feudelor lor intemeiasera statele feudale romanesti.
Dupa intemeiere si centralizarea aparatului de stat apar dregatorii care erau recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boieri a acestora rezulta din functia indeplinita in aparatul de stat si nu ca efect al stapanirii unei mosii, desi domnul ii miruia pt dreapta si credincioasa slujba, dandu-le mosii sau concedandu-le veniturile unor tinuturi.
In cele din urma calitatea de boier devine indisolubil legata de indeplinirea unei functii de dregator in aparatul de stat.
Se elaboreaza si un statut scris al nobilimii in care se prevede acordarea nobletei ca efect al dregatoriei incredintate. Exista si o stratificare a boierilor in boieri mari si mici.
2. Clerul avea si el o situatie priveligiata, avand dreptul de a participa la treburile tarii in Sfatul domnesc, precum si de a judeca anumite procese.
3. Taranii
a) liberi - cei cu pamant - grupati in obsti, numiti razesi (Mold) si mosneni (T Rom).
negrupati in obsti, numiti cneji sau judeci.
- cei fara pamant, munceau pe mosiile feudale si se numea saraci sau siromahi.
b) dependenti numiti vecini (Moldova) sau rumani (T Rom).
Capacitatea lor juridica era determinata de dreptul de proprietate incomplet pe care stapanii feudali il aveau asupra lor, in sensul ca puteau fi vanduti o data cu mosia pe care erau alipiti.
Aveau dreptul de a dispune de partea de produse si venituri ce le ramanea dupa satisfacerea obligatiilor de renta feudala. Aveau drept de proprietate asupra gospodariei de care putea dispune, insa erau excusi de la exercitiul drepturilor publice si dupa legarea de glie nu mai putea parasi mosia pe care se aflau.
Exista potrivit Legii tarii mai multe cai juridice si nejuridice de cadere in rumanie si de iesire din rumanie.
cai de cadere in rumanie
- juridice: - donatia (cazul taranului liber care se inchina cu sufletul si averea sa
stapanului feudal)
- vanzarea (a libertatii si a averii)
- imprumutul (de multe ori era garantat cu libertatea personala a dator-
nicului)
- hotararea judecatoreasca.
Toate aceste titluri emanau de la cancelaria domneasca si erau intarite de domn si de Sfatul domnesc.
- nejuridice: - falsificarea actelor de catre boieri
- cotropirea (sila)
Starea de rumanie era imprescriptibila si se transmitea cu titlu ereditar pe linie masculina.
cai de iesire din rumanie
- juridice: - iertare de rumanie (act cu titlu gratuit, facut de stapanul feudal si care
efecte fie intervivos, fie mortis causa)
- rascumpararea din rumanie (cea mai raspandita ca urmare a avantaje
lor materiale pe care le aducea stapanu-
lui feudal)
- hotararea judecatoreasca (in procesele pe care taranii le aveau cu bo-
ierii in urma carora se constata ca fusesera
rumanizati cu sila)
- nejuridice: - arderea titlurilor boierilor
- cnezirea sau judecirea cu sila (taranii refuzau sa se comporte ca ta-
rani dependenti, ci ca unii liberi)
- fuga
- rascoala.
4. Orasenii aveau un statut juridic conferit de actele de privilegii date de domn in momentul intemeierii orasului si ulterior acestui moment.
Puteau participa la conducerea si administarea orasului. Puteau dispune in mod liber de bunurile lor si aveau dreptul de a-si solutiona divergentele in fata autoritatilor alese de ei.
Statutul juridic al robilor era guvernat de de un set de norme si reguli de drept care formau dreptul robilor (holobi).
Ei puteau fi robi domnesti, boieresti sau manastiresti.
Din punct de vedere juridic erau lucruri, insa li se recunostea o capacitate juridica limitata, avand dreptul de a se casatori si putand avea in proprietate salasele si unelteel confectionate prin munca proprie. Puteau incheiea acte juridice cu acordul stapanilor.
Plecandu-se de la sintagma "zacon vlashi" (mentionat in hrisoave) cu referire la dreptul aplicabil robilor eliberati, unii istorici, printre care si Ctin Giurascu, au sustinut ca robii eliberati dobandeau statutul juridic de tarani dependenti, fapt care a rezultat asa cum sustineau acesti autori din traducerea expresiei "zacon vlashi", adica drept romanesc. Aceasta interpretare nu e corecte din punct de vedere juridic pt ca termenul de ruman nu are numai un sens social, ci si unul etnic, iar aceasta expresie contine sensul etnic al termenului de roman si nu cel social. Adica Legea tarii arata ca robii eliberati vor avea acelasi statut juridic ca si romanii, in sens etnic, stiut fiind ca robii erau recrutati din randul altor etnii decat cea romana.
regimul juridic al strainilor era tolerant, mai ales pt cei de religie crestina. Cu toate acestea ei nu puteau dobandi proprietati imobiliare. Strainii de religie crestina se puteau impamanteni, fie prin casatorie, fie prin acordarea unei dregatorii, situatie in care se bucurau de toate drepturile si libertatile civile si politice.
Li se acordau de catre domn libertati comerciale si religioase, dreptul de a se constitui in comunitati la nivelul oraselor, dreptul la un regim fiscal distinct.
In privinat necrestinilor (mai ales al musulmanilor), conform capitulatiilor incheiate cu Poarta, ei nu se puteau stabili in tarile romana si nu putea avea lacasuri de cult.
INSTITUTIA RUDENIEI
Potrivit Legii tarii rudenia imbraca 3 forme:
a) de sange (biologica);
b) prin alianta (afinitate) - legatura dintre un sot si rudele ceiluilalt sot;
c) spirituala - rezulta din tainele botezului si a cununiei.
La acestea se adauga si rudenia izvorata din adoptie (infiala) si rudenia din infratirea pe mosie.
INSTITUTIA CASATORIEI
Potrivit Legii tarii casatoria nu era un contract civil si se incheia prin formalitatile religioase stabilite de Biserica ortodoxa, adica imbraca forma benedictiunii religioase.
Etapele premergatoare casatoriei:
a) vederea in fiinta - cunoasterea viitorilor soti;
b) urmarea de vorba - tratativele purtate de familiile viitorilor soti;
c) intocmirea foii de zestre;
d) binecuvantarea parintilor.
Zestrea e o institutie de straveche traditie geto-daca, fiind la origine un drept al ambilor tineri, reprezentand echivalentul pecuniar al muncii depuse de acestia in gospodaria familiei de origine.
Se constituia prin stigari publice facute in timpul serbarii nuntii si era baza materiala a viitoarei familii. La zestre se adugau si darurile de nunta primite de la alte rude si darurile de a II-a zi dupa nunta, primite de la prieteni.
Din sec XVII apar foile de zestre, iar institutia dobandeste un nou continut. Ea se constituie doar pt sotie si e un fel de afacere pt viitorii soti asa numiti vanatori de zestre.
O variantaa casatoriei traditionale e casatoria cu fuga care imbraca forma unui simulacru de rapire a viitorei sotii de catre viitorul sot pt a forta binecuvantarea parintilor.
Legea tarii prevede si un impediment tipic feudal: starea de robie a unuia dintre soti. Acesta atragea caderea in robie a celuilalt sot, precum si a copiilor rezultati din casatorie.
Regulile Bisericii permiteau divortul existand deplina egalitate intre soti in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca. De ex.: si sotia isi putea repudia sotul declarand de fata cu martori ca nu se va mai intoarce la el.
Divortul era urmat de procedura numita alegere sau imparteala (partaj) prin care fostii soti isi retrageau partea de bunuri ce le apartineau.
INSTITUTIA FAMILIEI
Potrivit Legii tarii, familia e grupul alcatuit din rudele cele mai apropiate avand ca nucleu pe parinti si copii. Traditia geto-daca a implementat familiei romanesti un caracter decocratic, spre deosebire de familia romana care are un caracter aristocratic.
Consecinta caracterului democratic e deplina egalitate a sotilor, izvorata din conditiile de munca si de viata ale obstilor. Ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor avand obligatia de crestere si de intretinere a acestora si nu dreptul de a-i vinde asa cum prevedea dr roman.
Dupa moartea sotului, femeia putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori.
Si intre soti existau obligatii reciproce de intretinere, iar sotul care nu-si indeplinea aceasta obligatie era sanctionat cu o pedeapsa infamata de natura a atrage oprobiul public, adica era dat prin targ sau putat pe ulita.
Se practica si adoptia, fie a rudelor, fie a unor persoane straine, adoptie care se numea infiala, copiii adoptati fiind numiti fii de suflet.
Din fizionomia institutiei familiei asa cum e ea reglementata in Legea tarii rezulta ca aceasta a suferit puternice influente, atat din partea dr bizantin, cat si din partea religiei crestine.
INSTITUTIA SUCCESIUNII
Transmiterea bunurilor pt cauza de moarte de la defunct la mostenitori se numeste in Legea tarii "mostenire", iar succesorul "mostenitori". Termenii vin de la cuvantul de origine traca "mos" din care deriva termenul de mosie in sens de prprietate ereditara.
Potrivit Legii tarii, mostenirea se putea deferi, fie pe cale legala, fie prin testament. Cea legala se deschide atunci cand defunctul nu a lasat testament sau nu e bine intocmit (e nul) sau nu produce efecte (e caduc).
In materia succesiunii legale Legea tarii confera egala vocatie succesorala copiilor legitimi cu cei adoptati, precum si egala vocatie succesorala fetelor cu baietii in privinta bunurilor de bastina sau bunurilor de cumparatura ale parintilor lor.
De la aceasta regula e o singura exceptie: in T Romaneasca fetele nu au vocatie succesorala la ocina (bunurile ereditare ale parintilor). Sistemul mostenirii legale e guvernat de principiul masculinitatii. Fetele primeau echivalentul valorii partii ce i s-ar fi cuvenit din bunurile ereditare, fie in bani, fie in bunuri de cumparatura. In general, primeau sub forma zestrei, iar obligatia de inzestrare revenea parintilor, in absenta lor fratilor.
In ceea ce priveste copiii din afara casatoriei, ei vin numai la mostenirea mamei lor, iar cei vitregi au vocatie succesorala ca cea a copilului legiuit, insa doar la succesiunea parintelui comun.
Legea tarii admite si succesiunea prin reprezentare si consacra dr la mostenire al sotului supravietuitor in concurs cu copiii.
Efectele acceptarii succesiunii sunt aceleasi ca si in dr roman. Asupra mostenitorilor trece intregul patrimoniu (activul si pasivul).
In privinta mostenirii testamentare. Se deschide pe baza testamentului intocmit de defunct daca e valabil si isi produce efectele. Putea fi redacta in forma scrisa (diata) sau in forma orala (lu limba de moarte).
Ambele forme de testament se redactau in prezenta martorilor. Cel in forma scrisa era mai rar intalnit, folosit de boieri si clerici pt ca in general ei erau stiutori de carte.
Legea tarii consacra si institutia dezmostenirii, de ex: fiilor infractori sau lipsiti de respect. E reglementata si substitiunii fideicomisare care e interzisa in dr modern si prin intermediul careia disponentul impune fiduciarului (un donatar sau legatar) sa pastreze bunurile primite si sa le transmita la decesul sau unei alte persoane (fideicomisar sau substituit) care e indicata tot de testator (disponent).
MATERIA OBLIGATIILOR
Legea tarii consacra ca izvoare contractele si delictele punand accentul pe raspunderea personala. Totusi traditioanala solidaritate existenta la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, precum si anumite interese ale statului feudal au facut posibila reglementarea in Legea tarii si a unor forme de raspundere colectiva, si anume: raspundera colectiva in materie penala, raspunderea colectiva in materie fiscala si despagubirea de la altul.
Raspunderea colectica in materie penala e o reminiscenta a vechiului sistem al razbunarii sangelui. Potrivit acestui sistem in cazul savarsirii unei infractiuni indreptate impotriva unei persoane, aceasta sau familia acesteia putea sa-si exercite dr de razbunare asupra faptuitorului sau familiei acestuia.
Ulterior a aparut sistemul compozitiunii voluntare care imbraca forma unei intelegeri de deznaudare prin care victima sau familia acesteia renuntau la dr de razbunare in schimbul unei sume de bani. Suma de bani avea nu numai caracterul unei despagubiri, ci si caracterul de ispasire a faptei comise.
Dupa aparitia statului e inlocuita cu compozitiunea locala, cuantumul fiind fixat de stat, iar despagubirea imbracand caracterul unei amenzi aplicate de stat.
Aceasta linie de evolutie e ilustrata si pe plan terminologic. Initial compozitiunea se numea dusegubina (ispasirea sufletului), iar apoi s-a numit gloaba pt ca amenzile se plateau de regula in vite, iar taranii le dadeau pe cele mai slabe.
Astfel statul feudal si-a format o importanta sursa de venituri, cu perceperea acestor amenzi, fiind insarcinati globnicii.
Inainte de intemeierea statelor, obstea sateasca prin organele de conducere cerceta si sanctiona infractiunile savarsite pe teritoriul sau de catre membrii obstei.
Dupa intemeiere, din aceste atributiuni obstea a mai pastrat doar pe aceaia de a-l cauta si indentifica pe faptuitor si a-l preda slujbasilor domnesti numiti gonitori din urma. In caz contrar obstea era obligata sa indice gonitorilor din urma locul pe unde faptuitorul parasise hoatrul obstei (sa le dea de urma). Daca nici acest lucru nu era posibil intreaga obste raspundea pt actiunea comisa pe teritoriul sau, fiind obligata sa plateasca amenda fixata, in caz contrar obstea era aservita.
Nu aceiasi era procedura in cazul infractiunilor savarsite pe domeniile feudale insarcinate cu imunitati. Identificarea si sanctionarea faptuitorului se realiza de stapanul feudal respectiv prin aparatul propriu de slujitori.
Raspunderea colectiva in materie fiscala a reprezentat un mijloc legal de aservire a taranimii pt ca, desi suma globala stabilita pt grupuri fiscale, adica pt obste, era repartizata pe unitati impozabile, pe gospodariile taranesti, daca unii dintre tarani nu putea plati, situatie des intalnita, datoria lor era preluata automat de ceilalti. Satul trebuia sa implineasca cisla. Daca intreaga obste era insolvabila, ea era aservita de domn sau de unii din boieri.
Despagubirea de la altul e o forma de raspundere solidara cu o sfera mai larga de aplicare care cuprinde categorii sociale intregi care apartin aceluiasi popor. Aceasta forma de raspundere colectiva a fost utilizata de majoritatea statelor feudale.
In dreptul modern daca una din partile contractante e strain, constrangerea acestuia de a-si executa obligatia se realizeaza pe baza conventiilor incheiate intre state si a procedurii execuaqului (recunoasterea in investirea cu formula executorie a hotararii pronuntate de o instanta asupra unui cetatean strain in statul de care acesta apartine.
Potrivit despagubirii de la altul creditorii romani primeau incuviintarea domnului de a-si realiza creantele pe care le aveau fata de cetatenii straini prin executarea silita asupra conationalilor acestora aflati in trecere prin tarile romane.
Dupa realizarea executarii silite, conationalul executat primea dovezile relative a existentei creantei asa incat la intoarcerea in tara de origine, putea cere autoritatilor proprii sa fie despagubit de conationalul lui pt care a fost urmarit.
La fel se proceda si atunci cand debitorul era un roman, el putand fi executat silit pt un conational, debitor fata de un cetatean strain in statul in care conationalul se deplasase.
Formele de raspundere individuala sunt in principal contractele. Dintre ele, cel mai important este contractul de vanzare, contract consensual translativ de proprietate, elementele sale fiind ca si in dreptul roman: consimtamantul, obiectul si pretul.
Consimtamantul trebuia sa izvorasca din vointa libera a partilor, sa fie dat de buna-voie, iar in cazul in care consimtamantul era viciat contractul era nul. Cel mai raspandit viciu de consimtamant era violenta pe care Legea tarii o denumeste sila. Celelalte vicii de consimtamant: eroarea si dolul erau mai rar intalnite in practica pt ca toate contractele se incheiau in prezenta martorilor.
In cazul vanzarii pamantului aflat in hotarul obstei, nu era suficient consimtamantul partilor contractante, ci trebuia totodata respectarea dreptului de protimis al rudelor si vecinilor.
De asemenea daca obiectul vanzarii era o proprietate feudala sau un rob, actul de transfer al proprietatii trebuia intarit prin hrisov domnesc, fiind necesar deci si acordul domnului. Pentru a obtine acordul domnului si pentru a evita pradalica, partile procedau la darea calului sau cupei.
In privinta obiectului vanzarii, el trebuia sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat, adica in comert, in circuitul civil. Cel mai important lucru era pamantul care putea fi vandut si in cote indivize, ideale si abstracte. O particularitate a vanzarii este ca obiectul vanzarii il putea reprezenta si persoana umana: robii sau taranii aserviti care puteau fi vanduti o data cu mosia.
Al treilea element este pretul care potrivit Legii tarii putea fi exprimat in bani, in pecunia numerata, dar putea sa fie exprimat si in alte bunuri, situatie in care vanzarea se confunda cu schimbul (permutatio rerum).
Pretul se platea fie in momentul incheierii contractului, fie la o data ulterioara, sub sanctiunea rezolutiunii contractului pentru neexecutare.
In cazul vanzarii cu rest de pret se puteau constitui si garantii reale sau personale pentru garantarea platii restului de pret. Rezolutiunea pt neexecutare are prevazuta in contract sub forma pactului comisoriu in care se stipula intoarcerea pretului, acesta avand loc si in caz de evictiune pe care Legea tarii o numeste "val", adica atunci cand bunul a fost cumparat rau, adica de la un neproprietar.
Sub aspectul formei, vanzarea se putea inchiea in forma scrisa sau verbala, insa intotdeauna in prezenta martorilor iar uneori si a chezasilor si a aldamasarilor.
Contractul de donatie potrivit Legii tarii, donatia e un contract real care poate imbraca 2 forme:-donatia sau dania domneasca
-donatia particulara
In cazul daniei domnesti, intentia de a gratifica a domnului avea in vedere fie rasplatirea unui boier pentru dreapta si credincioasa slujba, fie ajutorarea unei manastiri in scopuri pioase.
In cazul daniilor particulare, intentia de a gratifica avea in vedere fie angajamentul donatarului de a-l ingriji pe donator si de a-l inmormanta potrivit datinilor fie un scop filantropic sau ca donatorul sa fie trecut in pomelnicul Bisericii impreuna cu membrii familiei sale. De cele mai multe ori donatia avea caracterul unei donatii cu sarcina, iar manastirea donatara nu avea dreptul de a instraina dania primita sub sanctiunea revocarii donatiei.
Ca si in cazul vanzarii, obiect al donatiei il putea forma si persoana umana, robii sau taranii aserviti impreuna cu mosia. Dar, obiect al donatiei il putea forma si liberatea umana, e vorba de taranii care asa cum spune Legea tarii se inchinau cu sufletul si averea lor stapanului feudal.
Donatia care avea ca obiect proprietati feudale sau robi trebuia intarite prin hrisov domnesc.
Contractul de imprumut cel mai raspandit e contractul de consumatiune, o forma a acestuia: imprumutul banesc (contract unilateral care genera obligatia imprumutatului de a restitui la scadenta imprumutatorului suma imprumutata plus dobanzi). Dobanda se numeste in Legea tarii bas iar scadenta se numeste zi sau soroc. De regula, scadenta la imprumut era stabilita intr-o zi de sarbatoare.
Legea tarii permitea si anatocismul (dobanda la dobanda) cum se spune in Legea tarii bas peste bas. Sistemul de garantii reglementat de L.T. cuprinde 2 forme de garantii: - garantia reala numita zalog
- garantia personala numita chezasie.
Garantiile reale - zalogul reprezenta o garantie reala avand ca obiect bunuri mobile si imobile in special robi si mosii cultivate cu tarani dependenti care se dadeau creditorului de catre debitorul sau, creditorul avand posibilitatea de a folosi la munca taranii dependenti de pe mosiile zalogate in contul dobanzilor la suma imprumutata.
Zalogul putea imbraca 2 forme:
- fara termen: creditorul putea stapani si folosi bunul zalogit sine die (pana la plata datoriei)
-cu termen: la implinirea termenului debitorul platea rascumpararea bunului zalogit. Daca nu platea se putea prevedea in actul de zalogire ca zalogul devine statator, adica bunul zalogit intra in proprietatea crditorului in contul creantei sale. Daca nu se prevedea posibilitatea ca zalogul sa devina statator avand in vedere ca aproape intotdeauna valoarea bunului zalogit era mai mare decat cuantumul creantei si al dobanzilor, bunul zalogit era pretuit adica evaluat si vandut fie creditorului, fie unei persoane straine iar diferenta dintre pretul obtinut si suma datorata debitorului ramanea acestuia.
Garantii personale se numeau chezasi. Ei erau persoane care se obligau sa preia datoria si sa o plateasca daca debitorul principal nu platea la termenul stabilit in contract. Chezasii erau tinuti solidar, iar chezasul platitor avea dreptul de regres atat in contra cogarantilor sai cat si in contra debitorului principal. Prin urmare chezasii erau debitori accesorii. In situatia in care nu se constituisera nici garantii reale nici personale iar debitorul se dovedea la scadenta a fi insolvabilse declansa o procedura de executare silita denumita "curama" asupra intregii averi a debitorului, procedura in cadrul careia bunurile debitorului erau pretuite si impartite intre creditori proportional cu valoarea creantelor lor.
Legea tarii mai reglementeaza si alte contracte: de depozit, comodatul (imprumutul de folosinta), locatiunea de lucrari (locatio operis facinedi).
O instituite foarte importanta reglementata de Legea tarii care reuneste trasatri ale rudeniei, ale testamentului si lae contractelor este institutia infratiriii.
Infratirea de mosie - este o specie de infratire dar mai intai trebuie studiat genul proxim: infratirea a fost o institutie larg raspandita la multe popoare incepand din epoca descompunerii comunei primitive. Ea s-a mentinut pana catre sfarsitul feudalismului. Aparitia infratirii in perioada decompunerii oranduirii gentilice este strans legata de slabirea legaturilor de sange ceea ce a dus la izolarea tot mai accentuata a indivizilor. Lipsiti de ajutorul gintii, oamenii incercau sa inlocuiasca prin infratire care este conceputa ca o invoiala formala de ajutor reciproc insotita de o procedura constand in amestecul artificial al catorva picaturi din sangele celor ce se infrateau, procedura care este un exemplu tipic de simbolism vrand sa semnifice faptul ca legatura izvorata din infratire imita rudenia de sange.
De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au schimbat sub impactul aparitiei statului si raspandirii religiei crestine. In statul roman si in provincia romana Dacia se practica infratirea intre peregrini care a fost interzisa de imparatul Diocletian in 285 e.n. In oranduirea feudala apare ca o forma de infratire fratia de arme dintre cavaleri creata in scopul de a-si acorda sprijin reciproc pt savarsirea faptelor de arme.
Ritualul infratirii se spiritualizeaza sub influenta religiei crestine astfel incat formele pagane sunt inlocuite cu forme crestine. Spre pilda: in cazul infratirii intre boieri, amestecul sangelui a fost inlocuit cu o slujba religioasa la biserica insotita de impartasirea din aceiasi paine. Iar in cazul infratirii intre tarani, infratirea devine o fratie de cruce, in sensul ca se mentine amestecul sangelui numai ca acea crestatura pt sange se face in forma de cruce.
De asemenea apare ca forma a fratiei de cruce intre tarani, fratia haiduceasca. Dupa intemeierea statelor feudale romanesti apare si asa-numita infratire de mosie care sub aspectul formei este un act scris emanand de la cancelaria domneasca in care se consemneaza declaratia de infratire facuta de cei in cauza in fata Domnului si a Sfatului domnesc.
Obiectul infratirii - il putea forma orice fel de bunuri insa infratirea avea ca obiect ocini sau mosii de cumparatura, de aici si denumirea acestei institutii.
Infratirea de mosie ducea nu numai la stabilirea unor relatii de rudenie dintre cei infratiti ci si la stabilirea unor relatii patrimoniale cu privire la bunurile asupra carora cei infratiti isi constituie anumite drepturi, acesta fiind de altminteri si scopul principal al infratirii. Existau 2 forme de infratire pe mosie:
in care toti cei infratiti isi uneau ocimile
in care infratirea se facea doar pe ocina uneia dintre parto
Calitatea de proprietar al unei ocini era o conditie indispensabila pentru a
participa la constituirea unei infratiri. In actul de infratire se prevedea de la bun inceput cui apartineau ocinile sau ocina asupra careia se realiza infratirea. Din acest punct de vedere prima forma de infratire adica cea in care toti cei infratiti pun impreuna ocinile presupunea 2 momente:
momentul unirii ocinilor
momentul asezarii celor infratiti pe ocinile astfel unite
Cea de-a doua forma de infratire presupune un singur moment: momentul asezarii celor infratiti pe ocina respectiva.
Infratirea pe mosie se mai poate clasifica si din punct de vedere al modului in care se constituie raportutile de infratire in:
infratirea directa ce presupune ca raporturile de infratire se stabilesc intre toti participantii la actul infratirii
- infratirea indirecta atunci cand cel care constituie infratirea nu intra in raporturi de infratire ci aseaza ca frati alte persoane pe ocina sa
Combinand cele doua criterii de clasificare vom spune ca infratirea prin unirea ocinelor este intotdeauna directa.
Efectele juridice pe care aceasta forma de infratire le produce se rezuma la crearea unei stari de coproprietate intre cei infratiti asupra ocinelor unite cu mentiunea ca cei infratiti dobandesc asupra acestor ocine cote indivize egale si nu proportionale cu suprafata de teren adusa in infratire.
Infratirea prin asezarea ocinilor poate fi directa sau indirecta. Daca este indirecta numai cei asezati dobandesc cote indivize egale din dreptul de proprietate asupra ocinei pe care s-a realizat infratirea.
Infratirea pe mosie se realizeaza in practica feudala fie din considerenta de ordin economic fie de ordin juridic.
Considerentele de ordin economic vizeaza crearea unei mosii mai mari si mai puternice care sa poata fi mai bine exploatata iar cele de ordin juridic vieaza producerea unor efecta juridice in materia succesiunii si materia proprietatii pt evitarea unor consecinte negative decurgand din fizionomia unor institutiii ale L.T.
Efectele pe care infratirea le produce in materia succesiunii: de exemplu, in Tara Romaneasca se infrateau fetele cu baietii pentru a li se asigura fetelor vocatie succesorala la ocina sau proprietatea unei mosii care nu avea mostenitori, sau in Tara Romaneasca avea numai fete, recurgea fie la o infratire directa cu alte persoane pe mosiile unite sau numai pe mosia sa, fie la o infratire indirecta a fetelor pe mosia sa cu fiii altei persoane sau prin infratirea pe mosie pot fi chemati in concurs cu fiii la mostenire si alte persoane pe care fiii ii indeparteaza de la succesiune. Aceasta in vederea favorizarii persoanelor respective.
Infratirea pe mosie este unul dintre modurile de dobandire a proprietatii pe langa contractele translative de proprietate aceasta incat in actul infratirii se putea prevedea ca transmiterea dreptului de proprietate catre/intre cei infratiti se va realiza inter vivos si nu mortis causa, dupa cum se putea utiliza si clauza
de rezerva a proprietatii (pactul rezervati domini).
Totodata se putea prevedea ca transmiterea proprietatii se va face cu sarcina, stabilindu-se in acest sens anumite obligatii ale celor infratiti fata de cei care le-au transmis averea.
Infratirea pe mosie a fost utilizata de catre boieri si ca un instrument de aservire a obstilor satesti - in sensul ca boierii recurgeau la o infratire cu taranii pe ocinele acestora din urma, dobandeau calitatea de rude si deveneau titularii drepturile de protimis, pe care le exercitau cu succes, astfel incat in timp ei reuseau sa sparga unitatea economica a obstei si, in final, sa o aserveasca.
Procedura de judecata in Legea Tarii si pe planul dreptului procesual Legea Tarii are un caracter unitar in toate cele trei tari romanesti consacrand ca instante judele si Sfatul oamenilor buni si batrani la nivelul obstilor satesti sau teritoriale - soltuzul sau judetul si cei 12 pargari la nivelul oraselor, conducatorii de judete si tinuturile la nivelul acestor unitati administrativ-teritoriale, marii vornici si marele ban in partile de tara aflate sub jurisdictia lor. Toate aceste instante aveau o competenta generala atat in materia civila, cat si penala. Lor li se adaugau ceilalti dregatori care aveau o competenta speciala in anumite materii, precum si boierii si manastirile investite cu imunitate a caror competenta in materie jurisdictionala era data de actul de investire cu imunitati.
Procesele mai dificile se judecau de catre Sfatul Domnesc care solutiona si plangerile celor nemultumiti de judecata dregatorilor, plangeri care nu aveau caracterul unor cai de atac, ci mai degraba caracterul unor reclamatii indreptate impotriva celor care judecasera.
O deplina competenta in toate materiile o avea domnul, care era judecatorul suprem. El putea judeca orice proces in prima si ultima instanta dupa cum putea sa rejudece si procesele solutionate de ceilalti dregatori.
Domnul judeca fie singur, fie impreuna cu Sfatul, fie in capitala, fie in orice alta localitate (justitia feudala este itineranta).
Nu existau grade sau trepte de jurisdictie asa incat hotararea unei instante putea fi atacata la aceeasi instanta si, de asemenea, nu exista autoritate de lucru judecat. Pentru acest motiv spre a pune capat prelungirii la nesfarsit a proceselor si pentru a impiedica redeschiderea lor Legea tarii a consacrat unele reguli care limitau procesul de rejudecare a proceselor.
Zaveasca - nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului, dar obliga Partea care doreste sa-l redeschida sa depuna in vistieria statului o suma de bani. Nu s-au pastrat in acest sens multe hotarari pronuntate de domn cu aceasta prevedere;
Fieria - un alt procedeu prin care partea care a castigat procesul depune ab initio/de la inceput, o suma de bani in vistierie, iar domnul garanteaza ca nu va aproba redeschiderea procesului.
Institutia amenzii judiciare - se introduce din sec. al XVIII-lea si care sanctioneaza culpa procesuala a partii care redeschide procesul fara a avea castig de cauza. Aceste amenzi judiciare se numeau gloabe in Tara Romaneasca si Moldova si birsat in Transilvania.
Alta caracteristica a justitiei feudale este sistemul care permite rascumpararea pedepselor. Oricare dintre instante era indrituita ca in cuprinsul hotararii sa dispuna inlocuirea pedepsei aplicate cu plata de catre cel vinovat a unei sume de bani sau a unui numar de vite. Acest sistem ii favoriza pe cei bogati si a reprezentat totodata un mijloc de aservire a taranimii. Totodata procesul in vechiul nostru drept feudal se mai caracterizeaza prin cumularea atributiilor judiciare si administrative de catre aceeasi persoana, ceea ce inseamna confuziunea de atributii.
Totodata exceptand instantele de la nivelul obstilor satesti (juzi + sfatul oamenilor buni si batrani) justitia feudala era monopolul boierilor si al manastirilor - al nobililor feudali.
Conceptia care statea la baza procedurii de judecata era aceea ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate sau dupa dreptate si dupa obiceiul tarii noastre.
Termenul de dreptate desemneaza morala epocii si constiinta juridica chemata sa vegheze asupra moravurilor, iar termenii de lege si de obiceiul tarii noastre desemneaza Legea tarii sau dreptul nostru obisnuielnic.
Este o proba de straveche traditie geto-daca denumita dupa rolul pe care pamantul privit ca o divinitate il joaca in desfasurarea acestei probe. Cel ce depunea juramantul invoca pedeapsa pamantului daca cele invocate sub juramant erau false.
In Moldova cel ce jura purta o brazda de pamant pe cap sau umeri (brazdasi), iar in Tara Romaneasca (in Oltenia) brazda era purtata in traista (traistasi).
Se folosea ca mijloc de proba in procesele de stabilire a hotarului. Cei ce erau supusi probei jurau ca vor arata adevaratele hotare si inconjurau acele terenuri avand asupra lor brazda de pamant.
Popoarele antichitatii si geto-dacii printre ele priveau pamantul ca o divinitate cu puteri purificatoare atat in sens material cat si spiritual. In acest ultim sens exista credinta ca pamantul ii ajuta pe cei ce spun adevarul si ii pedepseste pe cei ce jura stramb. Astfel au patruns expresiile " sa-i fie tarana usoara" si "nu-l rabda pamantul".
Exista un dublu simbolism judiciar: brazda e zeitatea pamantului, iar capul e cea mai importanta parte a corpului.
Sub influenta religiei crestine, aceasta proba s-a spiritualizat, locul brazdei fiind luat de evanghelie, iar dupa aparitia statului feudal, proba dobandeste caracter de clasa intrucat ea era rezervata doar taranilor.
O data cu dezvoltarea feudala a crescut si interesul boierilor pentru utilizarea acestei probe in vederea hotarnicirii granitelor mosiilor. Boierii nu se multumeau cu martori intamplatori care sa fie supusi probei in caz de litigiu, ci recurgeau la preconstituirea de martori. Fiii de tarani erau pusi sa parcurga hotarele mosiei si in tot acest timp "erau dati de chica" pentru a tine minte hotarele respective si a putea fi supusi probei in cazul unui litigiu.
Cea mai importanta din probele orale in Legea Tarii era proba cu juratori.
Institutia juratorilor a fost un mijloc de proba care prin particularitatile sale contrazice ideile moderne relative.
In procesul penal, prin juramantul lor, juratorii sustin juramantul uneia dintre parti aratand ca aceasta e demna de crezare. Acest juramant nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv pentru ca nu tinde la stabilirea adevarului, ci la stabilirea bunei reputatii.
In procesul civil, judecatorii cerceteaza faptele si drepturile partilor, astfel incat juramanatul lor e de veridicitate.
Pana la aparitia statului feudal aceasta proba a fost utilizata in obsti ca cel mai raspandit mijloc de proba pentru solutionarea conflictelor dintre membri obstei. Dupa aparitia statului feudal e consemnata in legea tarii ca regina a probelor, fapt pentru care e denumita de dreptul obisnuilenic "lege".
Unii istorici si juristi romani, referindu-se la proba cu juratori au emis o serie de afirmatii: e o proba misterioasa, o procedura grosolana si curvoasa, un principiu absurd de dovedire. Autorii, adepti ai metodei metafizice de cercetare a fenomenului istoric si juridic, nu au sesizat originea probei care isi are izvorul in stravechiul juramant pe vetrele regale sau pe zeitatile palatului regal practicat de geto-daci.
Intrucat juramantul e prestat de un grup de juratori, el putea fi combatut tot de un grup de juratori, dar cu numar dublu de persoane. In epoca gentilica, grupul juratilor era alcatuit din rudele partilor pentru care acestia jurau, mai apoi, in cadrul obstilor satesti, alaturi de rude, in grupul juratorilor, puteau fi inclusi vecinii si ceilalti membri ai obstei.
In statul feudal acordarea acestei probe se facea prin hrisov domnesc in care se utilize sintagma "i-am dat lege". Partea careia i se incuviintase proba putea sa ia legea (sa admita proba) sau sa se lepede de lege (sa renunte la proba si sa o defere partii adverse).
In hrisovul de incuviintare a probei se mentiona numarul juratorilor, iar in unele cazuri erau incuviintati nominal (juratorii pe ravase).
Juratorii trebuiau sa fie de o seama cu cel pentru care jurau (aceeasi categorie sociala). Juratorii depuneau juramantul intr-un cadru solemn care pesupunea indeplinirea unor formalitati juridice si religioase. Juramantul se depunea pe evanghelie in fata reprezentantului domnului insarcinat cu supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuiau sa fie identice cu cele ale juramantului pronuntat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei.
Ca o particularitate a Legii Tarii, in Transilvania, se admitea posibilitatea utilizarii unor formulari echivalente si posibilitatea repetarii cuvintelor folosite gresit.
Daca juramantul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Tarii imputernicitul domnului consemna efectuarea probei intr-o carte de juramant care era semnata si pecetluita cu pecetile juratorilor. Cartea de juramant era inaintata domnului care hotara asupra solutiei pronuntate in proces, in sensul juramanatului depus.
Partea care administra proba castiga procesul, ceea ce in Legea Tarii se spunea ca "s-a apucat de lege/s-a directat". Daca proba cu juratori nu putea fi administrata, partea careia i s-a dat proba pierdea, ceea ce in Legea Tarii insemna "ramanea de lege".
Daca proba fusese administrata, partea care pierduse putea cere si obtine de la domn contraproba cu un numar dublu de juratori "lege peste lege". Daca contraproba putea fi efectuata solutia initiala era anulata si se dadea o noua solutie. Primii juratori se considerau ca au depus juramant fals si erau globiti (amendati).
Faptul ca aceasta proba e o creatie originala a poporului roman rezulta din imprejurarea ca in dreptul slav nu exista un numar maxim de juratori, astfel incat se putea ajunge si la 300, dar Legea Tarii stabilea ca numarul maxim sa fie de 48. Asa incat daca domnul dorea sa favorizeze o parte, ii acorda de la inceput maxim de juratori, partea adversa neputand face contraproba.
Prin proba cu juratori se putea dovedi orice situatie de fapt, chiar si unele de drept. Prin aceasta proba puteau fi combatute celelalte mijloace de proba, inclusiv cea a inscrisului.
Cu timpul aceasta dobandeste un caracter de clasa, pt ca regula potrivit careia juratorii trebuie sa fie de-o seama cu partea pentru care jurau e inlocuita cu partea ca juratorii nu pot fi recrutati decat dintre boieri. In litigiile dintre boieri si tarani, taranului ii era aproape imposibil sa administreze proba ce insemna pierderea din start a procesului.
PROBA TESTIMONIALA
Martorii sunt persoane care au cunoscut ex propriis sensibus, anumite imprejurari si situatii de fapt despre care relateaza in instanta, in vederea stabilirii adevarului si corectei solutionari. Se dadeau sub prestare de juramant, dat in Biserica, aceasta dand anateme celor ce jurau stramb si depuneau marturie mincinoasa.
Forta juridica a marturiei, chiar daca era data sub juramant, era inferioara probei cu juratori. In unele situatii, din considerente de ordin practic, putea sa opereze o conversiune a probei. Daca partea careia i s-a admis proba cu juratori nu putea aduce numarul de juratori stabiliti, atunci juratorii prezenti erau audiati ca martori.
O categorie speciala de martori, cei preconstituiti sunt aldamasarii, persoane prezente la incheierea contractelor, ce asista partile la stabilirea clauzelor conventiilor ce urmau a fi incheiate. Aldamasul e tot o institutie de sorginte geto-daca si are un dublu caracter :
religios dupa ce se incheia conventia, persoanele care au asistat la realizarea aportului de vointa a partilor, invocau divinitatea pentru ca aceasta sa binecuvanteze invoirea. Binecuvantarea se realiza prin libatiuni, ritual din care in zilele noastre a ramas obiceiul ca aldamasul sa bea vin cu partile. Consumarea aldamasului insemna sub aspect juridic perfectarea conventiilor partilor.
In ipoteza ivirii unui litigiu, in vederea executarii contractului, aldamasarii depuneau marturie cu privire la dorinta reala a partilor. Daca conventia era consemnata si intr-un inscris, rar intalnit datorita slabei raspandiri a stiintei de carte, atunci in cuprinsul inscrisului era trecut si numele aldamasarului, valoarea aldamasului si partea care a platit consumatia.
juridic
PROBE SCRISE
Inscrisurile folosite ca mijloace de proba erau fie inscrisuri oficiale, emanand de la cancelaria domneasca, fie private, emanand de la persoane particulare.
Inscrisurile domnului purtau diverse denumiri: hrisov (origine greaca), direse (sorginte latina) si urii (origine slava). Inscrisurile personale particulare erau numite zapise.
La venirea lor in Transilvania ungurii au gasit deja formate stratificarea sociala si religioasa de tip feudal, precum si formele de proprietate ale feudalismului si institutii proprii feudale (pe primul plan institutia voievodatului).
Aceste realitati au cunoscut in Transilvania o evolutie specifica ca urmare a instalarii dominatiei maghiare. Ungurii se aflau in comuna primitiva, in stadiul democratiei militare, nu aveau institutii proprii de tip feudal, fapt pentru care le-au preluat si le-au folosit ca instrumente de oprimare.
Datorita numarului mic, nu puteau exercita o dominatie efectiva, ungurii procedand la colonizari intense cu sasi si secui, insa in ciuda acestor eforturi, romanii au continuat sa reprezinte marea majoritate a populatiei.
Asa cum rezulta din documentele emise de cancelaria maghiara, inca din secolul IX erau constituite pe teritoriul Transilvaniei si in Campia Panonica numeroase cnezate, voievodate si tari romanesti conduse de nobili romani, existenta lor fiind dovedita si arheologic si prin urmele pe care aceste institutii le-au lasat asupra organizarii interne a Transilvaniei pana la sfarsitul voievodatului. In cadrul procesului de supunere a Trasilvaniei, s-a dat o lupta acerba intre nobilimea romana si nobilimea cotropitorilor, desemnata cu termenul de nemes. In cele din urma nemesii au acaparat toate drepturile si privilegiile nobililor romani prin deposedare si subordonare.
Supunerea a presupus doua etape:
→sec XII-XV - nobilii romani sunt mentionati alaturi de nemesi in documentele
cancelariei maghiare.
- nobilii romani inca exercita pe teritorile pe care le aveau in proprietate
atributii administrative, juridice, fiscale, militare, intrucat aparatul
propriu zis al voievodatului nu era inca constituit.
→sec XV (1437) - uniom trium natiorum (unirea celor 3 natiuni asa-zis privilegiate):
ungurii, sasii si secuii, in vederea eliminarii din viata politica a tarii
a romanilor.
drepturile feudalilor romani sunt sistematic incalcate, astfel incat ei decad treptat in randul micilor feudali si ai taranimii dependente.
atributiile cnezilor, juzilor sunt ingradite de reprezentantii maghiari,ai sasilor, de marea nobilime laica si ecleziastica.
Si-au pastrat privilegiile un numar mic de romani care au acceptat maghiarizarea si catolicizarea.
Structura sociala:
a) marea nobilime, recrutata din cele 3 natiuni privilegiate;
b) mica nobilime, vasalii nemesilor;
c) nobilimea ecleziastica alcatuita din inalti prelati ai Bisericii catolice care promovau o sustinuta politica de oprimare a romanilor, considerati schizmatici.
d) taranii dependenti (iobagi) ai caror regim juridic a fost continuu inasprit, fie prin sporirea necontenita a sarcinilor, fie prin interzicerea stramutarii lor.
In Transilvania oprimarea sociala era dublata de una nationala, exploatarea feudala era mai intensa, numarul taranilor era mai mic, majoritari fiind taranii fara pamant numiti jeleri.
Fata de dezvoltarea accentuata a comertului si mestesugurilor, categoria sociala a orasenilor e mai dezvoltata, iar stratificarea sociala mult mai accentuata.
Orasenii erau organizati in bresle avand obligatii fiscale si militare, iar orasele se bucurau de o mai larga autonomie.
Proprietatea feudala era divizata:
a) regele - dominium eminens;
b) cele 3 natiuni - dominium utile;
c) iobagii - dreptul de folosinta asupra loturilor de cultura.
ORGANIZAREA CENTRALA
In epoca voievodatului, Transilvania a avut organe centrale proprii potrivit organelor sale autonome ca o entitate statala distincta de regatul Ungariei.
Pana la sfarsitul secolului XII dominatia maghiara se exercita numai asupra unei parti din NV Transilvaniei, condusa de un princeps ce-si avea sediul la curtea regelui maghiar. Restul teritoriului Transilvaniei era condus de juzii, cnezii si voievozii romani.
Constatand ca nu pot supune Transilvania prin forta, ungurii au fost nevoiti sa accepte formele de conducere si sa colaboreze cu nobilii romani.Astfel s-a constituit voievodatul Transilvaniei prin extinderea la nivelul intregului teritoriu roman intracarpatic a acestei institutii romanesti.
Primul conducator mentionat este Leustachiu Voievod (1176). Voievozii Transilvaniei dintre care multi de origine romana,desi din punct de vedere juridic erau vasalii regelui maghiar au fost exponentii intereselor locale si au cautat permanent sa-si largeasca atributiile si sa inlature dominatia regelui maghiar. Unii voievozi formand dinastii au reusit sa transforme Transilvania intr-un regnum distinct de de regnum hungarie si chiar sa se amestece in conflictele legate de ocuparea tronului maghiar.
Voievodul Transilvaniei avea atributii juridice, administrative, militare, numea pe vicevoievozi, pe conducatorii comitatelor si pe dregatorii Transilvaniei. Era judecator suprem si conducatorul armatei.
Atributiile administrative si judiciare erau limitate de larga autonomie pe care o aveau comitatele, scaunele sasesti si secuiesti, privilegiile Bisericii, pozitia superioara a regelui maghiar si intinsele feude pe care domnii Tarii Romanesti si Moldovei le aveau in Transilvania.
Incercarile repetate ale regelui maghiar de a restrange atributiile voievodului au esuat, acesta intarindu-si pozitia. In secolul XV devine comite al secuilor. In exercitarea atributiilor voievodale era ajutat de un aparat central de dregatori asemanator cu cel din Tara Romaneasca si Moldova, dar mai putin evoluat datorita subordonarii fata de coroana maghiara si datorita largei autonomii de care se bucurau unitatile administrativ-teritoriale.
Dreagatorii Transilvaniei:
a) vicevoievodul;
b) notarul voievodal (seful cancelariei),
c) judele curtii voievodale (atributii asemanatoare vornicului).
Congregatia generala a nobililor
o adunare reprezentativa pe stari a nobilimii comitatelor, clerului, orasenilor si taranilor liberi, proprietari de pamanturi.
la inceput au facut parte si romanii, ultima la care sunt mentionati e cea din 1291.
dupa unio trio nationum la congregatie participau numai reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate.
nu avea caracter permanent, era convocata periodic la Turda.
avea atributiuni administrative, judiciare si fiscale.
datorita autonomiei Transilvaniei nici o lege votata de dietele maghiare nu se aplica in Transilvania daca nu era insusita de congregatia generala a nobililor.
-expresia imbinarii structurilor politico-administrative ale romanilor care au supravietuit cotropirii maghiare cu elemente de organizare pe care maghiarii le-au preluat de la germani.
In zonele locuite exclusiv de romani unitatile administrativ-teritoriale erau districtele conduse de juzi, cnezi, voievozi.
In zonele in care s-au infiltrat elementele maghiare subdiviziunile erau comitatele conduse de un comite numit la inceput de rege, apoi de voievodul Transilvaniei. Erau impartite in plasi conduse de pretori alesi de Adunarea comitatului la care participa nobilimea locala, iar conducatorii comitatelor erau ajutati de un vicecomite.
In zonele in care au fost colonizati secui existau structuri administrativ-teritoriale cu un pronuntat caracter militar care se numeau scaune secuiesti; denumirea institutiei si institutia sunt imprumutate de la romani de la vechile scaune de judecata.
Pana in secolul XV existau 7 scaune conduse fiecare de 1 capitan cu atributii administrative si judecatoresti ajutat pe plan judiciar de un jude scaunal. Cele 7 scaune formau obstea secuilor (universitas siculorum) cu centrul la Odorhei condusa de un comite al secuilor care era numit de regele maghiar, iar apoi de voievodul Transilvaniei care devine comitele secuilor. De atunci voievodul e reprezentat in fiecare scaun de un jude regal care actiona si ca vicecomite.
In teritoriile colonizate cu sasi s-au organizat tot dupa model romanesc, 7 si apoi 9 scaune care formau obstea sasilor (universitas saxorum) condusa de un comite ca reprezentant al regelui maghiar.
Din secolul XV comitele era ales de obstea sasilor. Aceasta avea centrul la Sibiu. Fiecare scaun era condus de un jude regal numit de rege, un vicejude si un jude scaunal ales de populatia locala.
Orasele se bucurau de o larga autonomie fiind conduse de un jude si un sfat municipal (12 jurati) alesi pe termen de 1 an de comunitatea oraseneasca din randul patriciatului orasenesc.
Atributiile militare, administrative, fiscale si judiciare ale conducerii locale a oraselor erau stabilite prin actele de privilegii acordate acestora.
In fiecare oras exista si un jude regal ca reprezentant al regelui.
Organizare satelor
Satele romanesti erau in mare majoritate conduse de cnezi care au pastrat jurisdictia pricinilor marunte, dreptul de a incasa darile si de a chema oamenii la lupta. Au fost aservite de cele 3 natiuni, pastrandu-se sate numai in regiunile de granita.
Si cele sasesti erau organizate dupa model romanesc, iar conducatori erau tot juzii.
ORGANIZAREA FINANCIARA A VOIEVODATULUI
TRANSILVANIA
Autonomia voievodatului Transilvaniei si-a impus amprenta si asupra organizarii financiare intrucat obligatiile fiscale fata de regele maghiar erau inferioare obligatiilor fata de nobilimea transilvaneana. Darile pentru rege erau percepute tot de voievod care retinea pentru sine jumatate din suma incasata.
Taranii liberi aveau obligatii fiscale numai fata de stat in timp ce taranii aserviti aveau si obligatii de renta (sub cele 3 forme ale sale) fata de nemesi si fata de reprezentantii Bisericii Catolice.
Pentru iobagi unitatea de impunere era gospodaria iobageasca. Principala obligatie fata de stat era lucrum camerae (venitul camarii) care se platea in natura, apoi in bani si al carui cuantum era stabilit prin diplome regale pentru tarani.
O alta obligatie era o dare funciara: teragium care s-a extins si asupra orasenilor devenind o dare generala.
In situatii exceptionale, regele putea percepe o dare suplimentara: subsidia. Taranii romani aveau in plus o dare speciala: quimqagessima ovium (o oaie si un miel din 50).
Sasii aveau un regim fiscal separat: ei plateau darea Sfantului Martin care se platea pe 11 noiembrie si era in cuantum de 500 de marci de argint.
Secuii erau scutiti de obligatii fiscale intrucat ei erau insarcinati cu paza granitei de est, dar totusi erau tinuti sa plateasca asa-numita dare a boilor. Ei trebuiau sa dea regelui cate un bou de fiecare proprietar cu prilejul incoronarii, a primei casatorii si a nasterii primului fiu.
Orasenii plateau o dare speciala: censul sau colecta. Veniturile regale erau completate cu impozite indirecte pe circulatia marfurilor si a persoanelor, percepute in punctele vamale precum si cu taxele pe exploatarea minelor de sare si veniturile rezultate din exploatarea minelor de aur.
ORGANIZAREA BISERICII IN TIMPUL VOIEVODATULUI
Biserica ortodoxa din Transilvania se afla in plin proces de organizare ierarhica in momentul intrarii ungurilor in Transilvania. Acest proces a fost stopat si nu s-a putut desavarsi in epoca voievodatului. Insa, Biserica Ortodoxa si-a desfasurat activitatea neintrerupt asigurand continuitatea credintei religioase a romanilor.
Pe masura instaurarii dominatiei maghiare se constata un proces de organizare ierarhica a Bisericii Catolice sprijinit atat de nemesi, cat si de regii maghiari. Astfel Biserica Catolica a fost inzestrata cu intinse proprietati investite cu importante imunitati feudale.
Dijmele percepute de Biserica Catolica erau datorate nu numai de credinciosii catolici, ci si de taranii ortodocsi romani, desi acestia erau considerati schismatici. Regele maghiar exercita controlul Bisericii Catolice, avand dreptul de a-i numi si destitui pe inaltii prelati si de asemenea avand dreptul de a controla veniturile bisericii.
ORGANIZAREA ARMATEI
Datorita autonomiei Transilvaniei existau 2 armate:
a) armata regelui maghiar;
b) armata voievodatului Transilvaniei.
Din cadrul armatei regelui maghiar faceau parte:
marii dregatori ai Transilvaniei;
conducatorii comitatelor si slujbasii acestora;
contingentele de ostasi ai claselor privilegiate;
detasamentele feudalilor laici si ecleziastici care trebuiau sa contribuie cu un numar de ostasi proportional cu numarul iobagilor pe care ii aveau si cu intinderea proprietatii funciare pe care le stapaneau.
Armata regelui era obligata sa participle atat la razboaiele de aparare inauntrul granitelor Transilvaniei, cat si la razboaiele de cucerire in afara granitelor.
Armata voievodatului era alcatuita din slujbasii feudalilor si avea obligatia de a participa numai la razboaiele de aparare.
In secolul al XV-lea in vremea voievodului Sigismund, armata a fost reorganizata pe principiul banderiilor (cete militare purtand insemne militare prin care se distingeau in lupta). Acest sistem a fost introdus datorita cresterii gradului de autonomie a Transilvaniei, a puterii dregatorilor si nobililor locali in raport cu puterea centrala. Potrivit acestui sistem erau obligati sa contribuie la formarea armatei transilvanene si sa intretina banderii proprii: marii dregatori, nobilii, comitatele, orasele, scaunele sasesti si cele secuiesti. Marii dregatori erau subventionati pentru intretinerea banderiilor lor.
Pentru intreaga perioada a voievodatului Transilvaniei armata Transilvaniei s-a manifestat ca un corp de oaste distinct in cadrul armatei regale.
PRINCIPATULUI AUTONOM DEPENDENT DE TURCIA
Intre anii 1541 si pana la asediul Vienei in 1683 Transilvania a fost organizata ca un principat autonom aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ca si celelalte 2 tari romane, iar dupa batalia de la Mohaci, Ungaria a fost desfiintata, o parte formand pasalacul de Buda, iar cealalta intrand sub stapanirea habsburgilor.
Organele centrale ale principatului Transilvaniei in aceasta perioada au fost Principele, Dieta Transilvaniei si Consiliul Intim.
1. Principele Transilvaniei - era ales pe viata de Dieta si confirmat de sultan. Insa ca si in cazul celorlalte 2 tari romane, sultanul nu a respectat aceasta regula si de multe ori l-a numit pe principe fara o alegere prealabila de Dieta.
Principatul Transilvaniei se constituie prin hotararea Dietei de la Turda care a consfintit crearea principatului ca stat tributar Turciei, conditionand alegerea principelui de obligatia acestuia de a respecta privilegiile nobiliare celor 3 natiuni privilegiate, privilegiile celor 4 religii recepte , unio trium nationum si legile votate de Dieta.
Astfel in Transilvania s-a instituit un autentic regim nobiliar, insa atributiile principelui erau mult mai largi decat cele ale voievodului Transilvaniei. Principele este seful administratiei, ii numeste pe functionarii publici si ii revoca, confera titlurile de noblete, declara starea de razboi si de pace, incheie conventii si tratate cu alte state.
Principele este totodata comandantul suprem al armatei si judecator suprem atat in materie penala, cat si civila. In aceasta ultima calitate el are dreptul de a gratia si comuta pedepsele.
Principele Transilvaniei devine titularul lui dominium eminens.
Pe plan legislativ principele are dreptul de a convoca Dieta, are drept de initiativa legislativa si poate aproba sau respinge legile votate de Dieta.
2. Dieta Transilvaniei - spre deosebire de vechea congregatie generala a nobililor este un organ cu activitate permanenta care isi desfasoara sedintele de regula la Alba Iulia, dar si in alte localitati unde era convocata de principe.
La lucrarile Dietei participau reprezentantii nobilimii, ai comitatelor, ai scaunelor sasesti si secuiesti, ai oraselor, ai celor 4 religii recepte precum si marii dregatori si conducatorii comitatelor.
Membrii Dietei potrivit lui unio trium nationum erau recrutati numai din reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate, romanii majoritari si autohtoni fiind exclusi de la viata politica a tarii.
3. Consiliul Intim - este un organ nou creat in epoca principatului cu scopul declarat de a-l sfatui pe principe in toate problemele curente ale vietii de stat. In realitate insa Consiliul intim este o creatie a regimului nobiliar care s-a instaurat in Transilvania in vederea exercitarii unui control strict si permanent a activitatii principelui in interesul marilor feudali. El era alcatuit din 10 pana la 12 membri recrutati dintre varfurile nobilimii transilvanene care detineau cele mai inalte dregatorii si care se numeau magnati.
In Consiliul intim intra si un reprezentant al Bisericii Catolice. Membrii consiliului nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau, functia lor fiind onorifica.
ORGANIZAREA FINANCIARA A PRINCIPATULUI TRANSILVANIEI
Veniturile principatului se imparteau in 2 mari categorii:
venituri provenite din operatiuni monetare si din taxele asupra exploatarii minelor si salinelor care se aflau la dispozitia principelui.
veniturile provinciale provenite din impozitele platite de fiecare gospodarie si care erau destinate platii tributului sau haraciului catre Poarta. Cuantumul tributurilor a crescut continuu fara a atinge nivelul stabilit pentru celelalte 2 tari romane.
ORGANIZAREA ARMATEI
Toate categoriile sociale aveau obligatia de a participa la oaste. Se mentine sistemul potrivit caruia nobilimea trebuie sa participe la constituirea armatei cu un numar de ostasi proportional cu numarul iobagilor pe care ii stapaneau.
Secuii si sasii aveau obligatii militare specifice, iar taranii romani din regiunea de granita se bucurau de unele inlesniri fiscale in schimbul obligatiei de a asigura paza hotarului.
Ca urmare a dezvoltarii armelor de foc a crescut considerabil numarul mercenarilor dependenti de principe.
ORGANIZAREA BISERICII
Biserica oficiala a statului este cea catolica, insa pe fondul reformei religioase care cuprinsese intreaga Europa au fost recunoscute si Biserica Reformata, Biserica Calvina si Biserica Luterana. Impreuna cu cea catolica au format cele 4 religii recepte ale Transilvaniei.
Religia ortodoxa a fost considerata in continuare schismatica, insa asistam in aceasta epoca la un proces de organizare ierarhica a Bisericii Ortodoxe Romane, creandu-se episcopii ortodoxe la Vad, Ineu, Gioagiu si Silvas, precum si o mitropolie ortodoxa pentru toti romanii din Transilvania la Alba-Iulia.
Mitropolitii erau la inceput hirotonisiti in Serbia, iar apoi la Targoviste in Tara Romaneasca. In timpul cat a fost principe al Transilvaniei, Mihai Viteazul a sprijinit biserica Ortodoxa romana acordand o serie de inlesniri fiscale preotilor ortodocsi si infiintand Mitropolia Balgradului, Vadului, Silvasului, Fagarasului, Maramuresului si Tarii Unguresti.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALA
Organizarea administrativ-teritoriala a ramas in aceleasi limite teritoriale ca in voievodat cu singura mentiune ca acum in componenta Transilvaniei ca principat autonom au intrat si comitate din vest, asa-numitul partium.
DEPENDENT DE TURCIA
Evolutia dreptului scris in aceasta perioada in Transilvania a fost marcata de mai multe tendinte.
a) aceea a factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului.
b) manifestarea de politica centralizatoare a regilor maghiari.
c) tendinta populatiei autohtone si majoritatii romane de a-si apara traditiile si institutiile juridice consacrate de Legea Tarii, inclusiv prin codificari ale vechilor obiceiuri, realizate sub presiunea populatiei romanesti si recunoscute oficial de statul maghiar.
In contextul celor 3 tendinte, dreptul scris al Transilvaniei, dar si cel obisnuielnic s-au structurat in 2 sisteme juridice:
dreptul roman transilvanean care a imbracat forma Legii tarii si a codificarilor realizate pe baza obiceiului pamantului si care a reprezentat sistemul de drept preponderent, cel putin in epoca voievodatului.
sistemul juridic discriminatoriu pentru romani impus de reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate si de statul maghiar incepand din secolul XV, sistem prin care romanii au fost exclusi de la viata politica si juridica a Transilvaniei. Acest sistem nu a fost niciodata recunoscut sau asimilat de poporul roman.
In concret, dreptul scris al voievodatului cuprinde decretele regale relative la privilegiile nobilimii si obligatiile iobagilor, la organizarea financiara, militara si judiciara, de exemplu: decretele regilor Andrei al II-lea, Carol Robert de Anjou, Ludovic I si decretum maius ale regelui Matei Corvin.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde unio trium nationum , hotarare adoptata in 1437 de nobilii maghiari, conducatorii sasilor si secuilor prin care s-a statuat ca puterea politica in stat va fi exercitata numai de reprezentantii acestor 3 natiuni privilegiate cu excluderea totala a poporului roman.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde Tripartitul lui Verveti care este o culegere de drept privat elaborata de juristul Stefan Verveti intre anii 1514-1517 din ordinul regelui maghiar Vladislav al III-lea. Ea nu a fost adoptata oficial niciodata, ramanand o lucrare cu caracter privat, insa s-a practicat in practica judiciara a tuturor instantelor din Transilvania pana in anul 1848, utilizarea ei fiind consacrata oficial in mod indirect prin Diploma Leopoldina din 1691.
Asa cum rezulta din titlul lucrarii, are o structura tripartita:
1.Privilegiile nobilimii
2.Procedura de judecata
3.Reglementa situatia juridica a taranilor iobagi consacrand legarea lor de glie si de asemenea cuprindea dispozitii referitoare la statutul oraselor libere.
Dreptul scris al voievodatului cuprinde Statutele Tarii Fagarasului. Acestea reprezinta o legiuire cu caracter de codificare intrucat cuprinde principalele institutii juridice romanesti din Legea Tarii.
Mult timp Tara Fagarasului a fost o feuda a domnilor Tarii Romanesti, insa din sec XV a fost incorporata Transilvaniei, fiind inclusa in universitas saxorum (obstea sasilor). Acest eveniment a insemnat o incalcare a drepturilor stravechi ale romanilor si s-a lovit de o puternica rezistenta a acestora, culminand cu o serie de razboaie izbucnite intre 1503-1508.
Printre revendicarile rasculatilor s-a numarat si aceea a codificarii vechilor obiceiuri ale romanilor, revendicare care a fost satisfacuta in 1508 prin intocmirea statutelor Tarii Fagarasului. Ele au fost redactate in limba latina, iar in cuprinsul lor, atat in preambul cat si in partea finala se face mentiune ca s-au dat la propunerea romanilor. Textul statutelor reda normele obiceiurilor juridice romanesti intr-o forma fidela, dar concentrata plecandu-se de la ideea ca ele sunt foarte bine cunoscute de poporul roman care le aplica din generatie in generatie.
Textul statutelor nu este sistematizat pe materii si institutii asa incat normele de drept penal interfereaza cu cele de drept civil.
In materia persoanelor este consacrata stratificarea sociala de tip feudal si discriminarea care se face intre diferitele categorii sociale. Nobilii romani sunt desemnati prin termenul de boiaroles, iar taranii sunt denumiti rusticii valahi.
In materia casatoriei este consacrata ca o forma speciala de casatorie: casatoria cu fuga. Exista obligatia de inzestrare a fetelor care revine parintilor, iar in absenta acestora fratilor.
In materia succesiunii exista o reglementare ampla asemanatoare celei din Tara Romaneasca in privinta masculinitatii. Este reglementata institutia infratirii, o institutie tipic romaneasca.
In materia proprietatii este reglementata proprietatea devalmasa.
Exista numeroase reglementari in materia dreptului penal.
Din analiza continutului statutelor Tarii Fagarasului rezulta unitatea de continut si aplicare a obiceiurilor juridice romanesti in toate cele 3 tari romane, inclusiv in Transilvania unde oprimarea nationala a romanilor a reprezentat o constanta a politicii conducatorilor recrutati numai din reprezentantii celor 3 natiuni privilegiate.
Este semnificativ ca in 1508, numai cu 3 decenii inainte de incetarea dependentei Transilvaniei fata de Ungaria, autoritatile au fost nevoite sa recunoasca si sa codifice obiceiurile romanilor, ceea ce ne demonstreaza ca ele s-au pastrat intr-o forma nealterata.
EVOLUTIA DREPTULUI IN TIMPUL PRIMEI FAZE
A REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Intrucat prima faza a regimului turco-fanariot reprezinta punctul culminant al dominatiei otomane asupra tarilor romane, ea se caracterizeaza printr-o slaba activitate de legiferare existand putine incercari de elaborare a unor lucrari cu caracter legislativ si normativ.
Amintim in acest sens Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt intocmit in 1730 in T.Romaneasca din porunca domnului Nicolae Mavrocordat cuprinzand dispozitii de drept canonic si manualul de legi a lui Mihail Fotino, elaborat de marele paharnic din ordinul domnului Moldovei Stefan Racovita. Acest manual este structurat in 3 volume si cuprinde dreptul laic si canonic.
Pe fondul schimbarii raportului de forte in S-E Europei se observa scaderea influentei Imperiului Otoman si cresterea influentei Imperiului Tarist care devine putere protectoare asupra tarilor romane. Se resimte si influenta rusa asupra activitatii de legiferare, sens in care in aceasta perioada este tradusa si tiparita in tarile romane instructiunea Ecaterinei a II-a a Rusiei.
Insa din punct de vedere al evolutiei dreptului, prima faza a regimului turco-fanariot este dominata de personalitatea lui Constantin Mavrocordat, un om de mare cultura care a domnit de 10 ori in T.Romaneasca si Moldova, alternativ, totalizand 22 de ani de domnie, perioada impresionanta pentru o epoca in care durata medie a domniei era de 2 ani.
Mavrocordat a realizat o serie de reforme in cele 2 tari romane in spiritul absolutismului iluminat in directia modernizarii statului si a sistemului de drept. Aceasta modernizare se impunea fata de imprejurarea ca relatiile de productie de tip capitalist se aflau in prim proces de cristalizare, in timp ce institutiile juridice ramasesera la nivelul realitatilor lumii feudale.
Mavrocordat a reunit reformele intreprinse pana in 1740 intr-un asezamant dat in acel an si care a fost publicat in revista Mercure de France in 1742. Asezamantul din 1740 cuprinde 13 articole: primele 4 vizeaza scutirea de dari a preotilor si manastirilor, limitarea jurisdictiei clerului si introducerea epitropiilor manastiresti pentru administrarea averilor manastirilor.
In art. 5 este introdus un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind acum indisolubil legata de indeplinirea unei slujbe in cadrul aparatului de stat si nu de exercitarea dreptului de proprietate asupra unei mosii.
Boierii sunt clasificati in 2 categorii:
-marii boieri care sunt mari dregatori si urmasii lor numiti boieri veliti
care erau scutiti de plata tuturor darilor;
-mica boierime si urmasii acestora denumiti mazili care erau scutiti de o
parte din dari;
In art. 7 si 8 din asezamant se intreprinde o reforma administrativa, in sensul ca la conducerea judetelor si tinuturilor sunt asezati 2 ispravnici si se introduce sistemul remunerarii dregatorilor pentru slujbele lor.
In art. 9,10,12,13 se realizeaza o reforma fiscala constand in suprimarea unor dari si unificarea tuturor celorlalte intr-un impozit unic denumit sama obsteasca, platibil in 4 sferturi, dar al carui cuantum a crescut ulterior ajungandu-se la 12 sferturi (s-a triplat).
Se realizeaza si o anumita reforma pe plan social, reforma care a dus la desfiintarea starii de dependenta a taranilor si transformarea taranilor in tarani clacasi.
Aceasta reforma nu s-a realizat de la inceput. Initial Mavrocordat a reiterat interdictia taranilor dependenti de stramutare de mosie si a introdus noi prestatii in munca in sarcina acestora fara stabilirea vreunei limite. Aceasta a generat mari framantari sociale si a dus la intensificarea fenomenului bajeniei (fugii in masa a taranilor), multi tarani refugiindu-se la S Dunarii, in Imperiul Otoman.
Intre 1741-1746 numarul birnicelor s-a injumatatit punand in pericol baza fiscala a statului. Din acest motiv la 1 martie 1746 Mavrocordat a dat un asezamant pentru a incuraja revenirea pe mosii a taranilor fugiti stabilind anumite facilitati pentru acestia: scutirea de dari pe timp de 6 luni, dupa aceasta perioada taranii care se reintorceau plateau o dare de 5 taleri in 4 sferturi. Ei aveau posibilitatea sa se aseze pe orice mosie, aveau obligatia de a lucra pentru stapanul feudal 6 zile pe an si de a-i da acestuia dijma la semanaturi, iar Divanul Domnesc urma sa elibereze certificate de iertare de rumanie pentru acesti tarani.
Acest asezamant avea insa un viciu juridic: nu preciza data pana la care taranii fugiti trebuiau sa se intoarca pentru a beneficia de dispozitiile asezamantului. Fata de aceasta imprejurare taranii au profitat, iar fenomenul bajeniei in loc sa se atenueze s-a adancit pentru ca si taranii ramasi pe mosii fugeau pentru a se reintoarce si a beneficia de prevederile asezamantului.
In aceste conditii la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a dat un nou asezamant prin care a stabilit eliberarea tuturor taranilor dependenti dupa urmatoarea procedura: stapanii lor erau invitati sa-i eliberze fara plata, in caz contrar, ei aveau dreptul sa-si rascumpere libertatea platind suma de 10 taleri. Astfel s-a pus capat starii de dependenta feudala in T Romaneasca.
In Moldova, acelasi domn Mavrocordat printr-un asezamant din 1 iunie 1749 a dispus eliberarea neconditionata si gratuita a tuturor vecinilor. Impactul social al acestei reforme a fost destul de mare, fapt care l-a determinat pe Mavrocordat ca ulterior sa dea un urbariu prin care a prevazut ca numarul zilelor de claca urmeaza a se stabili prin invoiala dintre taranii clacasi si boier, iar taranul clacas era acum legat nu de pamant, ci de sat, de obste, pe care nu o putea parasi decat cu voia stapanului, in caz contrar stapanul fiind indrituit sa-l readuca cu forta inapoi.
In urma reformelor lui Mavrocordat, baza legala a stapanirii cu titlu de folosinta (folosinta) exercitata de fostii tarani dependenti asupra terenului, se inlocuieste cu o baza contractuala, adica izvorul juridic, temeiul juridic al stapanirii exercitata de fostii tarani dependenti deveniti clacasi nu il mai reprezinta Legea Tarii, ci invoiala dintre taranul clacas si boier.
Reforma lui Mavrocordat a schimbat situatia taranilor dependenti numai de iure in sensul ca, formal juridic ei sunt oameni liberi, de facto situatia lor nu s-a imbunatatit pentru ca, daca pana la reforme ei stapaneau cu titlu de folosinta terenul in baza Legii tarii, dupa reformele lui Mavrocordat, dreptul de folosinta a lor izvoraste din invoiala incheiata cu boierul, in conditiile impuse de acesta din urma.
Fata de imprejurarea ulterioara pacii de la Kuciuk-Kainardjii monopolul otoman asupra comertului exterior al tarilor romane a fost inlaturat, iar boierii au devenit principalul exportator de cereale, ei au cautat sa mareasca productia agricola prin sporirea numarului zilelor de claca obligandu-i pe taranii clacasi sa incheie acele invoieli in conditii extrem de dezavantajoase.
Pentru a atenua conflictele sociale care stateau sa izbucneasca domnii fanarioti urmatori au stabilit limite maxime pentru numarul zilelor de claca pe an.
Pe de alta parte, reforma lui Mavrocordat nu a inlaturat cu totul starea de dependenta feudala pentru ca au ramas in continuare in dependenta personala fata de boieri, aparand scutelnicii si poslusnicii. Acestia sunt persoane care nu au obligatii fiscale fata de stat, ci numai fata de boier.
Scutelnicii presteaza de regula activitati care necesita o anumita calificare pe mosia boiereasca, iar poslusnicii presteaza pe aceeasi mosie a boierului servicii mai simple care nu necesita o anumita calificare.
A existat tendinta boierilor de a mari numarul postelnicilor si a poslusnicilor ce ar fi avut implicatii asupra bazei fiscale a statului, astfel incat s-a dispus ca in nici un caz numarul lor dintr-o unitate administrativ-teritoriala nu putea fi mai mare decat numarul birnicilor.
Fiecare boier avand dreptul in functie de rangul sau de a avea un numar maxim de scutelnici si poslusnici pentru a se limita abuzurile.
ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTUL IN A II-A FAZA
REGIMULUI TURCO-FANARIOT
In urma pacii de la Kuciuk-Kainardji, dominatia otomana asupra tarilor romane a slabit ca intensitate, crescand in schimb influenta Rusiei ca putere protectoare. Fata de inconvenientele decurgand din durata foarta scurta a domniilor fanariote s-a stabilit ca durata domniei este de 7 ani.
Printr-un hatiserif dat de sultan in 1802 a fost organizat un sistem de garantii cu sprijinul Rusiei care dobandise dreptul de a constata abuzurile domnilor, dreptul de intercesiune in favoarea tarilor romane si a Bisericii Ortodoxe sub pretextul apararii crestinismului.
Uzand de aceste prerogative, Rusia a silit Turcia sa treaca de la simpla recunoastere a drepturilor tarilor romane la respectarea lor efectiva, ceea ce a creat o mai mare stabilitate politica si o intarire a pozitiei domnilor romani.
legislative: intareste prin hrisov domnesc pravilele, stabileste importanta diferitelor izvoare de drept, aproba aplicarea obiceiurilor;
administrative: numeste si revoca dregatorii;
atributiile sale judiciare au fost drastic ingradite ca urmare a organizarii instantelor intr-un sistem judiciar modern.
Divanul Domnesc - numarul membrilor se restrange, el fiind alcatuit numai din boieri veliti, insa atunci cand se luau decizii de importanta mai mare pentru tara domnul convoca un organ cu o competenta mai larga numit Sfatul de Obste al Tarii in care intrau si reprezentanti ai clerului.
Divanul avea:
competenta legislativa, in sensul aprobarii actelor domnului, inclusiv a celor cu caracter normativ;
competenta administrativa: asigurarea aplicarii unor norme de drept si de a organiza unele servicii publice;
atributii judiciare sporite, iar prin hatiseriful din 1802 consultarea divanului devine obligatorie pentru domn in materia fixarii si repartizarii impozitelor.
In aceasta perioada se infiinteaza si un organ de stat nou la nivel central, denumit Epitropia Obstirilor, care avea atributii administrative in domeniul invatamantului, sanatatii, industrei, comertului si lucrarilor publice.
In privinta dregatoriilor si in cea de-a doua perioada a regimului fanariot, aparatul de stat cunoaste o extindere, fie prin sistemul dublarii si triplarii dregatoriilor existente, fie prin sistemul crearii altora noi.
Unii domni fanarioti in dorinta procurarii de venituri procedau la vanzarea silita a caftanelor de boierie (slujbelor).
ORGANIZAREA FINANCIARA
Se intreprind o serie de reforme pentru modernizarea sistemului fiscal, activitatea financiara fiind condusa de marele vistiernic care centraliza situatia veniturilor si domnul tarii.
Contribuabilii se imparteau in 2 categorii: bresle si birnici.
Breslele beneficiau de un regim fiscal mai avantajos in timp ce birnicii in categoria carora intrau si taranii clacasi erau supusi la plata tuturor darilor. Veniturile slujbasilor proveneau dintr-un fond special numit: casa.
Se separa vistieria tarii de camara domneasca. Camara domneasca este alimentata cu venituri provenite din exploatarea minelor si a salinelor si exista si o camara a doamnei care era alimentata din birul pe tigani.
In cea de-a II-a faza a regimului turco-fanariot se fac incercari timide de reorganizare a armatei pamatesti care fusese desfiintata, sens in care se infiinteaza in mediul rural militia pentru asigurarea ordinii si linistii publice, iar in mediul urban garda oraseneasca.
Mitropolia T.Romanesti si Moldovei se afla si in aceasta perioada sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopol, beneficiind de o larga autonomie. Domnul avea autoritate politica asupra Bisericii, numindu-i pe mitropoliti si episcopi.
Se intreprind o serie de incercari de modernizare, unitatile adm-terit. raman:
- judetul in T.Romaneasca impartit in - plasi(campie);
- plaiuri(munte);
- tinutul in Moldova impartit in ocoale.
Se infiinteaza in capitale unitati de politie aflate in zona centrala in subordinea agiei, iar in zona de periferie in subordinea - spatarului in T.Romaneasca;
- hatmanului in Moldova.
TRANSILVANIA SUB DOMINATIE HABSBURGICA
Declinul Imperiului Otoman incepe cu esecul acestuia la asediul Vienei, urmat de retragerea precipitata a armatelor otomane din centrul Europei, context in care in 1688, Transilvania devine vasala Austriei, situatie acceptata de Dieta Transilvaniei intrunita la Fagaras, care stabileste insa ca alegerea principelui Transilvaniei se va face tot potrivit vechilor reguli, adica de catre Dieta.
Prin Diploma Leopoldina din 1691, imparatul austriei se obliga sa respcte autonomia Transilvaniei, iar in 1699, ultimul imparat al transilvaniei Mihai Apofy al II-lea renunta la drepturile sale de principe in favoarea imparatului Austriei care devine astfel si principe al Transilvaniei, realizandu-se o uniune personala intre cele 2 state.
Statutul juridic al Transilvaniei este recunoscut si pe plan international prin pacea de la Carlowitz din 1699, iar prin "pragmatica sanctiune" din 1722 se prevede ca alegerea principelui Transilvaniei se va face conform regulilor care guverneaza succesiunea la tronul Austrei.
Din momentul in care imparatul devine si principe al Transilvaniei conducerea civila a acesteia este incredintata unui guvernator care poarta denumirea de presedinte al Deputatiei Tarii. Conducerea militara este incredintata unui general austriac. Exista posibilitatea ca cele doua functii sa fie reunite asupra aceleiasi persoane, situatie in care cel in cauza poarta titlul de presedinte al Guvernului.
Conducerea administrativa era asigurata de guvernator impreuna cu un guvernator provincial ce formeaza Guberniu aflat sub supravegherea directa a cancelariei aulice de la Viena. In cadrul ei se infiinteaza o camera aulica transilvana in 1695.
Sunt infiintate totodata o serie de organe de stat noi:
- comisariatul tarii care controla aprovizionarea trupelor austriece stationate in Transilvania;
- tezauratul exercita conducerea fiscala a Transilvaniei.
In aceasta perioada se produc o serie de reforme pe planul organizarii Biericii. Imparatul de la Viena propune romanilor transilvaenei ortodocsi unirea cu Roma in schimbul recunoasterii natiunii romane ca a patra natiune a Transilvaniei alaturi de cele 3 natiuni privilegiate.
Sinodul Bisericii Ortodoxe intrunit la Alba-Iulia in 1697, prezidat de episcopul Teofil, aproba propunerea imparatului si hotaraste unirea, in principiu, cu Roma. Imparatul Leopold dispune scutirea de obligatii iobagesti, dar numai pentru preotii uniti nu si pentru taranii romani uniti cu Roma. Abia in 1701 scutirea este extinsa si asupra taranilor uniti, insa aceasta diploma Leopoldina nu s-a aplicat intrucat a fost respinsa de Dieta Transilvaniei.
Urmasa lui Leopold, imparateasa Maria Tereza a dat un rescript imparatesc in 1744 de recunoastere a natiunii romane. Insa Dieta Transilvaniei a interpretat acest rescript, in sensul ca el nu se aplica intregii populatii romane, ci numai nobililor si clericilor, iar recunoasterea nu se face ca a 4-a natiune, ci ca lipituri la cele 3 natiuni privilegiate.
DREPTUL APLICAT IN TRANSILVANIA
Amintim principalele monumente ale dreptului scris:
Diploma Leopoldina din 1691 prin care se stabilea ca toate legiuirile feudale anterioare continua sa se aplice in Transilvania: unio trium nationum, tripartitul lui Verboczi, aprobatae et compilatae constitutiones;
Rezolutia alvitiana din 1693 prin care se infiinteaza camera aulica transilvana in cadrul cancelariei aulice de la Viena si "pragmatica sanctiune" prin care vechile cutume si legi relative la alegerea principelui Transilvaniei si la suzeranitatea Turciei in raport cu Transilvania sunt abrogate.
In cadrul evolutiei dreptului in Transilvania sub ocupatie austriaca, se evidentiaza masurile luate de imparati in spiritul absolutismului luminat pentru asigurarea conditie juridice a iobagilor. Dieta Transilvaniei stabileste in 1714 ca taranii iobagi trebuie sa presteze 4 zile de munca pe saptamana, iar jelerii, 3 zile pe saptamana.
Imparateasa Maria Tereza prin rescriptul din 1747 a stabilit ca taranii fara vite trebuie sa presteze 4 zile de munca, iar cei cu vite 3 zile, insa acest lucru nu s-a aplicat fiind respins de Dieta Transilvaniei.
Printr-o hotarare imperiala din 1769 intitulata "Certa puncta" (punctele regulative) nobilii transivaneni erau invitati sa nu mai faca abuzuri fara sa se prevada o sanctiune, astfel incat toate incercarile imparatilor austrieci de a usura soarta taranilor iobagi au esuat pentru ca nobilii se prevalau de dreptul de jurisdictie asupra iobagilor, precum si de prevederile Diplomei leopoldine (1671) care consacra mentinerea vechilor legi feudale ale Transilvaniei.
REGIMULUI TURCO-FANARIOT
Legiuirile adoptate in aceasta perioada sunt in esenta feudale, insa prezinta fata de cele anterioare particularitati, atat sub aspectul continutului, cat si a formei.
ele au la baza izvoare bizantine, insa ponderea acestora nu mai e cea de odinioara pt ca la baza pravilelor adoptate acum stau si codurile burgheze europene.
aceste pravile procedeaza la o codificare a Legii tarii si la o sistematizare a acesteia pe institutii juridice. Tehnica de sistematizare se apropie mult de cea a codurilor burgheze europene.
Se acorda o atentie procedurii de judecata datorita consecintelor tratatului de la Kuciuk-Kainardji. Prin acesta s-a inlaturat monopolul otoman asupra comertului extern al tarilor romane si din acel moment Tara Romaneasca si Moldova au fost atrase in circuitul economic european.
Consecinta a fost dezvoltarea raporturilor cu cetatenii statelor europene, situatie in care in ipoteza unui litigiu se punea problema institutiei competente sa-l solutioneze. Marile puteri europene invocau capitulatiile incheiate cu Imperiul Otoman, potrivit carora litigiile dintre supusii otomanilor si cetatenii acestor state erau solutionate chiar pe teritoriul Imperiului Otoman de catre institutiile straine, adica de institutiile tarilor respective, sub justificarea ca dreptul musulman este incompatibil cu dreptul european si contine reglementari inapoiate.
De aceea prin legiuirile adoptate in a II-a faza s-a creat un sistem modern de instante si o procedura moderna, compatibile cu cele din statele europene, prin aceasta aratandu-se ca tarile romane nu sunt parte integranta a Imperiului Otoman, ci sunt tari crestine cu o larga autonomie, dispunand de o procedura moderna, capabila sa solutioneze litigiile potrivit exigentelor statelor europene, context in care regimul capitulatiilor nu isi poate gasi aplicabilitate.
Sub aspectul formei, pravilele au fost redactate atat in lb. romana, cat si in lb. neogreaca (greaca moderna).
Legiuirile adoptate in a II-a faza au fost:
nomocanoanonul lui Antim Ivireanu instituie "Capetele de porunci" care a fost retiparita in 1785, prima editie datand din 1714;
traducerea realizata de paharnicul Toma Cara a hexabiblului lui Constantin Armenopol.
II. legiuirile noi - se impart in:
legiuiri noi care au ramas in stadiul de lucrari cu caracter privat.
ex: - Pandactele lui Toma Cara elaborate de paharnic in 1806 din ordinul domnului Al. Moruzi, lucrare ce era proiectata in 3 parti: persoana, lucruri si actiuni. Paharnicul a elaborat doar o parte ramasa in stadiul de manuscris.
- manualul juridic a lui Andronache Donici, primul C.civ Romanesc complet elaborat in 1814, ramas in stadiul de lucrare cu caracter privat, fara a fi promulgata de domnul Scarlat Calimah, din considerente de natura politica, in sensul ca A Donici facea parte din miscarea carvunarilor dezavuata de S Calimah si se afla in relatie de adversitate cu alti 2 mari pravilisti ai epocii respective, Anania Cuzanos si Cristian Flehtenmaher care erau favoritii domnului. Desi a ramas lucrare cu caracter privat, datorita valorii sale juridice si stiintifice, aceast manual s-a aplicat in practica pana la intrarea in vigoare a C.civ a lui Al Ioan I (1865).
2. legiuiri noi care au fost promulgate de domn.
a) Pravelniceasca condica
- elaborata in 1775 din initiativa domnului Al. Ipsilanti, insa, datorita opozitiei Turciei a intrat in vigoare in 1780;
- are 2 editii: cea in lb. romana ("Mica randuiala juridica") si cea in neogreaca ("Sintagma Tionumikon");
- nu se cunoaste cu certitudine autorul acestei pravile, insa fata de izvoarele utilizate pt utilizarea ei (Legea tarii, bazilicalele-legiuiri bizantine, jurisprudenta, doctina juridica moderna-lucrarile lui Montesque si Becaria) se pare ca autorul ei e Ienachita Vacarescu, singura persoana care stapanea aceste domnii;
- s-a aplicat de facto din 1818 (adoptarea legiuirii Caragea) si de jure in 1865 (intrarea in vigoare a C.civ romanesc).
b) Codul Calimah
a fost elaborat din initiativa domnului Scarlat Calimah care a alcatuit mai multe comisii de juristi in 1813, iar dupa elaborarea, ea a fost supusa discutiei Sfatului de obste al tarii si promulgata;
- in 1817 a aparut varianta in lb. neogreaca, elaborata de comisia formata din Christian Flehtenmaher, Anania Cuzanos, Andronache Donici (juristi ai statului)
- in 1833 a aparut varianta in lb. romana, elaborata de comisia formata din Ch Flehtenmaher, Petrache Asachi, Damaschin Bojinca;
- izvoarele acestei pravile au fost: Legea tarii, dreptul bizantin, C.civ francez de la 1804 si C.civ austriac de la 1811;
- are 2032 art structurate intr-o parte introductiva care cuprinde primele 24 art si 3 parti ce cuprindeau: dritul persoanelor, dritul lucrurilor, inmarginirile ce privesc dritul persoanelor dinpreuna cu al lucrurilor;
- in partea introductiva exista o dispozitie f importanta potrivit careia in materiile in care Codul nu prevede se vor aplica dispozitiile Legii tarii. Aceasta inseamna ca potrivit Codului Calimah, Legea tarii ramane dreptul comun pt toate materiile;
- acest cod cuprinde 2 anexe cu regulile aplicabile concursului creditorilor si licitatiilor.
c) Legiuirea Caragea
- elaborata in T Romaneasca in 1818 la initiativa domnului I. Ghe. Caragea;
- autorii sunt Atanasie Cristopol si logofatul Nestor (mare logofat al dreptatii, un fel de ministru al justitiei, si presedintele departamentului strainelor pricini si primul prof de drept romanesc de la Sc Domneasca);
- acest proiect a fost revizuit de stolnicii Ctin si Ionita Balaceanu si apoi supus discutiei Sfatului de obste si promulgarii de domn;
- legiuirea a intrat in vigoare in 1819 si s-a aplicat in 1865 cand a fost abrogata expres alaturi de celelalte legiuiri de C.civ.
- e structurata in 6 parti: - despre obraze (materia persoanelor)
- despre lucru (materia bunurilor)
- despre tocmeli (materia contractelor)
- despre daruri si mosteniri (materia succesiunilor si donatiilor)
- despre vini (materia penala)
- despre ale judecatilor (materia procedurii)
- spre deosebire de Codul Calimah, legiuirea Caragea are o structura eterogena, ea cuprinde nu numai un cod civil, ci si unul penal si de procedura.
In afara legiuirilor noi care au imbracat forma unor coduri, in a II-a faza a regimului turco-fanariot au fost elaborate o seria de legiuiri speciale dintre care amintim Sobornicescul hrisov al domnului Al Mavrocordat, dat in 1785 si care cuprinde 2 acte normative de intarire a unor hotarari a Sfatului de obste al tarii:
unul din 14 august, prin care se interzice boierilor sa mai folosesca acte mestesugite de danie, de vanzare, de schimb, incheiate cu silnicie (sub imperiul violentei) pt acapararea pamanturilor taranilor. Aceasta dispozitie e numai aparent in favoarea taranilor pt ca e completata cu o prevedere care legalizeaza actele anterioare de acest tip.
al II-lea din 12 septembrie, reglementeaza vanzarea robilor tigani interzicandu-se vanzarea separata a membrilor aceleiasi familii.
O alta categorie de legiuiri speciale sunt ponturile sau urbariile prin care domnii fanarioti reglementau relatiile dintre boieri si taranii clacasi, stabilind numarul maxim al zilelor de claca si nartul (cantitatea de munca ce trebuie prestata de clacasi intr-o zi de claca). Cel mai cunoscut urbariu e cel din 1805 dat de Al Moruzi - "Pontul boierescului".
INSTITUTIILE JURIDICE REGLEMENTATE
INSTITUTIA PROPRIETATII
In aceasta perioada, proprietatea evolueaza in directia degajarii proprietatii feudale de stravecheiul drept de folosinta al taranilor aserviti, proces inceput prin reformele lui Ctin Mavrocordat.
Legiuirile adoptate atunci marcheaza trecerea de la conceptul de proprietate divizata la cel de proprietate absoluta. Se arata ca atributele dreptului de proprietate pot fi impartite intre 2 persoane dintre care una are dritul fiintei lucrului, iar cealalta are dritul folosului lucrului. Potrivit vechiului sistem, atributele dreptului de proprietate se reunesc asupra aceleiasi persoane, caz in care acest drept e desavarsit sau neimpartit. Este un drept absolut de proprietate.
Aceiasi tendinta se degaja si din dispozitiile care arata ca raporturile dintre boieri si clacasi se stabilesc pe baza unui contract de emfiteoza, adica aceste raporturi nu mai au o baza legala, ci contractuala.
Dreptul boierilor asupra mosiilor e un drept de proprietate absolut. Transmiterea de catre boieri taranilor clacasi a folosintei unei parti din mosie prin contracte de emfiteoza nu aduce nici o atingere proprietatii absolute a boierilor asupra mosiilor lor.
Dreptul absolut de proprietate al boierilor se exercita si asupra padurilor, de unde rezulta ca taranii nu mai pot utiliza padurile pt satisfacerea unor trebuinte proprii, decat cu plata unei taxe (zeciuiala). Aceasta dispozitie o regasim intr-un asezamant pt paduri si dumbravi dat de domnul Al. Moruzi.
S-a manifestat tendinta domnilor fanarioti ca prin interpretarea voit eronata a unor institutii juridice sa desfiinteze atat drepturile de proprietate ale taranilor, cat si cele ale boierilor pamanteni asupra pamanturilor lor, in profitul clientelei lor politice.
De ex.: cu ocazia discutarii Codului Calimah in Sfatul obstei tarii, domnul Scarlat Calimah a pretins ca la origine toate pamanturile au apartinut domnului. Nu poate exista proprietate privata asupra pamantului fara hrisov de danie. Asa incat toate mosiile stapanite de boieri si de obstile de razesi din timpuri imemoriale, dar fara hrisov danie urmau sa treaca in proprietatea domnului fanariot in calitatea sa de titular al lui dominium eminens. Insa, Sf de obste al Moldovei a respins aceasta interpretare, aratand ca in calitate de titular al lui dominium eminens, domnul poate dispune doar de res nulius (pustii si pustiite). Dar chiar daca am admite ca toate terenurile au fost domnesti la origine si au ajuns in stapnirea taranilor fara hrisov domnesc, cei in cauza au devenit deja proprietari prin efectul uzucapiunii de 40 de ani (prescriptio longisimi temporis) care nu presupune justul titlu si se aplica si imobilelor domnesti.
MATERIA PERSOANELOR
Clasificarea persoanelor se face in aceste legiuiri dupa noroc in: slobozi, robi si sloboziti. Taranii clacasi care munceau pe mosiile boieresti sau domnesti erau denumiti locuitori.
In aceasta materie intreaga legislatie adoptata in cea de-a II-a faza a regimului turco-fanariot da expresie interesului boierilor de a creste cu orice pret productia agricola inclusiv prin sporirea zilelor de claca: - Prevelniceasca condica - min 6 zile, max 12 zile;
- Legiuirea Caragea - min 12 zile, fara max si cu un nart sporit
Se constata sporirea fara precedent a numarului persoanelor aflate in stare de dependenta personala (poslusnicii si scutelnicii).
In 1814 s-a stabilit pt T Romaneasca ca in nici un judet nr scutelnicilor si poslusnicilor nu poate fi mai mare decat al biernicilor.
In ceea ce priveste robii, desi erau asimilati lucrurilor, li se recunoaste o capacitate juridica limitata, in masura in care aceasta era in beneficiul proprietarului lor. Ei puteau sa apara ca reprezentanti ai proprietarului in raporturile cu alte persoane. Vechile reguli referitoare la conditia juridica a robilor au fost preluate si in legislatia scrisa.
Ca un element de noutate, pravilele adoptate in aceasta perioada contin si dispozitii referitoare la persoanele juridice. Sunt continute in capitole distincte, ceea ce inseamna ca primele societati comerciale incepusera sa apara. Persoanele juridice sunt denumite tovarasii (in Prevelniceasca condica si Legiuirea Caragea) si persoane moralicesti (in codul Calimah).
In Codul Calimah si Legiuirea Caragea sunt reglementate destul de amanuntit o serie de aspecte care tin de regimul juridic al tovarasiilor negutatoresti (societatilor comerciale): despre formarea capitalului social, administarea societatii, raspunderea asociatilor, participarea acestora la beneficii si pierderi, stingerea tovarasiei.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 4055
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
