Notiunea de constitutie

Notiunea de constitutie

Conceptiile asupra constitutiei au variat de la o epoca istorica la alta. Este motivul pentru care, in conturarea notiunii pot fi intalnite unele dificultati, doctrina imbratisand mai multe definitii, unele descriptive, altele analitice.

In literatura de specialitate[1] indreptatit s-a afirmat ca, pentru a determina corect categoria de constitutie, trebuie sa o abordam atat din punct de vedere politic, cat si din punct de vedere juridic. Din punct de vedere politic, constitutia: realizeaza sinteza evolutiei societatii, exprimand in acelasi timp si aspiratiile colectivitatii constituite in stat; consacra o anumita forma de organizare a societatii; determina si garanteaza drepturile si libertatile individuale, limitand actiunea puterii statale in raport cu cetatenii. Din punct de vedere juridic, in definirea constitutiei trebuie sa avem in vedere atat criteriul material, de continut, cat si pe cel formal, care determina conditii speciale de adoptare, modificare si abrogare, si stabileste ierarhia actelor normative in sistemul dreptului.

Criteriul formal a fost mult timp omis din incercarea de conturare a notiunii de constitutie. Revolutionarii francezi, in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1789, au proclamat ca orice societate in care garantia drepturilor omului nu este asigurata, nici separatia puterilor stabilita, nu are constitutie.    Aveau in vedere, deci, numai continutul. Aceeasi problema se poate pune atunci cand vorbim de constitutiile cutumiare, constitutii ce au o forma nu foarte bine conturata, cuprinzand reguli nesistemetizate intr-un singur act juridic. Autorii englezi, cand delimiteaza notiunea de constitutie, fac referire numai la criteriul material, deoarece in Anglia sistemul politic s-a consolidat treptat iar institutiile juridice s-au cristalizat in timp, forma cutumiara a constitutiei rezistand pana in timpurile noastre .

Continutul constitutiei este complex si variaza de la o tara de alta, fiind exprimat prin norme care reglementeaza cele mai importante relatii in stat, stabilind: caracterele statului; principiile instituirii, organizarii si exercitarii puterii de stat; drepturile personalitatii; autoritatile publice care contribuie in mod esential la exercitarea puterii de stat.

Caracterul de lege fundamentala al constitutiei deriva din continutul si calitatea normelor juridice pe care le cuprinde. Aceste norme juridice se refera la principiile esentiale pentru toate domeniile vietii statale. De aceea legea fundamentala constituie baza juridica a intregii legislatii si temelia intregii organizari statale.[3] Constitutia, in majoritatea statelor cunoaste forme deosebite de adoptare, modificare si abrogare. Constitutia se impune celorlalte legi, fiind in varful ierarhiei sistemului de drept. Intregul edificiu juridic se construieste pornind de la prevederile constitutionale care se impun atat autoritatilor publice, cat si tuturor actelor normative.

In literatura de specialitate constitutia a fost definita tinandu-se cont de ambele criterii enuntate, in unele cazuri fara a implica in defintii ideologiile sau conceptiile filosofice. Constitutia poate fi considerata ca fiind:

- legea fundamentala a unui stat, constituita din norme juridice, investite cu forta juridic suprema, si care reglementeaza acele relatii sociale care sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii[4];

- actul juridic normative supreme, cuprinznd normele care au ca obiect de reglementare institutionalizarea si exercitarea puterii, norme adoptate in cadru unor proceduri specifice[5];

- legea fundamentala cu forta juridica superioara celorlalte legi, care, reglementand, in mod sistematic, principiile structurii social-economice, organizarea si functionarea statului, garanteaza material drepturile si libertatile fundamentale ale omului si stabileste datoriile corespunzatoare acestor drepturi [6].