Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AdministratieDrept


CONSIDERATII GENERALE PRIVITOARE LA CONTRACTUL CIVIL SI COMERCIAL

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic




CONSIDERATII GENERALE PRIVITOARE LA CONTRACTUL CIVIL SI COMERCIAL

1. Notiunea de contract





Importanta contractelor

Contractul este principalul izvor de obligatii civile si comerciale.

Contractul a aparut ca o necesitate intr-un anumit stadiu de dezvoltare a societatii, spre a inlocui formele arhaice si greoaie de schimb, dintre si din colectivitatile primitive. Productia simpla de marfuri si banii au impus aparitia contractelor.

Prin contract se infaptuiesc cele doua componente ale vietii economice: productia si circulatia marfurilor prin intermediul banilor.

Ca institutie juridica, contractul a cunoscut o evolutie paralela cu aceea a dreptului de proprietate. In economia de piata capitalista contractul reprezinta un instrument care asigura libera concurenta, dezvolta initiativa privata, permite diversificarea raporturilor economice si financiare.

Prin urmare, contractul este cel mai important si eficient act juridic pentru desfasurarea activitatii economico-sociale, indispensabil omului si colectivitatii, atat in practica civila cat si in cea comerciala.

Notiunea de contract

Contractul este un acord intre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice stabilit cu scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic.

In terminologia Codului civil roman, ca si in vorbirea curenta, termenii de contract si conventie sunt folositi ca sinonime.

Acordul de vointe este elementul esential al contractului, prin aceasta intelegandu-se intalnirea concordata a doua sau mai multe vointe individuale. Intentia partilor care contracteaza este de a crea un act care sa produca efecte juridice.

2. Principiul libertatii de vointa

Libertatea de a contracta

Potrivit Codului civil, persoanele fizice sau juridice au dreptul sa incheie contracte in mod liber. Se consacra astfel principiul libertatii contractuale.

Libertatea contractuala este o componenta a libertatii individului. Conceptul de libertate contractuala a fost dedus din teoria filosofica a autonomiei de vointe. Aceasta teorie a fost enuntata si dezvoltata in climatul individualist occidental din sec. al XVIII-lea.

Teoria autonomiei de vointe a stat la baza liberalismului politic si economic, iar pe plan juridic a determinat principiul libertatii contractuale. In acele conditii, societatile occidentale erau putin dezvoltate iar statul, conceput minimal, nu intervenea in problemele economico-sociale.

Sintetic, principiul libertatii contractuale poate fi concentrat in cateva idei: fundamentul fortei obligatorii a contractelor este vointa partilor; partile sunt libere sa stabileasca continutul si forma contractului; contractul este obligatoriu pentru parti si considerat „legea partilor”; efectele acordului de vointa nu se extind asupra tertilor deoarece acestia nu au participat la constituirea raportului juridic.

Forta obligatorie a contractului

Principiul libertatii contractuale se completeaza cu principiul fortei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ.). Puterea contractului in raporturile dintre parti, odata incheiat, este asimilata cu forta juridica a legii. Libertatea contractuala se prelungeste astfel dincolo de momentul incheierii contractului, in domeniul executarii contractului si, in general, in domeniul existentei contractului.

Acordul de vointa contractual trebuie sa vizeze cel putin natura juridica a contractului si obiectul acestuia.

3. Clasificarea contractelor

Relatiile interumane dau nastere unei diversitati de contracte care se grupeaza dupa diferite criterii. Operatiunea clasificarii are utilitate practica deoarece inlesneste activitatea concreta de aplicare a regimului juridic adecvat unui anumit raport juridic.

Unele clasificari ale contractelor sunt consacrate expres de textele Codului civil, altele rezulta implicit din acest act normativ, iar unele sunt realizate de catre doctrina juridica de drept civil. Doctrina dreptului comercial cunoaste si ea unele criterii de clasificare a contractelor.

Clasificarile contractelor nu se exclud una pe alta, un contract poate fi incadrat in mai multe clasificari:

a) Clasificarea contractelor dupa modul de formare

Dupa acest criteriu, contractele se impart in contracte consensuale, solemne (formale) si reale.

Contractele consensuale constituie regula generala, pentru formarea lor fiind suficient simplul acord de vointa al partilor contractante.

Contractele reale si cele solemne constituie exceptii.

In contractele solemne, consimtamantul partilor trebuie sa fie manifestat intr-o anumita forma prevazuta de lege. Ea consta, de regula, in redactarea unui inscris autentificat. Forma este ceruta fie pentru incheierea si existenta contractului (de exemplu, vanzarea-cumpararea terenurilor), fie ca element probatoriu (de exemplu, contractul de asigurare). Contractele reale sunt acele contracte care se incheie in mod valabil din momentul remiterii materiale a bunului ce face obiectul contractului (depozitul, imprumutul etc.).

b) Clasificarea contractelor dupa continutul lor

In functie de continutul lor, contractele se pot clasifica in contracte bilaterale sau sinalagmatice si contracte unilaterale.

Contractele bilaterale se caracterizeaza prin reciprocitatea obligatiilor ce intra in sarcina ambelor parti. Intre prestatiile partilor exista o interdependenta, obligatia uneia dintre parti este cauza obligatiei celeilalte parti (vanzarea-cumpararea, schimbul etc.).

In cazul contractelor unilaterale exista obligatia doar pentru o singura parte (de exemplu, contractul de depozit cu titlu gratuit). Contractele unilaterale nu se confunda cu actele juridice unilaterale. Contractele, chiar unilaterale, exprima vointa ambelor parti, pe cand actul juridic unilateral exprima vointa unei singure persoane (de exemplu, oferta de a contracta).

Cu privire la interesul clasificarii sunt de mentionat, mai ales, aspectele referitoare la dovada contractelor si la efectele acestora. Atunci cand proba contractului se face prin inscris sub semnatura privata, la contractul bilateral se aplica formalitatea multiplului exemplar, iar contractului unilateral, care contine obligatia de plata a unei sume de bani, se incheie un singur exemplar.

c) Clasificarea contractelor dupa interesul urmarit de parti

In functie de interesul (scopul) urmarit de parti, contractul se clasifica in doua categorii: contracte cu titlu oneros si contracte cu titlu gratuit.

Atunci cand partile urmaresc o reciprocitate de prestatie, un avantaj material, contractul este cu titlu oneros: contractul de vanzare-cumparare, contractul de transport etc. Dimpotriva, daca contractul procura un avantaj material celeilalte parti, fara un contraechivalent, este cu titlu gratuit: donatia. Unele contracte pot fi numai oneroase: vanzarea-cumpararea (gratuita devine donatie), schimbul; altele pot fi numai gratuite: imprumutul de folosinta (daca devine oneros este un alt contract de inchiriere) etc. Exista contracte care pot fi atat oneroase cat si gratuite: depozitul, mandatul etc.

d) Clasificarea contractelor dupa durata de executare

Dupa criteriul mentionat, contractele se impart in contracte cu executare imediata si cu executare succesiva. Spre deosebire de contractele cu executare imediata, a caror indeplinire se produce intr-un singur moment, contractele cu executare succesiva se executa treptat, in timp (contractul de inchiriere, de asigurare etc.). Este posibil ca, prin vointa lor, partile sa convina ca un contract, care in mod obisnuit se executa dintr-o data, sa capete o executie succesiva (vanzarea-cumpararea cu plata in rate). Numai in ipoteza contractelor cu executare succesiva se poate pune problema unei suspendari a executarii, din motive de forta majora, pe toata durata imposibilitatii de executare.

e) Clasificarea contractelor dupa legatura dintre ele

Dupa unele corelatii existente intre ele, contractele se impart in: contracte principale si accesorii.

Contractele principale au existenta de sine statatoare, pe cand cele accesorii nu exista decat ca anexe ale acestora, fiind destinate sa le asigure executarea (garantia mobiliara, ipoteca, cautiunea). Stingerea obligatiilor care formeaza obiectul contractului principal produce de drept stingerea acelora care constituie obiectul contractului accesoriu.

f) Clasificarea contractelor dupa momentul cand este apreciata existenta si intinderea prestatiilor

Dupa criteriul mentionat contractele pot fi comutative si aleatorii.

Contractul comutativ este acel contract in care existenta si intinderea prestatiilor, datorate de catre parti, sunt certe si pot fi apreciate si evaluate chiar in momentul incheierii contractului.

La contractul aleatoriu existenta si intinderea prestatiilor asumate de parti sau de una din ele depinde de un eveniment incert, ceea ce face ca la momentul perfectarii contractului sa nu fie posibila nici calcularea intinderii prestatiilor, nici cunoasterea cuantumului castigului ori a pierderii sau chiar daca va exista un castig sau pierdere (contractul de asigurare).

g) Clasificarea contractelor dupa modul in care se exprima vointa partilor

Doctrina si jurisprudenta contemporana considera ca este necesar sa se retina si o clasificare dupa modul in care se exprima vointa partilor: contracte negociabile, contracte de adeziune si contracte dirijate.

In cazul contractelor negociabile partile, de comun acord, stabilesc continutul clauzelor contractuale. Desi au inca o pondere importanta, numarul lor s-a redus treptat.

In contractul de adeziune continutul este stabilit in mod unilateral, cealalta parte poate adera sau nu la contract (de exemplu, contractul de asigurare).

Majoritatea contractelor de adeziune sunt tipizate (contractul de transport de marfuri, contractul bancar etc.). Clauzele esentiale sunt dinainte fixate, pe formulare imprimate, intocmite de autoritatea respectiva. Astfel, contractele bancare sunt reglementate de Banca Nationala a Romaniei.

Contractele dirijate sunt acele contracte care aduc atingere libertatii de incheiere a contractelor, prin interzicerea sau reglementarea unor clauze. Intalnim asemenea situatii in: dreptul muncii prin fixarea duratei muncii, a unui salariu minim, a duratei concediului etc., in scopul protectiei salariatilor; dreptul comercial prin fixarea unor clauze in contractele de societate comerciala.

Contractele impuse sau fortate sunt cele pe care legea le reglementeaza in cazuri limita. Incheierea contractului este obligatorie, datorita monopolului pe care-l detine una din parti (de exemplu, contractul de furnizare a energiei electrice). Incheierea contractetor de acest fel mai este impusa si de vointa legiuitorului de a proteja interesele generale ale consumatorilor (de exemplu, asigurarea obligatorie a unor bunuri).

h) Clasificarea contractelor dupa ramura de drept care le reglementeaza

Dupa acest criteriu contractele pot fi civile, comerciale si care apartin altor ramuri de drept. Separarea dintre dreptul contractelor civile si dreptul contractelor comerciale s-a produs in timp, urmare a unui proces de lunga durata. Finalitatea a fost desprinderea din trunchiul dreptului civil a normelor care reglementeaza contractele comerciale. Dreptul civil a devenit un drept privat comun, iar dreptul comercial, un drept special fata de cel civil. Aceasta inseamna ca legislatia civila a contractelor se aplica si contractelor comerciale, in masura in care legislatia comerciala nu dispune altfel. Impletirea de norme juridice este efectul dispozitiilor art. 1 C. com. „in comert se aplica legea de fata, unde nu dispune se aplica Codul civil”.

Dreptul contractelor comerciale inmanunchiaza mai multe categorii de reguli: reguli stabilite de teoria generala a contractelor civile; reguli particulare fiecarei categorii de contracte civile din care deriva sau cu care se aseamana; reguli speciale privitoare ia contractele comerciale; reguli specifice fiecarui contract comercial. Astfel, de exemplu, contractului de vanzare-cumparare comerciala ii sunt aplicabile normele Codului civil privind contractul in general, normele aceluiasi cod privind vanzarea-cumpararea civila, normele Codului comercial privind vanzarea-cumpararea comerciala si reguli comerciale speciale referitoare la anumite vanzari (de exemplu, vanzarea la bursa sau vanzarea prin licitatie).

Contractele civile sunt dominate de un putemic spirit moral: consensualismul, executarea cu buna-credinta a obligatiilor asumate, respectarea drepturilor celorlalti parteneri. Acestui spirit moral i se alatura, in cazul contractelor comerciale, spiritul de afaceri: preocuparea pentru eficienta, libera concurenta, repartizarea echilibrata a riscului contractual.

i) Clasificarea contractelor comerciale in functie de complexitatea si structura lor

Dupa acest criteriu contractele se impart in: unitare, atunci cand implica, prin natura lor, un singur acord de vointa al partilor (contractul de vanzare comerciala, mandatul comercial etc.); complexe, cu o structura plurivalenta, fiind cuprinse mai multe acorduri de vointa si care sunt legate intre ele printr-o finalitate economica comuna (contractul de leasing, contractul de factoring etc.).

j) Clasificarea contractelor comerciale in functie de durata pentru care au fost incheiate

In raport cu acest criteriu contractele se pot clasifica in trei grupe: contracte de scurta durata care se incheie pentru operatiuni ocazionale si care se executa dintr-o data sau a caror executare nu depaseste un an; contracte de durata medie care se executa intr-o perioada de pana la cinci ani; contracte de lunga durata care se executa succesiv pe o perioada mai mare de cinci ani.

4. Conditiile incheierii contractelor

Incheierea contractelor presupune sa analizam atat conditiile esentiale ale validarii contractelor, cat si mecanismul realizarii acordului de vointa al partilor asupra clauzelor contractuale la incheierea contractelor.

4.1. Conditiile validarii contractelor

Codul civil arata ca pentru validarea contractelor trebuie indeplinite urmatoarele patru conditii: capacitatea partilor; consimtamantul valabil al partii care se obliga; un obiect determinat; o cauza licita.

Elementele sau conditiile mentionate concretizeaza aptitudinea de a manifesta vointa de a contracta, de a obtine obligarea partenerului si de a realiza un anumit scop.

Contractele solemne impun, pentru formarea lor valabila, respectarea unor conditii de forma, adica redactarea unui act scris, iar contractele reale presupun remiterea materiala a lucrului.

4.1.1. Capacitatea partilor de a contracta

Capacitatea partilor de a contracta este o componenta a capacitatii civile generale a persoanei fizice si juridice.

a) Capacitatea contractuala a persoanei fizice. Aceasta capacitate rezulta din dispozitiile generale privitoare la capacitatea civila a persoanei fizice si din dispozitiile privitoare la capacitatea de a contracta.

Capacitatea de a contracta se refera la ambele aspecte ale capacitatii civile: capacitatea de folosinta, ca premisa de a contracta si capacitatea de exercitiu, ca posibilitate efectiva de a contracta.

Dispozitiile art. 949 C. civ. arata ca „poate contracta orice persoana ce nu este declarata necapabila de lege”. Prin urmare capacitatea contractuala este regula, iar incapacitatea exceptia.

Potrivit Codului civil, poseda capacitatea de a contracta in mod valabil orice persoana care a implinit varsta de 18 ani, cu exceptia celor declarate prin lege incapabile.

Sunt lipsiti de capacitate contractuala minorii sub 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca (bolnavii mintali). Minorii intre 14 si 18 ani au capacitate limitata. Astfel, minorii care au implinit 16 ani pot incheia contracte de munca sau pot dobandi calitatea de membri ai unei cooperative.

Incapabilii nu pot incheia personal contracte, ci numai prin reprezentanti. Incapacitatea este menita sa ocroteasca persoanele care nu au discernamant. Contractele incheiate prin incalcarea normelor imperative sunt lovite de nulitate absoluta.

Exista si incapacitati speciale care se refera la persoanele care nu pot incheia anumite contracte. Astfel, sotii nu au capacitatea juridica de a incheia intre ei contractul de vanzare-cumparare.

b) Capacitatea contractuala a persoanei juridice. Aceasta capacitate imbraca si ea doua aspecte: capacitatea de folosinta, care incepe la data infiintarii si inceteaza la data desfiintarii persoanei juridice, si capacitatea de exercitiu, care se dobandeste in momentul alegerii organelor conducatoare.

Capacitatea contractuala a persoanelor juridice se manifesta conform cu principiul specialitatii, adica fiecare persoana juridica in parte poate avea numai acele drepturi care corespund scopului sau obiectului activitatii. Scopul este stabilit, dupa caz, prin lege, prin actul de infiintare sau prin statut.

In cazul societatilor comerciale, principiul specialitatii capacitatii de folosinta este raportat la operatiile cerute pentru a duce la indeplinire a obiectivelor societatii.

Capacitatea societatii comerciale de a incheia contracte comerciale in calitate de comerciant, sufera o dubla restrangere: legala si conventionala.

Restrangerea legala se realizeaza prin scopul pentru care se constituie orice societate comerciala si prin legi speciale. Astfel, de exemplu societatea cu raspundere limitata nu poate efectua operatiuni bancare (art. 5 din Legea nr. 33/1991) iar societatea in nume colectiv si in comandita simpla nu pot efectua operatiuni de asigurari si reasigurari.

Restrangerea conventionala a capacitatii juridice decurge din continutul actului constitutiv.

c) Aspecte specifice privind capacitatea partilor in contractele comerciale. Calitatea de parte in contractul comercial o pot avea atat comerciantii, cat si necomerciantii.

Necomerciantii persoane fizice pot incheia, in calitate de consumatori, orice contract comercial. Chiar si minorii sub 14 ani pot incheia in mod valabil acele contracte care sunt uzuale si cotidiene (de exemplu, cumpararea unui bilet de transport in comun). Minorii nu pot insa face parte dintr-o societate comerciala de persoane.

Necomerciantii, persoane fizice sau juridice, daca savarsesc acte de comert izolate nu pot fi considerati comercianti, dar operatiunea „este supusa legilor si jurisdictiei comerciale” (art. 9 C. com.).

Comerciantii, persoane fizice sau juridice, pot fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, parti intr-un contract comercial. „In sensul prezentei legi, comerciantii sunt persoane fizice care exercita in mod obisnuit acte de comert, societatile comerciale, regiile autonome si organizatiile cooperatiste”.

Capacitatea este regula, dar sunt reglementate si incapacitati speciale, de exemplu, functionarii publici si comerciantii (dupa deschiderea procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului) nu pot face acte de comert.

4.1.2. Consimtamantul partilor

Notiune si conditii

Consimtamantul este necesar la formarea tuturor contractelor. In lipsa lui contractul este nul.

In teoria juridica consimtamantul inseamna mai intai vointa interna, individuala, distincta a fiecarei parti de a contracta. In al doilea rand, reprezinta insasi acordul de vointa al partilor la formarea unui contract sau adeziune la propunerea de a contracta a celeilalte parti.

La contractele negociate consimtamantul este necesar si pentru stabilirea continutului acestora, iar daca legea prevede o conditie de forma, consimtamantul intervine si pentru stabilirea formei contractelor.

La consimtamantul prin adeziune este necesar ca acceptantul sa fi aderat expres la conditiile generale de afaceri ale ofertantului si sa le fi cunoscut in momentul acceptarii, chiar daca nu le-a putut negocia.

Manifestarea consimtamantului presupune indeplinirea mai multor conditii: sa provina de la o persoana cu discernamant; sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice; sa fie declarat, exteriorizat, intrucat numai vointa interna nu produce efecte juridice; sa nu fie alterat de vreun viciu.

Conform principiului consensualismului, manifestarea de vointa nu este supusa unor formalitati. Aceasta prevedere faciliteaza incheierea contractelor. Cea mai mare parte a contractelor se incheie prin simplul acord de vointa (verbal). Instantele recunosc validitatea contractelor incheiate prin consimtamantul oral si impun executarea lor. Partile sunt libere sa convina ca exteriorizarea vointei lor juridice sa se faca prin consemnarea intr-un inscris, dar aceasta imprejurare nu are semnificatia unei conditii de validitate a actului juridic respectiv, ci se analizeaza doar ca un mijloc de proba privind incheierea si continutul contractuiui. Exceptie fac contractele solemne si contractele reale.

Viciile consimtamantului

Pentru a fi valabil consimtamantul trebuie sa fie neviciat. Viciile consimtamantului sunt: eroarea, dolul si violenta.

Eroarea. Este definita ca o falsa reprezentare a realitatii, o parere gresita cu privire la anumite imprejurari legate de incheierea contractelor. Se manifesta o opozitie intre scopul urmarit si rezultatul obtinut. Eroarea este considerata viciu de consimtamant cand se refera la urmatoarele aspecte: calitatile obiectului (o parte crede ca va cumpara un obiect de aur dar el este de arama); identitatea obiectului (o parte a voit sa cumpere un cal de cursa si i s-a oferit un cal obisnuit); natura juridica a contractului (o parte crede ca face o vanzare iar cealalta parte este convinsa ca primeste o donatie). Eroarea determina nulitatea contractului, daca este concludenta. Eroarea nesemificativa nu are influenta asupra validitatii contractului. De exemplu, se cumpara un obiect crezandu-se ca altul, similar, s-a pierdut. Ulterior se gaseste obiectul. Situatia nu duce la anularea contractului de vanzare-cumparare.

Eroarea poate avea drept consecinta anularea contractului sau numai a clauzei accesorii la care se refera.

Eroarea de drept nu este luata in considerare, ci numai cea de fapt. Astfel, necunoasterea legii nu poate constitui o aparare a unei persoane vinovate.

Dolul. Este o manopera frauduloasa pentru a determina o persoana sa contracteze. Fara folosirea unor mijloace viclene persoana nu ar fi contractat. Dolul este, prin urmare, o eroare provocata.

Promovarea unei erori fara rea-credinta, din simpla neglijenta, nu duce la realizarea dolului, ci numai intentia. De exemplu, disimularea de catre un mecanic auto a calitatii detestabile a automobilului, sub un strat gros de vopsea, constituie dol.

Mijloacele viclene folosite trebuie sa prezinte o anumita gravitate si sa poata induce in eroare partea cu care se contracteaza. Simpla exagerare a calitatilor marfii sau a pretului scazut intr-o economie de piata nu reprezinta dol.

Dolul se dovedeste, nu se presupune (prezuma). El trebuie sa emane de la cealalta parte contractanta ori de la mandatarul lui. De asemenea, trebuie sa fie anterior incheierii contractului.

Dolul are ca efect atat anularea actului, cat si acordarea de despagubiri.

Violenta. Consta in faptul ca o persoana incheie un contract sub constrangere sau cu amenintarea unui rau insemnat si imediat, de natura sa-i provoace o temere. Raul poate viza: integritatea fizica, morala sau patrimoniala.

Violenta presupune doua conditii: sa fie determinanta pentru incheierea unui contract, adica sa aiba un anumit grad de intensitate care sa inspire cu adevarat frica; sa fie nelegitima.

Spre deosebire de eroare si dol, care impiedica vointa de a se manifesta in cunostinta de cauza, violenta impiedica vointa de a se manifesta in mod liber. Violenta vizeaza vointa, dar nu o distruge. Exemplu de violenta este constrangerea fizica si morala a unui director pentru a semna un act juridic in favoarea salariatilor.

Presiunea conjuncturii economice nu este considerata violenta, pentru ca nu emana de la o parte contractanta.

Efectul principal al violentei, ca viciu de consimtamant, consta in nulitatea relativa a contractului.

4.1.3. Obiectul contractului

Consimtamantul partilor de a contracta se refera la un anumit obiect. Potrivit art. 962 C. civ., obiectul contractului „este acela la care partile sau numai una din parti se obliga”.

Obiectul contractului consta in prestatiile pe care partile contractante se obliga a le indeplini prin acordul lor de vointa. Pot fi prestatii: livrarea unui bun, efectuarea unui serviciu, abtinerea de a face un anumit lucru etc.

Prestatia la care se obliga debitorul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie posibila sub aspectul material si juridic, sa fie licita, adica permisa de lege si executata in conformitate cu ea; sa reprezinte un fapt personal al aceluia care se obliga, pentru ca nimeni nu poate fi obligat prin vointa altuia.

Obiectul unui contract, care este un bun material, trebuie sa mai indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie deterrninat sau determinabil la incheierea contractului (determinat prin datele de identificare, determinabil prin elementele cu ajutorul carora va fi determinat in viitor); sa fie in circuitul civil sau comercial (bunurile proprietate publica sunt scoase din circuitul civil sau comercial); bunul sa existe in momentul incheierii contractului (bunurile viitoare pot forma, uneori, obiectul contractului de vanzare-cumparare, cum ar fi cazul vanzarii unei recolte ce urmeaza sa fie stransa).

In contractele comerciale partile contractante trebuie sa dea dovada de retinere in prezentarea calitatilor prestatiei. Orice falsa indicatie poate justifica o actiune pentru obtinerea de daune-interese, de catre victima erorii provocate in acest mod.

Determinarea prestatiei este bine sa fie efectuata cu maxima precizie, pentru a se evita echivocul.

4.1.4. Cauza (scopul) contractului

Este o alta conditie de validitate a contractului. Cauza este finalitatea, scopul urmarit de o persoana prin incheierea contractului. Astfel, intr-un contract de vanzare cauza obligatiei cumparatorului este dobandirea bunului, iar cauza obligatiei vanzatorului este obtinerea pretului.

Cauza se deosebeste de motiv, care este un element subiectiv si variabil de la om la om.

Cauza trebuie sa fie licita, morala, reala, nesimulata. Daca este ilicita, imorala, simulata, falsa atunci contractul este sanctionat cu nulitate. Astfel, s-a considerat operanta nulitatea pentru cauza ilicita a unui contract de vanzare-cumparare de bunuri mobile, in masura in care o parte importanta din pret constituie echivalentul renuntarii la un proces penal dintre parti. De asemenea, este o cauza falsa daca o intreprindere a incheiat un contract de asigurare, ignorand ca pentru acelasi risc incheiase anterior o alta asigurare.

4.2. Antecontractul sau promisiunea de a contracta

Notiune

Incheierea unui contract poate fi precedata de un acord prealabil al partilor, prin care se obliga sa incheie in viitor contractul dorit. Un asemenea act juridic obligational, preliminar este denumit antecontract, promisiune de a contracta, contract provizoriu, contract-cadru etc.

Antecontractul este un act juridic bilateral prin care partile se obliga sa incheie in viitor un anumit contract, in conformitate cu prevederile legale si vointa partilor.

Promisiunea de a contracta trebuie sa contina toate elementele esentiale ale conventiei proiectate. Daca este o vanzare-cumparare trebuie sa contina, neaparat, obiectul si pretul. Promisiunea este utila cand, de exemplu, partile nu dispun de toate conditiile pentru a realiza un contract definitiv.

Antecontractul se deosebeste de acordul de principiu, care este o conventie prin care partile se obliga sa negocieze ulterior un contract anumit, fara sa precizeze elementele esentiale ale viitorului contract. De asemenea, el se distinge si de oferta de a contracta. Daca oferta este un act unilateral, antecontractul este bilateral.

Consecintele juridice ale antecontractului sunt urmatoarele: nu poate fi revocat de promitent si nu devine caduc prin decesul acestuia, intrucat obligatiile, in principiu, trec asupra mostenitorilor; nerespectarea promisiunii de a contracta antreneaza raspunderea contractuala a vinovatului.

4.3. Forma si dovada contractului

Forma si dovada exteriorizeaza acordul de vointa al partilor contractante. Ele sunt cerinte distincte: forma priveste existenta contractului iar dovada se refera la confirmarea existentei contractului.

La unele contracte forma include dovada, la altele sunt separate. De exemplu, contractul sub forma verbala poate fi dovedit prin orice mijloc de proba: cu martori, prin marturisirea celui vinovat etc.

Contractele solemne pot fi dovedite numai prin inscris intocmit cu ocazia incheierii acestora. Inscrisul constituie atat forma cat si dovada contractului. Celelalte contracte, nesolemne, pot fi intocmite fie verbal, fie printr-un inscris, dupa vointa partilor.

Dintre contractele pentru a caror incheiere valabila este ceruta forma solemna, mentionam: contractul de vanzare a terenurilor, contractul de societate, contractul de transport s.a.

La alte contracte civile sau comerciale forma solemna este ceruta ca element de proba: contractul de asigurare, contractul de expeditie, contractul de depozit valutar s.a. Si in aceste cazuri, forma solemna este obligatorie si nu facultativa.

Avantajele incheierii contractelor comerciale prin forma inscrisurilor. Dreptul comercial contemporan recomanda sa fie incheiate in forma inscrisurilor contractele mai importante si complexe. Contractul verbal este considerat nesatisfacator, mai ales intre parteneri care coopereaza pentru prima oara. Inscrisurile contractuale voluntare prezinta avantajul ca incorporeaza cu mai multa exactitate vointa partilor. De asemenea, contractul scris constituie si cel mai sigur mijloc de probatiune. Un inscris poate fi combatut numai printr-un inscris (nu si cu martori). De altfel, cand Codul comercial cere proba prin inscris, proba testimoniala (cu martori) nu poate fi admisa decat in cazurile in care este admisa si de Codul civil (art. 55 C. com.).

Incheierea contractului in forma autentica prezinta avantaje deduse si din art. 66 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarilor publici, si anume: contractele incheiate in forma autentica reprezinta titluri executorii, putand fi investite direct cu formula executorie, fara a fi necesara deschiderea unui proces pentru valorificarea drepturilor ce decurg din contract.

In cazul in care legea sau partile prevad conditia formei scrise, modificarile, completarile si anexele la contract trebuie intocmite in aceeasi forma.

Odata nascut in mod valabil, contractul va avea in continuare o existenta independenta. Chiar daca inscrisul este distrus, contractul va supravietui.

4.4. Nulitatea contractului

Notiune

Nulitatea este o sanctiune civila care intervine in cazul incheierii contractului cu nerespectarea dispozitiilor legale. Sanctiunea consta in desfiintarea contractului cu efect retroactiv. Alaturi de functia sanctionatorie, nulitatea are si functia de garantie a principiului legalitatii si functie preventiva.

Nulitatea se aplica oricarui contract si provine din cauze anterioare sau concomitente incheierii contractului. Ea se poate intemeia pe considerente de aparare a intereselor generale sau pe necesitatea protejarii intereselor particulare.

Nulitatea absoluta

In situatia in care contractul se incheie prin fraudarea legii (de exemplu, vanzarea-cumpararea de droguri) sau cand contractului ii lipsesc una sau mai multe conditii de validitate (de exemplu, lipsa consimtamantului) sau nu s-a respectat forma solemna prevazuta de lege pentru valabilitatea contractului, nulitatea este absoluta. In acest caz, nulitatea poate fi invocata in fata instantei de catre orice persoana interesata ca actul sa nu produca efecte. Pe langa partile contractante, succesorii acestora, un tert interesat, mai poate invoca nulitatea absoluta procurorul si chiar instanta din oficiu.

Nulitatea absoluta este imprescriptibila, adica actul nu poate deveni niciodata valabil, oricat timp ar trece, deoarece nu se poate admite ca ceea ce este oprit de lege sa devina valabil prin scurgerea timpului. Instanta de judecata chemata sa se pronunte asupra validitatii actului nu va face decat sa constate nulitatea absoluta a actului.

Nulitatea relativa

Nulitatea este relativa in urmatoarele situatii: consimtamantul exprimat la incheierea contractului a fost viciat prin eroare, dol sau violenta; una din parti a incheiat contractul fara sa aiba capacitate de exercitiu sau avand capacitate restransa. Nulitatea relativa poate fi invocata numai de partea vatamata. Astfel, cumparatorul (sau mostenitorii) poate cere anularea contractului daca a fost in eroare asupra calitatii de proprietar a vanzatorului, prin vanzarea lucrului altuia.

Nulitatea relativa este prescriptibila in termenul general de 3 ani, in raporturile dintre persoanele fizice si 18 luni in raporturile dintre persoanele juridice. Daca anularea actului nu a fost ceruta in termenele aratate, actul ramane valabil.

Efectul principal al nulitatii absolute si al nulitatii relative este desfiintarea contractului cu efect retroactiv. Prestatiile care au fost efectuate in baza actului lovit de nulitate vor fi restituite, partile fiind repuse in situatia anterioara incheierii contractului. Fata de terti, nulitatea contractului produce acelasi efect retroactiv, deoarece se considera ca partile nu pot transmite mai multe drepturi decat au.

In unele cazuri, anumite exceptii justifica mentinerea situatiilor create de actul nul sau chiar mentinerea, in parte sau in intregime, a efectelor sale. Astfel, este cazul contractelor cu executare succesiva, unde prestatiile efectuate pana la momentul anularii contractului raman executate, nulitatea producandu-si efectele numai pentru viitor.

5. Contracte translative de proprietate

5.1. Contractul de vanzare-cumparare

5.1.1. Contractul de vanzare-cumparare civila

Definitie

Vanzarea-cumpararea este un contract prin care una dintre parti, vanzatorul, stramuta proprietatea unui bun al sau asupra celeilalte parti, cumparatorul, care se obliga in schimb a plati vanzatorului pretul bunului vandut (art. 1294 C. civ.).

Caractere juridice

Contractul de vanzare-cumparare este un contract bilateral (sinalagmatic), consensual, cu titlu oneros, comutativ si translativ de proprietate.

Vanzarea-cumpararea este un contract bilateral deoarece prin incheierea sa da nastere la obligatii reciproce intre partile contractante. Vanzatorul se obliga sa predea lucrul vandut si sa-l garanteze pe cumparator, iar cumparatorul se obliga sa plateasca pretul.

Incheindu-se prin simplul acord de vointa al partilor, fara indeplinirea unor formalitati si fara remiterea lucrului vandut si a pretului in momentul incheierii contractului, vanzarea-cumpararea este un contract consensual. In cazurile special prevazute de lege vanzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile pot fi vandute numai daca actul a fost incheiat in forma autentica. De asemenea, pentru a fi opozabila tertilor, vanzarea terenurilor trebuie transcrisa in registrul de carte funciara.

Vanzarea-cumpararea este un contract oneros, fiecare parte urmarind echivalentul prestatiei sale. Daca vanzarea ar fi gratuita, atunci ar fi vorba de o donatie.

Contractul de vanzare-cumparare este si comutativ, deoarece existenta si intinderea obligatiilor reciproce sunt cunoscute de parti de la incheierea contractului.

Vanzarea-cumpararea este un contract translativ de proprietate din momentul incheierii lui. Aceasta inseamna ca prin efectul realizarii acordului de vointa si independent de predarea lucrului vandut si de plata pretului, se produce nu numai incheierea contractului ci si stramutarea dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. Pentru a opera stramutarea este necesara indeplinirea anumitor conditii: vanzatorul trebuie sa fie proprietarul bunului vandut; lucrurile sa fie determinate individual; lucrul vandut sa existe in prezent sau in viitorul apropiat; sa nu fie vorba de un termen care sa amane transferul proprietatii.

Conditiile de validare

Contractul de vanzare-cumparare este supus conditiilor de validitate general-aplicabile in materia contractelor: consimtamantul partilor, capacitatea acestora, un obiect determinat, o cauza licita.

Legea prevede unele incapacitati speciale: tutorele nu poate cumpara bunurile minorului; mandatarul nu poate cumpara bunurile pentru care a primit mandat de la vanzator sa le instraineze; administratorul nu poate cumpara bunurile incredintate gestionarii lor; magistratii nu pot cumpara bunurile litigioase etc.

Obiectul contractului de vanzare-cumparare il constituie, pe de o parte, lucrul vandut, pentru vanzator, si, pe de alta parte, pretul platit, pentru cumparator.

Lucrul vandut trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie in circuitul civil (comercial); sa existe in prezent sau in viitorul apropiat; sa fie determinat (precizat) sau determinabil, altfel contractul este lovit de nulitate absoluta; sa fie posibil si licit.

La randul sau pretul vanzarii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: sa fie stabilit in bani; sa fie determinat (cuantumul sa fie precizat de catre parti in momentul incheierii contractului) sau determinabil (la pretul zilei); sa fie sincer si serios, adica sa nu fie fictiv sau derizoriu.

Arvuna

Vanzarea se poate face si cu darea de arvuna, daca bunul nu se preda la incheierea contractului. Arvuna este o conventie accesorie vanzarii avand ca obiect o suma de bani pe care una din parti (cumparatorul) o da celeilalte parti (vanzatorului), cu ocazia incheierii unui precontract de vanzare-cumparare, ca o garantie ca se va perfecta contractul propriu-zis.

Arvuna se stabileste intre parti, de comun acord. Daca vanzarea nu se executa din culpa cumparatorului, acesta va pierde arvuna, iar daca va fi din vina vanzatorului, acesta va restitui arvuna indoit sau dupa cum au convenit. Este necesar ca arvuna sa fie stipulata ca atare, in mod expres, caci, in caz contrar suma respectiva este considerata ca avand caracterul unei executii partiale, cu semnificatia de acont sau avans de pret.

Partea care nu este in culpa are libertatea sa pretinda fie executarea silita a contractului, fie sa se prevaleze de clauza de arvuna si, dupa caz, sa pastreze suma primita sau sa pretinda inapoierea ei in valoare dubla.

Partile sunt libere sa dea arvunei caracterul unei clauze de dezicere, adica o conventie de desfacere a contractului prin vointa uneia dintre ele. In acest caz, partea care si-a indeplinit obligatiile nu mai are dreptul de a opta pentru executarea silita a contractului, avand doar dreptul de a pastra arvuna sau de a restitui dublul acesteia, dupa caz. Clauza trebuie sa fie o manifestare de vointa clara si categorica, pentru a presupune o derogare de la principiul nerevocabilitatii unilaterale a contractelor bilaterale.

In cazul in care contractul se executa, arvuna se scade din pret.

Dreptul de preemtiune

In cazul in care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentioneaza sa-l vanda, legea confera un drept prioritar la cumparare coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendasului si statului.

Obligatiile vanzatorului

Vanzatorul are mai multe obligatii: sa predea cumparatorului lucrul vandut; sa conserve si sa asigure securitatea lucrului vandut pana la predarea lui cumparatorului; sa-l garanteze pe cumparator.

a) Predarea lucrului vandut. Aceasta obligatie presupune punerea de catre vanzator, la dispozitia cumparatorului, a lucrului vandut. Predarea lucrului trebuie facuta in starea in care se gasea in momentul vanzarii, deoarece in acel moment cumparatorul a dobandit proprietatea lui. De regula, lucrurile se predau in momentul incheierii contractului, dar partile pot conveni ca predarea sa aiba loc si la o data ulterioara.

Pana la predarea lucrului, vanzatorul trebuie sa-l conserve. Daca lucrul piere inainte de data predarii, datorita unui caz de forta majora, vanzatorul este exonerat de obligatia predarii.

Locul predarii. Predarea lucrului se face la locul unde se afla in momentul contractarii, daca lucrul este individual-determinat. In rest, predarea se face la domiciliul debitorului. Desigur, partile pot stabili prin vointa lor locul predarii.

Cheltuielile de predare (cantarire, numarare etc.) sunt in sarcina vanzatorului, iar cele de ridicare (incarcare, transport etc.) sunt in sarcina cumparatorului.

b) Obligatia de garantie decurge din obligatia vanzatorului de a face tot ce ii sta in putinta pentru a asigura cumparatorului stapanirea linistita (garantie contra evictiunii) si utila a lucrului vandut (garantie contra viciilor ascunse).

Evictiunea (deposedarea). Este pierderea totala sau partiala a posesiunii sau a proprietatii lucrului de catre cumparator, prin exercitarea dreptului pe care o terta persoana il pretinde asupra lucrului, drept care este de natura sa inlature pe acela al cumparatorului. In virtutea garantiei de evictiune, vanzatorul este obligat sa-l apere pe cumparator de tulburarile de drept din partea unei terte persoane si sa se infatiseze in fata instantei in calitate de garant, in cazul in care cumparatorului i s-a intentat o actiune judecatoreasca.

Daca, neputand sa-l apere, evictiunea s-a realizat, vanzatorul este obligat sa-l despagubeasca pe cumparator.

Evictiunea poate fi totala sau partiala, dupa cum pierderea posesiunii sau a proprietatii unui lucru de catre cumparator este ea insasi totala sau partiala. Cand evictiunea este totala, vanzatorul este obligat sa restituie cumparatorului pretul platit. In situatia in care evictiunea este partiala, cumparatorul are posibilitatea de a opta intre a cere desfacerea (rezolutiunea) contractului si plata unei despagubiri pentru valoarea pierduta.

Garantie contra viciilor ascunse ale lucrului. Vanzatorul raspunde daca lucrul vandut este impropriu intrebuintarii sau viciile ii micsoreaza valoarea de intrebuintare, incat cumparatorul, daca ar fi stiut nu l-ar fi cumparat ori platea un pret redus. Conditiile cerute pentru ca vanzatorul sa raspunda in aceasta situatie sunt urmatoarele: viciul sa fie ascuns, adica sa nu poata fi descoperit la prima vedere sau printr-o verificare atenta a sa; viciul sa fie grav, adica sa faca lucrul vandut impropriu folosirii conform destinatiei sale sau sa-i diminueze valoarea de intrebuintare; existenta viciului sa fi fost anterioara vanzarii si sa fi fost necunoscuta cumparatorului in momentul incheierii contractului.

Termen de garantie. Partile, prin conventia lor, pot stipula anumite termene de garantie. Intinderea lor variaza in functie de natura lucrului. In perioada de garantie, vanzatorul se obliga sa execute gratuit reparatiile sau chiar sa inlocuiasca lucrul, daca nu poate fi pus in stare de functionare prin reparare.

Obligatiile cumparatorului

Cumparatorul are doua obligatii: sa plateasca pretul si sa ia in primire lucrul cumparat.

a) Plata pretului se face la locul si la termenul stabilit prin contract. In lipsa unei clauze in acest sens, plata se face la locul si data predarii lucrului. Vanzatorul neplatit poate sa ceara desfiintarea vanzarii printr-o actiune in rezolutiune.

b) Luarea in primire a lucrului se face de catre cumparator in termenul si in conditiile stabilite prin contract. Daca cumparatorul nu ia lucrul in primire, vanzatorul il poate soma sau poate cere, la alegerea sa, rezolutiunea contractului.

5.1.2. Contractul de vanzare-cumparare comerciala

Caracterizare generala

Operatiunile de vanzare-cumparare sunt cele mai frecvente in activitatea comerciala. Contractul este folosit atat pentru producerea marfurilor, cat si pentru realizarea circulatiei marfurilor de la producator la consumator.

Sub aspectul structurii sale vanzarea-cumpararea comerciala este asemanatoare cu cea civila. Trasaturile specifice in varianta comerciala sunt urmatoarele: intentia de revanzare, limitarea obiectului vanzarii la bunuri mobile corporale si incorporale; atat cumpararea cat si revanzarea genereaza obligatii comerciale.

Intentia de revanzare

Caracteristica pentru vanzarea-cumpararea comerciala este intentia de revanzare: cumpararea este facuta cu scop de revanzare, iar vanzarea este precedata de o cumparare realizata in acelasi scop.

Intentia de revanzare trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa existe la data cumpararii; sa fie exprimata de cumparator; sa se refere, in principiu, la bunul cumparat.



Limitarea obiectului vanzarii

In conceptia Codului comercial, cumpararea si vanzarea comerciala pot avea ca obiect numai bunuri mobile nu si bunuri imobile, care intra sub incidenta legii civile. Acelasi caracter civil il au si actele de inchiriere a bunurilor imobile, ca si concesionarea lor. Aceasta solutie se bazeaza pe ideea protectiei actelor juridice privind bunurile de mare valoare. Solutia este depasita. In prezent sunt bunuri mobile de o valoare mai mare decat unele bunurile imobile.

Fac exceptie de la regula mentionata mai sus, operatiunile cu imobile inglobate intr-un fond de comert. Fondul de comert este constituit din bunuri mobile si imobile dar, sub aspectul naturii lor juridice, sunt considerate ca fiind bunuri mobile, incorporale.

Conditiile de validare a contractului sub aspectul specificitatii

Consimtamantul partilor imbraca, uneori, aspecte deosebite. Astfel, sunt situatii in care o afacere nu se poate incheia imediat. Partile se obliga amandoua sau numai una din ele sa perfecteze in viitor un contract de vanzare-cumparare definitiv.

Promisiunea unilaterala de a vinde sau de a cumpara este un antecontract care se incheie in vederea perfectarii in viitor a contractului de vanzare-cumparare propriu-zis. Promisiunea are valoarea unui contract. Promitentul, daca nu-si respecta obligatia asumata, va putea fi obligat la plata de daune-interese. In schimb, beneficiarul promisiunii are facultatea de a cumpara sau vinde, dupa caz, bunul care constituie obiectul promisiunii, fara ca aceasta sa implice din partea lui o raspundere. Este insa posibil ca, in schimbul dreptului de optiune ce i se confera, beneficiarul promisiunii sa se oblige la plata unei sume de bani.

Promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare este o conventie care se distinge de promisiunea unilaterala prin aceea ca partile se obliga reciproc sa incheie impreuna, in viitor, un contract de vanzare-cumparare in anumite conditii. In acest caz oricare din parti poate cere obligarea partenerului la incheierea contractului. De aceasta data antecontractul de vanzare-cumparare genereaza doua obligatii distincte de afaceri si anume: una in sarcina promitentului vanzator iar alta in sarcina promitentului cumparator.

Antecontractul de vanzare-cumparare desi, in esenta sa, este un contract bilateral, nu trebuie totusi identificat cu contractul de vanzare-cumparare propriu-zis. Prin efectul sau nici vanzatorul nu a vandut si nici cumparatorul nu a cumparat. Ambele parti s-au obligat numai sa perfecteze o vanzare-cumparare in viitor in conditiile de pret convenite si cu privire la bunul asupra caruia au cazut de acord. Daca promitentul vanzator nu-si respecta obligatia si vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul promisiunii de cumparare nu poate cere predarea lucrului. Vanzarea incheiata cu alta persoana ramane valabila. El poate cere numai daune-interese.

Capacitatea partilor. In ceea ce priveste capacitatea partilor, regula este urmatoarea: pot cumpara si vinde toti acei carora nu le este oprit prin lege acest drept.

In dreptul comercial exista incapacitati speciale, specifice. De exemplu, interdictia incheierii de catre asociatii societatii cu raspundere nelimitata a unor operatiuni pe cont propriu sau pe contul altuia, care ar atinge interesele societatii comerciale de care apartin. La fel, interdictia prepusului de a incheia operatiuni comerciale pe contul sau, identice cu acelea cu care este insarcinat din partea patronului. Unele vanzari presupun obligatia obtinerii unei autorizatii prealabile, protectia consumatorilor etc.

Obiectul contractului. Bunurile care alcatuiesc obiectul contractului sunt diferite. O derogare de la dreptul comun (care in aceasta materie este dreptul civil) este manifestarea principiului transmiterii de drept a proprietatii, ca urmare a acordului de vointa intre vanzator si cumparator. In dreptul civil, odata cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit, de la vanzator la cumparator, si riscurile. Prin urmare, in caz de pieire a lucrului vandut, chiar inainte de predare, riscul va fi suportat de cumparator.

In dreptul comercial modern se considera ca, uneori, transferul proprietatii, ca o consecinta a acordului de vointe, nu este de esenta vanzarii-cumpararii. Vanzarile in care cumparatorul devine imediat, dupa incheierea contractului, proprietarul de drept al obiectului vandut, se restrang tot mai mult. Astfel, partile contractante pot prevedea expres ca vanzarea sa se faca prin amanarea transferului dreptului de proprietate pana la implinirea unui termen sau dupa realizarea unei conditii. Este cazul conventiilor de vanzare, sub conditie, a unor lucruri de uz casnic, cum ar fi mobila, frigiderul etc. Derogarea mentionata se incadreaza in principiile pragmatice ale comertului.

Lucrul care face obiectul vanzarii-cumpararii trebuie sa fie proprietatea vanzatorului. Aceasta este regula, insa, exista si situatii cand, in momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare comerciala, lucrul nu se afla in proprietatea vanzatorului, el urmand sa fie achizitionat ulterior. In cazul in care vanzatorul este de rea-credinta contractul este lovit de nulitate absoluta, pentru celelalte situatii se admite valabilitatea contractului de vanzare-cumparare.

Obligatiile vanzatorului

Obligatiile principale ale vanzatorului sunt: predarea marfurilor vandute in conditiile de livrare prevazute in contract (referitoare la termen, loc, cantitate, calitate), garantarea cumparatorului pentru lucrul vandut si informarea cumparatorului asupra produsului.

a) Obligatia de predare a marfii vandute. Predarea marfii poate fi reala sau simbolica.

Predarea reala se realizeaza cand bunurile sunt puse efectiv la dispozitia cumparatorului sau predate carausului, pentru a le transporta la destinatie.

Predarea simbolica se realizeaza prin inmanarea cheilor unui depozit unde se afla marfa sau inmanarea recipisei de depozit catre cumparator.

Bunurile se predau cumparatorului insotite de factura, in care sunt precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, pretul.

Termenul de predare este cel convenit de catre partile contractante, iar daca el nu s-a stabilit, predarea se va face potrivit principiilor generale.

Exista situatii cand termenul de predare a lucrului vandut poate fi considerat esential de catre cumparator sau de ambele parti. Acest caracter este impus de natura bunului sau prin vointa partilor. Caracterul esential al termenului trebuie sa rezulte expres din contract. El poate rezulta si din imprejurari care sunt cunoscute de ambele parti. De exemplu, lucrul vandut il constituie o cantitate de legume (marfa perisabila).

Locul predarii. In principiu, predarea lucrului se executa la locul stabilit prin contract de catre partile contractante. Daca contractul nu cuprinde nici o prevedere in acest sens, predarea trebuie sa se faca la locul care a rezultat din natura operatiei. In situatia in care conditiile de mai sus nu sunt indeplinite, predarea se va face la locul in care vanzatorul isi are sediul comercial sau cel putin domiciliul ori resedinta, la momentul incheierii contractului.

b) Obligatia de garantie. Predarea lucrului vandut de catre vanzator implica si garantia pentru linistita stapanire a lucrului (evictiune) si pentru viciile lucrului.

In contractul de vanzare-cumparare comerciala, vanzatorul raspunde, uneori, nu numai pentru viciile ascunse, ca in materie civila, ci si pentru viciile aparente (spre exemplu, situatia in care bunurile perisabile se transmit de pe o piata pe alta si cumparatorul preia direct marfa de la caraus). Cumparatorul poate sa constate viciile bunurilor la primirea lor efectiva. El are obligatia sa aduca la cunostinta vanzatorului viciile aparente, constatate in termen de doua zile de la primirea marfii. Legea permite prelungirea acestui termen cand el nu este suficient pentru cunoasterea viciilor aparente.

c) Obligatia de informare a cumparatorului. In tarile cu o economie de piata dezvoltata se contureaza si obligatia vanzatorului profesionist de a informa pe cumparator asupra tuturor conditiilor de contractare, a modului de folosire a bunului si asupra eventualelor pericole in manipularea bunului. De regula, informarea cumparatorului se realizeaza prin etichetarea si marcarea produsului si prin transmiterea prospectului sau a instructiunilor de folosire, in limba romana. Nesocotirea obligatiei de informare sau de sfatuire poate duce la angajarea raspunderii pentru repararea prejudiciului cauzat.

Obligatiile cumparatorului

Cumparatorul are, ca si la contractul civil, doua obligatii: plata pretului si luarea in primire a marfii.

a) Plata pretului. Cuprinde si obligatia de a lua masurile necesare referitoare la formalitatile prevazute in contract spre a permite plata pretului (virament, cec etc.).

Pretul este cel stabilit prin contract, determinat direct sau implicit.

Locul platii. Plata pretului se face la locul determinat de parti in contract. In absenta unei intelegeri a partilor, pretul trebuie platit la locul unde se preda lucrul vandut (prin urmare o exceptie de la regula generala potrivit careia plata se face la domiciliul debitorului).

Data platii pretului se stabileste de parti, prin contract. In lipsa unei stipulatii contractuale in acest sens, pretul trebuie platit in momentul predarii lucrului de catre vanzator, ca o derogare de la regula generala potrivit careia, in lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.

Potrivit art. 43 C. com. cumparatorul este obligat sa plateasca dobanzi in toate cazurile de intarziere la plata pretului fara motive legale. Aceasta solutie este diferita de cea din materia civila, care impune plata dobanzilor numai in cazurile expres prevazute de Codul civil. Dobanda este datorata, in materie comerciala, de la data scadentei si pana la plata sumei care constituie pretul vanzarii.

b) Cealalta obligatie a cumparatorului este de a lua in primire marfa. Aceasta obligatie consta in indeplinirea oricarui act care poate fi cerut in mod rezonabil de cumparator, care sa permita vanzatorului sa efectueze livrarea.

Luarea in primire a lucrului vandut se face la data si locul convenite de parti in contract. Daca partile nu au stabilit un termen, predarea marfii se face, potrivit principiilor generale, imediat dupa realizarea acordului de vointa sau la cererea vanzatorului.

Consecintele nerespectarii obligatiilor contractuale

Obligatiile partilor trebuie executate in stricta conformitate cu clauzele contractului. Potrivit reglementarilor din Codul civil, neexecutarea obligatiilor contractuale de catre una din parti, da dreptul celeilalte parti de a cere, pe cale judecatoreasca, rezolutiunea contractului. In contract partile pot conveni printr-o clauza accesorie si implicita la rezolutiunea de drept a contractului, pentru neexecutarea obligatiei asumate de catre una din parti (pact comisoriu).

Regulile Codului comercial difera in acest domeniu. Cerintele activitatii comerciale presupun existenta unor reguli speciale privind rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare comerciala.

Potrivit art. 67 C. com., cand mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una din parti a oferit celeilalte parti prestatia sa si aceasta nu si-o indeplineste pe a sa, atunci contractul se considera desfiintat in favoarea partii care isi executase obligatia. Prin urmare, rezolutiunea contractului se produce de drept, in materie comerciala, fara a fi necesara sesizarea instantei.

Pentru ca rezolutiunea de drept sa opereze este necesara indeplinirea mai multor conditii: una din parti sa faca oferta de executare inainte de implinirea termenului convenit pentru executarea contractului; cele doua obligatii (de predare a lucrului si plata pretului) sa aiba acelasi termen de executare; partea careia i s-a adresat oferta sa nu-si indeplineasca obligatia la termenul prevazut in contract. Partea in culpa datoreaza despagubiri pentru prejudiciu cauzat, pentru declansarea rezolutiunii de drept a contractului.

Negocierea clauzelor contractuale

Negocierea este practic absenta cand afacerile se incheie cu mare rapiditate. In celelalte situatii ea este, in general, prezenta ca o etapa obligatorie, complicata si cu desfasurare in timp.

Necesitatea negocierii. Negocierea apare mai des in urmatoarele situatii: s-a convenit un acord de principiu de a negocia contractul; contractul existent este susceptibil de renegociere, in privinta unor clauze, potrivit vointei exprimate la incheierea lui; obligatia renegocierii pretului este prevazuta de lege (de exemplu, art. 27 din Hotararea Guvernului nr. 1109/1992).

Obligatia de a negocia sau renegocia nu se confunda cu obligatia de a incheia contractul.

Partenerii pot implica in negocieri o terta persoana.

Obiectul negocierii il constituie clauzele contractului ce se va incheia, indeosebi obligatiile pe care si le va asuma fiecare parte. Sunt susceptibile de clarificari prin negocieri: descrierea si aprecierea bunurilor imobile ce urmeaza sa fie vandute; cantitatea si calitatea bunurilor mobile ce urmeaza sa fie vandute; garantiile prezentate de vanzator privind calitatea marfurilor; actiunile ce se vor intreprinde daca bunurile livrate sunt inacceptabile; cand si unde se vor livra marfurile; pretul, cat si in ce conditii va fi platit; daca vanzatorul va putea mari pretul, ca urmare a cresterii preturilor de productie etc.

Economistii negociatori vor tine seama de mai multe recomandari: in contract fiecare obligatie asumata trebuie sa fie precis formulata; este bine ca fiecare clauza sa aiba acoperire in norme juridice; textul sa fie examinat de mai multe persoane, fara graba, pentru a inlatura orice inadvertenta; orice echivoc poate fi speculat de partea adversa si determina un proces; subtilitatile de limbaj nu au ce cauta in contractele comerciale; este necesar ca garantiile sa fie relativ usor accesibile; numarul documentelor sa fie limitat la strictul necesar.

Obligatii ale negociatorului. Negociatorul, urmarind propriul interes, trebuie sa fie, in acelasi timp, atent la interesul partenerului. Este in interesul partenerilor de afaceri sa se informeze reciproc. Astfel, vanzatorul este obligat sa-l informeze pe partener in cazul vanzarii produselor periculoase (adezivi, pesticide etc.)

Nesocotirea obligatiilor de informare sau de sfatuire poate duce la raspunderea pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.

O alta obligatie a partenerului de negociere este loialitatea. Aceasta cuprinde mai multe aspecte, cum ar fi: sinceritatea declaratiilor de intentie privind afacerea; nefolosirea informatiilor primite de la partener in dauna lui etc.

Daca se considera ca negocierea va fi indelungata si complexa, partenerii vor elabora o conventie in care vor mentiona regulile conduitei lor in cursul negocierii. Conventia poate fi denumita in mai multe feluri: scrisoare de intentie, protocol de tratative, acord de principiu etc. Denumirile consacra asumarea obligatiei de a negocia, dar nu si obligatia de a incheia contractul.

Intreruperea tratativelor, fara motive serioase, cu rea-credinta si cu provocare de daune asupra partenerului este sanctionata.

Forme specifice de vanzare-cumparare comerciala

Diversitatea formelor

Comerciantii au ca scop cucerirea durabila a pietelor prin atragerea permanenta a unei clientele tot mai numeroase. Obtinerea unor profituri tot mai mari a impus o diversitate de tehnici juridice de cucerire a pietii. Cu titlu de exemplu, pot fi mentionate mai multe astfel de tehnici: vanzarile prin credit, cu daruri, prin corespondenta, la domiciliu, combinate, cu transporturi si asigurari etc.

Forme specifice de vanzare-cumparare comerciala de o deosebita importanta sunt: vanzarile prin burse si vanzarile prin licitatie.

Vanzarile prin burse

Definitie. Bursa constituie o institutie specifica economiei de piata ce are ca scop tranzactionarea marfurilor fungibile si a valorilor mobiliare prin intalnirea cererii cu oferta in cadrul unei proceduri speciale si sub supravegherea unei autoritati.

Rolul burselor. Bursele mijlocesc schimburile de valori fara ca acestea sa fie prezentate de vanzatori si examinate de cumparatori. Valorile susceptibile de negociere la bursa trebuie sa posede insusirea de a fi schimbate cu altele de acelasi fel si de aceeasi cantitate.

Absenta marfurilor la locul tranzactiei permite si realizarea unor operatiuni pur speculative, prin instrainarea titlurilor de valoare cumparate. Profiturile sunt obtinute din incasarile diferentelor de pret.

Activitatea bursiera este considerata un indicator al situatiei economice si un mijloc de influentare a preturilor mondiale. Dezvoltarea telecomunicatiilor usureaza legaturile dintre pietele lumii. Comerciantii au astfel posibilitatea sa cunoasca simultan situatia cererii si ofertei din majoritatea tarilor lumii.

Se poate concluziona ca bursele indeplinesc urmatoarele roluri: constituie o piata principala pentru marfuri sau valori prin concentrarea cererii si ofertei; faciliteaza incheierea rapida a tranzactiilor; asigura acoperirea din timp a nevoilor de materii prime; influenteaza nivelul preturilor ce se formeaza in afara burselor.

In baza Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori, in noiembrie 1995 s-a redeschis bursa de valori in Bucuresti.

Clasificare. Bursele se pot clasifica dupa mai multe criterii. Dintre acestea cele mai importante sunt urmatoarele: varietatea tranzactiilor, obiectul de activitate, forma de organizare, modul de admitere a participantilor.

a) in raport de varietatea tranzactiilor, bursele se impart in: burse generale, in care se negociaza marfuri si hartii de valoare; burse specializate, in care se tranzactioneaza grupe de marfuri, anumite produse sau numai valori.

b) in functie de obiectul lor, bursele se clasifica in: burse de marfuri sau burse de comert, avand ca obiect de negociere marfuri, cereale, metale, produse energetice; burse de valori, avand ca obiect valori mobiliare; burse de devize, avand ca obiect de negociere valutele si devizele.

Cele mai cunoscute sunt bursele de marfuri, care se impart in generale si speciale, si bursele de valori mobiliare.

c) In functie de forma de organizare, se deosebesc bursele de stat, infiintate si administrate de stat, si bursele private, infiintate si administrate de particulari.

d) Dupa modul de admitere a participantilor, bursele se clasifica in: burse la care participarea nu este limitata sau se face pe baza unui bilet de intrare si burse la care sunt admisi numai cei care au calitatea de membri.

Bursele de valori sunt institutii publice financiare, autonome, la care se negociaza valori mobiliare sub forma de efecte comerciale si titluri financiare, deschise si permanente, prin mijlocitori oficiali, dupa o procedura speciala si sub supravegherea statului. Ele functioneaza pe principiile cererii si ofertei, in functie de care se formeaza cursul real al valorilor mobiliare, inscris in cota oficiala a bursei.

Valorile mobiliare pot fi actiunile, obligatiunile, precum si instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit, incadrate de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare in aceasta categorie.

Bursele de marfuri sunt institutii autonome sau care functioneaza pe langa camerele de comert, specializate in operatiuni de vanzare-cumparare privind unele marfuri fungibile. Marfurile nu sunt prezentate cu ocazia negocierii, ci se afla in depozitele vanzatorului sau in depozite publice. Imprejurarea ca marfurile in cauza nu pot fi prezentate face ca negocierea lor sa aiba loc pe baza de indicatori (cantitate, calitate) si de mostre. Operatiunile de acest gen sunt intotdeauna la termen si nu la predare.

Organizarea burselor. Bursele sunt organizate sub forma societatilor pe actiuni. Capitalul social este divizat in actiuni si acestea dau dreptul de a participa la afaceri si nu la dividende. Ele au un local propriu in care se reunesc, cu regularitate, reprezentantii comertului, ai bancilor si alte persoane interesate.

Agentii de bursa. Bursa nu incheie afaceri in nume propriu. Operatiunile de vanzare-cumparare se perfecteaza de catre membrii bursei, care au rolul de intermediari profesionisti. Sunt doua categorii de agenti de bursa: brokerii si dealerii sau jobbeni. Brokerii sunt intermediari care primesc ordine de la persoanele din afara bursei. Ei sunt platiti din comisioanele pe care le incaseaza in urma tranzactiilor efectuate. Dealerii incheie operatiuni pe cont propriu insa legatura cu clientul o realizeaza prin intermediul brokerului. Castigul lor este format din diferenta de pret.

Operatiunile bursiere. Un interes deosebit prezinta tehnicile operatiunilor de bursa.

La bursa preturile se numesc „cotatii” sau „cursuri” iar nivelul lor se determina zilnic. Cotatiile se afiseaza in holul bursei si se publica in presa. Prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne, cotatiile se inregistreaza si se transmit simultan in toata lumea.

Incheierea tranzactiilor la bursa se realizeaza in cadrul sedintelor care au loc zilnic.

Marfurile sau efectele de comert sunt inscrise oficial la bursa. Operatiunile sunt efectuate de un comitet special care stabileste limita valorica minima a acestora. Sub supravegherea sindicului bursei, brokerul (curtierul, in franceza) fixeaza cursul de deschidere si de inchidere. Tot el calculeaza si cursul sau pretul unitar al zilei.

Tranzactiile se incheie prin strigare publica de oferta si cerere a agentilor oficiali care se afla in jurul unui perimetru circular. Momentul perfectarii operatiunii este marcat de broker prin expresiile „am cumparat” si „am vandut”.

La bursa exista doua categorii de operatiuni: operatiuni pe bani gata, cand livrarea marfii este imediata si operatiuni la termen. Tranzactiile la termen pot avea, fie un caracter efectiv, fie un caracter speculativ.

Vanzarea prin licitatie

Notiune. Vanzarea prin licitatie constituie o piata speciala unde tranzactiile comerciale se efectueaza dupa o procedura aparte. Vanzatorul urmareste prin licitatie obtinerea unor preturi cat mai avantajoase pentru marfurile oferite. Cumparatorul, la randul lui, urmareste achizitionarea de marfuri si servicii de calitate superioara la preturi convenabile.

Trasaturile licitatiei. Licitatia prezinta mai multe caracteristici esentiale: marfurile sau mostrele se gasesc la locul unde este organizata licitatia; marfurile ce se liciteaza sunt netipizate si deci nu pot fi tranzactionate la bursa; programul de functionare a licitatiei nu este continuu.

Varietatea formelor de licitatie. Licitatiile sunt de mai multe feluri. In raport cu posibilitatile de participare licitatiile pot fi deschise (publice) sau inchise, limitate, restrictive, la care pot participa numai cei invitati.

Pregatirea licitatiei. Licitatia este pregatita printr-o publicitate efectuata prin inserarea de anunturi in presa, prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invitatii persoanelor interesate.

Inaintea inceperii licitatiei, participantul trebuie sa depuna o cautiune care, in principiu, are forma unei garantii bancare.

Desfasurarea licitatiei. Sunt cunoscute doua tehnici de stabilire a pretului: tehnica pretului crescator (sistem englez) si tehnica pretului descrescator (sistem olandez).

La randul ei, tehnica pretului crescator se realizeaza prin modalitatea publica si nepublica.

In cazul modalitatii publice, licitatorul comunica pretul minim al obiectului, dupa care cumparatorii ridica pretul. Vanzarea are loc pe baza de strigare, iar marfa sau obiectul se atribuie cumparatorului care ofera pretul cel mai mare.

La modalitatea nepublica, ridicarea pretului se anunta de cumparator prin folosirea unor semne speciale, ceea ce duce la pastrarea secretului.

Licitatia prin tehnica pretului descrescator se realizeaza prin comunicarea pretului maxim, care, treptat, este redus pana se anunta o oferta. Cumparatorul care liciteaza primul devine cumparatorul marfii.

Incheierea licitatiei. Dupa adjudecarea marfurilor sau lucrurilor se incheie o nota de vanzare-cumparare, care indeplineste rolul unui contract scris. Cumparatorul achita pretul si va primi marfa sau bunul.

Licitatia electronica. Prin Ordonanta Guvernului nr. 20/2002 s-au introdus achizitiile publice prin licitatiile electronice. Utilizarea sistemului presupune existenta in dotarea institutiei sau a companiei, care se inscrie in sistem, a unui calculator conectat la Intemet, cu un program de tip browser.

Din pagina de deschidere a sistemului de achizitii, utilizatorul are optiunea, fie de a intra in pagina unde se tranzactioneaza produse standardizate, fie in pagina unde se tranzactioneaza produse complexe.

Prin Internet utilizatorul poate consulta regulamentul de functionare si poate vizualiza filmele de prezentare a pasilor pe care trebuie sa ii faca. Poate consulta, de asemenea, lista licitatiilor aflate in desfasurare.

Sistemul de achizitii electronice faciliteaza accesul la informatii, contribuind la transparenta functionarii institutiilor publice.

5.2. Contractul de schimb (trocul)

Notiune

Schimbul este un contract prin care partile isi transmit reciproc un lucru pentru altul. Este un schimb de proprietate. Partile se numesc copermutanti.

Fara a constitui o varietate a contractului de vanzare-cumparare, schimbului ii sunt aplicabile, in general, normele care reglementeaza acest contract. Partile trebuie sa cada de acord asupra obiectului pe care il vor schimba. Ele raspund de viciile ascunse ale lucrurilor schimbate si de evictiune.

Sulta

Daca valoarea lucrurilor schimbate este inegala, diferenta se compenseaza prin plata unei sume de bani, numita sulta. Nu se admite ca valoarea sultei sa depaseasca valoarea bunului schimbat pentru ca ar fi vorba de o vanzare-cumparare.

Domeniu de aplicare

Schimbul de locuinte constituie aplicarea cea mai frecventa a contractului se schimb.

Legea fondului funciar reglementeaza schimbul de terenuri intre persoanele fizice. Schimbul se face prin acordul acestora exprimat in forma autentica. Dispozitia este aplicabila si in cazul in care un teren se instraineaza in schimbul unui alt lucru decat teren. Atunci cand copermutantii sau numai unul din ei este persoana juridica cu capital majoritar de stat, schimbul de terenuri se poate face numai cu avizul Ministerului Agriculturii, Padurilor, Apelor si Mediului.

Cheltuielile cauzate de incheierea contractului. Taxele fiscale de autentificare si de transcriere sau alte cheltuieli se suporta, in mod egal, de catre partile contractante, daca nu s-a convenit altfel.

6. Contracte de intermediere

O grupa importanta de contracte o constituie „contractele de intermediere”: contractul de mandat, civil si comercial; contractul de comision; contractul de consignatie, contractul de agentie comerciala.

6.1. Contractul de mandat

6.1.1. Mandatul civil

Notiune

Contractul de mandat este un contract prin care o persoana, numita mandatar, se obliga sa indeplineasca anumite acte juridice, in numele si pe seama persoanei care ii da imputernicire si pe care o reprezinta, numita mandant. Mandatul poate fi gratuit sau oneros.

In mod obisnuit, mandatarul lucreaza ca un reprezentant, in contul si in numele mandantului. Rezultatul este ca toate drepturile si obligatiile ce decurg din actiunile mandatarului se rasfrang direct asupra mandantului.

Caractere juridice

Contractul de mandat are un caracter strict personal, intrucat la baza incheierii lui sta increderea reciproca dintre parti. De asemenea, mandatul este un contract bilateral si consensual. In practica, pentru a se asigura dovada existentei mandatului si pentru ca mandatarul sa poata incunostinta pe tert asupra imputernicirii ce i-a fost conferita, partile consemneaza acordui lor de vointa intr-un inscris, numit procura (imputernicire). Prin exceptie, mandatul trebuie sa fie facut in forma autentica, atunci cand actul juridic pentru care s-a dat mandatul este cerut de lege in forma autentica. De exemplu, mandatul dat pentru cumpararea unui imobil trebuie sa fie in forma autentica, intrucat si contractul de vanzare-cumparare imobiliara se face in forma autentica.

Dupa intinderea sa, mandatul poate fi: general, in care mandatarul are insarcinarea asupra tuturor afacerilor mandantului (de exemplu, toate actele de administrare ale unui imobil) si special, ce cuprinde insarcinarea data mandatarului pentru efectuarea unui anumit act juridic.

Consimtamantul

Dupa felul in care s-a manifestat consimtamantul partilor, mandatul poate fi expres sau tacit. Existenta mandatului tacit rezulta din fapte sau imprejurari care implica realizarea mandatului (inceputul realizarii mandatului).

Obligatiile mandatarului

Mandatarul are urmatoarele obligatii: sa execute insarcinarea primita de la mandant, in limitele stabilite de acesta; sa dea socoteala mandantului asupra modului cum si-a executat mandatul, prezentand o dare de seama, impreuna cu actele justificative si cu tot ceea ce a primit cu ocazia executarii contractului. Daca sunt mai multi mandatari care executa acelasi mandat, raspunderea lor nu e solidara, doar daca in cuprinsul mandatului s-a prevazut expres solidaritatea.

Obligatiile mandantului

Mandantul are urmatoarele obligatii: sa restituie toate sumele cheltuite in vederea realizarii mandatului (de exemplu, cheltuielile cu deplasarea in alta localitate); plata remuneratiei pentru mandatar, daca mandatul a fost oneros; sa execute obligatiile contractate de mandatar in numele sau, insa numai in limitele imputernicirilor pe care le-a dat; daca mandatarul a depasit imputernicirile, el nu a mai lucrat in numele mandantului, fiind raspunzator de obligatiile asumate. Mandantul poate insa sa le aprobe (ratifice), expres sau tacit, situatie in care se angajeaza si pentru aceste obligatii.

Incetarea mandatului

Poate avea loc prin: revocarea mandatului de catre mandant (revocare unilaterala posibila chiar daca mandatul este cu termen); renuntarea mandatarului la mandat; decesul uneia dintre parti; expirarea termenului pentru care s-a incheiat mandatul; aducerea la indeplinire a obiectului mandatului; imposibilitatea realizarii obiectului mandatului din motive obiective; incapacitatea juridica (condamnarea) a mandatarului, punerea lui sub interdictie.

6.1.2. Mandatul comercial

Notiune

Este acel contract prin care o persoana, numita mandatar, se obliga catre o alta persoana, numita mandant sa trateze afaceri comerciale pe seama si in contul mandantului (art. 374 C. com.). Exista, dupa cum se poate constata, o asemanare evidenta cu mandatul civil. Ele se deosebesc mai ales prin functia indeplinita de fiecare.

Specificul contractului

Elementele care individualizeaza mandatul comercial sunt urmatoarele:

a) este intotdeauna cu titlu oneros. Mandatul fiind platit, mandatarul este raspunzator atat pentru dol cat si pentru culpa comisa in executarea mandatului;

b) are ca obiect incheierea actelor juridice care, potrivit Codului comercial, sunt fapte de comert pentru mandant;

c) limitele puterilor mandatarului nu sunt atat de stricte ca in cazul mandatului civil. Mandatarului ii este permisa o mai mare libertate in actiune, datorita situatiei schimbatoare a pietei. Mandatarul poate angaja pe mandant chiar peste prevederile mandatului primit, daca aceasta duce la indeplinirea in bune conditii a afacerii incredintate;

d) reprezentarea nu este de esenta mandatului comercial. Exista si mandat fara reprezentare, situatie in care mandatarul doar transmite ofertele si comenzile primite;

e) este numai conventional, in timp ce mandatul civil poate fi legal, conventional si judiciar;

f) spre deosebire de mandatul civil, mandatarul beneficiaza de garantii speciale, inclusiv dreptul de retentie asupra bunului mandantului primit de la terti, pentru a-i asigura retributia.

Obligatiile mandatarului

In general obligatiile mandatarului comercial sunt aceleasi ca ale mandatarului civil. Se manifesta unele obligatii care deroga de la regulile generale consacrate de dreptul civil.

a) Mandatarul este obligat sa trimita mandantului sumele cuvenite ca urmare a executarii mandatului. In caz contrar trebuie sa plateasca dobanzile cuvenite mandantului de la data nasterii acestei obligatii (art. 380 C. com.).

Legea are in vedere si cazul in care mandatarul schimba destinatia sumelor de bani prirnite pentru mandat. De exemplu, foloseste sumele de bani in interesul sau. Articolul 283 C. com. prevede ca, in aceasta situatie, mandatarul datoreaza dobanzi din ziua primirii sumelor de bani respective. In plus, pe langa dobanzi, mandatarul datoreaza si despagubiri pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea mandatului.

In caz de dol sau frauda, mandatarul poate fi sanctionat penal pentru infractiunea de abuz de incredere.

b) Mandatarul este raspunzator de stricaciunile lucrurilor incredintate. Daca se constata ca bunurile primite prezinta semne de stricaciune suferite in timpul transportului, mandatarul trebuie sa ia toate masurile pentru pastrarea drepturilor mandantului fata de cel care a facut transportul.

c) Mandatarul este raspunzator de daunele produse, daca acestea au provenit din depasirea, fara o justificare plauzibila, a mandatului primit.

d) La terminarea operatiunilor incredintate, mandatarui este obligat sa instiinteze de aceasta situatie pe mandant, pentru acceptarea executarii mandatului (art. 382 C. com.).

e) Mandatarul este tinut sa-si indeplineasca obligatiile cu buna-credinta si cu diligenta unui bun comerciant, ca si cum afacerile ar fi ale sale.

Obligatiile mandantului

a) Mandantul se obliga sa puna la dispozitia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului (art. 385 C. com.).

b) El trebuie sa plateasca mandatarului remuneratia datorata pentru executarea mandatului (art. 386 C. com.).

c) Mandantul este obligat sa restituie cheltuielile facute de mandatar pentru executarea mandatului.

Privilegiul mandatarului

In scopul protejarii intereselor mandatarului, legea ii confera un privilegiu special prin care se garanteaza satisfacerea drepturilor sale de catre mandant.

Privilegiul consta in dreptul de retentie asupra bunurilor mandantului pe care mandatarul le detine pentru executarea mandatului sau care se gasesc la dispozitia sa, in magazinele sale ori in depozitele publice (art. 387 C. com.).

In cazul in care bunurile mandantului au fost vandute de mandatar, potrivit mandatului, privilegiul poarta asupra pretului.

Revocarea

Incetarea contractului de mandat are loc in conditiile si cu efectele din dreptul civil.

Potrivit doctrinei si practicii juridice mandatul comercial nu poate fi revocat unilateral decat pe motive temeinice. In caz contrar, revocarea va fi considerata un abuz de drept, ceea ce inseamna ca partea in culpa va fi raspunzatoare de daunele cauzate celeilalte parti din contract.

6.2. Contractul de comision

Notiune

Contractul de comision este tot un mandat, dar fara reprezentare sau cu reprezentare indirecta.

Partile contractante sunt comisionarul si comitentul. Comisionarul il reprezinta pe comitent in stabilirea si realizarea de afaceri, in numele sau, dar pe contul celui reprezentat. Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de catre comisionar in beneficiul comitentului. Pentru aceasta activitate, comisionarul primeste un pret ce poarta numele de comision.

Imputernicirea comitentului prin care comisionarul poate sa incheie acte juridice poarta numele de procura.

Din contractul de comision se nasc obligatii in raporturile comisionarului atat cu comitentul, cat si cu tertul. Asa, de pilda, daca comitentul insarcineaza pe comisionar sa cumpere pentru el anumite bunuri, comisionarul se afla intr-un raport de obligatie cu comitentul si cu tertul. intre comitent si tert nu exista nici-un raport juridic.

Intrucat actioneaza in nume propriu si incheie acte juridice ca o profesiune obisnuita, comisionarul dobandeste calitatea de comerciant.

Domenii de aplicare

Obligatia pe care si-o asuma comisionarul este aceea de a incheia acte juridice. Comisionarul este un prestator de servicii. Contractul de comision este folosit pentru realizarea unor operatii de vanzare-cumparare de marfuri, in operatiuni cu valori mobiliare, in special in comertul international, in transporturi si altele.

In activitatea de transport, contractul de comision isi gaseste o aplicatie in cazul contractului de expeditie. In baza acestui contract o persoana, numita expeditionar, se obliga fata de alta persoana, numita expeditor, sa incheie in nume propriu, dar pe seama expeditorului, un contract de transport cu carausul. De asemeni, expeditionarul se obliga si la indeplinirea unor prestatii accesorii expedierii (manipularea marfii, incarcarea marfii in mijloace de transport). Pentru toate operatiunile pe care le face expeditionarul primeste o remuneratie.

Obligatiile comitentului:

a)sa plateasca remuneratia (comisionul), cuvenit comisionarului, stabilita pe baza de conventie a partilor, sub forma unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate. Obligatia curge din momentul in care comisionarul a incheiat actele juridice cu tertii, indiferent daca acestea au fost sau nu executate;

b)sa restituie cheltuielile suportate de comisionar cu indeplinirea insarcinarii primite, inclusiv sa suporte prejudiciul suferit de acesta din urma, daca e cazul.

Pentru recuperarea sumelor ce-i sunt datorate in baza contractului de comision, comisionarul are dreptul de a retine, fie din marfurile ce apartin sau sunt datorate comitentului si care sunt detinute de el, fie din pretul realizat pe seama comitentului.

Obligatiile comisionarului:

a)sa execute mandatul incredintat de comitent, conformandu-se instructiunilor acestuia, in ceea ce priveste termenul, pretul, calitatea, cantitatea etc;

b)sa dea socoteala comitentului asupra indeplinirii mandatului primit, cum ar fi o informare asupra mersului operatiunilor si a imprejurarilor de natura a modifica imputernicirea primita;

c) sa indeplineasca obligatiile cu buna credinta si calitatile unui profesionist, raspunzand pentru neindepliirea obligatiilor, chiar si in cazul unei culpe usoare.

Raspunderea comisionarului

Comisionarul care, fara autorizatia comitentului face plati, vanzari si alte operatiuni pe credit, ramane direct raspunzator. Comitentul are, in aceasta situatie, dreptul sa-i ceara plata neintarziata a creditelor facute si foloasele ce ar rezulta din acestea.

Comisionarul care vinde pe datorie este dator sa arate comitentului actul, scrisoarea de aviz, persoana cumparatorului si termenul acordat. Daca nu se procedeaza in acest mod, se presupune ca operatiunea s-a facut pe bani gata (proba contrara nu este admisa).

Comisionarul nu este raspunzator pentru indeplinirea obligatiilor de catre persoanele cu care a contractat, afara de o conventie contrara. Daca in contractul de comision s-a stipulat o obligatie de garantie, din partea comisionarului, a executarii obligatiei de catre tert, comisionarul are dreptul la o remuneratie speciala 'pentru garantie'. Aceasta remuneratie este distincta de comision.

Incetarea contractului de comision

Va fi la fel ca si a contractului de mandat: revocarea imputernicirii, renuntarea la imputernicirea primita, decesul, interdictia sau falimentul comitentului sau comisionarului.

6.3. Contractul de consignatie

Notiune si caracteristici

Este o varianta a contractului de comision. Art. 1 din Legea nr. 178/1934 (pentru reglementarea contractului de consignatie) defineste contractul astfel: 'conventia prin care una din parti, numita consignant, incredinteaza celeilalte parti, numita consignatar, marfuri sau obiecte mobile, spre a le vinde pe socoteala consignantului'.

Consignantul imputerniceste pe consignatar sa incheie acte juridice in nume propriu dar pe seama consignantului. Consignantul va plati consignatarului o suma de bani numita comision.

Imputernicirea consignantului data consignatarului consta, intotdeauna in vinderea unor bunuri mobile apartinand consignantului.

Consignantul ramane proprietar al bunurilor pana la vinderea lor.

Pretul este stabilit de catre consignant in mod anticipat. in practica, consignatarul are un rol activ in stabilirea pretului. El poate refuza primirea in consignatie a bunurilor sau a marfurilor, daca pretul stabilit de consignant este exagerat. Daca bunul sau marfurile nu s-au vandut la pretul stabilit, ele se vor restitui consignantului in starea in care au fost lasate de el.

Potrivit unor reglementari legale, desfacerea bunurilor in consignatie se efectueaza, ca regula, de catre societatile comerciale, autorizate sa desfasoare o asemenea activitate.

In conformitate cu articolul 2 din Legea 178/1934, contractul de consignatie trebuie facut in scris, neputandu-se face dovada lui cu martori. Forma scrisa este ceruta ca element de probatiune.

Obligatiile consignantului

Consignantului este obligat: sa predea consignatarului bunurile care urmeaza sa fie vandute; sa-i plateasca remuneratia cuvenita consignatarului, remuneratie determinata sub forma unei sume fixe sau sub forma procentuala in raport de volumul si valoarea vanzarilor; sa restituie cheltuielile facute de consignatar cu indeplinirea insarcinarii primite care se refera la conservarea si desfacerea bunurilor date in consignatie, precum si despagubirile cuvenite pentru prejudiciile suferite, eventual, in executarea contractului.

Obligatiile consignatarului

Consignatarul trebuie: sa ia masurile necesare pentru pastrarea si conservarea bunurilor primite, ca un bun administrator si comerciant, el raspunzand de orice lipsa, pierdere sau deteriorare, provenite din culpa sa ori a subordonatilor sai; sa execute mandatul dat de consignant; sa dea socoteala consignantului asupra indeplinirii mandatului incredintat. Consignatarul va remite consignantului, la termenele convenite, preturile bunurilor vandute, precum si toate sumele rezultate din incasarile creantelor, atunci cand marfa s-a vandut pe credit. Legea confera consignatarului calitatea de simplu depozitar al sumelor si valorilor care sunt proprietatea consignantului.

Raspunderea juridica



Nerespectarea obligatiilor din contractul de consignatie atrage raspunderea partii in culpa. Aceasta raspundere este, potrivit legii, o raspundere civila sau o raspundere penala. Astfel, se pedepseste penal insusirea bunurilor incredintate in consignatie ori instrainarea lor in alt mod sau in alte conditii decat cele prevazute in contract. De asemenea se sanctioneaza cu pedeapsa inchisorii sau cu amenda neremiterea catre consignant a sumelor de bani sau a valorilor incasate sau primite ca pret al bunurilor vandute.

Incetarea contractului

Contractul de consignatie va inceta la fel ca si contractul de comision.

Potrivit art. 3 alin. 2 din Legea 178/1934 contractul de consignatie este revocabil de catre consignant in orice moment, chiar daca a fost incheiat pe o durata determinata, afara de o stipulatie contrara in contract.

6.4. Contractul de agentie

Precizari prealabile

In activitatea de intermediere, alaturi de mandatari si comisionari, un rol il au agentii comerciali permanenti.

Legea nr. 509/2002 privind agentii comerciali permanenti a reglementat statutul juridic al acestei categorii de intermediari comerciali. Prin aceasta s-a asigurat armonizarea legislatiei romanesti cu cea a Uniunii Europene.

Legea nu se aplica intermediarilor la bursele de valori si celor din domeniul asigurarilor.

Instrumentul juridic pe baza caruia agentii comerciali permanenti isi desfasoara activitatea de intermediere este contractul de agentie.

Definitie

Contractul de agentie este contractul prin care o parte, denumita comitent, imputerniceste in mod statornic cealalta parte, denumita agent, sa negocieze afaceri sau sa negocieze si sa incheie afaceri in numele si pe seama comitentului, in schimbul unei remuneratii, (art. 1 din lege)

Caracteristici

Contractul este consensual, dar pentru a fi dovedit se cere sa fie inscris.

Agentul este comerciant care savarseste fapte de comert de intermediere cu caracter profesional si independent.

Raporturile juridice care se stabilesc intre comitent si agent sunt, in esenta, raporturi de mandat comercial. Totusi, intre ele exista deosebiri. Astfel, agentul actioneaza mai mult timp, nu ocazional. De asemenea, activitatea de intermediere in baza contractului de agentie, fata de cea in temeiul contractului de mandat comercial are ca obiect o multitudine de acte juridice. Apoi agentul este independent in realizarea activitatii sale.

Agentul poate negocia sau incheia afaceri cu alti comitenti concurenti numai daca i se permite.

Obligatiile agentului

Agentul trebuie: sa procure si sa comunice comitentului informatiile privitoare la cererea si oferta bunurilor sau serviciilor oferite in zona in care actioneaza; sa respecte instructiunile rezonabile venite din partea comitentului; sa pastreze in conditii corespunzatoare bunurile si esantioanele primite de la comitent.

Obligatiile comitentului

Comitentul este obligat: sa puna la dispozitia agentului mostre, cataloage, tarife si orice alte documente referitoare la bunurile si serviciile pe care le ofera spre valorificare de catre agent; sa-l plateasca pe agent in conditiile si termenele stabilite.

Durata si incetarea contractului

Contractul de agentie se incheie pe o durata determinata sau pe o durata nedeterminata. Contractul incheiat pe durata nedeterminata poate fi denuntat unilateral de oricare dintre parti, cu acordarea obligatorie a unui preaviz.

La incetarea contractului de agentie, agentul are dreptul sa primeasca de la comitent o indemnizatie, daca a procurat noi clienti comitentului sau a sporit semnificativ volumul operatiunilor comerciale cu clientii existenti.

Daca incetarea contractului de agentie cauzeaza anumite prejudicii agentului, acesta este indreptatit sa ceara despagubiri de la comitent.

7. Contracte prin care se realizeaza administrarea sl conservarea bunurilor

Este o grupa de contracte in care sunt incluse: contractul de locatiune; contractul de imprumut, cu variantele sale; contractul de depozit, civil si comercial.

7.1. Contractul de locatiune (inchiriere)

7.1.1. Locatiunea lucrurilor

Notiune

Locatiunea este un contract prin care o persoana, numita locator, pune la dispozitia altei persoane, numita locatar, folosinta unui lucru individual determinat, pe o perioada limitata de timp, in schimbul unei sume de bani, numita chirie. Daca este vorba de inchirierea unui teren, contractul este de arendare. Locatorul asigura numai folosinta temporara a lucrului, nu insa si proprietatea. Riscul pieirii fortuite este suportat de locator.

Obiectul contractului

Contractul de locatiune are ca obiect numai lucrul individual determinat si neconsumabil, intrucat locatarul va trebui sa-l restituie la expirarea contractului in aceeasi stare in care l-a primit. Locatiunea nu poate avea ca obiect o persoana. Daca se inchiriaza un lucru cu personal de deservire (de exemplu, un autovehicul cu sofer) contractul este mixt: locatiune, in privinta lucrului si prestare de servicii, in privinta personalului de deservire.

Pretul locatiunii Chiria constituie pretul locatiunii si se fixeaza in raport cu durata contractului, fie global, fie pe unitate de timp. Ea se determina in momentul incheierii contractului si se plateste la termenele stipulate, de regula in mod succesiv. Stabilirea chiriei poate fi lasata la aprecierea unui tert sau a unei persoane desemnata de parti.

Sub sanctiunea nulitatii, chiria trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria este derizorie, contractul nu mai este locatiune, ci imprumut de folosinta.

Obligatiile locatorului

Locatorul are urmatoarele obligatii: sa predea lucrul in stare de a fi folosit, predarea facandu-se la locul si termenul stabilit in contract; sa asigure locatarului folosinta normala a lucrului inchiriat in toata perioada locatiunii; sa efectueze reparatiile care ii revin prin contract; sa garanteze locatarului linistita folosinta a lucrului pe toata durata locatiunii, abtinandu-se de la orice fapt personal de natura a tulbura folosinta lucrului de catre locatar; sa raspunda pentru viciile ascunse ale lucrului, care l-ar face impropriu de a fi folosit.in cazul descoperirii viciilor ascunse, locatarul poate cere o reducere proportionala din pret sau rezilierea contractului.

Obligatiile locatarului

Locatarul are urmatoarele obligatii: sa foloseasca lucrul ca un bun gospodar si potrivit destinatiei aratate prin contract; sa achite chiria la termenul convenit; sa efectueze reparatiile de intretinere si sa pastreze lucrul in buna stare, pe toata perioada contractului; sa restituie lucrul la expirarea termenului locatiunii, in aceeasi stare in care l-a primit.

Varietati de contracte de locatiune

Contractul de inchiriere a suprafetei locative este varietatea cea mai frecventa a contractului de locatiune. Legea locuintei nr. 114/1996 cuprinde reglementari referitoare atat la inchirierea locuintelor in general, cat si la inchirierea unor categorii speciale de locuinte, cum sunt cele sociale, de serviciu, de interventie, de necesitate, de protocol.

Darea in locatiune a unui bun mobil sau imobil cu destinatie comerciala reprezinta o operatie supusa dreptului si jurisdictiei comerciale. Astfel bunurile din proprietatea statului sunt inchiriate cu aprobarea prealabila a guvernului sau a organului administratiei de stat, dupa caz, pe criterii comerciale, de regula pe baza de licitatie publica.

Incetarea locatiunii

Se realizeaza in mai multe modalitati: expirarea termenului locatiunii, prin rezilierea contractului, daca nu se respecta obligatiile de catre una din parti; prin pieirea lucrului (daca e totala, rezilierea are loc de drept, daca pieirea este partiala, locatarul poate rezilia contractul sau poate cere o reducere de pret); in situatia in care partile n-au fixat durata contractului, fiecare din ele poate denunta oricand, acordand un preaviz, cu o durata stabilita prin conventia partilor, natura lucrului sau obiceiul locului.

Preavizul reprezinta incunostiintarea prealabila facuta de una din parti cu privire la intentia de a desface contractul.

Daca la expirarea termenului, locatarul (chiriasul) nu pleaca si continua sa foloseasca bunul, platind in continuare chiria, iar locatorul o primeste, contractul se prelungeste in aceleasi conditii, prin ceea ce se numeste tacita relocatiune.

Atunci cand locatorul instraineaza bunul inchiriat sau arendat, cumparatorul bunului va respecta contractul de locatiune, cu conditia sa fi fost facut prin act scris, cu durata determinata.

in situatia in care in timpul locatiunii izbucneste un incendiu, chiriasul poate cere rezilierea contractului. Proprietarul va dovedi ca a predat imobilul in buna stare si a primit o ruina. Chiriasul va dovedi ca incendiul s-a produs din caz de forta majora.

Sublocatiunea

Legea prevede posibilitatea, pentru locatar, de a transmite dreptul de folosinta asupra unui tert, in intregime sau in parte, in baza unui contract de sublocatiune. Conditia este ca sublocatiunea sa nu fie interzisa prin contractul principal. Proprietarul, pentru orice problema legata de obiectul inchiriat, va trata numai cu chiriasul.

7.1.2. Contractul de locatie de gestiune

Definitie

Contractul de locatie a gestiunii este acordul de vointa prin care o parte, numita locator, pune la dispozitia celeilalte parti, numita locatar, un fond de comert sau o entitate comerciala lipsita de autonomie economica, in scopul exploatarii rentabile de catre locatar in schimbul unui pret, numit redeventa.

Contractul este reglementat de Legea nr. 15 din 1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat, ca regii autonome si societati comerciale.

Obiectul contractului

Obiectul contractului il constituie activitatea comerciala intr-un spatiu dat si nu de locatiune a spatiului respectiv (predarea unui restaurant, cofetarie, atelier, magazin etc).

Prin incheierea contractului proprietarul transfera temporar, locatarului posesia si folosinta fondului de comert sau a entitatii comerciale respective.

Locatia de gestiune este un contract real ceea ce presupune predarea efectiva a fondului de comert.

Obligatiile locatorului

Locatorul are urmatoarele obligatii:

a) sa puna la dispozitia locatarului gestiunea care face obiectul contractului, in stare de functionare, cu tot inventarul si spatiu;

b) sa efectueze, contra cost, inainte sau dupa predare, lucrari de amenajare si de natura tehnico-materiala: comercializarea produselor, transportul, recrutarea si formarea personalului, etc.

Obligatiile locatarului Locatarul se obliga:

a) sa procedeze la preluarea gestiunii pe baza de proces-verbal de predare-primire;

b) sa pastreze integritatea tuturor bunurilor pe care le va prelua de la locatorul de gestiune;

c)  sa desfasoare o activitate eficienta;

d) sa tina o gestiune corecta;

e) sa gospodareasca eficient mijloacele materiale si financiare etc.

Incetarea contractului

Contractul poate inceta de plin drept daca o parte nu-si executa o obligatie sau dupa un numar de zile de la data primirii notificarii prin care i s-a adus la cunostinta ca nu si-a executat in mod corespunzator, oricare dintre obligatiile ce-i revin.

7.2. Imprumutul de folosinta sau comodatul

Definitie

Comodatul este contractul prin care o persoana, numita comodant (imprumutator), preda altei persoane, numita comodatar (imprumutat), in folosinta temporara si gratuita un bun pe care cel imprumutat se obliga sa-l restituie in individualitatea sa.

Caractere juridice

Este un contract real intrucat presupune, alaturi de consimtamantul partilor, predarea efectiva a obiectului. Imprumutul de folosinta este un contract unilateral si cu titlu gratuit. Daca ar fi oneros, comodatul s-ar transforma in locatiune. Gratuitatea contractului nu se opune insa stipularii in contract a unei sume de bani care sa reprezinte echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosintei. imprumutatorul ramane proprietarul lucrului imprumutat, cel ce imprumuta are numai dreptul de folosinta a bunului.

Obiectul contractului

Obiectul contractului de comodat poate fi constituit numai din lucruri individual determinate, mobile sau imobile, intrucat urmeaza sa fie restituite in natura.

Obligatiile si raspunderea comodatarului

Comodatarul are obligatia: sa asigure securitatea si ingrijirea bunului, ca un bun gospodar; sa se foloseasca de bunul dat numai pentru destinatia determinata prin natura lui sau prin contract; sa faca toate cheltuielile necesare pentru pastrarea si folosirea lucrului, sa restituie lucrul la termenul fixat sau potrivit intelegerii. El raspunde pentru deteriorarea sau pierderea bunului - in total sau in parte - cu exceptia cazului de forta majora, cand riscul este de partea proprietarului bunului. In cazul in care lucrul imprumutat a fost deteriorat din culpa comodatarului, el este obligat sa-l repare. Se poate recurge la plata echivalentului bunului numai in ipoteza imposibilitatii de executare a repararii in natura sau daca ambele parti opteaza in acest sens ori comodantul dovedeste ca executarea in natura nu-i mai foloseste.

Dreptul de retentie

Comodatarul are dreptul de retentie asupra lucrului pana la plata debitelor, cauzate de intretinerea bunului.

Obligatiile imprumutatorului (proprietarului)

Imprumutatorul este obligat: sa restituie imprumutatului cheltuielile cu caracter de urgenta, necesare si extraordinare facute de el pentru pastrarea lucrului si sa-l despagubeasca pentru prejudiciul cauzat de viciul lucrului, cunoscut dar nedeclarat, imprumutatorul nu poate sa ia inapoi lucrul imprumutat inainte de trecerea termenului convenit sau, in lipsa de conventie, inainte de a fi servit la trebuinta pentru care s-a dat cu imprumut. Exceptia este situatia in care el dovedeste ca bunul ii este absolut necesar, datorita ivirii unor imprejurari neprevazute.

7.3. Contractul de consumatie

Notiune

Imprumutul de consumatie este un contract prin care o persoana, numita imprumutator, da cu imprumut altei persoane, numita imprumutat, o suma de bani sau alte bunuri fungibile, cu obligatia, pentru imprumutat, sa le restituie in aceeasi cantitate si calitate la termenul scadent. Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinate numai in genere si nu in specie: bani, cereale etc. Ele au o determinare concretizata prin cantarire, masurare, numarare.

Contractul este translativ de proprietate. imprumutatul devine proprietarul bunului primit care, pierind in orice mod, piere in contul imprumutatului.

Contractul este unilateral, in principiu, cu obligatii doar in sarcina imprumutatului.

Obligatiile imprumutatorului

El este supus raspunderii pentru daunele cauzate de viciile lucrului, cunoscute de el si necunoscute de imprumutat. Imprumutatorul nu poate cere restituirea bunului imprumutat inainte de termen.

Obligatiile imprumutatului

El trebuie sa restituie imprumutul la scadenta, in aceeasi cantitate si de aceeasi calitate, la locul unde s-a contractat imprumutul, daca nu s-a prevazut alt loc. Daca imprumutatul nu restituie la termenul stipulat imprumutul sau valoarea lui, atunci acesta este obligat sa plateasca si dobanzi de la data cererii de chemare in judecata pentru restituirea imprumutului.

Imprumutul cu dobanda

Imprumutul poate fi gratuit sau oneros. in cazul imprumutului de bani, cu caracter oneros, trebuie restituita suma imprumutata, insotita de plata dobanzilor. in esenta dobanda este o contraprestatie in bani pe care imprumutatorul o datoreaza imprumutatului pentru realizarea imprumutului. Pentru ca imprumutul sa fie prestator de dobanzi este nevoie sa existe o clauza in acest sens.

Imprumutatorul poate cere o garantie: gaj, ipoteca sau garantie personala. Daca nu i se restituie imprumutul el va putea lua masuri de recuperare.

Continutul contractului de imprumut cu dobanzi

Acest contract trebuie sa cuprinda:

partile intre care se incheie contractul;

suma imprumutata (daca se restituie in rate, data la care fiecare rata trebuie platita) si dobanda;

descrierea bunului care garanteaza imprumutul;

drepturile si raspunderile in cazul in care partile isi incalca obligatiile asumate.

7.4. Contractul de depozit

7.4.1. Depozitul civil

Definitie

Depozitul este contractul prin care o persoana, numita deponent (depunator), incredinteaza un lucru mobil unei alte persoane, numita depozitar, care se obliga, cu sau fara plata, sa-l pastreze si sa-l restituie la cerere.

Caractere juridice

Depozitul este un contract real, bunul urmand sa fie predat efectiv; este supus formei scrise; netranzitiv de proprietate.

Obiectul contractului

Contractul are ca obiect bunuri mobile, corporale si, prin exceptie, cele necorporale (de exemplu, titlurile de credit).

Daca este cu plata pretul se numeste dobanda, la depunerile de bani si comision, la depozitul de bunuri.

Obligatiile depozitarului

Depozitarul trebuie: sa ingrijeasca lucrul primit in depozit, ca un bun gospodar, el raspunzand pentru pieirea sau degradarea lucrului primit in depozit, cauzate din culpa sa; sa nu se foloseasca de lucru pentru nevoile sale personale; sa pastreze secretul depozitului; sa restituie lucrul deponentului, in aceeasi stare in care a fost primit. Termenul de restituire este cel prevazut in contract. Restituirea se poate realiza chiar inainte de termen, la cererea deponentului, pentru ca termenul este stipulat in favoarea acestuia.

Daca depozitarul foloseste bunul aflat in depozit, fara autorizarea expresa a deponentului fapta are aspect penal, constituind abuz de incredere.

Pentru garantarea obligatiilor deponentului, depozitarul are un drept de retentie asupra lucrului aflat in depozit.

Obligatiile deponentului

Cu toate ca depozitul este, de regula, un contract unilateral, din el nascandu-se obligatii numai in sarcina depozitarului, totusi deponentului ii revin unele obligatii si anume: sa restituie sumele de bani cheltuite de depozitar pentru conservarea lucrului si sa-l despagubeasca de toate pierderile pe care acest lucru i Ie-a cauzat; sa-l plateasca pe depozitar, daca depozitul este retribuit. Riscul pieirii fortuite a obiectului ii revine deponenetului, care este proprietarul bunului, afara de cazul cand depozitarul a fost pus in intarziere pentru restituirea lucrului.

Felurile depozitului

Depozitul poate fi: depozit obisnuit sau voluntar, depozit necesar si depozit neregulat.

Depozitul obisnuit se formeaza prin consimtamantul ambelor parti, iar deponentul are posibilitatea sa-l aleaga pe depozitar.

Depozitul necesar ia nastere datorita unor imprejurari neprevazute si de neinvins ( de exemplu, un incendiu), in scopul de a se salva bunurile de la o pieire iminenta. Acest depozit se poate dovedi cu orice mijloc de proba, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate, pe cand depozitul normal, trebuie dovedit printr-un inscris. Depozitul bunurilor aduse de calator in unitatile hoteliere este asimilat depozitului necesar.

Depozitul neregulat este o forma a depozitului voluntar si are ca obiect bunuri fungibile si consumabile (de exemplu, un sac de faina) care trebuie restituite la termen prin alte bunuri de aceeasi natura. Depozitarul poate folosi aceste bunuri, deci poate dispune de ele, fiind considerat proprietarul lor. El suporta riscul pieirii sau degradarii.

Daca se cere restituirea bunurilor din depozit si depozitarul nu le da la termenul cuvenit, el este raspunzator de daune interese fata de deponent.

Depozitul neregulat are aplicatii frecvente sub forma depunerilor banesti la CEC sau la banca.

Depunerile se pot efectua pe numele persoanei deponente sau pe numele altei persoane. in toate cazurile, raportul juridic de depozitare este numai intre titularul depunerii si unitatea depozitara. Depozitarul are obligatia de a restitui sumele de bani la cererea deponentului, chiar daca este un depozit cu termen, integral sau partial, precum si de a-i plati deponentului dobanzi.

Conform legii, se asigura pastrarea secretului depunerilor, cu exceptia cauzelor penale, la cererea scrisa a procurorilor sau a instantei judecatoresti.

7.4.2. Depozitul comercial

Contractul este o varianta a contractului civil de depozit, fiind intotdeauna cu titlu oneros.

Contractul apare frecvent sub forma speciala a contractului de depozit bancar, in conformitate cu care banca depozitara obtine proprietatea banilor depusi, dispunand de ei si achitand deponentului o anumita dobanda. De regula, acestui contract i se suprapune un contract de cont bazat pe reciprocitate de credite. Va rezulta un contract de cont de depozit bancar.

Depozitarul mai poate fi o intreprindere specializata in primirea de marfuri (magazii, antrepozite, docuri etc), practicand diferite tarife. in acest caz, deponentul primeste in schimbul marfii depuse un certificat de depozit, talonul si un buletin de gaj (warant). Certificatul de depozit si buletinul de gaj sunt titluri de credit la ordin sau la purtator, negociabile impreuna sau separat. Astfel, deponentul poate vinde marfa depozitata girand (transmitand), atat certificatul de depozit, cat si buletinul de gaj. El poate doar gaja marfa depozitata, girand numai buletinul de gaj, ramanand proprietarul marfii.

Durata depozitului este obligatorie pentru depozitar si facultativa pentru deponent, care-si poate retrage bunurile, la cerere, in urma unui preaviz.

8. Alte contracte civile

8.1. Contractul de antrepriza

Notiune

Contractul de antrepriza este contractul prin care o persoana, numita antreprenor (constructor, arhitect, meserias etc), se obliga sa execute pe riscul sau o lucrare determinata, pentru alta persoana, numita client, in schimbul unui pret.

Natura lucrarii, volumul si calitatea ei sunt precizate prin clauze contractuale. Antreprenorul pastreaza o pozitie independenta fata de client.

Calitatea de antreprenor o pot avea atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice. Antreprenorul poate fi si comerciant.

Deosebirea fata de alte contracte

Lucrarea de antrepriza se poate executa cu materialul antreprenorului sau cu al clientului. Daca procurarea materialului de catre antreprenor este un simplu mijloc de realizare a lucrarii, atunci ne gasim in fata unui contract de antrepriza. Daca materialul procurat de antreprenor este un element esential al contractului, operatia are caracterul unei vanzari a unui bun viitor.

Antrepriza se deosebeste de locatiune prin aceea ca pretul locatiunii este determinat in raport cu durata folosintei, iar pretul antreprizei se stabileste in functie de importanta lucrarii si rezultatul final al prestatiei efectuate.

Obiectul contractului

Antrepriza are un obiect variat: constructia si repararea de cladiri, lucrari de instalatii, proiecte de executie, prestari de servicii (confectionarea sau repararea obiectelor de uz gospodaresc si confort personal) etc.

Executarea si desfiintarea constructiilor se poate face numai in temeiul si cu respectarea autorizatiilor eliberate de prefecturi sau primarii.

In conditiile economice actuale, antrepriza este considerata de o importanta practica deosebita, mai ales in domeniul constructiilor.

Caractere juridice

Antrepriza este un contract consensual, bilateral, oneros, comutativ, cu executare succesiva. Legea nu cere nici-o forma speciala pentru validarea lui. in antrepriza de constructie se cere forma scrisa pentru incheierea contractului, ca element de probatiune.

Obligatiile antreprenorului

Antreprenorul are urmatoarele obligatii: executarea, conservarea si predarea lucrarii la termen; garantarea lucrarii contra viciilor ascunse.

In caz de neindeplinire la termen a obligatiei de executare a lucrarii, antreprenorul raspunde pentru intarziere, in conditiile dreptului civil.

In materie de antrepriza de constructii, legislatia romana contine cateve reglementari speciale. Astfel, Legea nr. 10/1995 privind calitatea constructiei, prevede ca antreprenorul raspunde pentru viciile ascunse timp de 10 ani de la data receptiei, iar pentru viciile structurii de rezistenta, rezultand din nerespectarea normelor de proiectare si executie, la data realizarii constructiei, raspunde pentru toata durata de existenta a constructiei.

In cazul in care conditiile raspunderii pentru viciile ascunse ale constructiei sunt intrunite, se pune problema delimitarii raspunderii arhitectului (proiectantului) de aceea a executantului (constructorului). In aceasta privinta arhitectul va raspunde pentru daunele care provin din viciile proiectului, iar antreprenorul pentru viciile de executie ale constructiei. Daca viciile provin atat din culpa arhitectului cat si din cea a constructorului, fiecare dintre acestia va fi tinut fata de client la repararea intregului prejudiciu.

Obligatiile clientului

Clientul are obligatia de a lua in primire lucrarea la termenul fixat in contract; receptionarea lucrarii la finalizarea ei sau, dupa caz, si pe parti; plata pretului.

Plata pretului lucrarii este unul din elementele esentiale ale contractului. in contractul de antrepriza pretul poate fi fixat in doua feluri: forfetar si de deviz.

Pretul forfetar sau global consta in fixarea, prin conventie, de catre parti a unei sume determinate drept echivalent al lucrarii ce urmeaza a fi executata de antreprenor, dupa un plan stabilit cu clientul. Suma nu poate fi ulterior modificata unilateral, sub pretextul ca s-au scumpit materialele sau manopera. Schimbarea pretului se poate face de comun acord intre cele doua parti.

Pretul de deviz este stabilit provizoriu (estimativ) la incheierea conventiei, pe articole . in final, pe baza cheltuielilor efective pentru materiale, manopera dar mai ales pentru lucrari suplimentare, se stabileste pretul datorat de client.

Pretul este exigibil la data sau datale stabilite de parti prin contract, iar neplata lui la termen atrage raspunderea clientului, in conditiile dreptului civil.

Problema riscurilor

Riscul contractului este suportat de antreprenor deoarece si-l asuma prin contract. Prin urmare, daca executarea contractului (predarea lucrarii executate) devine imposibila datorita cazului fortuit sau fortei majore, antreprenorul nu are dreptul la plata pretului, deoarece nu preda clientului rezultatul muncii sale. Clientul va fi obligat sa plateasca pretul numai daca a fost pus in intarziere in ceea ce priveste obligatia de a verifica (receptiona) si de a lua in primire lucrarea executata.

Daca lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialului procurat de client, antreprenorul are dreptul sa pretinda plata pretului.

In situatia in care lucrarea executata, in parte sau total, a pierit fortuit, dar executarea ulterioara (de exemplu, reconstructia) a devenit posibila, antreprenorul suporta riscul contractului. Cu toate ca antreprenorul va executa lucrarea de doua ori, clientul va fi obligat sa plateasca pretul numai o singura data.

Incetarea contractului

In principiu, contractul de antrepriza inceteaza in cazurile si conditiile dreptului civil in materie de contracte. La aceste reguli generale se adauga incetarea contractului prin decesul antreprenorului. Aceasta situatie este rezultatul faptului ca acest contract se bazeaza pe calitatile antreprenorului. Clientul este obligat insa sa plateasca mostenitorilor antreprenorului valoarea lucrarilor executate si a materialelor pregatite, in proportie cu pretul stabilit in contract, daca aceste lucrari si materialele ii sunt folositoare.

Subantrepriza

Antreprenorul poate incredinta executarea unor parti din lucrare unor subantreprenori. Antreprenorul raspunde fata de client de lucrarile executate de subantreprenor.

8.2. Contractul de tranzactie (de conciliere)

Notiune

Termenul de tranzactie are doua sensuri. intr-un prim sens reprezinta intelegerea intervenita intre doua sau mai multe parti prin care se stabileste modalitatea transmiterii anumitor drepturi sau a efectuarii unor schimburi comerciale.

Tranzactia este si un contract prin care partile curma un proces declansat sau preintampina pornirea unui proces, prin concesii reciproce sau promisiunea unei noi prestatii in schimbul renuntarii de catre cealalta parte la proces.

Litigiile care se rezolva astfel pot avea ca obiect atat obligatia de a transmite proprietatea unui bun cat si obligatia de a face ceva.

Partile isi fac una alteia sacrificii, renuntand la anumite drepturi (caracter declarativ) sau stipuland prestatii noi (caracter constitutiv de drepturi), in schimbul unor renuntari facute de cealalta parte.

Fiecare parte urmareste un avantaj patrimonial, inclusiv evitarea suportarii unor cheltuieli de judecata.

Reciprocitatea concesiilor reprezinta trasatura specifica si esentiala a contractului analizat. Partile pot renunta la toate pretentiile si actiunile pentru a pune capat oricarui diferend sau pot renunta numai la anumite pretentii si actiuni strict precizate.

Caractere juridice

Tranzactia este un contract bilateral, cu titlu oneros, comutativ si consensual.

Cerinta formei scrise, prevazuta de Codul civil, indiferent de valoare, constituie numai dovada contractului. Cand este vorba de o tranzactie de terenuri sau orice alt bun imobil, el trebuie sa fie incheiat in forma autentica.

Conditii de validare

Partile contractante trebuie sa aiba capacitatea de a dispune cu titlu oneros de dreptul care formeaza obiectul concesiei sau a prestatiei promise.

Tranzactia incheiata in orice forma, are caracterul unei adevarate hotarari judecatoresti definitive. Pe de alta parte, este nula tranzactia asupra unui proces solutionat printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.

Tranzactia nu poate avea ca obiect drepturi personale nepatrimoniale si nici bunuri scoase din circuitul civil.

9. Contracte de finantare a operatiunilor comerciale

Din aceasta categorie de contracte fac parte: contractul de credit sau imprumut bancar; contractul de leasing.

9.1. Contract de credit (imprumut) bancar

Notiune



Contractul de credit bancar este o varietate comerciala a contractului de imprumut de consumatie. Prin imprumut de consumatie, in general, se intelege un avans in bani care se da unei persoane fizice sau juridice, avans ce urmeaza sa fie restituit impreuna cu o remuneratie ce se cuvine creditorului pentru serviciile prestate. imprumuturile acordate de institutiile bancare agentilor economici poarta denumirea de credite bancare.

Contractul este definit ca fiind acordul de vointe prin care o societate bancara, in calitate de creditor (imprumutator), da o suma de bani unei persoane fizice sau juridice, care dobandeste astfel calitatea de debitor (imprumutat) si care se obliga sa restituie imprumutul la un anumit termen (scadenta) si a plati un pret, numit dobanda, pentru aceasta operatie.

Contractul bancar, este, de regula, de adeziune, adica viitorul debitor adera la un contract tip stabilit de catre banca. Banca isi rezerva libertatea de a perfecta contractul dupa aprecierea sa asupra clientului, mai ales asupra posibilitatilor de a fi solvabil, adica de a putea restitui imprumutul si dobanda la scadenta.

Elementele creditului bancar

Creditul bancar presupune urmatoarele elemente: un decalaj in timp, increderea, riscul, absenta ideii de speculatie din partea creditorului, adica a ideii de camata (dobanda exagerata).

Orice credit implica un decalaj intre momentul acordarii creditului si cel al scadentei, cand se indeplineste termenul rambursarii datoriei si dobanzii.

Creditul se bazeaza pe increderea pe care creditorul o are cu privire la cel creditat sau referitor la valorile pe care debitorul Ie-a transmis creditorului, pentru a obtine creditul.

De asemenea, creditul implica riscul pe care si-l asuma creditorul, de a nu fi platit la scadenta de debitor. Pentru evitarea sau atenuarea riscului bancile isi iau masuri de precautie (de siguranta).

a)Mai intai ele verifica situatia financiara si personala a debitorului. in acest scop, bancile consulta bilantul si contul de profituri si pierderi ale intreprinderii debitorului, apeland la sistemele de informare.

b)Banca poate cere garantii de la o alta banca pe baza unui contract separat.

c)Banca poate solicita de la debitor garantii reale sau/si garantii personale.

d)Institutia bancara isi rezerva dreptul de a urmari utilizarea creditului. Sumele acordate trebuie sa fie folosite pentru operatiuni comerciale in scopul carora au fost imprumutate. Eventual, obiectivele realizate cu imprumutul vor reprezenta garantii.

Deosebirea fata de alte contracte de imprumut

Imprumutul bancar se deosebeste de imprumutul din domeniul civil. Deosebirea esentiala consta in aceea ca in timp ce banca imprumuta banii depunatorilor sau fonduri de la alte banci, imprumutatorul din cadrul contractului civil imprumuta proprii sai bani. Destinatia imprumutului celor doua feluri de contracte este si ea diferita. Creditul bancar este un instrument al cresterii productiei, al extinderii pietii.

Creditul bancar se deosebeste si de creditul comercial. Acesta din urma este o forma de imprumut intre vanzator si cumparator, atunci cand vanzarea marfurilor este realizata fara ca vanzatorul sa primeasca imediat pretul. inmanarea obiectului (marfii) si plata pretului este separata in timp.

Spre deosebire de creditul comercial, care se acorda din capitalul ocupat in productie sau in circulatia marfurilor, creditul bancar se acorda din capitalul inactiv, nefolosit, precum si din capitalul bancar temporar disponibil, ce se afla in cautare de plasament.

Obligatiile bancii

Banca are indatorirea de a-l informa si a-l sfatui pe client asupra mijloacelor legate de serviciul prestat de ea. Banca, insa, nu se amesteca in gestiunea patrimoniului clientului.

O alta indatorire a bancii este de a considera informatiile pe care le detine referitor la clientii sai, ca fiind confidentiale. Dezvaluirea secretului profesional se poate face daca sunt intrunite cumulativ doua conditii: sa fie ceruta de o autoritate judiciara, in cadrul unei anumite proceduri; sa fie autorizata de consiliul de administratie al bancii careia i s-a cerut divulgarea secretului.

Dobanda

Ceea ce determina si stimuleza acordarea creditului este beneficiul realizat de parti. Beneficiul creditorului se numeste dobanda si reprezinta pretul platit de catre debitor creditorului sau pentru acordarea imprumutului. Nivelul dobanzii este determinat de pretul la care banca isi procura resursele de creditare. Dobanzile acordate depunatorilor trebuie sa fie superioare sau egale cu rata inflatiei.

Dovada creditului

Contractul de credit poate fi dovedit cu orice mijloc de proba. in practica bancile emit o scrisoare de confirmare a creditului cu toate mentiunile necesare.

Rezilierea contractului

Societatile bancare nu pot rezilia contractul decat cu unele exceptii:

a) banca poate anula sau reduce creditul acordat daca clientul a furnizat date nereale la incheierea contractului. in acest caz, rezilierea unilaterala din partea bancii poate opera numai dupa expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile, care va fi comunicat in scris clientului;

b) rezilierea fara preaviz se poate face daca clientul a incalcat conditiile de credit si daca situatia sa economica si financiara nu asigura certitudinea rambursarii.

Orice reziliere unilaterala de catre banca a unui contract de credit, in alte conditii decat cele legale antreneaza raspunderea contractuala a bancii, prin daune interese.

Toate clauzele care desemneaza raspunderea bancii sau care confera acesteia drepturi speciale sunt opozabile clientului si produc efecte juridice numai daca au fost cunoscute si acceptate de client in momentul semnarii contractului.

In cazul creditului ipotecar pentru investitii imobiliare intervine rezilierea de drept a contractului dupa 30 de zile de la data punerii in intarziere a debitorului, intreaga suma de bani cu dobanzile aferente devenind exigibila iar debitorul fiind evacuat din imobilul ipotecat, neconditionat de atribuirea unui alt spatiu.

9.2. Contractul de leasing

Notiune

Leasingul a aparut initial in Statele Unite, in anul 1877, datorita rigiditatii procedeelor de finantare a comertului, existente pana atunci, si a necesitatii dotarii intreprinderilor cu masini si utilaje moderne.

Succesul economic deosebit al leasingului l-a impus atentiei in mumeroase tari. Statele europene au constituit Federatia europeana a societatilor de leasing, in anul 1972. Comunitatea internationala a initiat un proiect de conventie care cuprinde anumite reguli uniforme de drept civil si de drept comercial in materie, cu scopul de a echilibra interesele participantilor la asemenea operatiuni. Conventia asupra leasingului a fost semnata in anul 1988 la Ottawa-Canada.

La noi in tara leasingul a fost reglementat pentru prima data prin O. G. nr. 51/1997, aprobata, modificata si completata prin Legea nr. 90/1998 privind operatiunile de leasing si societatile de leasing. Legea nr. 90 din 1998 a fost si ea de mai multe ori completata si modificata. Cuvantul 'leasing' face parte din vocabularul limbii engleze. El vine de la 'lease' ceea ce inseamna 'inchiriere pe timp determinat'. in literatura franceza este cunoscut sub denumirea de credet-bail (credet-inchiriere).

Leasingul este un contract care se incheie in forma scrisa.

Definitie

Prin contract de leasing se intelege acea conventie 'prin care o parte, denumita locator/finantator, transmite pentru o perioada determinata dreptul de folosinta asupra unui bun al carui proprietar este, catre cealalta parte - denumita utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing finantatorul se obliga sa respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a inceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului inainte de sfarsitul perioadei de leasing, daca partile convin astfel si daca utilizatorul achita toate obligatiile asumate prin contract.

Importanta

Leasingul este o modalitate de finantare a intreprinderilor care doresc sa achizitioneze utilaje si echipamente de folosinta indelungata dar care nu au posibilitati financiare. Acest fel de finantare vine in intampinarea agentilor economici care nu pot obtine credite de la banci sau nu vor sa-si greveze bunurile imobile si mobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri. El s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finantare a investitiilor productive, oferind un plus de siguranta detinatorilor de capital.

Leasingul, combinat cu facilitati fiscale adecvate, poate fi un mijloc eficient de dezvoltare a regiunilor sarace.

Partile contractante

Contractul de leasing presupune participarea urmatoarelor parti:

a) locatorul sau finantatorul, societate comerciala specializata in operatiuni deleasing, care se obliga fata de beneficiar sa procure bunul solicitat si sa-i transmita posesia sifolosinta. in cele mai multe cazuri, locatorul cumpara bunul de la furnizor si devine proprietarullui, instrainand beneficiarului doar posesia si folosinta. Exista si situatii cand locatorul are sicalitatea de furnizor, respectiv este unitatea producatoare a bunurilor ce fac obiectulleasingului;

b) beneficiarul sau utilizatorul, partea care solicita locatorului achizitionarea unui bunde la o terta persoana si transmiterea in favoarea sa a posesiei si folosintei bunului respectiv, contra unei sume de bani numita rata de leasing.

Aspecte ale contractului

Operatiunea de leasing intruneste mai multe aspecte.

Un client sau utilizator se adreseaza unei intreprinderi specializate in leasing pentru a obtine un bun pe care nu-l poate plati imediat si integral. Societatea de leasing cumpara bunul dorit de client si-l da acestuia in locatie. Utilizatorul bunului il inchiriaza pentru o anumita perioada de timp, platind periodic anumite sume de bani, numita rata de leasing.

La expirarea perioadei de inchiriere, detinatorul folosintei bunului dispune de un drept de optiune: continuarea contractului de leasing; rezilierea contractului; cumpararea bunului respectiv contra unui pret convenit in asa fel incat sa se tina seama de varsamintele efectuate de utilizator, sub forma ratelor de leasing, si de valoarea reziduala a obiectului.

Societatea de leasing este obligata sa respecte, la expirarea contractului de leasing, dreptul de optiune al utilizatorului.

Natura juridica si deosebirea de alte contracte

Leasingul reprezinta un contract complex, o creatie a sistemului juridic anglo-american. El nu se supune cadrelor juridice traditionale europene.

Leasingul, in complexitatea sa, poate fi analizat ca o forma speciala de creditare, manifestandu-se nu prin mijloace financiare, ci prin bunuri in natura lor specifica (masini, instalatii etc.)

Leasingul imbina diferite elemente juridice, care, toate la un loc, creeaza un contract distinct: vanzarea-cumpararea, imprumutul de folosinta, locatiunea, promisiunea de vanzare, optiunea finala a utilizatorului. La aceste elemente se adauga, dupa imprejurari, elemente din alte contracte complementare sau accesorii: stipulatia pentru altul; contractul de asigurare pe care utilizatorul il incheie pentru bunul inchiriat; mandatul dat de finantator pentru ca utilizatorul sa negocieze cu furnizorul conditiile vanzarii, pretul, modalitatile de livrare, indeplinirea formalitatilor pentru perfectarea tranzactiei.

La prima vedere leasingul are natura locatiunii. Spre deosebire de chiria pentru locatiune, ratele de leasing includ si ratele de amortizare ale bunului. De asemenea, in cadrul leasingului are loc transferul catre utilizator a tuturor riscurilor si responsabilitatilor ce apartin in mod normal proprietarului. Utilizatorul are folosinta si posesia dar nu dreptul de dispozitie.

Leasingul se deosebeste de vanzarea cu plata pretului in rate. Transmiterea dreptului de proprietate si a riscurilor se face la vanzare, in momentul incheierii contractului. in cazul leasingului, finantatorul pastreaza proprietatea asupra lucrului, iar toate celelalte obligatii revin utilizatorului. Ratele de leasing nu au natura juridica a ratelor privind pretul, insa vor fi incluse, in situatia in care utilizatorul isi manifesta optiunea de a cumpara bunul.

Operatiunea de leasing o putem asemana cu un credit de investitie, chiar daca beneficiarul nu devine imediat proprietarul bunului. Din acest motiv leasingul a fost calificat drept un 'credit in natura'.

Obiectul operatiunii

Operatiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile, precum si bunuri mobile de folosinta indelungata, aflate in circuitul civil, cu exceptia inregistrarilor pe banda audio si video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor si a dreptului de autor.

Contractul de leasing nu se poate incheia pe un termen mai mic de un an.

Obligatiile utilizatorului:

a) sa efectueze receptia si sa primeasca bunul la termenul stipulat in contract;

b) sa exploateze bunul conform instructiunilor elaborate de catre furnizor si sa asigure instruirea personalului desemnat sa il exploateze;

c) sa nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fara acordul finantatorului;

d) sa efectueze platile cu titlu de rata de leasing in cuantumul valoric stabilit si la termenele prevazute in contract s.a.

Raspunderea partilor

Culpa partilor in executarea contractului este sanctionata cu rezilierea contractului si plata de daune interese. Astfel, daca utilizatorul refuza sa primeasca bunul la termenul stipulat in contract sau daca el se afla in reorganizare judiciara si/sau faliment, societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul, cu daune interese.

Asemenea sanctiune este si in cazul in care utilizatorul nu executa obligatia de plata a ratei de leasing timp de doua luni consecutiv. Utilizatorul este obligat in acest caz sa restituie bunul, sa plateasca ratele scadente, cu daune interese, daca in contract nu se prevede altfel.

Nerespectarea dreptului de optiune al utilizatorului obliga societatea de leasing la plata de daune interese in cuantum egal cu valoarea reziduala a bunului sau cu valoarea sa de circulatie, calculata la data expirarii contractului.

Diverse forme de leasing

Formele si modalitatile in care se realizeaza leasingul sunt multiple.

a) in raport de modul in care partile contractante isi stabilesc relatiile dintre ele leasingul poate fi direct, ceea ce presupune incheierea nemijlocita a contractului intre furnizor si clientul utilizator, sau indirect, ceea ce presupune incheierea contractului prin societati specializate.

Societatile comerciale de leasing se infiinteaza cu autorizatia Ministerului Finantelor si functioneaza potrivit Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale. Pot fi: societati comerciale care au ca obiect unic de activitate operatii de leasing; societati comerciale care au ca obiect de activitate si leasingul; societati comerciale care au ca obiect de activitate achizitia sau constructia de imobile cu destinatie comerciala sau industriala;

b) in functie de obiectul concret, leasingul este mobiliar si imobiliar.

In activitatea comerciala este practicat, mai ales, leasingul mobiliar care se refera indeosebi la echipamentul industrial.

Leasingul imobiliar este operatiunea prin care societatile de leasing dau in locatie imobile de folosinta profesionala, cumparate sau construite pe contul sau, cu promisiunea de vanzare la expirarea contractului de inchiriere sau reinchiriere.

In functie de provenienta bunurilor finantate distingem leasingul clasic, cu structura tripartita si lease-back ori sale and lease-back, cand bunul utilizat este vandut societatii de leasing, chiar de catre beneficiar, care apoi il obtine prin contract de leasing, cu posibilitatea ca la expirarea contractului beneficiarul sa redobandeasca proprietatea bunului.

c) Dupa un set de criterii mentionate la articolul 2 din OG. nr. 51 din 2000 se disting doua feluri de operatiuni de leasing: financiar si operational.

Leasingul financiar este operatiunea de leasing care indeplineste una sau mai multe din urmatoarele conditii:

riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul incheierii contractului de leasing;

partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului iar pretul de cumparare va reprezenta 50% din intrare (piata) pe care acesta o are la data la care optiunea poate fi exprimata;

perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acopera cel putin 75% din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca, in final, dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operational este operatiunea de lesing care nu indeplisete nici-una din conditiile prevazute pentru leasingul financiar.

Avantaje

Leasingul prezinta avantaje pentru toate partile: se economiseste capital lichid; se rezolva problemele de finantare; se rationalizeaza activitatea prin specializare etc. Sunt numeroase avantaje si pentru fiecare parte, luata separat.

Dezavantaje

Principalul dezavantaj consta in costul ridicat al operatiunilor de leasing. in fapt, uneori, este cea mai scumpa forma de creditare. Irevocabilitatea leasingului constituie un alt dezavantaj. in perioada locatiunii, nici-una din parti nu poate rezilia contractul, iar in conditiile de inflatie, datorita decalajului intre livrarea si rambursarea creditului pentru chirie, leasingul poate influenta neativ balanta economica a vanzatorului.

10. Contracte de concesiune

In aceasta grupa de contracte sunt incluse: contractul de concesiune propriu-zis; contractul de distributie exclusiva; contractul de franciza.

10.1. Contractul de concesiune propriu-zisa

Aspecte generale

Contractul de concesiune este reglementat de Legea nr. 219/1998. Pe baza acestui contract statul acorda unor persoane fizice sau juridice romane sau straine, dreptul de a exploata anumite bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei, precum si unele servicii publice de interes national sau local.

Concesiunea se face in anumite conditii, stabilite in prealabil, si pentru un termen determinat, de cel mult 49 de ani, in schimbul unui beneficiu numit redeventa. Redeventa constituie o suma de bani platita periodic de catre concesionar concedentului in schimbul incredintarii unor bunuri si se bazeaza pe un drept al autoritatii concedente de a pretinde o parte din beneficiile realizate din exploatarea bunului.

Partile se numesc concedent si concesionar Au calitatea de concedent in numele statului, judetului, orasului sau comunei: ministerele sau alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publica sau privata a statului ori pentru activitate publica de interes national; consiliile judetene, consiliile locale, pentru bunurile proprietate publica sau privata a judetului, orasului sau comunei ori pentru activitate si servicii publice de interes local. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizica sau juridica romana sau straina de drept privat.

Concesionarul va actiona pe riscul si pe raspunderea sa.

Pot face obiectul concesiunii bunurile din urmatoarele domenii: transporturi publice; autostrazi, poduri si tunele cu taxa de trecere; infrastructuri rutiere, feroviare, portuare si aeroporturi civile; constructii de hidrocentrale noi si exploatarea acestora; activitati legate de cursurile de ape naturale si artificiale, lucrarile de gospodarire a apelor aferente acestora; terenurile proprietate publica; retelele de transport si de distribuirre a energiei electrice etc.

Initierea concesionarii

Initiativa concesionarii o poate avea concedentul sau orice investitor interesat.

Initierea concesionarii are la baza fundamentarea propunerii de concesiune printr-un studiu tehnico-economic de oportunitate care va cuprinde elementele: descrierea bunului, a activitatii sau serviciului care urmeaza sa faca obiectul concesionarii; motivele de ordin economic, financiar social si de mediu, care justifica acordarea concesiunii; investitiile necesare pentru modernizare sau extindere; nivelul minim al redeventai; modalitatea de acordare a concesionarii avuta in vedere; daca se recurge la procedura licitatiei publice deschise cu preselectie sau la procedura de negociere directa, trebuie motivata aceasta operatie; durata intinderii concesiunii etc.

La primirea propunerii de concesionare, formulata de un investitor interesat, concedentul este obligat sa procedeze la intocmirea studiului de oportunitate intr-un termen de 30 de zile, in cazul in care partile nu convin asupra unui alt termen, in scopul luarii unor decizii privind concesionarea.

Incheierea contractului

Contractul va fi incheiat in conformitate cu legea romana, indiferent de nationalitatea sau cetatenia concesionarului, pentru o durata ce nu poate depasi 49 de ani. El poate fi prelungit pentru o perioada egala cu cel mult jumatate din durata initiala, prin simplul acord de vointa al partilor.

Concedentul are dreptul sa verifice, in perioada derularii contractului, modul in care sunt respectate conditiile si clauzele acestuia de catre concesionar.

Concesionarul are obligatia ca, in termen de 90 de zile de la data semnarii contractului, sa depuna, cu titlu de garantie, o suma fixa de bani reprezentand o cota-parte din suma obligatiei.

Organe de stat cu drept de control

Ministerele de resort si Ministerul Finantelor au atributii de control asupra concesiunilor de interes national, iar directiile generale judetene ale finantelor publice privind controlului financiar de stat au drept de control asupra concesiunilor de interes local.

Incetarea contractului de concesiune

Contractul de concesiune poate inceta in urmatoarele situatii: la expirarea duratei stabilite; in cazul in care interesul national sau local o impune; prin denuntarea unilaterala de catre concedent, cu plata unei despagubiri juste si prealabile in sarcina concedentului; in cazul nerespectarii obligatiilor contractuale de catre concesionar, prin rezilierea unilaterala de catre concedent, cu plata unei despagubiri in sarcina concesionarului; la disparitia, dintr-o cauza de forta majora, a bunului concesionat sau in cazul imposibilitatii obiective a concesionarului de a-I exploata; prin renuntare, fara plata unei despagubiri.

La expirarea termenului de concesiune, concesionarul este obligat sa restituie in deplina proprietate, liber de orice sarcini, bunul concesinat, inclusiv investitiile realizate.

10.2. Contractul de distributie exclusiva

Notiune

Este un contract prin care un comerciant independent, numit concesionar, obtine dreptul de a fi aprovizionat exclusiv cu anumite marfuri de la o persoana, numita concedent, pentru a comercializa marfurile intr-o anumita zona geografica in numele si pe contul sau, in schimbul unei remuneratii reprezentand diferenta dintre pretul de cumparare si cel de vanzare.

Contractul este denumit in mai multe feluri: contract de concesiune exclusiva, contract de distributie exclusiva, contract de concesiune de vanzare exclusiva.

Specificul contractului

In cadrul acestui contract exista doua operatiuni de vanzare-cumparare pentru realizarea unei finalitati urmarite de fiecare din partile contractante. Mai intai se creeaza un raport obligational care se stabileste intre concedent, de regula un producator, si concesionar, in virtutea contractului, concedentul vinde concesionarului o anumita cantitate de marfuri, primind in schimb pretul cuvenit. Dupa aceasta se realizeaza obligatia asumata de concesionar de a revinde ceea ce a cumparat in conditiile convenite de concedent. Prin urmare contractul presupune o dubla vanzare, avand in aceasta cauza un caracter original si complex.

Delimitarea de alte contracte

Contractul cel mai apropiat de distributia exclusiva este contractul de vanzare-cumparare. De aceea, o serie de clauze intalnite in contractul de vanzare-cumparare se regasesc, aproape neschimbate, si la contractul analizat. Ceea ce deosebeste fundamental cele doua contracte sunt 'constrangerile' impuse debitorului. Concesionarul se obliga sa comercializeze marfurile stabilite prin contract si sa nu faca concurenta concedentului prin vanzarea produselor similare apartinand altor producatori. in schimb, produsele pe care le desface concesionarul au piata asigurata si nu risca sa ramana cu ele in stoc. Vanzatorul-concedent acorda un sprijin distribuitorului in promovarea produselor pe piata.

Contractul de concesiune exclusiva, cu toate ca are elemente de la contractele de intermediere, nu se confunda cu contractul de mandat sau cu cel de comision.

Concesionarul nu este reprezentant al concedentului, ca la contractul de mandat. La contractul de concesiune reprezentarea lipseste.

Contractul analizat se deosebeste si de contractul de comision, deoarece comisionarul actioneaza pe cont propriu si pe riscul sau, devenind proprietar al marfurilor cumparate de la concedent. De asemenea, el nu este remunerat cu un comision.

Formarea contractului

in practica, contractul se incheie printr-un act sub semnatura privata. El trebuie sa cuprinda neaparat urmatoarele elemente: precizarea produselor; mentionarea teritoriului unde va vinde concesionarul; termenul de valabilitate al dreptului de concesiune; pretul si modalitatile de plata; cantitatile minime pe care distribuitorul le va cumpara periodic; cooperarea intre vanzatorul-concedent si distribuitor, in vederea vanzarii produselor in teritoriu.

Avantajele contractului de concesiune exclusiva

Concedentul are urmatoarele avantaje: isi asigura desfacerea marfurilor sau serviciilor si patrunderea pe noi piete, fara cheltuieli de investitii; simplifica activitatea contabila reducand numarul clientilor cumparatori ai produselor sale.

Concesionarul are si el avantaje: beneficiaza de marca de fabrica a concedentului; are asigurata aprovizionarea ritmica si, uneori, in conditii mai avantajoase, chiar pe credit.

10.3. Contractul de franciza

Notiune si caracteristici

Contractul de franciza a fost introdus in practica juridica prin Ordonanta Guvernului nr. 52/1997 privind regimul francizei. Ulterior, Legea nr. 79/1998 a aprobat ordonanta. Astfel, Romania a devenit a doua tara din lume, dupa S.U.A, care a adoptat un act normativ privind regimul juridic al francizei. Legea nr. 79/1998 da urmatoarea definitie: 'franciza este un sistem de comercializare bazata pe o colaborare continua intre persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoana, numita francizor, acorda unei alte persoane, numita beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu'.

In limba engleza, franchinsing inseamna 'dreptul acordat de o companie de a fi reprezentata, de a i se vinde produsele si de a i se folosi numele'. Pornind de la aceste aspecte, franciza este definita ca fiind 'un contract prin care un producator sau prestator de servicii, denumit francizor, concesioneaza unui comerciant, persoana fizica sau juridica, denumit beneficiar, dreptul de a exploata sau dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie, un serviciu, o marca de fabrica, emblema, numele comercial, o licenta sau know-how-ul impreuna cu asistenta tehnica si ansamblul de metode si mijloace de comercializare apte sa asigure exploatarea si gestiunea rentabila, in schimbul unui pret, constand dintr-o suma de bani si o redeventa periodica'.

Franciza se realizeaza prin reproducerea unei afaceri de succes in conditiile convenite cu titularul acestei afaceri. Ea reprezinta un sistem de comercializare bazat pe existenta unei retele de exploatare a unei creatii intelectuale sau producerea si comercializarea unui produs, serviciu sau tehnologie, sub o firma de prestigiu.

Franciza presupune urmatoarele:

un transfer de cunostinte de la titularul afacerii de succes catre intreprinzatorul pe care l-a selectionat;

exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuala si industriala apartinand titularului unei afaceri de prestigiu de catre un intreprinzator, in schimbul unui pret convenit;

un parteneriat total intre francizor si beneficiar, pentru reusita comuna a afacerii.

Partile in contractul de franciza

In cadrul contractului analizat partile sunt: francizorul si francizatul (beneficiarul). Cele doua parti sunt dependente una de alta sub aspect juridic, ceea ce nu afecteaza identitatea lor.

Francizorul este un comerciant, persoana fizica sau juridica, titular al unei afaceri de prestigiu si al unor drepturi susceptibile de exploatare in retele de franciza. Drepturile de proprietate intelectuala ale francizorului se refera la urmatoarele: marcile individuale de fabrica, de comert, de serviciu; savoir-faire-ul (know-how-ul); firme, embleme, brevete de inventii etc. Drepturile trebuie exercitate pe o durata cel putin egala cu durata contractului de franciza.

Beneficiarul sau francizatul este un comerciant, persoana fizica sau persoana juridica, selectionat de francizor, care adera la principiul omogenitatii retelei de franciza, cu mai

Multi beneficiari, asa cum este stabilit de francizor. Beneficiarul participa la valorificarea afacerii prin resurse proprii. El trebuie sa dezvolte reteaua de franciza, sa-i mentina identitatea si reputatia si sa nu divulge tertilor know-how-ul (cunostinte tehnice si procedee) obtinut. in S.U.A., francizatul este definit simplu ca fiind 'investitorul care cumpara efectiv un concept de afacere gata pregatit pentru a-l opera printr-un contract incheiat cu francizorul'.

Reteaua de franciza cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale intre un francizor si mai multi beneficiari, care adera la sistemul de comercializare al francizorului.

Avantajele si dezavantajele afacerii in sistem de franciza

Pe plan international franciza a reputat un important succes. In Statele Unite, statisticile indica o cifra de afaceri, vehiculata prin acest sistem, de 500 miliarde de dolari si care ofera 4 milioane de locuri de munca.

Succesul francizei este rezultatul avantajelor pe care le ofera ambelor parti. Avantajele pentru francizor constau in: cresterea profitului; expansiunea produselor si/sau serviciilor sale; economii pentru reclama si publicitate, care sunt suportate, in parte, de beneficiari; sporirea prestigiului etc.

Avantajele francizatilor sunt:

beneficiaza de puterea de atractie pe care o exercita o marca sau o firma cunoscuta;

reducerea riscurilor de esec;

beneficiaza de instruire, asistenta manageriala si tehnica din partea francizorului;

accesul la tehnologia, know-how-ul si programele de cercetare si de dezvoltare ale francizorului etc.

Unele dezavantaje pot exista pentru ambele parti. Astfel, desi controleaza productia si distributia, francizorul ramane tributar francizatului. Pentru francizat, dezavantajele se refera la faptul ca independenta sa este limitata, chiar daca el ramane proprietarul afacerii.

Diferite categorii de franciza

Corespunzator domeniilor de activitate si modului in care se realizeaza, se distinge:

o     franciza in domeniul productiei de bunuri;

o     franciza in domeniul distributiei de marfuri (cea mai raspandita), prin care francizorul fabrica produsele pe care le distribuie concesionarilor;

o     franciza de servicii.

Continutul contractului de franciza

Legea privind regimul francizei cuprinde norme privind relatiile dintre parti in perioada precontractuala, contractuala si postcontractuala.

Contractul de franciza trebuie sa defineasca, fara ambiguitate, obligatiile si responsabilitatile fiecarei parti, precum si orice alte clauze ale colaborarii.

Contractul de franciza trebuie sa cuprinda urmatoarele clauze: obiectul contractului; drepturile si obligatiile partilor; conditiile financiare; durata contractului; conditiile de modificare, prelungire si reziliere.

Incetarea contractului de franciza

Incetarea existentei uneia dintre parti are ca efect incetarea conventiei. in cazul persoanei juridice, incetarea poate fi rezultatul expirarii duratei pentru care s-a constituit, al lichidarii conventionale sau juridice, al falimentului.







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1157
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site