Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AdministratieDrept


SISTEMUL DREPTULUI

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
JURISDICTIA CA SERVICIU PUBLIC
PLURALITATEA DE INFRACTIUNI
EXCEPTIILE PROCESUALE IN MATERIE CIVILA
NEGOCIERILE IN LEGATURA CU OSTATICII
ETIMOLOGIA SI SENSURILE TERMENULUI DREPT
CONCLUZII, OBSERVATII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Drept fiscal si contencios fiscal - test grila
Testamentele ordinare
PLURALITATEA DE INFRACTIUNI
Raspunderea civila


SISTEMUL DREPTULUI

Dreptul nu este o simpla alaturare accidentala de norme juridice. Normele juridice se afla intr-o stransa conexiune unele cu altele. In cadrul acestor legaturi ele se completeaza unele pe altele, intregindu-si continutul normativ. De asemenea, intre normele juridice exista relatii de coordonare, de subordonare, de excludere, de conditionare reciproca sau de determinare. Totalitatea acestor relatii dintre normele juridice formeaza structura dreptului, elementul esential care uneste normele juridice intr-un tot unitar, in sistemul dreptului.




Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un ansamblu de elemente legate printr-o retea de relatii care determina functionarea dreptului ca un intreg. Din acest punct de vedere sistemul dreptului ocupa un loc de sine-statator in mediul social, reactionand la contactul cu acesta prin imput-uri si out-puturi specifice.

Atunci cand vorbim de sistemul dreptului, avem in vedere dreptul care guverneaza o comunitate statala. Acest drept, la randul sau, se afla in legatura cu alte sisteme de drept statal ori cu sisteme de drept suprastatale. Sistemul dreptului este supus unor transformari, unor modificari de continut care au o anumita reflectare in mediul social in care exista si functioneaza.

Elementul de baza al sistemului dreptului il constituie norma juridica. In cadrul sistemului dreptului normele juridice se grupeaza in institutii juridice, iar acestea, la randul lor, dau nastere ramurilor de drept.

Institutia juridica reprezinta o grupare de norme juridice care reglementeaza un ansamblu omogen de relatii sociale. Normele juridice se grupeaza intr-o institutie juridica prin afinitatile ce se instaleaza intre ele in functie de omogenitatea relatiilor sociale ce cad sub incidenta lor. Sunt institutii juridice proprietatea, contractul, casatoria, tutela etc. Proprietatea ca institutie juridica reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile de proprietate. La fel se definesc si celelalte institutii juridice.

Alaturi de aceasta acceptiune a conceptului de institutie, in drept se cunosc si altele, in randul carora cea mai raspandita este institutia inteleasa ca autoritate publica sau serviciu public care se bucura de personalitate juridica. Aceasta acceptiune nu este relevanta pentru sistemul dreptului. Din perspectiva sistemului dreptului este utila doar notiunea de institutie inteleasa ca o grupare de norme juridice.

Ramura de drept reprezinta un ansamblu de norme juridice care reglementeaza o anumita categorie de relatii sociale, pe baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune.

Pentru a fi in prezenta unei ramuri de drept este necesar sa existe un obiect de reglementare, o metoda specifica de reglementare si anumite principii comune.

Obiectul de reglementare il constituie relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice respective. Aceste relatii sociale trebuie sa fie omogene, respectiv sa se caracterizeze prin anumite trasaturi comune. Astfel, relatiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relatiile sociale cu caracter patrimonial si cele cu caracter nepatrimonial.

Metoda de reglementare reprezinta un ansamblu de artificii tehnice utilizate pentru influentarea conduitei umane in cadrul relatiilor sociale ce formeaza obiectul de reglementare al ramurii de drept. Aceste artificii dau expresie gradului de impunere a autoritatii statale in cadrul respectivelor relatii sociale. Astfel, in dreptul civil metoda de reglementare a relatiilor sociale o constituie egalitatea partilor in raporturile reglementate de normele acestei ramuri de drept. Metoda de reglementare specifica dreptului civil este diferita de cea utilizata in cadrul dreptului administrativ, unde partile se afla in raporturi de subordonare.

Principiile ramurii de drept sunt acele idei calauzitoare in jurul carora se grupeaza normele juridice alcatuitoare ale acestei entitati. Astfel, pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile legalitatii incriminarii faptei (nullum crimen sine lege) si pedepsei (nulla poena sine lege).

Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adauga si altele, se constituie diversele ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul international public etc.

Ansamblul ramurilor de drept si al institutiilor juridice, privite in unitatea si interactiunea lor, formeaza sistemul dreptului.

Sistemul legislatiei reprezinta o alta grupare a normelor juridice, bazata pe alte criterii decat cele care stau la baza sistemului dreptului. In sistemul legislatiei normele juridice se cuprind pe baza apartenentei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic, sistemul legislatiei desemneaza totalitatea normelor juridice grupate in Constitutie, in legi organice, legi ordinare, ordonante de urgenta si ordonante emise in baza unei legi de abilitare, in hotarari ale Guvernului, in ordine si instructiuni ale ministrilor, in ordine ale prefectului, in hotarari ale consiliilor locale sau in dispozitii ale primarului.

Sistematizarea legislatiei reprezinta activitatea umana de ordonare a reglementarilor juridice in cadrul sistemului de drept. Aceasta activitate implica nu numai asezarea actelor normative intr-o anumita ordine, ci si croirea fiecarui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale sistemului pentru a ocupa locul potrivit in cadrul acestuia.

Intr-o opinie singulara in literatura noastra de specialitate se considera ca sistematizarea actelor normative are drept obiect o anumita organizare a actelor normative in vigoare, conform unor criterii obiective si subiective. Rezultatul acesteia rezida in elaborarea unor colectii, culegeri de acte normative sau a codurilor. Asa cum se poate observa, in aceasta opinie sistematizarea se confunda cu concentrarea si codificarea legislatiei.[2]

In opinia noastra, sistematizarea este o parte inseparabila a procesului de elaborare a actelor normative si de cunoastere a acestora. Ea se raporteaza la sistemul legislatiei si la sistemul dreptului si are un rol hotarator in stabilirea configuratiei, structurii si formei acestora. Privita din acest punct de vedere, sistematizarea legislatiei are mai multe parti componente.

a. integrarea proiectului actului normativ in sistemul legislatiei;

b. asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute in desuetudine, de contradictii si de paralelisme de reglementare;

c. concentrarea legislatiei in coduri;

d. incorporarea actelor normative in codexuri pe materii.

Unificarea legislatiei are in vedere actiunea de incorporare a legislatiei in coduri. Ea urmareste sistematizarea legislatiei dintr-o anumita ramura de drept ori dintr-un anumit grup de relatii sociale.

Coordonarea legislatiei consta in actiunea autoritatilor publice implicate in procesul legislativ de a pune de acord elementele componente ale sistemului legislatiei, eliminand contradictiile, redundantele, vidurile legislative si paralelismele.

Dupa cum se poate observa, unificarea si coordonarea legislatiei sunt concepte al caror continut se intersecteaza cu cel al sistematizarii, realizarea lor fiind dependenta de instrumentele prin care se efectueaza sistematizarea.

1. Integrarea proiectului actului normativ in sistemul legislatiei este un obiectiv al activitatii de sistematizare si unificare a legislatiei, in virtutea caruia activitatea de elaborare a actelor normative nu trebuie sa intre in contradictie cu elementele care alcatuiesc sistemul legislatiei. Actul normativ, o data cu intrarea sa in vigoare, intra in ansamblul actelor normative ale unui stat, ansamblu caracterizat printr-o multitudine de corelatii intre elementele care il compun, in cadrul carora normele juridice se intregesc unele cu altele si dobandesc sensuri specifice care rezulta din apartenenta lor la sistemul legislatiei.

Pentru a se asigura integrarea organica a actului normativ nou creat in sistemul legislatiei, este necesara, inainte de toate, corelarea dispozitiilor sale cu principiile generale ale dreptului, cu prevederile constitutionale, cu actele normative cu aceeasi forta juridica sau cu o forta juridica superioara, aflate in vigoare si cu care se afla in conexiune, cu tratatele internationale si cu dreptul comunitar.

1.1. Corelarea dispozitiilor actului normativ cu principiile generale ale dreptului. In literatura juridica este unanim admis ca la baza dreptului se afla o serie de idei de maxima generalitate carora le este subordonata atat activitatea de creare a dreptului, cat si aceea de interpretare si de aplicare a reglementarilor juridice. Giorgio del Vecchio considera ca metoda utilizata pentru cercetarea si descoperirea principiilor generale ale dreptului consta in trecerea, pe calea abstractizarii, de la dispozitii particulare ale legii la notiuni mai largi, apeland la o 'generalizare crescatoare' in masura in care este necesar pentru a intelege cazurile indoielnice in materia dreptului pozitiv.

Principiile dreptului sunt astfel o creatie a doctrinei juridice care, pe calea rationamentului, 'extrage' din masa normelor juridice ideile cele mai generale si le instituie ca valori calauzitoare ale activitatii de creare a dreptului si a celei de aplicare a normelor juridice.

In literatura noastra de specialitate se apreciaza ca aceste principii generale ale legislatiei sunt superioare chiar si normelor constitutionale, deoarece ele se situeaza deasupra ramurilor de drept, inclusiv a dreptului constitutional, care trebuie sa le reflecte fidel. Aceste principii generale se reclama de la filosofia, morala si religia societatii, reflectand chintesenta unei civilizatii.[4]

Asa cum se poate observa in aceasta opinie, principiile generale ale legislatiei sunt transpozitive, ele situandu-se dincolo de fenomenul juridic, in zonele filosofiei, moralei si religiei.

Potrivit opiniei noastre, cu certitudine principiile generale ale dreptului nu sunt principii filosofice, morale sau religioase, pentru ca ele nu sunt exterioare fenomenului juridic, chiar daca pot suferi unele influente filosofice, morale sau religioase, ca si celelalte elemente componente ale sistemului juridic. Principiile generale sunt o creatie a gandirii juridice, pe calea deductiei logice. Ele nu sunt reglementate de normele juridice, dar sunt extrase din acestea. Fiind deduse din reglementarile juridice, principiile generale ale dreptului nu pot fi contrapuse normelor juridice si nu pot intra in contradictie cu acestea. Asa cum remarca Jean Louis Bergel, principiile generale ale dreptului nu sunt exterioare ordinii juridice pozitive, dimpotriva, ele fac parte din aceasta.[5] Consacrarea acestor principii a fost facuta pentru prima data prin art.38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie, pentru a fi preluate apoi in numeroase reglementari ale dreptului international public sau ale dreptului intern. Dar, ceea ce este caracteristic principiilor generale de drept este faptul ca ele sunt extrase din lege sau din cutuma, de catre jurisprudenta, cu ajutorul doctrinei. De asemenea, principiile generale ale dreptului constituie baza oricarei constructii juridice. Regulile de drept nu pot fi edictate si nu pot evolua decat in functie de principiile generale, carora trebuie sa li se conformeze sau de la care, uneori, pot deroga.

In acest spirit, profesorul Nicolae Popa considera ca principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare, prin intermediul activitatii de cercetare stiintifica.[8] In aceasta lumina, sunt considerate ca principii generale ale dreptului: a) principiul asigurarii bazelor legale de functionare a statului; b) principiul libertatii si egalitatii; c) principiul responsabilitatii; d) principiul echitatii si justitiei.

Reflectarea principiilor generale de drept in procesul de creare a reglementarilor juridice are in vedere conformarea solutiilor juridice din diverse acte normative cu exigentele izvorate din aceste reguli de maxima generalitate. Valorile exprimate de principiile egalitatii, libertatii si justitiei sunt astfel jaloane permanente ale activitatii de creare a dreptului.

Orientarea procesului de elaborare a actelor normative este supusa, totodata, si principiilor de ramura (principiul autonomiei de vointa, principiul consensualismului, principiul bunei credinte etc.). Principiile de ramura, spre deosebire de principiile generale ale dreptului, de cele mai multe ori sunt consacrate in mod expres de normele juridice ale dreptului civil, penal, administrativ etc.

1.2. Corelarea actului normativ cu prevederile constitutionale. La elaborarea unui proiect de act normativ, prima grija o constituie asigurarea constitutionalitatii sale. Aceasta exigenta privitoare la corelarea prevederilor unui act normativ cu cele ale legii fundamentale deriva din indatorirea fundamentala inscrisa in art.1 alin.(5) din Constitutie, in virtutea caruia respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Se poate observa ca aceste prevederi constitutionale instituie o obligatie juridica generala pentru toti cetatenii Romaniei, indiferent de pozitia lor sociala ori de functia pe care o ocupa. In aceasta calitate participantii la procesul de elaborare a proiectelor de lege sunt chemati, inainte de toate sa respecte suprematia Constitutiei, principiu in virtutea caruia orice act cu forta juridica inferioara acesteia trebuie sa se afle in deplina concordanta cu prevederile legii fundamentale.

Corelarea prevederilor actelor normative cu dispozitiile legii fundamentale are in vedere orice act normativ, de la proiectele de legi constitutionale si pana la dispozitiile normative ale primarului. Asigurarea concordantei prevederilor unui act normativ cu dispozitiile Constitutiei vizeaza, pe de o parte, asigurarea compatibilitatii normelor cuprinse in proiectul actului normativ cu regulile de ordin material iar, pe de alta parte, cu cele de ordin procedural, inscrise in legea fundamentala.

Sub aspect material, concordanta normelor cuprinse intr-un proiect de act normativ cu normele constitutionale vizeaza inscrierea prevederilor noii reglementari juridice in litera si spiritul Constitutiei. Aceasta exigenta se realizeaza printr-o cunoastere aprofundata a legii fundamentale, a conexiunilor interne dintre diferitele sale elemente componente, dar mai ales a spiritului sau, cunoastere care excede interpretarea literara a prevederilor constitutionale si care face apel la principii, la concepte si notiuni cu un continut mai profund decat cel dat de litera Constitutiei.

Sub aspect procedural, corelarea prevederilor proiectelor de acte normative cu normele constitutionale are in vedere respectarea dispozitiilor procedurale prevazute de legea fundamentala in procesul adoptarii proiectelor de acte normative. Astfel de norme procedurale inscrise in Constitutia Romaniei sunt cele privitoare la adoptarea legilor constitutionale, organice si ordinare, a hotararilor parlamentare privitoare la regulamente, a ordonantelor si ordonantelor de urgenta ale Guvernului, precum si a hotararilor Guvernului.

Cel care elaboreaza sau adopta un proiect de act normativ, din categoria celor pentru care Constitutia stabileste anumite reguli procedurale, este obligat sa asigure, in cursul redactarii si adoptarii actului normativ, respectarea dispozitiilor inscrise in legea fundamentala.

Garantarea respectarii suprematiei legii in procesul de elaborare si adoptare a actelor normative isi are astfel un prim reazem in echipa de redactare a actului normativ si in activitatea organului emitent. In masura in care echipa de redactare a actului normativ nu se conformeaza dispozitiilor constitutionale, un prim obstacol in calea concretizarii eforturilor sale, il constituie avizul Consiliului Legislativ. Acest aviz, desi consultativ, trebuie cerut intotdeauna cand este vorba de promovarea unui proiect de lege, a unei ordonante, a unei ordonante de urgenta ori a unei hotarari a Guvernului. In toate aceste cazuri, Consiliul Legislativ, potrivit legii sale de organizare si functionare, in avizul sau face referiri la:

a) concordanta cu Constitutia a reglementarii propuse, precum si la natura legii;

b) inlaturarea contradictiilor sau necorelarilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale propunerii legislative si asigurarea caracterului complet al acestora, respectarea normelor de tehnica legislativa;

c) prezentarea implicatiilor noii reglementari asupra legislatiei in vigoare, prin identificarea dispozitiilor legale care, avand acelasi obiect de reglementare, urmeaza a fi abrogate, modificate sau unificate, precum si evitarea reglementarii unor aspecte identice in acte normative diferite (art.3 alin.3 al Legii nr.73/1993);

d) raportul privind armonizarea reglementarii cu dreptul comunitar.

In activitatea sa de avizare, Consiliul Legislativ sanctioneaza, potrivit legii, orice abatere de la Constitutie si de la normele de tehnica legislativa si propune, totodata, solutii pentru evitarea redundantelor si antinomiilor juridice. Activitatea Consiliului Legislativ vizeaza proiectele de lege, proiectele de ordonante si proiectele de hotarari ale Guvernului inainte de a fi supuse aprobarii Guvernului, precum si propunerile legislative inainte de a fi trimise comisiilor parlamentare spre examinare.

Datorita faptului ca in cazul propunerilor legislative, unele dintre acestea pot fi examinate si de catre Curtea Constitutionala, tot in faza prealabila dezbaterii lor parlamentare, se pot naste anumite conflicte de competenta in materie de avizare constitutionala a unor astfel de initiative legislative. Pentru a clarifica aceasta problema este necesar sa observam ca propunerile legislative trebuie privite distinct, dupa cum ele emana de la deputati sau/si senatori ori de la cetateni. De asemenea, aceste propuneri legislative se bucura de un tratament diferit, dupa cum urmaresc adoptarea unei legi constitutionale ori a unei legi organice sau ordinare.

Potrivit Constitutiei Romaniei, in faza pre-parlamentara a procedurii legislative, Curtea Constitutionala este implicata in doua situatii. Astfel, potrivit art.144 lit.h) din Constitutia Romaniei, ea 'verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative de catre cetateni', iar in virtutea art.144 lit.a) al legii fundamentale se pronunta 'din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.' Intre cele doua situatii exista un punct comun. Este vorba de propunerile legislative de revizuire a Constitutiei initiate de cetateni. Aceasta constituie de altfel si materia in care Consiliul Legislativ si Curtea Constitutionala pot intra intr-un conflict pozitiv de competenta. Acest conflict este posibil datorita faptului ca intre competentele Consiliului Legislativ si cele ale Curtii Constitutionale exista un aparent paralelism, in virtutea caruia Consiliul Legislativ avizeaza orice proiect de lege in faza anterioara dezbaterii parlamentare, in schimb Curtea Constitutionala este chemata sa se pronunte, in aceeasi faza, doar asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei si asupra conditiilor de exercitare a initiativei legislative de catre cetateni. Pe baza acestui aparent paralelism de competenta, Consiliul Legislativ a emis avizul nr.174 din 09.02.2000 asupra unei propuneri de revizuire a art.41 alin.(2) teza 1 din Constitutia Romaniei, in care s-a pronuntat asupra indeplinirii conditiilor de exercitare a initiativei legislative de catre cetateni, problema ce tine, potrivit Constitutiei, de competenta exclusiva a Curtii Constitutionale.

Mentionam ca, in opinia noastra, legiuitorul a inteles sa confere competenta de a verifica indeplinirea conditiilor legale de exercitare a initiativei legislative de catre cetateni, in toate cazurile, inclusiv in cazul revizuirii Constitutiei, unui organ ale carui decizii sa fie obligatorii erga omnes (Curtea Constitutionala) si nu unui organ de avizare, care nu poate transa un eventual conflict cu autorii sesizarii.

Acest conflict de competenta a fost in cele din urma transat de catre Biroul permanent al Camerei Deputatilor, care a trimis propunerea legislativa de revizuire a Constitutiei la Curtea Constitutionala, in temeiul art.144 lit.h) din legea fundamentala si al art.7 din Legea nr.189/1999 privind exercitarea initiativei legislative de catre cetateni. Art.7 al Legii nr.189/1999, subintitulat 'Verificarea initiativei de catre Curtea Constitutionala', in dezvoltarea textelor constitutionale stabileste ca, pe baza sesizarii presedintelui Camerei la care s-a inregistrat initiativa ori din oficiu, Curtea Constitutionala va verifica:

a) caracterul constitutional al propunerii legislative;

b) indeplinirea conditiilor referitoare la publicarea propunerii si daca listele de sustinatori sunt atestate de autoritatile prevazute de lege;

c) intrunirea numarului minim de sustinatori pentru promovarea initiativei si respectarea dispersiei teritoriale a acestora.

Legea nr.189/1999 aduce, de altfel, si clarificarile necesare privitoare la implicarea Consiliului Legislativ in avizarea propunerilor legislative extraparlamentare, fie ca ele se refera la promovarea unei legi organice sau ordinare, ori au in vedere revizuirea Constitutiei. In astfel de cazuri, dupa intocmirea propunerii legislative de catre comitetul de initiativa, ea se avizeaza de catre Consiliul Legislativ, in vederea publicarii in Monitorul Oficial. Consiliul Legislativ verifica, in primul rand, conformitatea propunerii legislative cu Constitutia, dar si redactarea acesteia sub forma unui proiect de lege. De asemenea, Consiliul Legislativ va veghea ca propunerea legislativa sa fie insotita de o expunere de motive semnata de toti membrii comitetului de initiativa.

Dupa publicarea propunerii legislative, se declanseaza actiunea de sustinere a acesteia. Propunerea legislativa se depune la o Camera a Parlamentului, iar presedintele acesteia o trimite Curtii Constitutionale.

Se poate observa ca avizul Consiliului Legislativ este cerut intr-o faza premergatoare declansarii actiunii de strangere a semnaturilor de sustinere a propunerii legislative si are drept scop confirmarea faptului ca ceea ce se publica in Monitorul Oficial indeplineste conditiile cerute pentru un proiect de lege.

1.3. Corelarea dispozitiilor actului normativ cu prevederile actelor normative cu aceeasi forta juridica sau cu o forta juridica superioara. In aceasta clasa a corelarii actelor normative intra orice punere de acord a unui proiect de act normativ cu dispozitiile actelor normative in vigoare, cu exceptia corelarilor cu Constitutia. De asemenea, nu vor intra in preocuparile noastre, relatiile dintre un act normativ si actele ierarhic inferioare, tinand seama de faptul ca aceasta nu constituie o grija speciala a organului emitent al actului normativ, decat in masura in care abrogarea expresa directa este alaturata actiunii de corelare.

In ceea ce priveste corelarea unui proiect de act normativ cu actele normative care au aceeasi forta juridica, organul emitent al actului normativ va cauta sa asigure o perfecta compatibilitate intre dispozitiile noii reglementari juridice si cele care sunt in vigoare in alte acte normative de acelasi nivel. Pentru aceasta se va recurge la redactarea unor texte compatibile cu prevederile celorlalte acte normative in vigoare, la modificarea, completarea ori abrogarea unor dispozitii cuprinse in acte normative in vigoare, care cuprind reglementari paralele, incomplete ori contradictorii fata de prevederile noului act normativ.

In cazul actelor normative inzestrate cu aceeasi forta juridica este necesar sa se faca distinctiile necesare intre legile-cadru si legile emise in baza acestora, ca si intre legile generale si cele speciale.

Asa cum nota, pe buna dreptate, I.Mrejeru, legile-cadru reglementeaza intr-o nota de generalitate un camp mai vast al unor relatii sociale. In aceste conditii, daca pentru anumite cazuri speciale se impun solutii diferite fata de cele prevazute de legea-cadru, pentru a nu se crea discrepante intre cele doua acte, in reglementarea de domeniu se va marca caracterul ei de exceptie fata de prevederile legii-cadru.

Desigur ca nu il putem contrazice pe autorul citat cu privire la solutia de principiu. Subliniem totusi ca marcarea caracterului de exceptie al legii subordonate legii-cadru nu inlatura discrepantele dintre cele doua acte normative. Dimpotriva, le pune in evidenta. Prin aceasta insa trebuie doar sa observam ca legile-cadru si legile date in baza lor se excepteaza de la regula deplinei concordante intre actele normative cu aceeasi forta juridica. Un exemplu edificator in acest sens il constituie Legea privind Statutul functionarilor publici nr.188/1999.[11] Potrivit art.100-101 ale acestei legi, se distinge intre aceasta lege-cadru si o serie de legi speciale care reglementeaza sau urmeaza sa reglementeze statutele diferitelor categorii de functionari publici. Legea nr.188/1999 admite ca intre legea-cadru si legile existente sunt discrepante, elemente comune si elemente specifice.

In ceea ce priveste discrepantele existente, art.100 al legii-cadru prevede ca, in termen de 90 de zile de la intrarea in vigoare a legii, Guvernul va initia procedura de adaptare la prevederile acesteia a statutelor aprobate prin legi speciale, cu respectarea specificului functiilor publice in cauza.

Alaturi de aceste legi existente, in aceasta materie, vor aparea si alte legi speciale privitoare la aprobarea statutelor proprii ale functionarilor publici din cadrul Presedintiei, Camerei Deputatilor, Senatului, Curtii Constitutionale, Curtii de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatului Poporului si Consiliului Concurentei. Pana la aparitia acestor legi speciale, functionarilor publici din aceste autoritati publice li se vor aplica prevederile legii-cadru (cu exceptia reglementarilor privitoare la Agentia Nationala a Functionarilor Publici). Unele din aceste elemente vor fi comune si in viitoarea reglementare juridica.

In privinta elementelor specifice, acestea vor viza, potrivit art.101 alin.2 al legii-cadru, numirea, avansarea, perfectionarea si salarizarea acestor functionari publici pentru fiecare autoritate publica, prin legi speciale.

O alta problema care se cere a fi rezolvata, in privinta corelarii actelor normative cu aceeasi forta juridica, are in vedere raporturile ce se stabilesc intre legile generale si cele speciale. Regula universala in materie, lex specialis derogat generalibus, se impune si in acest caz. Ca atare, atunci cand se adopta o lege speciala, ea se poate abate de la reguli cuprinse intr-o lege generala in vigoare. Aparitia unei legi generale, care nu abroga dispozitiile contrare dintr-o lege speciala in vigoare, face ca aceste dispozitii sa ramana in vigoare. Aceste situatii, desi nu sunt de dorit, se intalnesc destul de des in activitatea legislativa. Ideal ar fi ca legiuitorul sa-si precizeze atitudinea in raport cu legea speciala in mod expres.

Corelarea prevederilor proiectului de act normativ cu dispozitiile actelor normative cu o forta juridica superioara reprezinta una din preocuparile esentiale ale oricarui organ emitent al unui act normativ. Aceasta cerinta trebuie sa fie respectata nu numai atunci cand este vorba de emiterea unor acte normative subordonate legii (hotarari, ordine, instructiuni, decizii etc.), dar si in cazul legilor si al ordonantelor. Astfel, dispozitiile legilor ordinare si ale ordonantelor emise de Guvern in baza unei legi de abilitare trebuie sa se afle in concordanta cu prevederile legilor organice sau ale ordonantelor de urgenta, care cuprind reglementari juridice din domeniul rezervat legilor organice.

Corelarea prevederilor proiectului unui act normativ cu dispozitiile actelor normative cu forta juridica superioara se impune in virtutea principiului ierarhiei actelor normative. In virtutea acestui principiu, actele normative se afla pe diferite trepte ierarhice, in functie de pozitia pe care o ocupa organul emitent in sistemul autoritatilor publice, de apartenenta acestora la puterea legiuitoare sau la puterea executiva si de tipul de relatii sociale pe care le reglementeaza. Astfel, in cadrul puterii legiuitoare, avem o singura autoritate legiuitoare, care este reprezentanta nationala. Daca aceasta reprezentanta nationala imbraca forma puterii constituante, actul emis de aceasta poarta denumirea de Constitutie, actul normativ cu cea mai mare forta juridica, act situat in varful ierarhiei actelor normative. In toate cazurile in care Parlamentul indeplineste rolul de putere constituita, o putere derivata din puterea primara constituanta, el poate emite si legi constitutionale, legi care se integreaza in legea fundamentala.

In celelalte cazuri, Parlamentul emite numai legi, acte normative subordonate Constitutiei, dar care, in functie de materia pe care o reglementeaza, se impart in legi organice si legi ordinare.

In ierarhia actelor normative, un loc aparte revine celor emise de Guvern: ordonante de urgenta, ordonante emise in baza unei legi de abilitare si hotarari. In mod normal, aceste acte apartinatoare puterii executive ar trebui sa fie emise secundum legem. Cu toate acestea, ordonantele de urgenta emise de Guvern se pot situa pe aceeasi pozitie cu legile organice, atunci cand contin reglementari ce tin de domeniul rezervat legilor organice. In celelalte cazuri, aceste ordonante de urgenta detin in sistem o pozitie identica cu legile ordinare, desi sunt acte administrative.



Explicatia acestei pozitii deosebite a ordonantelor in ierarhia actelor normative se explica prin faptul ca materiile in care ele intervin tin de puterea legiuitoare si ele sunt doar delegate Guvernului, in anumite conditii.[12]

In sfarsit, hotararile Guvernului, atunci cand sunt acte normative, ele sunt emise in vederea organizarii executarii legii si nu pot cuprinde reglementari juridice primare.

Desigur, in categoria actelor normative subordonate legii intra si ordinele si instructiunile ministrilor, actele celorlalte autoritati ale administratiei publice centrale, ordinele prefectului, hotararile consiliilor judetene si ale celorlalte consilii locale, precum si dispozitiile primarului.

Elementul specific care deriva din ierarhia actelor normative rezida in subordonarea obligatorie a actului normativ cu o forta juridica inferioara fata de cel cu o forta juridica superioara. Reversul acestei reguli consta in faptul ca un act normativ, situat pe un anumit nivel al acestei ierarhii nu poate contrazice nici unul din actele normative care au o forta juridica superioara. Dimpotriva, prevederile sale trebuie sa se integreze armonios in ierarhia actelor normative si sa fie in deplina concordanta cu dispozitiile actelor normative ierarhic superioare. Lucrurile sunt valabile si in sens invers. Daca pe o anumita treapta apare un act normativ care cuprinde dispozitii contrare actelor normative ierarhic inferioare, acestea trebuie puse in concordanta cu dispozitiile actului ierarhic superior, prin grija autoritatilor publice care au emis aceste acte.

Nerespectarea regulilor privitoare la ierarhia actelor normative atrage neaplicarea dispozitiilor cuprinse in actele normative cu o forta juridica inferioara, care contravin actelor normative ierarhic superioare. In cazul in care, totusi, asemenea dispozitii se aplica, ele pot fi atacate si anulate, fie pe calea contenciosului constitutional, fie pe calea contenciosului administrativ.

Astfel, dispozitiile unei legi organice sau ale unei legi ordinare pot fi atacate la Curtea Constitutionala, fie in cadrul controlului preventiv, fie a celui a posteriori, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. Prevederile ordonantelor si ale ordonantelor de urgenta pot fi atacate in fata instantei noastre de contencios constitutional, cu ocazia examinarii legilor de aprobare a acestora ori, ulterior, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. Pana la aprobarea lor prin lege, ordonantele ca si celelalte acte normative cu caracter administrativ pot fi atacate in fata instantelor de contencios administrativ, in vederea anularii lor, in tot sau in parte.

1.4. Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele internationale si cu dreptul comunitar. In temeiul art.11 alin.(2) din Constitutia Romaniei, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Din acest text constitutional se desprinde ideea potrivit careia, tratatele la care este parte Romania, din momentul ratificarii de catre Parlament, fac parte din dreptul intern. Aceasta regula face necesara crearea unei stari de compatibilitate si de armonie intre reglementarile internationale si celelalte reglementari juridice care alcatuiesc sistemul romanesc de drept.

Pentru crearea acestei stari de compatibilitate intre cele doua componente ale sistemului de drept este necesar sa observam care sunt 'portile deschise' ale unei astfel de corelari. Pentru a determina aceste 'porti deschise' vom stabili, mai intai, zonele care sunt impenetrabile sau dinspre care nu poate veni corelarea dispozitiilor normative. Pentru aceasta vom face apel la prevederile art.11 alin.(1) din Legea fundamentala care stabileste ca statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. De aici se poate observa ca tratatul, creatie normativa ce exprima acordul de vointa al partilor, nu poate fi modificat, completat, abrogat, adaptat sau corelat in conformitate cu prevederile dreptului intern. El este deci un element rigid pe care dreptul intern trebuie sa-l asimileze ca atare. In aceasta asimilare a tratatului international in dreptul intern este insa nevoie ca dispozitiile dreptului intern sa fie maleabile, sa se racordeze la exigentele tratatului international. In aceste conditii se poate vorbi, daca nu de o suprematie a dreptului international, cel putin de o anumita ascendenta a acestuia fata de reglementarile interne.

Daca vom merge mai departe, vom constata ca, potrivit dispozitiilor art.20 din legea noastra fundamentala, dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte. In cazul unor neconcordante intre pactele sau tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.

Se poate observa cum, in acest domeniu, se trece in mod direct de la ceea ce numeam o anumita 'rigiditate' a tratatului international in confruntarea sa cu legea interna, la o adevarata suprematie a tratatelor internationale referitoare la drepturile omului, la care Romania este parte, fata de legile interne.

In aceste conditii, este evident ca grija noastra pentru corelarea prevederilor unui act normativ cu tratatele la care este parte Romania, vizeaza asigurarea compatibilitatii reglementarii juridice interne cu cea internationala. In acest proces de cautare a armoniei intre o noua reglementare juridica si tratatele la care este parte Romania este necesar sa nu introducem in sistemul dreptului intern legi sau alte acte normative care sa vina in contradictie cu reglementarile internationale, deoarece exista riscul anularii lor in procesul de aplicare a dreptului ori a celui de interpretare. In sens invers, un proiect de lege de ratificare a unui tratat international trebuie si el examinat pentru a vedea in ce masura noua reglementare internationala vine in contradictie cu legea interna, o completeaza sau pur si simplu deroga de la aceasta. O asemenea examinare este necesara pentru a se lua masurile necesare de modificare, completare sau abrogare a reglementarilor interne pentru a permite integrarea armonioasa a tratatului international in dreptul intern. De asemenea, in acelasi scop, examinarea la care ne referim trebuie sa puna in evidenta acele 'puncte tari' ale celor doua reglementari, a caror coliziune le face incompatibile, fie pentru a se formula rezerve la tratatul respectiv cu ocazia ratificarii, fie pentru a opri aceasta operatiune pana la clarificarea situatiei pe canale diplomatice. In cazul in care, pe parcursul aplicarii tratatului, se constata asemenea coliziuni, o noua examinare este necesara pentru a pune in evidenta solutiile de inlaturare a antinomiilor juridice, mergandu-se pana la solutia denuntarii tratatului international.

In ceea ce priveste corelarea prevederilor unui proiect de act normativ cu dreptul comunitar european, inceperea de catre Romania a negocierilor de aderare la Uniunea Europeana ridica pe un alt plan acest proces. In chiar procesul de negociere sunt stabilite jaloanele dupa care Romania trebuie sa se conduca in armonizarea legislatiei sale cu cea europeana. Elementul esential al acestui proces il constituie preluarea aquis-ului comunitar si integrarea acestuia in dreptul intern. Cu alte cuvinte, raportarea legislatiei romanesti la dreptul comunitar se face, nemijlocit, in procesul adoptarii noilor reglementari juridice. Practic, fiecare noua reglementare juridica romaneasca trebuie sa fie in deplina concordanta cu reglementarile in materie cuprinse in dreptul comunitar.

In conformitate cu prevederile art.3 al Tratatului Comunitatii Europene[13] unul din principiile care stau la baza Comunitatii Europene il constituie apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune. In acest scop, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia iau masuri de armonizare a legislatiei statelor membre. In acest cadru, Parlamentul European emite recomandari, Consiliul emite directive, iar Comisia emite recomandari sau avize, acte ce trebuie avute in vedere de statele membre si de cele candidate la aderare, in procesul de armonizare a legislatiei interne cu reglementarile comunitare.

2. Asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute in desuetudine, de contradictii si de paralelismele de reglementare. In temeiul art.15 al Legii privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, in vederea asanarii legislatiei active (a legislatiei in vigoare), in procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmari abrogarea expresa a dispozitiilor legale cazute in desuetudine sau care inregistreaza aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizata. De asemenea, art.14 al legii atrage atentia asupra necesitatii evitarii instituirii acelorasi reglementari juridice in doua sau mai multe acte normative, de acelasi nivel sau de nivele diferite. Pentru punerea in evidenta a unor interconexiuni legislative, in masura in care acest lucru este necesar, se face apel la norma de trimitere. Daca totusi s-au produs anumite redundante de reglementare juridica, acestea vor fi inlaturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei in reglementari unice. La fel se va proceda atunci cand se constata in legislatie existenta unor reglementari juridice cazute in desuetudine ori a unor reglementari contradictorii.

Asanarea legislatiei de reglementarile juridice cazute in desuetudine, de paralelisme si de elemente contradictorii este prin excelenta o sarcina a Parlamentului si a Guvernului. Realizarea acesteia se face, de regula, la propunerea Consiliului Legislativ care, potrivit art.150 alin.(2) din Constitutia Romaniei, are misiunea de a examina conformitatea legislatiei cu legea fundamentala si de a face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului propuneri corespunzatoare.

Asa cum se poate observa, in realizarea acestei sarcini, Consiliul Legislativ a propus eliminarea din legislatia activa, in anii care s-au scurs de la crearea sa, a peste 4000 de acte normative, in special acte anterioare Constitutiei Romaniei din 1991.

Din cele aratate, se poate trage concluzia ca asanarea legislatiei este o sarcina constitutionala care obliga autoritatile cu competenta normativa sa elimine din fondul legislatiei active acele reglementari care si-au incetat aplicabilitatea, fie ca urmare a caderii in desuetudine, fie ca o consecinta a ajungerii la termen, precum si cele care vin in contradictie cu altele ori care contin elemente redundante.

Problema antinomiilor in drept

3.1. Antinomiile juridice. Sub aceasta denumire, stiinta Legisticii Formale defineste contrarietatile aparente sau reale dintre doua texte legislative, care il pun pe cel care citeste legile sau le aplica sa se gaseasca in fata unor solutii contradictorii. Aceasta definitie a antinomiilor juridice are o anumita istorie. Astfel, in anul 1965 a aparut la Bruxelles, sub egida Centrului national de cercetari logice, lucrarea 'Les Antinomies en Droit” sub coordonarea lui Ch.Perelman. Lucrarea isi propunea sa cerceteze problematica existentei sau a inexistentei antinomiilor in drept. Punctul de plecare al investigatiei il constituia studiul lui Giacomo Gavazzi 'Delle Antinomie', care definea antinomia ca 'un conflict intre doua texte legale, intre doua norme sau nomoi' . In considerentele sale, autorul pleaca de la decelarea unor aspecte contradictorii existente in legislatia epocii. Apeland la compararea unor texte legislative, el constata ca unele dispozitii ale Constitutiei belgiene sunt in contradictie cu unele reglementari din Codul civil, ceea ce exclude in cele din urma antinomia acestora, deoarece compatibilitatea normelor trebuie judecata la nivelul sistemului de drept si nu la nivelul confruntarii individuale a doua norme juridice.

Potrivit lui P.Fouriers, opiniile lingvistilor si filosofilor coincid in a recunoaste antinomia in drept ca o contradictie care se dezvaluie, cu ocazia unui caz particular, intre doua legi sau doua principii.[16]

Existenta antinomiilor este pusa in evidenta inca din antichitate. In vechea Elada, in cazul in care, intr-un naufragiu, un singur om se salva, acesta devenea proprietarul navei respective. Dar, o alta lege il declara inapt sa devina succesor al parintelui sau pe cel care a renuntat la succesiunea acestuia. Judecatorul elen va fi fost pus intr-o situatie inedita: sa dea dreptate defunctului sau succesorului sau?[17] O alta situatie are in vedere vechea lege greaca, in virtutea careia acela care ucidea un tiran beneficia de dreptul de a i se expune portretul in Gimnasium. S-a intamplat ca o femeie sa ucida un tiran. Dar, o alta lege, interzicea ca portretul unei femei sa fie expus in Gimnasium.

Desigur, nici una din situatiile prezentate nu a ramas fara o rezolvare practica. Problematica antinomiilor in drept este legata de litera reglementarilor juridice, dar este solutionata de spiritul acestora. Ca atare, antinomiile in drept sunt legate de domeniul interpretarii legii. In masura in care intram in domeniul interpretarii legii, in mod necesar va trebui sa facem apel la tehnicile de interpretare, in special la regulile interpretarii logice.

Daca vom reveni la autorii citati, vom vedea ca si ei admit ideea unei reductii a antinomiilor la reguli de acelasi rang, extensie si actualitate.[18] Cu alte cuvinte, contradictiile existente intre reguli situate la nivele ierarhice diferite, intre normele juridice emise la date diferite si normele juridice care intra in coliziune datorita obiectului reglementarii juridice, se solutioneaza in virtutea unor imperative ale logicii formale. Astfel, antinomiile existente intre norme juridice de acelasi rang se absorb in virtutea principiului lex posteriori derogat priori; normele juridice aflate pe trepte ierarhice diferite devin compatibile in virtutea principiului potrivit caruia norma juridica inzestrata cu o forta juridica superioara anihileaza toate efectele juridice contrare ale unei norme juridice situate pe un nivel inferior al fortei juridice, cu exceptia cazului in care legiuitorul abroga o norma generala, fara a face referire la norma juridica data in aplicarea normei generale abrogate.

Pentru aflarea adevarului, judecatorul este pus sa desluseasca sensul normei pe care trebuie sa o aplice in cazul dat, sub sanctiunea denegarii de dreptate. Inainte de toate, el trebuie sa identifice aceasta norma, sa o izoleze in lumina faptelor la care urmeaza a fi aplicata. Ca atare, in opinia autorilor lucrarii 'Les Antinomies en Droit', antinomiile sunt eliminate numai in masura in care ele privesc norme juridice situate pe nivele diferite, sunt emise la date diferite ori au un camp de aplicare complementar.

Dincolo de existenta unor antinomii juridice aparente, exista si antinomii juridice reale. Acestea pot interveni in interiorul unei legi sau al altui act normativ sau pot face obiectul unei contrarietati intre dispozitiile unei legi sau ale unei ordonante si cele ale Legii fundamentale.

Pentru a sintetiza problematica antinomiilor juridice putem spune ca acestea pot fi aparente sau reale.

In randul antinomiilor aparente intra cele care privesc conflictul dintre doua acte normative de acelasi nivel, intrate in vigoare la date diferite, conflictul dintre doua acte normative situate pe nivele ierarhice diferite sau care au un camp de aplicare complementar. In toate aceste cazuri, cel care aplica legea va face o analiza a normei juridice, a aparentei sale contrarietati cu alte texte normative si va stabili norma juridica aplicabila intr-o situatie data. Pentru a ajunge la determinarea corecta a normei juridice incidente cazului dat, cel care aplica legea, in opera sa de interpretare, prealabila stabilirii solutiei juridice, va apela la una din urmatoarele tehnici: va da expresie principiului lex posteriori derogat anteriori, atunci cand conflictul de legi vizeaza acte normative, de aceeasi forta juridica, dar care se succed in timp; atunci cand conflictul apare intre legi aflate pe diferite nivele ierarhice (legi constitutionale, legi organice, legi ordinare, ordonante de urgenta ale Guvernului, acte normative date in aplicarea legii), solutionarea acestuia se face in virtutea faptului ca actul normativ situat pe un nivel ierarhic superior nu poate fi contrazis de un act normativ aflat pe o alta treapta a ierarhiei actelor normative; in sfarsit, o alta problema majora apare atunci cand actele normative ce urmeaza a fi aplicate nu sunt independente, ci sunt corelative, normele unuia aplicandu-se in conditiile prevazute de celalalt act normativ. Exemplul clasic in materie il constituie legea si hotararea Guvernului care se da in vederea organizarii executarii legii. Intr-o asemenea situatie, regulile aplicabile sunt aceleasi ca si in cele doua cazuri anterioare, cu precizarea ca actul normativ la care face trimitere norma juridica de baza nu poate contraveni acestuia, sub nici o forma. Cu toate acestea, actele date in vederea organizarii executarii legii se pot afla la granita legitimitatii, in afara acesteia sau in interiorul sau. In randul acestora, doar paralegitimitatea ramane o problema de interpretare juridica majora, care poate fi solutionata ca si in celelalte cazuri pe baza regulilor interpretarii juridice.

Antinomiile reale au in vedere conflictele care apar intre diversele acte normative si Constitutie, precum si cele care se nasc in interiorul oricarui act normativ, inclusiv a Constitutiei, fie ca urmare a modificarii acestuia, fie printr-o constructie juridica primara, care poate induce conflicte in aplicarea dispozitiilor actului normativ. Aceste antinomii intralegislative pot fi de natura diferita, unele pot privi redactarea oricarui act normativ, altele pot privi chiar textele Legii fundamentale.

In opinia noastra, cele mai dese cazuri de antinomii intralegislative sunt datorate modificarii sau completarii legii, situatie in care adeseori terminologia juridica este afectata, noul legiuitor considerandu-se suveran in a contrazice reglementarea anterioara. Dar aceasta nu este singura cauza a antinomiilor juridice intralegislative. Uneori, aceste aparente contrarietati de texte sunt create involuntar chiar de catre legislator.

In cazul Constitutiei, desi ne aflam in fata a doua legi succesive (Legea fundamentala si Legea nr.429/2003 de revizuire a Constitutiei Romaniei ), antinomiile care pot aparea intre cele doua legi sunt de natura intraconstitutionala, deoarece textul Legii de revizuire se integreaza automat in cuprinsul Constitutiei Romaniei.

Existenta antinomiilor juridice reale de natura constitutionala sta la baza justificarii existentei Curtii Constitutionale. Toate persoanele, abilitate de lege, au dreptul de a supune instantei de contencios constitutional o posibila contrarietate intre un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanta si o dispozitie constitutionala, ori in materia drepturilor si libertatilor fundamentale, dintr-o reglementare internationala privitoare la drepturile omului. Atributiile Curtii Constitutionale permit solutionarea acestor contrarietati, prin admiterea sau respingerea sesizarii. Cu totul altfel se pune problema eliminarii constructiilor contradictorii din interiorul Legii fundamentale, deoarece aici Curtea Constitutionala nu are o putere decizionala proprie, ci una derivata care izvoraste din interpretarea textelor constitutionale aflate in stare de contrarietate, din stabilirea sensului dispozitiei Legii fundamentale in raport cu prevederile legii ori ale ordonantei criticate.

3.2. Probleme legate de corelarea dispozitiilor constitutionale privitoare la conceptele de lege si de lege organica.

Legea fundamentala a unei tari, in mod inexorabil, face trimitere la lege, respectiv la legile constitutionale, organice sau ordinare, pentru a circumstantia exercitarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor, pentru a stabili actul prin care sunt infiintate, organizate si functioneaza autoritatile publice ori pentru a se legitima anumite conditii, actiuni sau modalitati de actiune specifice autoritatilor publice ori persoanelor.

Constitutia Romaniei nu face exceptie de la aceasta regula, deoarece, in cele 156 de articole pe care le contine, face trimitere la lege de 131 de ori.[20] Aceste trimiteri au in vedere simple recursuri la lege pentru determinarea continutului unor drepturi sau indatoriri fundamentale (41 de cazuri). Constitutia prevede, de asemenea, in alte 37 de cazuri, ca dispozitiile constitutionale se aplica „in conditiile legii”, „potrivit legii” sau „in situatii prevazute de lege”. In plus, mai exista 53 de cazuri in care Legea fundamentala face trimitere la legi organice.

Aceasta abundenta de trimiteri la lege nu putea sa fie perfecta, mai ales in conditiile in care amenajarea spatiului legislativ este subordonata ierarhiei legilor, potrivit careia legile se clasifica in legi constitutionale, organice si ordinare, ba, mai mult, legiuitorul constitutional isi poate permite sa utilizeze conceptul de lege pentru a desemna nu numai aceste acte elaborate de Parlament, dar si orice act normativ adoptat de alte autoritati publice.

In aceasta complexitate deosebita a trimiterilor constitutionale la lege este firesc sa apara semne de intrebare privitoare la corelarea diferitelor dispozitii ale Legii fundamentale, unele generand contrarietati si sensuri diferite pentru reglementari constitutionale similare sau cu un continut complementar.

A. O prima problema legata de antinomiile intraconstitutionale are in vedere faptul ca in Titlul I si II ale Constitutiei, dispozitiile care fac trimitere la lege utilizeaza uneori conceptul de lege - lato sensu - , iar alteori il utilizeaza pe cel de lege organica. Astfel, art.3 alin.(2), art.5 alin.(1), art.12 alin.(4), art.16 alin.(4), art.55 alin.(2) si (3) fac trimitere expresa la o lege organica. In schimb, alte articole din Constitutie se refera la lege, privita lato sensu, desi alte dispozitii din Legea fundamentala reclama, pentru aceleasi situatii, o reglementare de nivelul legii organice. Cu alte cuvinte, un text constitutional stipuleaza ca o materie tine de domeniul legii la modul general, iar altul stabileste ca materia respectiva nu poate fi reglementata decat prin lege organica. Este vorba, de exemplu, de dispozitiile art.32 alin.(3) care prevad dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul de a putea fi instruite in aceasta limba, modalitatea de exercitare a acestor drepturi urmand a se stabili prin lege, desi art.73 alin.(3) lit.r) prevede ca statutul minoritatilor nationale din Romania se reglementeaza prin lege organica. Ne aflam, desigur, in fata unei antinomii intraconstitutionale, in sensul ca modalitatile de exercitare a dreptului persoanelor apartinand minoritatilor nationale de a invata limba lor materna si dreptul acestora de a putea fi instruite in aceasta limba tin de statutul minoritatilor nationale. In aceste conditii, antinomia existenta intre reglementarea acestor drepturi prin lege si reglementarea statutului minoritatilor nationale prin lege organica se solutioneaza prin reglementarea acestor drepturi numai prin lege organica, dispozitiile art.32 alin.(3) teza a 2-a fiind abrogate implicit de dispozitiile Legii de revizuire a Constitutiei, care introducand un termen general – statutul minoritatilor nationale – include in cuprinsul acestuia si modalitatile de invatare a limbii materne si de instruire in aceasta limba, ceea ce lipseste de eficienta prevederile art.32 alin.(3) teza a 2-a din Constitutie.

B. In aceeasi ordine de idei, sunt antinomice dispozitiile art.30 alin.(7), care arata ca sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri, cu prevederile art.73 alin.(3) lit.h) care prevad ca infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora se reglementeaza prin lege organica. Din examinarea sistematica a acestor dispozitii constitutionale rezulta ca cel putin o parte a faptelor prevazute de art.30 alin.(7) sunt infractiuni, ceea ce face ca reglementarea acestora sa fie rezervata domeniului legii organice. Desigur, unele din aceste fapte pot fi contraventii, caz in care nu se cere reglementarea lor prin lege organica. Dar, in ceea ce priveste faptele penale, dispozitiile art.30 alin.(7) sunt antinomice in raport cu prevederile art.73 alin.(3) lit.h).

C. Una din problemele care ridica anumite semne de intrebare din punctul de vedere al antinomiilor intraconstitutionale are in vedere compatibilitatea dispozitiilor art.75 alin.(1) cu alte prevederi ale Legii fundamentale.

Astfel, in unele cazuri, se constata ca dispozitiile art.75 alin.(1) indica drept prima Camera sesizata doar Camera Deputatilor cu privire la o lege organica, desi anumite elemente ale acestei materii, indisolubil legate de textul prevazut in art.75 alin.(1), raman in competenta Senatului, ca prima Camera sesizata, ceea ce ar duce la proliferarea unei fragmentari legislative si chiar a unor solutii contradictorii, date de Senat sau Camera Deputatilor, in calitatea lor de Camere decizionale, in aceeasi materie, si cu referire la aceleasi reglementari juridice.

Un exemplu concludent in acest sens il reprezinta art.52 alin.(2) din Constitutie, in virtutea caruia conditiile si limitele exercitarii dreptului persoanei vatamate de o autoritate publica se stabilesc prin lege organica, iar potrivit art.75 alin.(1), proiectele de legi sau propunerile legislative referitoare la art.52 alin.(2) se supun examinarii primare a Senatului. Pe de alta parte, art.73 alin.(3) lit.k) prevede ca materia contenciosului administrativ, care cuprinde si reglementarea dreptului persoanei vatamate, este rezervata legilor organice, in conditiile in care, art.75 alin.(1) din Constitutie confera Camerei Deputatilor competenta primara de examinare a proiectelor de lege sau a propunerilor legislative care privesc contenciosul administrativ. Evident, ne aflam in fata unei antinomii intraconstitutionale. Problema care se pune are in vedere solutionarea acestui conflict intraconstitutional. In opinia noastra, singura solutie posibila este legata de interpretarea art.75 din Constitutie. Intr-o interpretarea teleologica, putem conchide ca este necesara includerea materiei reglementate de art.52 alin.(2) in dispozitiile art.73 alin.(3) lit.k) avand in vedere reglementarea unitara a contenciosului administrativ, prin lege organica, ce tine de competenta primara a Camerei Deputatilor.

Desigur, ne aflam in fata unei antinomii juridice create de textele constitutionale, deoarece materia dreptului persoanei vatamate intr-un drept al sau reprezinta chiar esenta contenciosului administrativ, iar reglementarea lor separata reprezinta o aberatie legislativa.

Cu toate acestea, pentru extragerea veninului intraconstitutional, credem ca exista si o alta solutie legislativa, conforma Constitutiei, care rezida in dubla examinare a proiectului legii contenciosului administrativ in Camera care a fost prima sesizata. In cazul in care se adopta doua legi, una privitoare la reglementarea dreptului persoanei vatamate de o autoritate publica si una privitoare la contenciosul administrativ, privit in exclusivitate sub aspect procedural, aceasta problema nu se mai pune, fiind lipsita de obiect.

D. Sesizarea concomitenta a Camerelor pentru stabilirea obligatiilor militare ale cetatenilor ridica textele constitutionale la nivelul unei alte antinomii. Textele constitutionale pun in evidenta un conflict intraconstitutional intre dispozitiile art.55 alin.(2), cele ale art.55 alin (3) din Constitutie, pe de o parte, si ale art.75 alin.(1), pe de alta parte. Articolul 55 alin.(2) prevede ca reglementarea conditiilor pentru indeplinirea indatoririlor militare se stabileste prin lege organica. Alineatul (3) al aceluiasi articol dispune ca cetatenii pot fi incorporati de la varsta de 20 de ani si pana la varsta de 35 de ani, cu exceptia voluntarilor, in conditiile legii organice. Desi ambele alineate au in vedere reglementarea respectivelor materii prin legi organice diferite, in pofida apartenentei materiei reglementate la materia legilor organice, art.75 alin.(1) stabileste ca se supun dezbaterii si adoptarii Camerei Deputatilor, ca prima Camera sesizata, doar reglementarile care privesc art.55 alin.(2). Din interpretarea gramaticala a acestor texte constitutionale se poate deduce ca obligatia cetatenilor de a apara Romania urmeaza sa faca obiectul a doua proiecte de lege: primul, potrivit art.55 alin.(2), prin care se stabilesc conditiile privind indeplinirea indatoririlor militare, se depune pentru prima data la Camera Deputatilor, iar cel de al doilea, privind conditiile de incorporare a cetatenilor intre 20 si 35 de ani la Senat. O asemenea solutie este aberanta si in absurdul reglementarii constitutionale rezida antinomia intraconstitutionala.

Ca si in cazul anterior, salvarea constitutionalitatii legilor adoptate de Parlament tine de aplicarea dispozitiilor art.75 alin.(4) privitoare la solutionarea conflictelor de competenta dintre cele doua Camere parlamentare, in sensul ca o lege organica poate absorbi materia unei legi ordinare.

E. O alta situatie de acelasi gen este legata de contrarietatea dispozitiilor constitutionale ale art.3 alin.(3), potrivit carora organizarea teritoriului sub aspect administrativ, in comune, orase si judete, poate fi modificata prin lege, in sensul ca unele orase pot fi declarate municipii, cu cele ale art.73 alin.(3) lit.o), in temeiul carora organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala se reglementeaza prin lege organica. De buna seama, atat organizarea teritoriului, cat si ridicarea unor orase la rangul de municipiu nu pot fi reglementate prin lege ordinara, ci numai prin lege organica, aplicarea argumentului logic a fortiori fiind evidenta.

F. Un alt exemplu de acest gen il constituie coliziunea dispozitiilor art.41 alin.(2) si ale art.73 alin.(3) lit.p) din Constitutie.

In temeiul dispozitiilor art.41 alin.(2), masurile de protectie sociala privesc securitatea si sanatatea salariatilor, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe tara, repausul saptamanal, concediul de odihna platit, prestarea muncii in conditii deosebite sau speciale, formarea profesionala, precum si alte situatii specifice stabilite prin lege. Este evident ca stabilirea acestora se face prin lege ordinara. Cu toate acestea, potrivit art.73 alin.(3) lit.p), regimul general privind raporturile de munca, sindicatele, patronatele si protectia sociala se reglementeaza prin lege organica. Elementele de contrarietate se nasc astfel intre stabilirea prin lege ordinara a altor masuri de protectie sociala si reglementarea acestora prin lege organica. Aceasta contrarietate a celor doua reglementari presupune ca legiuitorul sa enumere intr-o lege ordinara alte masuri de protectie sociala, dar reglementarea lor sa se faca prin lege organica. In cazul in care legiuitorul reglementeaza prin lege ordinara alte masuri de protectie sociala incalca dispozitiile art.73 alin.(3) lit.p) care il obliga sa reglementeze aceste masuri numai prin lege organica. Pentru solutionarea acestei antinomii este necesar sa se observe ca legiuitorul este obligat sa stabileasca numai prin lege organica alte masuri de protectie sociala si sa le si reglementeze in detaliu prin lege organica, ceea ce face ca dispozitia cuprinsa la art.41 alin.(2) privitoare la stabilirea prin lege ordinara a altor masuri de protectie sociala sa ramana fara obiect.

G. Un alt exemplu de antinomii intraconstitutionale, si mai concludent, rezida in conflictul dintre dispozitiile art.8 alin.(2), in virtutea carora partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii si cele ale art.73 alin.(3) lit.b) care prevad ca organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice se reglementeaza prin lege organica. Evident, nici in acest caz nu poate fi vorba de o lege ordinara, deoarece constituirea si desfasurarea activitatii partidelor politice tin de organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice si se reglementeaza prin lege organica.



H. Alte asemenea exemple gasim in formularea art.16 alin.(3) teza I, potrivit caruia „Functiile si demnitatile publice, civile sau militare pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au cetatenia romana si domiciliul in tara”. Si in acest caz, trimiterea la lege, fara nici o circumstantiere, este de natura sa intre in contradictie cu alte dispozitii constitutionale care stabilesc ca ocuparea functiei de Presedinte al Romaniei, de senator sau de deputat, de Avocat al Poporului, de primar sau consilier local are loc in conditiile unei legi organice care reglementeaza sistemul electoral (art.73. alin.(3) lit.a) sau al altor legi cu acelasi caracter. Este vorba de magistrati, de judecatorii Curtii Constitutionale, de Avocatul Poporului etc.

3.3. Conflictele dintre dispozitiile constitutionale privitoare la categoriile de legi.

O prima antinomie intraconstitutionala, in acest domeniu, are in vedere categoriile de legi emise de Parlament. Astfel, potrivit art.73 alin.(1) al Constitutiei, Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare.

In raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competentelor legislative a Parlamentului, Legea de revizuire a Constitutiei a introdus o noua categorie de legi si anume legile de aderare la Uniunea Europeana si N.A.T.O.

Potrivit sistemului nostru constitutional, legile constitutionale sunt legile de revizuire a Constitutiei, adoptate cu o majoritate de doua treimi in fiecare Camera sau cu o majoritate de trei patrimi in cazul in care procedura de mediere esueaza.

Legile organice au si ele un obiect de reglementare precizat de Constitutie, intervenind in anumite materii rezervate acestora de Legea fundamentala. Din punct de vedere formal, ele sunt adoptate in fiecare Camera cu votul majoritatii deputatilor sau senatorilor.

Legile ordinare pot interveni in orice alt domeniu al relatiilor sociale, cu exceptia domeniului rezervat legilor constitutionale, legilor organice sau regulamentelor parlamentare. Soarta acestora este conditionata de o majoritate simpla: cel mai mare numar de voturi al celor prezenti determina adoptarea sau respingerea proiectului de lege.

In raport cu acest „suport clasic” al determinarii ierarhiei legilor urmeaza a fi luate in discutie prevederile art.148 alin.(1) si 149 din Constitutie, in virtutea carora aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene si la Tratatul Atlanticului de Nord urmeaza sa se faca prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul parlamentarilor. Prolema care se pune este daca aceasta lege este una constitutionala, una organica sau o lege ordinara.

Aparent, aceasta antinomie intraconstitutionala lasa impresia ca este lipsita de efecte pe planul dreptului obiectiv, ridicand doar o problema de ordin teoretic care are in vedere stabilirea naturii legii de aderare. Practic, doctrina juridica ar urma sa stabileasca daca aceasta lege este constitutionala, organica sau ordinara.

In ceea ce priveste apartenenta legilor de aderare la categoria legilor constitutionale este evident ca o asemenea solutie este extrem de discutabila. Astfel, din punct de vedere substantial, prevederile legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt intr-o mare masura de natura constitutionala, deoarece ele, desi nu modifica expres Constitutia Romaniei, fac acest lucru in mod tacit. In acest sens, Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene ar urma sa fie o lege care relativizeaza suveranitatea nationala reglementata de dispozitiile art.2 al Legii fundamentale, potrivit carora titularul suveranitatii nationale este poporul roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum. Pe acest plan, apare adevarata contradictie dintre legea de aderare, celelalte categorii de legi si suveranitatea nationala. Prin Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene unele atributii ale statului national sunt scoase din competenta titularului suveranitatii si sunt transferate catre institutiile comunitare sau urmeaza a fi exercitate in comun cu celelalte state membre ale Uniunii, potrivit reglementarii acestora in cadrul tratatelor constitutive ori ale viitoarei Constitutii europene.

Pe un alt plan, un alt efect al legii de aderare la Uniunea Europeana priveste faptul ca prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu fac parte din dreptul aplicabil in Romania si au prioritate fata de dispozitiile contrare ale legilor interne. In opinia noastra, prin aceasta lege se realizeaza o modificare a competentelor organelor reprezentative ale poporului roman, care tine de natura legii constitutionale.

Cu toate acestea, din punct de vedere formal, legea de aderare la Uniunea Europeana nu poate fi o lege constitutionala, chiar daca este adoptata de catre Parlament cu o majoritate de cel putin doua treimi de voturi, deoarece nu respecta celelalte criterii constitutionale ale procedurii de revizuire a Constitutiei: nu este adoptata in fiecare Camera cu o majoritate de doua treimi, nu este supusa procedurii de mediere, nu se aproba prin referendum, nu este supusa controlului de constitutionalitate din oficiu, se supune procedurii de promulgare etc.

Daca avem in vedere legea pentru aderarea la NATO, aceste probleme nu se pun, nici pe plan substantial si nici pe plan procedural. In acest caz, legea nefiind prevazuta expres de Constitutie ca reglementand o materie rezervata legilor constitutionale sau organice, nu poate fi incadrata decat in categoria legilor ordinare. Aceasta solutie ramane valabila si pentru caracterizarea formala a legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, deoarece obiectul sau de reglementare a fost plasat de Adunarea Constituanta Derivata in categoria materiilor ce pot fi reglementate prin legi ordinare, ceea ce elimina si in acest caz o contradictie constitutionala reala dintre prevederile art.73, respectiv ale art.76 si cele ale art.148 alin.(1) si art.149 din Constitutie.

In concluzie, Legea de revizuire a Constitutiei a introdus in Legea fundamentala o noua categorie de legi ordinare, legi care se adopta in sedinta comuna a Camerelor, cu o majoritate de doua treimi, sacrificand rationalitatea juridica pentru o ascendenta politica dictata de oportunitati constitutionale legate de aderarea Romaniei la structurile euro-atlantice.

Conflictul intraconstitutional privitor la intrarea in vigoare a legii si a ordonantei de urgenta.

O alta antinomie intraconstitutionala priveste dispozitiile constitutionale ale art.78 si ale art.115 alin.(5) referitoare la intrarea in vigoare a legii si a ordonantei de urgenta. Astfel, potrivit art.78, legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta in textul ei. Art.115 alin.(5) stabileste ca in cazul ordonantei de urgenta, aceasta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Cele doua reglementari diferite privind intrarea in vigoare a doua acte primare pun problema justificarii acestor deosebiri de tratament constitutional.

O prima ipoteza are in vedere faptul ca din modul de redactare a art.115 alin.(5) nu pare a exista vreo contrarietate intre cele doua texte constitutionale. Astfel, potrivit art.115 alin.(5) al Constitutiei, ordonanta de urgenta intra in vigoare „dupa publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei”, inducand ipoteza ca si in acest caz prevederile art.78 sunt aplicabile, in sensul ca ordonanta de urgenta intra in vigoare la 3 zile de la publicare. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleaca de la faptul ca dispozitiile art.78 din Constitutie au in vedere notiunea de lege – lato sensu - , prin lege intelegandu-se orice act normativ care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Intelegem sa achiesam la aceasta posibila interpretare, mai ales tinand seama de faptul ca nu este de conceput ca legea sa intre in vigoare la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii – ordonanta, hotarare a Guvernului, ordin sau instructiune a ministrului sau a altui conducator al unei autoritati a administratiei publice de specialitate – sa produca efecte juridice de la data publicarii sale in Monitorul Oficial al Romaniei. Aceasta concluzie ar putea fi insa criticata pentru faptul ca dispozitiile art.78 fac parte din Sectiunea a 3-a – Legiferarea – a Capitolului I – Parlamentul – al Titlului III al Constitutiei, ceea ce le-ar face inoperabile in cazul actelor normative emise de alte autoritati publice. O asemenea solutie nu poate fi primita datorita faptului ca prevederile art.78 se coroboreaza cu cele ale art.15 alin.(2) din Constitutie, potrivit carora legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile. Este evident ca atunci cand legiuitorul face referire la legea contraventionala mai favorabila, are in vedere nu numai legea emisa de Parlament, prin care se stabilesc contraventii, ci orice act normativ de stabilire si sanctionare a contraventiilor (ordonante, hotarari ale Guvernului etc.) In aceste conditii, acolo unde exista identitate de motive, solutiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta ca legea adoptata de Parlament, prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii, intra in vigoare la 3 zile de la publicare, iar ordonanta sau hotararea Guvernului, cu acelasi obiect de reglementare, devine valida chiar in ziua publicarii. Cu toate acestea, aplicarea dispozitiilor art.78 si in cazul ordonantelor de urgenta nu este posibila, deoarece ordonantele de urgenta sunt justificate pe plan constitutional de existenta unei situatii a carei reglementare nu poate fi amanata. Aceasta justificare este de natura sa ne duca la concluzia ca dispozitiile art.78 din Constitutie nu sunt aplicabile in cazul ordonantelor de urgenta, a caror intrare in vigoare este derogatorie, in sensul ca ea opereaza, de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, dupa ce aceasta a fost depusa la Camera Parlamentului care este prima competenta sa examineze ordonanta de urgenta.

In fine, este de mentionat ca termenul de 3 zile prevazut pentru intrarea in vigoare a legii se calculeaza pe zile calendaristice, fiind exclusa posibilitatea calcularii sale pe zile libere. Astfel, daca o lege se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, pe data de 28 decembrie, ea va intra in vigoare pe 31 decembrie, daca in cuprinsul legii nu este prevazuta o alta data pentru intrarea acesteia in vigoare. De altfel, in acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala, aratand ca atunci cand este vorba de termene care privesc desfasurarea raporturilor constitutionale dintre autoritatile publice, acestea nu se calculeaza pe zile libere, in masura in care nu se prevede altfel in mod expres.[21] In opinia noastra, aplicarea legii in sfera dreptului public este supusa regulii in virtutea careia termenele se calculeaza pe „zile pline”, in sensul ca se include in termen si ziua in care el incepe sa curga si ziua in care el se implineste.

In raport cu aceasta dispozitie a Curtii Constitutionale, care se raporteaza la un caz concret, referitor la raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei in ceea ce priveste respectarea termenului de 2 zile, aplicabil in cazul legilor adoptate de Parlament in procedura de urgenta, pentru a se ocroti dreptul opozitiei parlamentare de a sesiza Curtea Constitutionala, consideram ca interpretarea extensiva a acesteia este absolut necesara. Motivele care concura la o asemenea interpretare sunt dirimante. Termenele constitutionale sunt termene legale si privesc procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari, functionarea autoritatilor publice – Presedintele Romaniei, Guvernul, consiliile judetene, consiliile locale, primarii. La toate acestea participa, direct sau indirect, corpul electoral sau autoritatile publice. Ca atare, imediata lor aplicare este o dispozitie de ordine publica, in virtutea careia se determina organizarea si functionarea neintrerupta a autoritatilor publice. In caz contrar, ar trebui sa admitem ca o autoritate publica nelegitima poate functiona dincolo de termenele legale sau ca o autoritate legitim aleasa nu poate intra in exercitarea mandatului constitutional la termenul prevazut de lege.

Antinomia intraconstitutionala privitoare la dreptul de vot si dreptul de a alege.

Prin Legea de revizuire a Constitutiei au fost introduse in Legea fundamentala doua drepturi politice noi, in paralel cu dreptul de vot consacrat de Adunarea Constituanta Originara. Astfel, in art.38 a fost reglementat „dreptul de a fi ales in Parlamentul European”, in urmatoarea formulare „In conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cetatenii romani au dreptul de a alege si de a fi alesi in Parlamentul European”. Se poate observa ca titlul articolului nu reda in intregime cuprinsul acestuia, omitand dreptul de a alege in Parlamentul European, problema asupra careia vom reveni. Cel de al doilea drept politic este reglementat ca un alineat distinct al egalitatii in drepturi, consacrata de art.16 al Legii fundamentale, cu care nu are nici o legatura. In opinia noastra, aceste dispozitii constitutionale adauga la dreptul de vot reglementat pentru cetatenii romani, dreptul de a alege al acestora pentru Parlamentul European si dreptul cetatenilor Uniunii Europene de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale. Aceste drepturi noi se cer a fi analizate prin prisma reglementarilor anterioare, privitoare la dreptul de vot (art.36) si dreptul de a fi ales (art.37). Potrivit art.36 alin.(1) : „Cetatenii au drept de vot de la varsta de 18 ani, impliniti pana in ziua alegerilor inclusiv”. In mod similar, art.37 alin.(1) reglementeaza dreptul de a fi ales in urmatoarea formulare: „Au dreptul de a fi alesi cetatenii cu drept de vot care indeplinesc conditiile prevazute in articolul 16 alin.(3), daca nu le este interzisa asocierea in partide politice, potrivit articolului 40 alin.(3)”.

Intre cele doua perechi de texte constitutionale exista o contrarietate nu doar formala, ci una de fond, legata de cadrul conceptual utilizat de puterea constituanta instituita. Astfel, pe de o parte, textele initiale ale Constitutiei utilizeaza expresia „dreptul de vot” pentru a exprima dreptul cetatenilor romani de a-si manifesta vointa in cadrul scrutinurilor electorale, in timp ce textele nou introduse inlocuiesc aceasta expresie cu „dreptul de a alege”. Pe de alta parte, dreptul de vot si dreptul de a fi ales reglementate de art.36 si 37 din Constitutie sunt conditionate de anumiti parametri (dreptul de vot este acordat cetatenilor de la varsta de 18 ani, fiind exclusi debilii si alienatii mintal, pusi sub interdictie, si persoanele condamnate prin hotarare judecatoreasca definitiva la pierderea drepturilor electorale; dreptul de a fi ales se exercita de catre cetatenii romani cu drept de vot care au domiciliul in tara, daca nu le este interzisa asocierea in partide politice. Acestor conditii de eligibilitate li se adauga si cele de varsta – 23 de ani pentru a fi ales in Camera Deputatilor sau in organele administratiei publice locale, 33 de ani pentru a fi ales in Senat si cel putin 35 de ani pentru a fi ales in functia de Presedinte al Romaniei.)

In ceea ce priveste prima problema, a utilizarii in Constitutie a dreptului de a alege in paralel cu dreptul de vot, desi ne-am framantat mintea, nu am gasit nici o justificare stiintifica a acestui paralelism terminologic in tratarea uneia si aceleiasi probleme - votul[22]. Din aceasta cauza exista si riscul intelegerii gresite, contradictorii, a celor doua formulari. Tocmai de aceea incercam sa deslusim intelesul pe care legiuitorul constituant l-a dat acestui drept de a alege.

Inainte de toate, consideram ca dispozitiile art.38 si ale art.16 alin.(4) din Constitutie consacra drepturi eventuale, conditionate de integrarea Romaniei in Uniunea Europeana, ceea ce justifica din punct de vedere politic inscrierea lor in Legea fundamentala. De neinteles ramane inlocuirea, in aceste doua cazuri, a dreptului de vot cu dreptul de a alege. Aparent, intre cele doua drepturi nu ar putea fi deosebiri de continut, ceea ce ar justifica utilizarea in paralel a unor sinonime, fenomen pe care tehnica legislativa il repudiaza.

In realitate, dreptul de vot si dreptul de a alege au sensuri diferite. Astfel dreptul de vot poate coincide cu vointa cetateanului de a alege, dar numai in cazul votului util, respectiv atunci cand alegatorul isi indreapta optiunea electorala spre candidatul sau formatiunea politica invingatoare in alegeri. Astfel, atunci cand alegatorul este chemat sa voteze asupra a doua persoane aflate in balotaj si stie ca un vot pentru A nu se poate irosi, deoarece acesta va fi ales, nu va vota pentru B deoarece stie ca acesta nu va fi ales A. De altfel, votul util poate fi dat si pentru o optiune doctrinara, in cazul in care alegatorul se afla intr-un sistem electoral de reprezentare proportionala, dar de aceasta data acest vot vizeaza mai mult un program politic decat alegerea unei persoane. Pe de alta parte, votul poate privi o persoana atunci cand se exercita in cadrul scrutinului uninominal, in virtutea caruia alegatorii sunt chemati la urne, intr-o circumscriptie electorala, pentru a desemna un singur ales pentru o functie publica ( de exemplu, alegerile pentru Presedintele Romaniei sau pentru functia de primar). Dar votul poate fi si programatic, cand optiunea alegatorului are in vedere, cu precadere, un program politic si nu persoana care il poate duce la indeplinire.

Dincolo de aceste determinari, distinctia dintre votul util si votul de protest este determinanta. Astfel, cetateanul cu drept de vot se prezinta la alegeri pentru a fi purtatorul vointei nationale care determina alegerea unui partid politic ca invingator in alegeri. Votul util reprezinta, astfel, alegerea pe care alegatorul o face intre cei pe care ii considera invingatori sau invinsi in alegeri.

Votul de protest valideaza optiunea alegatorului care nu adera la programul politic al unei formatiuni politice, de regula aflata la guvernare, si este un vot pentru infrangerea acesteia in alegeri.

Ca atare, dreptul de a alege ar putea fi confundat cu votul util, ceea ce, pe plan normativ, ar insemna o restrangere nejustificata a dreptului de vot. Desigur, aceasta distinctie va ramane pur teoretica, deoarece in practica dreptul de a alege nu va putea fi reglementat sub alta forma decat ca drept de vot, ceea ce face inutila introducerea in Constitutie a dreptului de a alege, atunci cand este vorba de alegerea Parlamentului European sau de participarea cetatenilor europeni la alegerile locale din Romania. Cu alte cuvinte, nu exista un drept de a alege, ci doar un drept de vot al cetateanului, care poate fi pentru alegerea unui candidat, impotriva alegerii acestuia sau impotriva tuturor candidatilor. Orice alta solutie legislativa care ar face distinctie intre dreptul de vot si dreptul de a alege al cetatenilor romani in alegerile locale, parlamentare, prezidentiale ori pentru Parlamentul European sau intre dreptul de a alege al cetatenilor straini si dreptul de vot al cetatenilor romani in alegerile locale ramane in afara spiritului Legii fundamentale.

Cu privire la cea de a doua problema, care priveste neconditionarea dreptului de a alege in cazul Parlamentului European, dupa parerea noastra, fiind vorba de cetateni romani, candidaturile la aceste alegeri nu pot fi facute decat cu respectarea conditiilor de eligibilitate prevazute pentru exercitarea dreptului de a fi ales, ceea ce pune in evidenta, inca o data, inutilitatea dispozitiilor speciale prevazute la art.38 din Constitutie. Aceasta inutilitate este demonstrata si de faptul ca reglementarile cuprinse in art.36 din Legea fundamentala nu au in vedere doar alegerea primarilor, consiliilor judetene, a consiliilor locale, a Parlamentului sau a Presedintelui Romaniei, ci si a altor organe care ar putea fi infiintate in viitor, cum ar fi consiliile regionale etc. sau participarea la referendumurile nationale ori locale. Cu toate acestea, justificarea art.38 din Constitutie ar fi putut fi facuta in cazul in care dreptul de a fi ales in Parlamentul European ar fi fost conditionat de o anumita etate, asa cum face art.37 pentru stabilirea conditiilor de varsta in cazul alegerilor locale, parlamentare si prezidentiale. Dar, acest text proclama neconditionat un drept care exista deja in reglementarea constitutionala si care nu poate fi modificat printr-o lege organica sau ordinara.

3.6. Antinomii nascute din partajarea competentelor celor doua Camere ale Parlamentului.

Legea de revizuire a Constitutiei a eliminat procedura de mediere dintre cele doua Camere ale Parlamentului in cazul legilor organice si ordinare, a exclus, fara nici un motiv, egalitatea acestora, si a introdus partajarea competentelor intre Camera Deputatilor si Senat. Aparent, o asemenea partajare a competentelor in realizarea functiei legislative a Parlamentului, pare a fi benefica, sub aspectul celeritatii procesului legislativ. Din aceasta optica, bicameralismul parlamentar sufera o modificare a competentelor privitoare la sesizarea Camerei Deputatilor si a Senatului. In primul rand, aceasta modificare are in vedere transformarea celor doua Camere ale Parlamentului, din Camere simetrice, in Camere asimetrice. Pana la modificarea Constitutiei, Camera Deputatilor si Senatul puteau fi sesizate, fara discriminare, cu orice proiect de lege sau propunere legislativa, in virtutea optiunii subiectului dreptului de sesizare. In cazul in care cele doua Camere ale Parlamentului adoptau un proiect de lege in forme diferite, proiectul de lege forma obiectul medierii legislative, prin intermediul unei comisii paritare, iar in caz de esec, divergentele dintre cele doua Camere ale Parlamentului se solutionau printr-o decizie a parlamentarilor, luata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu majoritatea de voturi ceruta de natura legii.

In noua reglementare constitutionala, aceasta procedura de mediere sau de eliminare a divergentelor dintre cele doua Camere ale Parlamentului intr-o sedinta comuna este eliminata, prin introducerea deciziei finale a uneia dintre Camere. In mod obisnuit, in sistemele parlamentare bicamerale, aceasta decizie finala, ca mod de solutionare a divergentelor dintre cele doua Camere, apartine Camerei politice a Parlamentului.

Sistemul parlamentar romanesc a respins o asemenea solutie chiar in Adunarea Constituanta din 1990-1991. In anul 2003, pe fondul luptei pentru suprematie, Senatul si Camera Deputatilor au decis, in procesul de revizuire a Constitutiei, partajarea competentelor legislative, in sensul ca, in anumite materii, Camera Deputatilor are rolul decisiv, fiind Camera decizionala, iar in altele are un rol secundar, care o transforma intr-o Camera de reflectie. Tinem sa mentionam ca aceasta solutie constitutionala este unica in sistemele parlamentare bicamerale si merita sa i se acorde atentia cuvenita. De regula, in aceasta materie, specificul Camerelor Parlamentului se realizeaza prin functiile lor diferite. Dar, in materie legislativa, punctele de vedere diferite ale celor doua Camere se armonizeaza fie printr-o comisie paritara, fie prin votul decisiv al Camerei inferioare ori prin naveta permanenta a proiectelor de lege intre cele doua Camere, pana la ajungerea la un text comun. Solutia romaneasca nu numai ca este contrara bicameralismului clasic, dar, dupa parerea noastra, se abate de la diferentierea functionala a Camerelor, prin partajarea competentelor acestora, ceea ce induce un anumit echivoc in ceea ce priveste natura bicamerala a Parlamentului Romaniei. In opinia noastra, partajarea competentei de sesizare a Camerei Deputatilor si Senatului nu are nici un efect asupra caracterului atat de cuprinzator al functiei legislative a Parlamentului, care nu este limitata de nici o prevedere constitutionala.

Articolul 75 din Constitutia Romaniei, intitulat „Sesizarea Camerelor”, opereaza insa o impartire a competentelor decizionale ale Camerei Deputatilor si Senatului. Aceasta partajare elimina puterea decizionala egala a celor doua Camere in procesul legislativ si instituie un nou mod de adoptare a legii, in virtutea caruia una din Camere poate fi o simpla Camera de reflectie, atunci cand este prima Camera sesizata, sau poate fi Camera decizionala, atunci cand se pronunta definitiv asupra unui proiect de lege care a fost adoptat sau respins, prin vot, de prima Camera sesizata, ori in lipsa acestuia, la trecerea unei perioade de 45 sau 60 de zile (in cazul codurilor si altor legi de complexitate deosebita) de la sesizarea Camerei de reflectie. Pentru o presupusa accelerare a procesului legislativ, Constitutia Romaniei instituie o prezumtie absoluta, in virtutea careia un proiect de lege chiar daca nu a fost votat de o Camera se considera adoptat prin simpla trecere a timpului. La implinirea termenului de 45 sau 60 de zile, dupa caz, proiectul de lege se considera adoptat. Prezumtia se bazeaza pe o presupusa acceptare tacita a proiectului de lege, pe lipsa obiectiilor primei Camere sesizate si pe o anumita inutilitate a interventiei legislative a primei Camere, in conditiile in care opiniile sale raman fara obiect, mai ales daca cealalta Camera este singura apta sa stabileasca noua reglementare juridica.

In virtutea prevederilor art.75 alin.(1), sesizarea celor doua Camere ale Parlamentului se face prin eliminare. Camera Deputatilor este prima sesizata in cazul proiectelor de lege sau al propunerilor legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internationale si a masurilor legislative ce rezulta din aplicarea acestora[25]. De asemenea, Camera Deputatilor urmeaza a fi sesizata, ca prima Camera, si in cazul proiectelor de legi organice prevazute la art.31 alin.(5), art.40 alin.(3), art.55 alin.(2), art.58 alin.(3), art.73 alin.(3) lit.e), k), l), n), o), art.79 alin.(2), art.102 alin.(3), art.105 alin.(2), art.117 alin.(3), art.118 alin.(2) si (3), art.120 alin.(2), art.126 alin.(4) si (5) si art.142 alin.(5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se depun la Senat, care trebuie sa-si indeplineasca atributiile de prima Camera sesizata, urmand ca dupa implinirea termenului de 45 sau 60 de zile, dupa caz, sa transmita proiectele adoptate sau neadoptate Camerei Deputatilor, care va decide definitiv asupra acestora.

Dispozitiile art.75 din Constitutie pot da nastere unor conflicte de competenta, pozitive sau negative. Prevederile constitutionale nu au in vedere conflictele negative de competenta, in virtutea carora ambele Camere se declara necompetente pentru examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, dar reglementeaza conflictele pozitive de competenta. Astfel, este posibil ca o Camera sa fie sesizata cu un proiect de lege sau o propunere legislativa ce tine de competenta primara a celeilalte Camere. In astfel de situatii, potrivit art.75 alin.(4), daca prima Camera sesizata adopta o prevedere care intra in competenta sa decizionala, procedura legislativa este definitiv parcursa, daca si cea de a doua Camera este de acord cu textul adoptat de prima Camera. In caz contrar, se revine la regulile bicameralismului clasic, cu excluderea medierii, recurgandu-se la votul decisiv al Camerei care a fost prima sesizata. Cu alte cuvinte, atunci cand Senatul sau Camera Deputatilor este sesizata cu un proiect de lege sau cu o propunere legislativa care intra in competenta primara a celeilalte Camere, viciul de procedura poate fi acoperit, daca cealalta Camera este de acord cu textul adoptat de Camera care si-a depasit competentele. Daca cea de a doua Camera nu este de acord cu acest viciu procedural si adopta proiectul legii intr-o noua formulare, dispozitiile astfel redactate urmeaza sa faca obiectul unei noi deliberari in prima Camera, ceea ce ar duce la acoperirea viciului de procedura.

Aceste solutii constitutionale promovate de art.75 alin.(4) elimina, dupa parerea noastra, doar unele conflicte pozitive de competenta. De altfel, dispozitiile art.75 alin.(5) stabilesc ca prevederile alin.(4) al aceluiasi articol, referitoare la „intoarcerea legii” se aplica in mod corespunzator si in cazul in care Camera decizionala adopta o prevedere pentru care competenta decizionala apartine primei Camere. Acest text constitutional urmeaza sa fie aplicabil in situatia opusa celei reglementate de alin.(4), respectiv atunci cand cea de a doua Camera adopta o prevedere noua, in calitate de Camera decizionala, prevedere care tine de competenta decizionala a primei Camere sesizate, caz in care proiectul de lege (nu legea) se trimite Camerei decizionale pentru un vot decisiv, in procedura de urgenta.

Asa cum se poate vedea, aceasta procedura legislativa inedita nu este lipsita de critici. Necesitatea unei proceduri de eliminare a conflictelor dintre cele doua Camere ale Parlamentului a fost relevata de Curtea Constitutionala atunci cand a constatat, cu prilejul examinarii propunerii legislative de revizuire a Constitutiei, ca simpla partajare a sesizarilor privitoare la exercitarea initiativei legislative intre Senat si Camera Deputatilor nu este de natura sa elimine conflictele de competenta dintre cele doua Camere. Astfel, in Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind constitutionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constitutiei se arata ca distribuirea competentelor de sesizare a celor doua Camere poate „naste blocaje legislative si, pentru evitarea acestora, Curtea Constitutionala recomanda sa se introduca la art.731 un nou alineat care sa prevada posibilitatea desesizarii Camerei investite in pofida Constitutiei si trimiterea proiectului de lege la cealalta Camera”. Aceasta solutie a fost partial agreata de Parlament si astfel s-a ajuns la reexaminarea textelor adoptate de Camera necompetenta in cealalta Camera.

Dispozitiile art.75 din Legea noastra fundamentala ne arata si o alta fata a lucrurilor, in virtutea careia puterea Parlamentului de a legifera se localizeaza, dupa caz, la Camera Deputatilor, la Senat sau in sedinta comuna a acestora, iar desfiintarea conflictelor de competenta dintre cele doua Camere este eliminata, cel putin in cazul conflictelor negative.

Pe fondul unui anumit eclectism juridic, se poate vedea ca dispozitiile art.75 corelate cu cele ale art.65 din Constitutie desfiinteaza bicameralismul romanesc prin instituirea a 3 parlamente unicamerale, Camera Deputatilor, Senatul si Parlamentul, reunit in sedinte comune, ceea ce este contrar art.61 din Constitutie, in virtutea caruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii, el fiind alcatuit din Camera Deputatilor si Senat.

3.7. Proliferarea antinomiilor intraconstitutionale in regulamentele parlamentare.

Criticile pe care le-am prezentat cu privire la modul de partajare a competentelor legislative ale celor doua Camere se regasesc pe planul regulamentelor parlamentare, mai ales in cazul in care acestea incearca sa identifice competentele ce revin Senatului si Camerei Deputatilor.

Astfel, potrivit Hotararii nr.23/2003 privind modificarea si completarea Regulamentului Camerei Deputatilor, aprobat prin Hotararea nr.8/1994[27], Camera Deputatilor se declara competenta sa examineze, ca prima Camera sesizata, in contrarietate cu prevederile art.75 din Constitutie, proiectele de legi sau propunerile legislative privitoare la conditiile si limitele exercitarii dreptului persoanei vatamate intr-un drept al sau (art.52 alin.(2), stabilirea conditiilor pentru incorporarea cetatenilor (art.55 alin.(3), atributiile prefectului (art.123 alin.(3), competenta Consiliului Superior al Magistraturii in materia numirii, promovarii, transferarii si sanctionarii judecatorilor (art.125 alin.(2), folosirea limbii materne si a interpretului in justitie (art.128 alin.(2) si Curtea de Conturi (art.140 alin.(1).

Pe de alta parte, Regulamentul Senatului confera acestei Camere dreptul de a examina, tot in calitate de prima Camera sesizata, proiecte de lege sau propuneri legislative pe care Camera Deputatilor, prin Regulament, le-a introdus deja in competenta sa primara. Astfel, potrivit art.86 alin.2 pct.2 lit.d) din Regulamentul Camerei Deputatilor, aceasta Camera este competenta sa examineze proiectele de legi sau propunerile legislative care reglementeaza conditiile in care cetatenii pot fi incorporati de la varsta de 20 de ani pana la varsta de 35 de ani, atributie pe care o revendica si Senatul in Regulamentul sau la art.381 pct.2 lit.g).[28]

Reglementarea diferita a duratei mandatului constitutional.

Legea de revizuire a Constitutiei a modificat in mai multe cazuri durata mandatului privitor la exercitarea unor functii publice. Astfel, potrivit art.83 din Constitutie, modificat prin Legea nr.429/2003, mandatul Presedintelui Romaniei va avea, in viitor, o durata de 5 ani, spre deosebire de textul anterior care il limita la 4 ani.

Aceasta prelungire a mandatului Presedintelui Romaniei isi gaseste o reflectare corespunzatoare in art.155 alin.(3) din Constitutie, cuprins in Titlul VIII – Dispozitii finale si tranzitorii. In virtutea acestui text constitutional, prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplica pentru urmatorul mandat prezidential. Aceasta prevedere constitutionala s-a impus in virtutea exigentelor legate de aplicarea principiului neretroactivitatii legii. In masura in care in Constitutie nu ar fi fost cuprinsa aceasta norma tranzitorie, s-ar fi putut intelege ca mandatul prezidential este de 5 ani, prelungindu-se nejustificat durata exercitiului functiei prezidentiale de la 4 la 5 ani. Pe acest fond al motivarii politice a mandatului prezidential, doua optiuni politice majore sunt de consemnat: alegerile prezidentiale din anul 2004 nu pot avea loc dupa 20 decembrie, data limita pentru expirarea mandatului prezidential. In privinta alegerilor parlamentare, acestea nu pot fi decat ulterioare datei de 11 decembrie 2004, zi in care expira termenul de 4 ani de la intrunirea legala a Camerelor, care potrivit Constitutiei desemneaza termenul de la care incepe sa curga mandatul de 4 ani al Parlamentului.



Spre deosebire de aceasta reglementare completa si clara a duratei mandatului Presedintelui Romaniei, in cazul Avocatului Poporului, legiuitorul constituant nu a mai dovedit aceeasi exigenta. Astfel, detinatorul puterii de modificare a Legii fundamentale a majorat si durata mandatului Avocatului Poporului de la 4 la 5 ani, fara sa prevada o dispozitie tranzitorie, in virtutea careia respectivele prevederi se aplica doar viitorului mandat al Avocatului Poporului. Cu toate acestea, eliminarea acestei contrarietati intraconstitutionale a textelor Legii fundamentale nu poate avea o alta solutie decat in cazul mandatului Presedintelui Romaniei, Legea constitutionala urmand a se aplica numai pentru viitor, fara a afecta durata mandatului actualului Avocat al Poporului.

Ridicarea exceptiei de neconstitutionalitate direct de catre Avocatul Poporului.

In aceasta problema ne gasim nu atat in prezenta unei antinomii clasice, cat mai ales in fata unei contraziceri sistemice a textului constitutional de sesizare a Curtii Constitutionale. Astfel, pana la revizuirea Constitutiei, textele constitutionale au consacrat exceptia de neconstitutionalitate, in virtutea careia partile aflate intr-un proces, procurorul sau instanta, din oficiu, puteau sesiza existenta unei antinomii intre textele de lege si cele constitutionale. Din acest punct de vedere, Legea fundamentala permitea sesizarea Curtii Constitutionale cu o exceptie de neconstitutionalitate doar pe cale incidenta, fiind exclusa sesizarea directa a Curtii Constitutionale, asa numita actio popularis. Aceasta optiune fundamentala a Puterii Constituante Originare a fost infranta de legiuitorul constituant derivat, care prin Legea nr.429/2003, a conferit Avocatului Poporului dreptul de a sesiza Curtea Constitutionala asupra constitutionalitatii legilor inainte de promulgare, cat si asupra unei exceptii de neconstitutionalitate, care poate fi ridicata in mod direct de Avocatul Poporului. Aceasta ultima terminologie utilizata de art.146 lit.d) este de natura sa contrazica vointa Adunarii Constitutionale Originare si sa instituie o antinomie de ordin conceptual in definirea atributiilor Curtii Constitutionale. Astfel, exceptia, in general, reprezinta un mijloc procedural folosit de parat pentru a obtine respingerea cererii reclamantului sau intarzierea judecatii. Cu alte cuvinte, exceptia procesuala este un mijloc judiciar, utilizat in instanta de catre parat. Dincolo de deosebirile care se pot decela intre exceptii procesuale si exceptia de neconstitutionalitate, exista si importante elemente care le apropie. Astfel, in ambele cazuri, ridicarea exceptiilor se poate face in cursul unui proces, pe cale incidenta, tinand seama de posibilele relevante in solutionarea cauzei, a textului dedus judecatii de constitutionalitate. Antinomia intraconstitutionala deriva din utilizarea eronata a conceptului de exceptie de neconstitutionalitate pentru a determina competenta Avocatului Poporului de a sesiza instanta de contencios constitutional, in afara unui proces, cu o exceptie de neconstitutionalitate. Dincolo de cadrul constitutional in vigoare, apreciem ca, in asemenea situatii, nu ne aflam in fata unei exceptii de neconstitutionalitate, ci a unei sesizari directe a Curtii Constitutionale de catre Avocatul Poporului, ceea ce nu justifica formula „exceptia de neconstitutionalitate”. In aceste conditii, textul art.146 lit.d) din Constitutie contravine definitiei exceptiei de neconstitutionalitate si sistemului de control a posteriori, recunoscut Curtii Constitutionale de catre Adunarea Constituanta Originara.

4. Concentrarea legislatiei in coduri. Codificarea sau concentrarea legislatiei in coduri reprezinta o parte constitutiva a activitatii de sistematizare a legislatiei. Potrivit art.16 al Legii privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, codificarea reprezinta o activitate desfasurata in vederea sistematizarii si concentrarii legislatiei, in virtutea careia reglementarile dintr-un anumit domeniu sau dintr-o ramura de drept, subordonate unor principii comune, sunt reunite intr-o structura unitara care poarta denumirea de cod.

Din definitia legala a codificarii rezulta ca aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

a. codificarea este o activitate legislativa desfasurata de Parlament. Aceasta activitate are un caracter oficial, este desfasurata de autoritatea legislativa suprema a poporului roman, cu respectarea normelor constitutionale si a celorlalte norme de procedura legislativa.

b. codificarea presupune efectuarea unui 'inventar' al legislatiei dintr-un anumit domeniu sau dintr-o ramura de drept, examinarea acesteia si elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzator pentru domeniul sau ramura de drept respectiva. Legea privind normele de tehnica legislativa largeste materia codificarii, admitand ca intr-un cod pot fi concentrate nu numai reglementarile dintr-o ramura de drept, dar si cele dintr-un anumit domeniu de activitate. Este firesc sa fie asa, deoarece legiuitorul nu se opreste doar la elaborarea unor coduri specifice unor ramuri de drept, ci extinde aceasta concentrare a legislatiei si la anumite domenii pentru a le marca fie importanta, fie caracterul exhaustiv al reglementarii juridice unice. Vom intalni astfel, alaturi de Codul civil, Codul de procedura civila, Codul penal, Codul de procedura penala, Codul muncii si alte coduri care reglementeaza o anumita grupare omogena de relatii sociale. Astfel de legi sunt Codul aerian, Codul silvic, Codul rutier etc.

c. codul este intotdeauna o lege, care reuneste reglementari juridice existente, pe baza unei prelucrari legislative de sistematizare si unificare.

In opinia prof. N.Popa, codificarea este o forma superioara de sistematizare, care presupune cuprinderea intr-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor apartinand aceleiasi ramuri de drept, printr-o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a intregului material normativ, de indepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale), de ordonare logica a materialului normativ si de utilizare a unor mijloace moderne de tehnica legislativa (alegerea modalitatii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii mijloacelor adecvate de conceptualizare).[30]

Am redat pe larg aceasta parere deoarece ea este opusa acelora care considera codificarea ca pe o lucrare pur formala[31], opinie ce se indeparteaza de esenta procesului de codificare.

Datorita complexitatii sale, codificarea nu poate fi o opera facuta la intamplare. De aceea, Legea nr.73/1993 pentru infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ prevede in art.2, in cadrul atributiilor acestui organ consultativ de specialitate al Parlamentului, obligatia acestuia de a realiza nemijlocit ori de a coordona, din dispozitia Camerei Deputatilor sau a Senatului, elaborarea unor proiecte de coduri sau de alte legi de complexitate deosebita. In opinia noastra, inscrierea in cadrul atributiilor Consiliului Legislativ a obligatiei de a elabora sau de a coordona activitatea de elaborare a codurilor, la cererea Camerei Deputatilor sau a Senatului, nu afecteaza cu nimic exercitarea de catre Guvern a dreptului de initiativa legislativa in domeniul codurilor sau al legilor de o importanta deosebita. Dar, daca Guvernul doreste sa elaboreze un proiect de legi ori de cod cu sprijinul Consiliului Legislativ nu va putea sa ceara direct acestui organ al Parlamentului un astfel de serviciu. In schimb, el poate face acest lucru indirect, adresandu-se Senatului sau Camerei Deputatilor, care pe baza majoritatii ce sustine Guvernul, va putea decide asupra implicarii Consiliului Legislativ in acest proces. Acesta este un mod de interpretare a prevederilor Legii privind infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ. La acest mod de interpretare, care ramane in continuare valabil doar in parte, trebuie sa adaugam si solutia noua, introdusa de art.25 alin.(1) din Legea privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative. Potrivit acestui text legal, in cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume determinate, la initiativa Parlamentului ori a Guvernului, se pot constitui la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia, comisii de specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.

Ne aflam in fata unei contradictii intre doua texte de forta juridica diferita, introdusa chiar prin Legea privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative. Aceasta antinomie s-ar putea rezolva in virtutea principiului lex posteriori derogat priori. Ca atare, prevederile art.2 al Legii nr.73/1993 sunt abrogate partial, urmand a fi aplicate cele ale art.25 alin.(1) din Legea nr.24/2000. Astfel, initiativa constituirii la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia a unor comisii de specialitate pentru elaborarea unor proiecte de coduri sau de legi importante, nu mai apartine fiecarei Camere a Parlamentului, ci organului legislativ in intregul sau. De asemenea, de la data intrarii in vigoare a acestei legi, initiativa apartine si Guvernului.

Textul art.25 alin.(2) al Legii nr.24/2000 completeaza Legea nr.73/1993, in sensul ca stabileste ca in cazul proiectelor de coduri si al altor legi complexe, comisiile de elaborare se instituie la Ministerul Justitiei. In componenta acestora se include un reprezentant al Consiliului Legislativ, desemnat de presedintele acestuia. Textul de completare are si un efect abrogator, deoarece suprima pe plan practic rolul de coordonator al Consiliului Legislativ in elaborarea unor asemenea acte normative.

Intrebarea care apare are in vedere faptul ca Legea nr.73/1993 este o lege organica, in timp ce Legea nr.24/200 este o lege ordinara. Poate modifica, completa si abroga o lege ordinara prevederi dintr-o lege organica ? In opinia noastra raspunsul este negativ.

Totodata, comisiile de specialitate investite cu asemenea atributii sunt obligate sa intocmeasca, pe baza unor studii si documentare stiintifice, teze prealabile care sa reflecte conceptia generala, principiile, noile orientari si principalele solutii ale reglementarilor preconizate, care se supun aprobarii Guvernului.

5. Incorporarea textelor normative reprezinta o grupare de acte normative dintr-un anumit domeniu de activitate intr-o colectie sistematizata fie pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe criterii ce tin de continutul reglementarii. Incorporarea poate fi oficiala sau neoficiala. Ea nu este o opera legislativa, deoarece volumul obtinut in urma incorporarii nu presupune nici o prelucrare a materialului normativ, ci doar o concentrare realizata pe baza unor criterii prestabilite, de catre o autoritate publica ori de catre o persoana particulara.

Pentru a se conferi o anumita autoritate operatiunii de incorporare, Legea privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative incredinteaza aceasta activitate Consiliului Legislativ. Exercitarea acestei activitati se face cu aprobarea prealabila a Birourilor permanente ale celor doua Camere ale Parlamentului si are drept rezultat un codex, denumire conferita de lege unei culegeri de acte normative, realizata in conditiile legii.

Codexurile elaborate de Consiliul Legislativ cuprind reglementarile legale in vigoare dintr-un anumit domeniu de activitate sau din domenii conexe, cuprinse in legi, ordonante si hotarari ale Guvernului. Cuprinderea in codexuri a reglementarilor juridice dintr-un anumit domeniu de activitate urmareste alaturarea unor reglementari juridice intr-o structura omogena in vederea unei mai lesnicioase cunoasteri si aplicari a acestora.

In activitatea sa de incorporare a legislatiei, Consiliul Legislativ este abilitat de lege sa stabileasca denumirea codicelui, cuprinsul acestuia, structura si succesiunea actelor normative sau a unor extrase din acestea, precizandu-se actele normative din care provin si a elementelor necesare pentru identificare.

Rolul cu adevarat constructiv al Consiliului Legislativ in activitatea de elaborare a codexurilor rezida in stabilirea conceptiei acestora si in aducerea la zi a actelor normative incorporate, prin luarea in considerare a tuturor modificarilor si completarilor ulterioare, a abrogarilor partiale, exprese ori implicite, precum si prin actualizarea denumirilor institutiilor si localitatilor.

Diviziunile dreptului. Alaturi de impartirea dreptului in norme juridice, institutii juridice si ramuri de drept, o alta mare diviziune a acestuia o constituie dreptul public si dreptul privat. Aceasta diviziune a dreptului este si prima prin vechimea sa. Jurisconsultii romani vorbeau de o diviziune bipartita a dreptului in jus publicum si jus privatum. Ulpian arata in Digeste ca 'Publicum jus est quod ad statum reiromane spectat, privatum quod ad singularum utilitate pertinent.' Aceasta impartire a dreptului ramane valabila si astazi. Astfel, dreptul public priveste organizarea si functionarea autoritatilor publice, precum si raporturile acestora cu cetatenii si celelalte persoane ce se afla sub raza de actiune a acestora.

Dreptul public este alcatuit din dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul procesual civil si dreptul procesual penal.

Dreptul privat are in vedere raporturile care se nasc intre persoanele private, fizice sau juridice.

In compunerea dreptului privat intra dreptul civil, considerat dreptul comun in materie, dreptul comercial, dreptul agrar, dreptul muncii si al protectiei sociale, precum si dreptul familiei.



In literatura noaastra de specialitate sistematizarea este privita in mod diferit. Uneori ea se defineste prin raportare la sistemul legislatiei (A se vedea Radu I.Motica, Gheorghe C.Mihai, Teoria generala a dreptului, Editura Alma Mater, Timisoara, 1991, p.235), alteori prin raportare la actul normativ (A se vedea Ion Craiovan, Teoria generala a dreptului, Editia a II-a, revazuta si adaugita, Olimp Publishing & Prin. Prod., s.r.l., 1998, p.234 si urm.).

A se vedea I. Craiovan, op.cit., p.234 si urm.

A se vedea Giorgio del Vecchio, Les principes généraux du droit, in Recueil d'Etudes sur Les Surces du Droit en l'Honneur de François Gény, Tome II, Les Surses Génerales des Systemes Juridiques Actuels, Librairie du Recueil Sirey, Paris, p.70.

A se vedea V.D.Zlatescu, op.cit., p.114.

A se vedea J.-L.Bergel, Théorie Générale du Droit, 3o édition, Dalloz, Paris, 1999, p.85.

Ibidem, p.92.

Ibidem, p.97.

A se vedea N.Popa, op.cit., p.120.

Ibidem, p.120-125.

A se vedea I.Mrejeru, op.cit., p.159.

Publicata in M.Of.nr.600 din 8 decembrie 1999, modificata si completata prin O.U.G. nr.82/2000, publicata in M.Of. nr.293 din 28 iunie 2000.

A se vedea infra Delegarea legislativa.

A se vedea Versions consolidées du Traité sur L'Union Européenne et du Traité instituant la Communauté Européene, Union Européenne, Luxemburg, 1997.

A se vedea I. Vida, Manual de Legistica Formala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.150 si urm.

W.Malgaud, Les antinomies en droit, á propos de l'étude de G.Gavazzi, in Les Antinomies en Droit, Bruxelles, Etablissements Emile Bruylant, 1965, p.8.

In acest sens se arata ca Paul Robert definea antinomia ca 'o contradictie reala sau aparenta intre doua legi, doua principii.' Dictionarul de filosofie Lalande defineste antinomia in aceiasi termeni „o contradictie reala sau aparenta intre doua legi sau doua principii in procesul aplicarii lor practice la un caz particular”. Ibidem, p.20-21.

Ibidem, p.22

A se vedea W.Malgaud, op.cit., in loc cit., p.18.

Legea nr.429/2003 de revizuire a Constitutiei Romaniei a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, data la care a si intrat in vigoare, ca urmare a publicarii, in acelasi Monitor Oficial, a Hotararii Curtii Constitutionale nr.3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului national din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constitutiei.

In aceasta statistica nu intra dispozitiile constitutionale care au in vedere legea privita in sine, cum ar fi cele privitoare la adoptarea, intrarea in vigoare sau reexaminarea legii ori cele care au in vedere ierarhia legilor.

A se vedea Decizia Curtii Constitutionale, nr.233 din 20 decembrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.638 din 28 decembrie 1999.

Votul este definit ca actul prin care guvernatii desemneaza si legitimeaza guvernantii si, la propunerea acestora, aproba sau resping masurile care le sunt supuse in cadrul consultarilor populare (referendum). A se vedea, in acest sens, O Duhamel, Y. Mény, Dictionnaire constitutionel, P.U.F., Paris, p.1075.

Lega nr.24/2000 privind regulile de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, nr.139 din 31 martie 2000, prevede la art.34 alin.(1) ca: „In limbajul normativ aceleasi notiuni se exprima numai prin aceiasi termeni.”

La polul opus se afla conceptiile care considera ca Parlamentul are o competenta legislativa. Nu impartasim un asemenea punct de vedere, deoarece competenta inseamna departajarea sferei de actiune a unor autoritati publice in raport cu altele. Exista, astfel, o competenta a Guvernului, a ministrilor, a primarilor, dar nici o lege nu prevede o competenta a Parlamentului. Divizarea competentelor de sesizare a Camerei Deputatilor si Senatului, prin Constitutie, nu afecteaza monopolul legislativ al Parlamentului, acesta fiind competent sa reglementeze juridic oriunde, oricand, fara restrictii, cu conditia de a respecta Constitutia Romaniei.

Mentionam ca masurile de armonizare a legislatiei cu actele normative ale Uniunii Europene nu reprezinta masuri legislative destinate aplicarii tratatelor internationale, deoarece directivele, recomandarile, avizele etc. nu sunt tratate internationale.

Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003.

Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei , Partea I, nr.798 din 12 noiembrie 2003.

Regulamentul Senatului a fost modificat prin Hotararea Senatului nr.20/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr.834 din 24 noiembrie 2003.

A se vedea V.M.Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol.II, Editura National, Bucuresti, 1997, p.114.

A se vedea N.Popa, op.cit., p.237-238; I.Mrejeru, op.cit., p.198.

A se vedea N.Popa, op.cit., p.237.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 638
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site