Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane

MANAGEMENT EDUCATIONAL

management

+ Font mai mare | - Font mai mic








DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Eminentele negre ale propagandei
MANAGEMENTUL FONDURILOR COMUNITARE
TEST GRILA MANAGEMENT FINANCIAR - CONTABIL
Managementul grupului educat
Care este diferetenta dintre planuri si prognoze
Analiza S.W.O.T. a mediului de activare a managementului strategic european
ABORDAREA IN CADRUL LOGIC A PROIECTELOR
MANAGERUL DE RISC: Psihologia riscurilor
MANAGERII SI MANAGEMENTUL
MANAGEMENTUL STRATEGIC IN CADRUL HOTELULUI MAJESTIC

MANAGEMENT EDUCATIONAL

METODE DE CERCETARE.

ELABORARE DE PROIECT

1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE




Studiile concrete de psihologie si de pedagogie se desfasoara, de regula, pe diferite arii de investigatie. Cadrul cel mai larg ar fi cel oferit de o populatie mai vasta, cand cercetarea ia de obicei forma anchetei pe un esantion. Cand studiul vrea sa capete adancime, evident cadrul se restrange la un spatiu social determinat – o intreprindere, o institutie scolara, o comunitate rurala etc., iar cercetarea ia, de regula, forma studiului de teren , care poate deveni un cvasiexperiment. Cand se studiaza, de pilda, efectele unor modificari introduse in contextul obisnuit de desfasurarea faptelor sau evenimentelor – cum ar fi implantarea unei schele de extractie a titeiului intr-o localitate rurala, introducerea unui mod de salarizare a muncii intr-o intreprindere, a unui nou orar de lucru intr-o institutie etc. – se urmaresc paralel consecintele acestor masuri asupra atitudinii si opiniei oamenilor. In continuare, experimentul comporta o arie cu mult mai restransa: grupuri mai mici de subiecti sunt pusi in conditii care “miniaturizeaza” situatii reale de viata. Cu cat aria de investigatie se restrange, cu atat mijloacele noastre de control pot fi mai eficace.

Ancheta pe esantion, studiul de teren, experimentul si studiul de caz pot fi considerate metode si in acelasi timp cadre mai frecvente de cercetare psihopedagogica si psihosociala, in cuprinsul carora se aplica apoi tehnici diferite de colectare si de analiza a datelor, observatia, interviul individual si de grup, chestionarul scris, studiul documentelor, scari de atitudini, teste psihologice obisnuite, procedee statistice de prelucrare a informatiilor si altele. De exemplu, in studiul de caz se utilizeaza observatia, interviul si studiul documentelor. La randul sau, studiul de caz poate fi moment al anchetei.

Originalitatea psihopedagogiei si a psihologiei sociale nu rezida atat in metodele de cercetare, cat in problemele la care isi propune sa dea raspunsuri intemeiate pe date. Formula frecventa de lucru este aceea a elaborarii unor metodologii complexe, a unor combinatii inedite de mijloace si tehnici care sa ramana cat mai fidele fenomenelor concrete ce le studiaza.

Schematic, inceputul demersului stiintific ar lua infatisarea care urmeaza:

2. ANCHETA PE ESANTION

Termenul de ancheta, luat in continutul sau cel mai larg, este sinonim cu cel de investigatie, de culegere de informatie. In psihologia sociala, metoda anchetei inseamna o culegere metodica de informatii gratie unei combinatii de tehnici care asigura colectarea si analiza datelor. Este vorba de o metoda prin excelenta extensiva, care pune accentul pe date exprimabile numeric, culese in sanul unor colectivitati destul de largi. Printre tehnicile care se combina mai frecvent in cadrul unei anchete de psihopedagogie ;i de psihologie sociala putem aminti: esantionarea, interviul individual si de grup, chestionarul scris, studiul documentelor, analiza multivariata a datelor s.a. De notat ca principiile de elaborare a instrumentelor de ancheta au ramas aceleasi ca in anii ’50 ( F. Fowler, 1988), cu exceptia tehnicilor de esantionare, care s-au rafinat neincetat.

Ce poate forma obiectul unei investigatii psihopedagogice sau psihosociale?

In principiu, tot ceea ce oamenii ne pot relata despre lumea lor subiectiva, despre comportamentele lor, despre fapte de viata si evenimente etc. Cunoastem astfel omul si problemele umane cu ajutorul lui insusi, bazandu-ne pe experienta si discernamantul sau, pe memoria si capacitatea lui de proiectie ( in viitor), pe observarea conduitei actuale etc.

In mod obisnuit, anchetele de psihopedagogie si psihologie sociala se intereseaza de datele personale si asupra ambiantei imediate a oamenilor pentru a avea un cadru stabil de raportare si clasificare. De asemenea, prezinta interes nivelul de informatie al oamenilor, opiniile si atitudinile lor cu privire la fapte si evenimente. Se culeg totodata informatii despre nevoile, asteptarile, aspiratiile si proiectele care jaloneaza orizontul si perspectiva de viata a oamenilor; se culeg apoi date despre maniera de a trai si munci, de a-si petrece timpul liber, de a-si creste copii etc. Sondand lumea subiectiva, ancheta psihosociala incearca sa surprinda motivatia comportamentelor umane, apoi modul de percepere si de apreciere al evenimentelor si al semenilor, viata interna a grupului, normele si judecatile sale de valoare. Pe scurt, in obiectivul investigatiei concrete se afla individul si grupul, contextul de relatii in care este situat, modul cum se rasfrang in constiinta sa si a grupului faptele, evenimentele, perspectiva sociala. Informatia relevanta poate sa rezulte direct din relatarile indivizilor, din documente sau indirect, din anumite indicii, comportamente, preferinte etc.

2.1. Momentele principale ale unei anchete

La inceputul activitatii sale, cercetatorul se va intalni cu fapte disparate, va fi confruntat cu analize de cazuri. Evident, nu va ezita sa se angajeze in a face cazuistica, studii de caz, pentru a se ridica treptat la “colectii de cazuri”( H. Stahl,1974, p. 12). Este o utila faza de ucenicie, de preancheta, in care se contureaza probleme si se acumuleaza o experienta de contact cu oamenii. Reusita la “testul contactelor umane” este prima aptitudine a unui cercetator de psihologie sociala. Pe de alta parte, colectia de cazuri duce spre “agregatul statistic” ce inlesneste psihologului depasirea zonei limitate a experientei individuale.

Orice ancheta trebuie sa inceapa cu precizarea clara a problemei, a obiectivelor ei esentiale. Se pleaca adesea de la o “comanda sociala” explicita sau nu. Spre exemplu, s-a raspandit pe o scara mare sfera audio-vizualului; urmeaza sa se verifice efectele acestuia, cerintele si gusturile oamenilor, sa se obtina un feedback asupra programelor transmise. S-a verificat, de pilda, in mod experimental ca expunerea prelungita la materiale pornografice are ca efect o diminuare a libidoului individual (R. Baron si D. Byrne, 1991). ]

Pe un alt plan, a aparut o submotivare pentru scoala; trebuie analizate motivele invocate si cauzele externe ale acestui fenomen. Sau, intr-o intreprindere, o anumita sectie nu merge bine; trebuie studiata, - printr-o cercetare operationala – situatia pe teren si gasiti factorii obiectivi si subiectivi care impiedica bunul mers al lucrurilor.

Alteori, studiile concrete pot continua preocuparile sugerate de o ancheta deja incheiata, care a scos la iveala fapte neasteptate, “aberante” in raport cu ipoteza initiala, in orice caz fapte demne de toata atentia. Acestea imping cercetatorul pe o pista noua, in masura sa largeasca teoria initiala.

Numeroase anchete pe esantion prezinta aspectul acesta constatativ de sondaj sau sectiune asupra unui fenomen la un moment dat. Informatia oferita de un asemenea sondaj instantaneu este analizata ca atare: ca explorare si descriere a unui ansamblu uman, vizand - in plan statistic – estimarea anumitor parametri ai populatiei ( de regula proportii, medii sau indici de corelatie). Totodata, ancheta poate fi intreprinsa in vederea testarii unor ipoteze referitoare la grupul sau fenomenul studiat. Dupa remarca justa a lui A. Boudon (1990), una din problemele majore in ancheta pe esantion este urmatoarea: avem o populatie si un numar de observatii despre aceasta populatie pe care le numim X1, X2, X3, X4, X5. Variabila despre care suntem interesati mai intai este x1; noi vrem sa explicam variatiile ei prin mijlocirea lui X2, X3, X4 sau X5. In realitate, noi descoperim o corelatie intre X1 si fiecare din aceste variabile. Cum putem ajunge la o imagine clara a acestor relatii? In alte cuvinte, cum putem infera reteaua care se afla la baza acestui set de relatii?

Prin intentiile lor de cunoastere – noteaza A. Mihu (1973) – anchetele sunt tot mai mult cercetari de testare a ipotezelor, de dezvaluire a relatiilor dintre aspectele sau factorii cuprinsi in investigatie. Manuind un material sistematic de observatie, cercetatorul penduleaza intre examinarea datelor in lumina ipotezelor initiale si formularea de noi ipoteze pe care le exploreaza in continuare in acelasi corp de date (p.148).

Precizarea temei unei anchete, determinarea obiectivelor sale nu poate ramane insa o simpla enuntare in termeni mai mult sau mai putin generali. Cum este de asteptat, o notiune generala, neanalizata, nu poate orienta cercetarea concreta, strangerea metodica de informatii. Urmeaza deci sa detaliem continutul temei, sa-l despicam in fatete sau indici concreti.

Exemplu:

Ne propunem sa studiem atitudinea elevilor fata de aprecieri sau note. Obiectul cercetarii constituie rezultanta unui complex de factori sau variabile. Urmeaza sa fie concretizate mai intai fatetele atitudinii:

interesul manifestat fata de note;

perceptia sau semnificatia notei pentru elev:

-modalitate de recompensa si penalizare;

-“oglinda” a muncii si masura a capacitatilor proprii;

-element de predictie pentru proiectul profesional;

-factor de reglare si dozare a efortului;

-indice al statutului scolar (“unde ma situez cu notele?”);

aria de difuzare a notelor ( parinti, prieteni etc.) s.a.

Aceste fatete odata desprinse urmeaza a fi puse in relatie cu anumite variabile ipotetice: contextul social, adica problema promovabilitatii, acordarea de premii, burse, locuri de munca la absolvire etc.; apoi aspiratiile si proiectele familiei in legatura cu elevul; in sfarsit nivelul de aspiratie al scolarului insusi, corelatia cu aptitudinile proprii s.a.m.d.

Dupa cum se vede, precizarea temei ne obliga sa vorbim in limbajul faptelor empirice, sa traducem notiunile in definitii de lucru si indicatori. Fara indoiala, o asemenea operatie comporta riscul transcrierii incomplete, partiale, aproximative a notiunilor, ceea ce inseamna practic riscul “subtierii” esentei sau chiar a “dizolvarii’ acesteia in aspecte de suprafata. Spre exemplu, conceptele de coeziune, de atmosfera sau climat psihosocial si altele pot fi cu greu transcrise in definitii operationale. Orice latura s-ar lua ca indicator aceasta este o imagine incompleta, trunchiata. Pentru acest motiv se ia un set intreg de indicatori si apoi rezultanta lor.

Cand fenomenul studiat este mai complex si prezinta aspecte ierarhizate este util sa intocmim o matrice ipotetica, in care sa se rezume esentialul pozitiei de gandire (H. Stahl, 1974). De fapt, orice tema conduce la un decupaj din realitate, faptele studiate fac parte dintr-un context mai larg, dobandind statutul de variabile independente. Spre exemplu, faptele de constiinta sunt influentate de conditiile concrete, dar capata la randul lor o relativa autonomie fata de cele din urma. In consecinta, nu pot fi studiate opiniile, atitudinile, starile de spirit etc. independent de situatiile reale in care ele apar. O matrice ipotetica are darul de a face ca “valmasagul faptelor” sa devina ordonat, ierarhizat ( H. Stahl).

In exemplul citat mai sus am putea aproxima sistemul de referinte sau trimiteri intr-o schema (fig. 1), care va oferi crochiul chestionarului (dupa D. Vrabie, 1975):

Fig. 1. Matricea ipotetica

Referirea la un al doilea exemplu – care va fi de aceasta data studierea relatiilor de prietenie dintre tineri – ne va oferi prilejul aprofundarii crochiului unei anchete.

In centrul acestui crochiu vom aseza ceea ce constituie obiectul anchetei noastre, fenomenul studiat de noi, care constituie variabila dependenta (VD) pentru ca este rezultanta unor conditii determinante (VI) pe care le proiectam prin ipoteza a avea statut de cauze. De aceea se si numesc variabile independente (VI). Aceste variabile trebuie operationalizate, concretizate.

Prin sondarea simtului comun, a operelor literare, a aforismelor semnate de mari ganditori vom intrevedea un prototip al prieteniei. Interesant este ca opiniile in acest domeniu difera, uneori destul de mult, insa exemplele care ilustreaza prietenia intrunesc usor consensul unui grup. Colectarea acestor opinii si exemple va oferi punctul de plecare.

Mai intai vor trebui sa fie concretizate fatete comportamentale tipice relatiei de prietenie. Intre acestea se vor mentiona – cum indica fig.1b – “bucuria, placerea de a fi impreuna, dorinta reiterarii contactelor reciproce”, apoi “simpatia impartasita, incredere reciproca, ceea ce genereaza tendinte spre confidente ( auto dezvaluire)” s.a.m.d. (vezi fig.1b).

Deasupra si lateral in stanga casetei centrale (VD) se vor plasa variabile independente prezumtive. In randul acestora se poate mentiona mai intai vecinatatea rezidentiala: 80% din prietenii se leaga intre vecinii de cartier, 50% din relatiile amicale se stabilesc in cadrul aceleiasi incinte ( bloc de locuit sau spatiu de munca). Simpla intalnire repetata cu o persoana constituie – dupa Zajonc – factor de atractie. Dar proximitatea spatiala nu actioneaza prin ea insasi; ea mediaza, inlesneste contactele reciproce: atractia dintre doua persoane ( p si o) este mediata adesea de atitudinea fata de al treilea element (x) ca si de cunoastere reciproca. Intervine, asadar, asemanarea caracteriala, psihologica – ce indeplineste o functie securizanta, dar si relatia de complementaritate prin opozitie, care satisface nevoia de implinire, de completare. Afinitatile sunt armonii complexe, contradictorii, adica amestec de asemanare si contrast. La acestea se adauga prezenta unor valori ( atitudini) comune, cum ar fi, de pilda, convergenta creata de aceleasi convingeri religioase, stiintifice etc. Ne putem gandi, de pilda, ce poate aduce suprapunerea unor credinte religioase profunde peste afinitatile de ordin psihologic.

Elementele mentionate contureaza un crochiu, o matrice ipotetica, menita a fi operationalizata prin itemii chestionarului. Din opinii consemnate la nivelul simtului comun, din opere literare, din aforisme etc. se va selecta o banca de itemi ai chestionarului: intrebari deschise, intrebari codificate cu raspunsuri la alegere, enunturi de opinie etc. Este nevoie de precodificare ( alternative oferite) pentru ca omul de pe strada nu dispune de vocabularul unei descrieri cat mai complete. De asemenea, necesitatea de a face comparatii in analiza datelor impune practica intrebarilor cu raspunsuri la alegere. Crochiul anchetei trebuie sa depaseasca pana la urma nivelul simtului comun, al “psihologiei naive”, tinzand spre abordarea stiintifica. Altfel, adesea ceea ce este consensual este si banal. Nu trebuie intreprinsa o cercetare pentru a regasi in final doar o colectie de banalitati.

In figura 1b este redat crochiul anchetei pe tema relatiilor de prietenie intre tineri.

Al doilea moment al unei anchete este stabilirea esantionului, extras din grupul uman mai larg vizat prin investigatie. Realitatea colectiva, ansamblul uman care face obiectul cercetarii concrete se numeste populatie sau “universul” anchetei si se afla precizat chiar in enuntul problemei.

Cu ocazia stabilirii esantionului pentru ancheta se va prevedea si proportia de non-raspuns, atat din cauza refuzului, cat si a lipsei de contacte. Esantionul va fi supradimensionat cu proportiile anticipate de non-raspuns.

Momentul al treilea l-ar constitui elaborarea instrumentelor de investigatie chestionare, plan de convorbiri in grup, teste de atitudini – si efectuarea unor teste preliminare. Este vorba de organizarea unei serii mici de pre-teste asupra problemelor si instrumentelor de lucru, care sa implice persoane care pot avea idei in temele studiate, inclusiv documentare de teren. In aceeasi faza urmeaza sa se precizeze codul pentru intrebari deschise sau codificabile, ancheta-pilot ne poate arata variantele raspunsurilor posibile, pentru a fi inserate in formular. Proiectarea chestionarelor este considerata mai mult o arta, nu o stiinta. Precepte stabilite, in mare masura pe baza experientei proprii, de S. Payne (1951) sunt considerate a fi varful intelepciunii specialistilor in materie de constructie a chestionarelor (cf. F. Fowler, 1988, p. 106). In literatura psihosociologica din Romania, S. Chelcea a redat intr-o sinteza pertinenta preceptele de baza pentru intocmirea chestionarelor (Chestionarul in investigatia sociologica, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1975).

Al patrulea moment ar fi ancheta efectiva, cu intreg instrumentarul stabilit si inregistrarea imediata a datelor. De acum, tehnica nu se mai modifica, toti operatorii urmand sa respecte aceleasi instructiuni, pentru ca datele culese sa fie comparabile.

Informatiile culese din ancheta pe teren urmeaza sa fie codate in mod unitar, totalizate si apoi supuse analizei si prelucrarii statistice. Acesta ar fi ultimul moment, si, desigur, nu cel mai putin important. In unele cazuri, datele deja clasificate in chestionare urmeaza a fi doar centralizate. In anchetele psihosociale – in care e vorba de opinii, atitudini etc. – este necesar sa intervina o analiza de continut, care sa asigure o codare uniforma. La unele intrebari mai simple, codarea se poate prevedea inca in preancheta; la alte intrebari (deschise) codarea este ulterioara.

Operatia de codare inseamna atribuirea unui numar de cod pentru fiecare categorie de raspunsuri in vederea prelucrarii automate sau repartizarea fiecarui raspuns concret intr-o categorie din cod, ceea ce presupune decizia asupra semnificatiei unui raspuns in raport cu o grila de categorii de raspunsuri (R. Muchielli). Pentru prelucrarea statistica a materialului ne servim, in prezent, de echipament informatic.

Ancheta nu se incheie cu prelucrarea statistica a datelor, ci cu interpretarea lor, operatie esentiala in finalizarea cercetarii. Ancheta statistica ne furnizeaza, de regula, proportii, medii si corelatii iar inferenta statistica ne arata semnificatia acestor date. Toate acestea se integreaza ca momente intr-un rationament, intr-o elaborare logica ce utilizeaza si analiza calitativa.

Exista un efect de feed-back al anchetei publicate in sensul atractiei opiniilor individuale catre opinia generala, deci in sensul cresterii conformitatii in raport cu grupul. Fenomenul acesta al “reinjectiei” rezultatelor anchetei in populatia anchetata a fost studiat de cercetatori (ex. F. Mann) si s-a gasit ca metoda este un mijloc de transformare a mediului.

2.2. Tipuri curente de ancheta si scheme de esantionare

O cercetare de psihopedagogie si de psihologie sociala nu se poate margini la o simpla colectare de fapte razlete, in stiinta nu se pot face generalizari pornind de la o colectie de fapte disparate.

Se intelege prin esantionare un ansamblu de tehnici de decupare a unui fragment sau procentaj reprezentativ din populatia totala pe care o vizeaza ancheta. Este vorba de un fel de reproducere-miniatura a populatiei. O colectie de date poate purta numele de esantion numai in masura in care este reprezentativa conform cerintelor statistice. Studiul pe un esantion permite adeseori un nivel global de exactitate superior anchetei complete. Asocierea unui specialist in statistica este absolut necesara cand investigatia se face pe scara mai mare. Psihosociologul trebuie sa-si formuleze comanda cat mai lamurit, cu toate indicatiile necesare, motiv pentru care el trebuie sa posede un minim de informatie in problema esantionarii.

Marimea sau volumul esantionului se determina pe baza unei informatii minime, obtinuta eventual in anchetele anterioare asupra aceleiasi populatii sau in pre-ancheta.

In cazuri mai simple, cand este vorba doar de 1-2 variabile, se poate recurge la formule simple.

Pentru a exemplifica, sa ne reamintim formulele de calcul pentru Em si Ep ( luate la patrat).

Sa presupunem ca ancheta are de estimat o medie a populatiei:

prin transformare obtinem: 

Pentru a afla valoarea lui n trebuie sa stim ceva despre abaterea standard in populatie sau o estimare a acesteia, despre abaterea standard in esantion, ceea ce ne poate fi furnizat de anchete anterioare sau de o ancheta-pilot. De asemenea, trebuie stabilit ce eroare standard poate fi tolerata, ceea ce urmeaza sa hotarasca insusi cercetatorul.

In legatura cu volumul optim al esantionului: pentru a reduce la jumatate eroarea (deci pentru a dubla siguranta) se inmulteste n cu 4; pentru a tripla siguranta se face n x 9.

J. Stoetzel stabileste cateva indicatii:

n erori posibile

619 6%

879 5%

1374 4%

2442 3%

5449 2%

Daca este vorba de proportii p, formula va fi:

Deci si aici vom estima aproximativ proportia p prin f (in pre-ancheta) si decidem marimea erorii standard tolerate.

Exemplu, f ≈ 40% din populatie

eroarea sa nu depaseasca 2%

Deci ne va fi necesar un esantion de 600 persoane.

In realitate formulele de calcul sunt mult mai complicate, deoarece ancheta strange informatii despre mai multe variabile diferite. Studiind mai indeaproape aceste situatii, T. Rotariu (1991), propune solutii la problema relatiei esantion-subesantioane. De asemenea, cand se face o esantionare aleatoare stratificata, variabilitatea urmeaza sa se determine pentru fiecare strat din populatie, ceea ce complica lucrurile foarte mult. In calcul trebuie luata si proportia anticipata de non-raspuns.

Intrucat aspira la generalizarea datelor, la extrapolari de la esantion la populatie, cercetatorul trebuie sa-si insuseasca rationamentul tipic pentru inferenta statistica si sa-si organizeze “colectia” empirica de date in lumina acelorasi exigente.

Grosso modo, exista doua moduri de esantionare: esantionarea aleatoare si esantionarea pe cote.

Caracteristica selectiei aleatoare consta in faptul ca ea acorda fiecarei unitati din populatie aceeasi sansa calculabila de a fi cuprinsa in esantion. De exemplu, candidatii prezentati la examenul de admitere la universitate intr-o anumita sesiune, mai exact lista lor totala, constituie “populatia”, insumand N indivizi; din acestia alegem un fragment reprezentativ format din n indivizi, astfel incat fiecare candidat (din cei N) sa aiba aceeasi sansa de a apare in esantion.

In practica insa, populatia de la care se pleaca este structurata intr-un anumit mod, adica impartita pe sexe, pe grupe de varsta, nivele diferite ale venitului familiei, grade diferite de instructie etc. In consecinta, esantionul nostru va trebui sa fie o reproducere in miniatura a structurii globale. Din fiecare grupare omogena (sex, varsta etc.) se va extrage la intamplare cate un esantion. Se obtine un procentaj reprezentativ in raport cu populatia, metoda de selectie inlauntrul fiecarei grupari ramanand aleatoare. In cazul acesta se vorbeste de o esantionare stratificata care pastreaza caracteristica aleatoare la nivelul unitatilor.

Esantionarea pe cote, desi isi propune sa decupeze procentaje reprezentative in raport cu structura populatiei, lasa pe seama operatorului de ancheta alegerea indivizilor care sa fie cuprinsi in studiu. Asadar, selectia la nivelul unitatilor, a indivizilor nu mai este aleatoare, compozitia esantionului final fiind lasata pe seama investigatorului de teren.

Evident, tehnica esantionarii este importanta deoarece ea se rasfrange asupra modului de inferenta. Limbajul probabilitatilor este valabil numai pentru selectia aleatoare. Stabilirea intervalelor de incredere, utilizarea testelor de semnificatie etc. nu poate avea loc in cazul esantionarii pe cote. Cu toate acestea, pentru anumite situatii – de exemplu cand ancheta trebuie facuta rapid, cand nu dispunem de evidenta populatiei s.a. – esantionarea pe cote este singura metoda practicabila. De altfel, ea este mai economica si reduce proportia de non-raspuns. In mainile unor practicieni cu experienta indelungata aceasta metoda poate da rezultate globale destul de exacte, cu conditia ca proiectantul de esantion sa-i asigure un caracter cat mai reprezentativ.



Pentru a asigura cu adevarat caracterul aleator, metoda de selectie trebuie sa fie independenta de aprecierea umana. Doua procedee par mai indicate: (a) metoda “loteriei” cu discurile intr-o urna si bine amestecate, de unde se extrag pana la volumul necesar (n) (schema bilei nerevenite), (b) se determina fractia de esantionare (k= N/n) si selectionam fiecare a k-a persoana din intreaga lista. Ex. daca n=5000 si dorim ca n sa fie 250, atunci k=20; alegem la intamplare un numar mai mic decat 20 si acesta va determina primul membru al esantionului. Daca acest numar este 6, esantionul va fi compus din numerele 6, 26, 46Se considera ca selectia la intervale regulate de pe lista ofera cea mai practica aproximare a unei esantionari la intamplare.

Pe baza experientei practice s-ar putea distinge cateva tipuri curente de ancheta (cf. L. Festinger si D. Katz).

Anchete sau studii comparative simple. Acesta este tipul de ancheta cel mai familiar si mai simplu (ancheta descriptiva) si serveste la determinarea trasaturilor caracteristice unei populatii date intr-un moment determinat. Spre ex., dorim sa descriem populatia studenteasca dintr-o unitate de invatamant superior, sa zicem din primul an. In acest scop, formam un esantion aleator (luam, de pilda, tot al 5-lea nume de pe lista totala) si inregistram toate informatiile necesare: varsta, sex, statusul economico-social, conditiile de viata si de munca, liceul absolvit, media la bacalaureat (sau la absolvire), media la admitere, rezultatele in cursul anului, la incheierea acestuia, procentul de pierderi etc. Pentru fiecare din aceste caracteristici se pot obtine anumite proportii de note sau medii, precum si curbe de distributie.

Cum s-a aratat, apartenenta la un grup social nu este doar un fapt administrativ, acesta genereaza – chiar daca nu in mod constient – moduri de a gandi, atitudini, valori, intervenind ca principii latente in perceptii si reactii, sau, mai exact, ca o structurare constanta de opinii si conduite.

Anchete comparative ponderate. Acestea constituie o varianta a studiilor comparative in genere. Deosebirea consta in faptul ca din anumite subgrupe ale populatiei totale se extrag esantioane de volum mai mare, deoarece acestea prezinta o importanta particulara in raport cu obiectivele anchetei, chiar daca in populatia totala constituie grupuri mai putin numeroase.

Exemplu:

Intr-o ancheta de orientare profesionala prelevam esantioane mai numeroase din clasele terminale (a VIII-a si a XII-a) sau din clasele de furcatie (cand se alege sectia – reala, umanista, clasica), in raport cu celelalte clase in care problemele optiunii scolare si profesionale nu se pun cu aceeasi acuitate. Desigur, cand se analizeaza datele pe esantionul total avem grija sa ponderam aceste cazuri in care am recurs la supradimensionare, pentru a le aduce la proportii juste.

Anchete pe esantioane opuse. In loc de a esantiona populatia, “universul” in ansamblul sau, se formeaza esantioane pe subgrupe contrastante, in care variabila principala se prezinta in grade opuse.

Spre exemplu, o ancheta asupra atitudinii fata de valori la diferite varste, va prefera extremitatile scarii – sa zicem preadolescenta si maturitatea – unde efectele sau corelatele variabilei pot apare in toata claritatea lor. Poate fi un cvasiexperiment.

Sondand cazurile extreme, opuse, nu trebuie sa postulam insa o relatie liniara pentru toate gradele sau treptele intermediare ale variabilei considerate.

Studii “panel”, ceea ce inseamna o cercetare longitudinala: interviuri sau teste succesive cu aceiasi subiecti, cu acelasi grup de informatori; deci utilizarea unui esantion fix (cuvantul “panel” inseamna o lista fixa de nume). Organizata cu rigoare, metoda devine un experiment (J. Coleman,1981).

Exemplu:

Pentru a urmari daca anumite proiecte s-au realizat sau nu ( in ceea ce priveste cumparaturile, calatorii de vacanta, obisnuinte de radioauditie). Sondaje succesive asupra aceluiasi esantion prezinta avantajul de a urmari formarea atitudinilor, alegerea intre mai multe solutii, factorii determinanti ai participarii politice si a comportamentului in caz de conflict intre mai multe roluri etc. Spre exemplu, in SUA s-au urmarit oscilatiile fiecarui alegator dintr-un grup fix pana la votul final, pentru a depista efectul influentelor exercitate. S-a constatat ca indivizii supusi la presiuni contradictorii reactioneaza amanand decizia, incep sa se “dezintereseze” de campania electorala si, in final, situatia socio-economica a votantului este in general determinanta (R. Merton).

Studiile-panel prezinta dificultati legate de pierderi inevitabile din efectivul esantionului initial, ales in mod aleator din populatie; pe de alta parte, apar “efecte seriale”: practica repetata a interviurilor “sensibilizeaza” subiectii si-i transforma astfel incat cu timpul inceteaza a fi reprezentativi pentru populatie (oamenii “se pregatesc” parca pentru al doilea sau al n-lea interviu; are loc un fel de “conditionare”, preocuparea de consecventa in raspunsuri, atentie sporita etc.). Repetarea chestionarelor a facut sa creasca nivelul lor de informare, nivelul reflexiei critice, capacitatea de initiativa etc. Pentru a corecta acest neajuns se preconizeaza instituirea unui esantion de control, distinct de cel experimental, care sa fie supus investigatiei la incheierea anchetei. Diferentele semnificative dintre cele doua grupuri ar trebui sa fie atribuite efectelor repetarii interviurilor.

2.3. Interviul

Interviul il intalnim in viata de toate zilele, in domeniul ziaristicii, al medicinii, al practicii judiciare etc. si, de asemenea, in activitatea de cercetare stiintifica. El este mai mult o arta decat o stiinta. Inca lui Democrit i se atribuie remarca: “Vorba e umbra faptei”. Cand se ia un interviu sau se inregistreaza o discutie, sub pojghita lunecatoare a cuvintelor se cauta suportul stabil al faptelor. Obiectul propriu al interviului este acela al opiniilor, al atitudinilor, al modului de percepere (intelegere) si al cunostintelor despre fenomene sau evenimente date. El presupune o relatie, un dialog intre doi termeni, in cazul nostru intre psiholog sau operator de interviu (A) si interlocutor sau subiect (S). Acesta relatie este univoca – A si S neputandu-si schimba rolurile – si totodata informativa, adica furnizoare de date, opinii, idei, informatii despre experiente traite, despre intentii, proiecte de viitor, aspiratii etc. care implica intotdeauna lumea subiectiva a persoanei chestionate.

Exista situatii obisnuite comparabile cu interviul, cum ar fi intrevederea, conversatia, dialogul, interogatoriul. Totusi acestea din urma se deosebesc de interviu prin unele aspecte specifice. De ex. conversatia este un schimb de opinii, in timp ce interviul este o relatie univoca; fata de interogatoriu, interviul lasa sa subziste intacta originalitatea subiectului s.a.m.d. Orice interviu este o intrevedere, o conversatie, un dialog etc. dar nu si invers.

De regula, interviul se desfasoara pe baza unui chestionar care constituie instrumentul sau procedeul de masura, elaborat de psihologul social pentru a-i servi ca revelator al fenomenului studiat. Operatorul de interviu este “tehnicianul” care manuieste acest instrument dupa anumite reguli de procedura, in vederea obtinerii de date comparabile in situatii determinate.

Trebuie sa distingem mai intai interviul standardizat, in care se pun serii de intrebari iar raspunsurile sunt inregistrate intr-o forma standardizata, si apoi variantele mai putin formale, in care se lasa operatorului de interviu libertatea de a modifica ordinea intrebarilor, de a le explica intelesul, de a adauga unele intrebari suplimentare sau chiar de a schimba formularea.

Avantajele interviului standardizat:

a)      face informatia comparabila,

b)      este mai fidel,

c)      minimizeaza erorile de formulare a intrebarilor.

Interviul nestandardizat:

a)      permite standardizarea intelesului intrebarilor,

b)      este mai valid,

c)      este mai flexibil.

In aceste din urma cazuri, operatorul de interviu dispune doar de o lista de probleme cheie in jurul carora va construi convorbirea. Exista asadar grade diferite de abordare neformala a dialogului cu subiectul, in functie de care se disting tipuri variate de interviu: interviul clinic, interviul de aprofundare (sau “in profunzime”), interviul “focalizat”, interviul cu raspunsuri libere, interviul pe baza de chestionar etc. Interviul clinic urmareste cunoasterea aprofundata a unei persoane umane singulare; interviul “focalizat” centreaza atentia persoanelor chestionate asupra reactiilor subiective provocate de situatii identice in care au fost puse – audierea aceluiasi program radiofonic, vizionarea aceluiasi film etc. – discutia insasi fiind libera, foarte putin directionata; interviul cu raspunsuri libere se desfasoara pe baza de chestionar dar lasa subiectului latitudinea de a raspunde cum crede de cuviinta; in sfarsit, interviul formal pe baza de chestionar in care operatorul sau anchetatorul dispune de o suita de intrebari standardizate, iar subiectului i se ofera cateva raspunsuri la alegere din care se va opri la unul; ceea ce intereseaza in primul rand in acest din urma caz este persoana ca reprezentant al unei populatii si nu ca individualitate.

In functie de tehnica discutiei si de orientarea ei, se mai vorbeste de interviu “structurat” sau “nestructurat”, de interviu “directionat” , respectiv “nedirectionat”, standardizat sau calitativ, extensiv sau intensiv, astfel incat se pot efectua diferite clasificari, mai mult sau mai putin interferente.

Ne vom ocupa mai intai de interviul formal, preferat in anchetele psihosociale pe scara mai mare. Caracteristica acestui tip de interviu consta in faptul ca operatorul de teren nu are libertatea de a schimba cursul convorbirii; atat intrebarile “deschise”, cat si cele precodificate sunt puse intr-o forma specifica; ele difera numai prin forma de inregistrare a raspunsului (C. A. Moser, 1967, p. 293). In sarcina operatorului de interviu se va afla localizarea (sau selectarea) membrilor esantionului, efectuarea interviului propriu-zis si inregistrarea raspunsurilor pe baza instructiunilor stabilite.

Munca de teren nu este deloc usoara. In cazul esantionarii aleatoare, operatorii primesc liste de persoane – cu numele si adresele acestora – care urmeaza a fi chestionate. Asadar, vor fi necesare peregrinari prin oras, citirea de pe harti pentru a stabili itinerariile, repetarea vizitelor la nevoie si adeseori munca de seara. In cazul esantionarii pe cote, operatorii insisi fac selectia pe baza cifrelor repartizate. Operatorul de interviu trebuie sa fie exterior ierarhiei de serviciu (sau politice) careia ii apartine subiectul.

Cat priveste interviul ca atare, pentru desfasurarea acestuia s-au conturat anumite reguli practice. De obicei, operatorul va incepe prin a se prezenta, legitimandu-se la nevoie, aratand institutia sau organismul in numele carora doreste sa stea de vorba cu subiectul, scopul anchetei intreprinse, forurile interesate in rezultatele cercetarii etc., toate acestea de pe pozitii de onestitate. Vizita se anunta eventual prin telefon sau o carte postala; interviul nu se ia in prezenta altor persoane. Prima reactie a persoanei careia i se adreseaza va fi probabil un amestec de curiozitate si de supunere dictata de politete. Cererea de informatii trebuie sa capete o justificare in ochii interlocutorului. Trucuri: - “10000 de persoane au raspuns deja, dorim sa avem si parerea (sau marturia) Dvs.”; - “Vrem sa argumentam necesitatea unei masuri, in care sunt interesati mii de oameni, deci si Dvs.”. Cea mai eficace motivare se naste atunci cand interviul raspunde problemelor si aspiratiilor insesi ale subiectului, cand acesta din urma crede ca dialogul va servi o cauza justa, ca el va putea aduce o schimbare fericita a starii de lucruri care face obiectul discutiei. Asadar, o motivatie intrinseca: persoana chestionata vede ca ancheta este congruenta cu propriile ei scopuri si valori. Prezinta desigur importanta prestigiul institutiei sau al personalitatii in numele careia vorbeste operatorul, faptul daca este o organizatie de cercetare, o universitate, un serviciu de stat care ar putea mijloci schimbarea dorita de oameni; personalitatile si organizatiile stiintifice se bucura de mai mare credit decat celelalte. Sperantele inselate nu pot decat sa discrediteze anchetele ulterioare.

Operatorul va explica in cuvinte simple metoda prin care a fost selectat esantionul, lasand sa se inteleaga ca refuzul sau lipsa de colaborare din partea subiectului l-ar face mai putin reprezentativ. De asemenea, se va garanta interlocutorului anonimatul si caracterul confidential al interviului, bineinteles cand aceste cerinte sunt necesare.

Conteaza fara indoiala si calitatile operatorului. El nu trebuie sa apara ca un expert in materie, nici ca un “naiv”, ci un om orientat care cauta date aditionale de la persoane informate pentru a-si preciza opiniile si cunostintele. Un om simte placere de a vorbi despre ceea ce il intereseaza cu un interlocutor deschis si intelegator, cand vede in anchetator persoana capabila sa-l inteleaga si sa-i admita punctul sau de vedere, pozitiile si experienta traita de subiect. Studiile arata ca operatorii extrem de extravertiti si sociabili care se lasa “fascinati de lume” obtin rezultate intrucatva mai putin satisfacatoare (C. A. Moser). Calitatile de simpatie, de intelegere si receptivitate trebuie subordonate interviului ca atare. Locul potrivit pentru desfasurarea convorbirii se stabileste dupa caz; in interiorul uzinei, de pilda, este preferata o incinta “neutra” (clubul, sala de mese, vestiarul), iar in afara uzinei si a orelor de program – la domiciliu.

Dupa R. Muchielli (1971), relatia operator-subiect comporta o serie de distorsiuni:

”tendinta de fatada”, teama de a fi apreciat negativ, care se manifesta in minimizarea opiniilor, simularea-defensiva, refugiul in clisee socialmente admise, raspunsuri socialmente dorite; aceasta tendinta creste la persoanele instruite;

contractia defensiva la intrebarea personalizata (“Ce credeti Dvs.?”, “Dupa parerea Dvs.”, provoaca reactia de aparare “nu stiu”, “n-am nici o parere”);

reactia de aparare la schimbari bruste in intrebari, ceea ce mareste procentul de indecizie;

reactia la infatisarea si modul de prezentare al anchetatorului (sex, varsta, fizic, apartenenta culturala etc.);

riscul sugestiei si al inductiei raspunsului; subiectul incearca sa descifreze opinia operatorului, face ipoteze asupra ipotezelor anchetei, ceea ce mareste cota de conformism sau anti-conformism, transpune intrebarile intr-o grila proprie.

Pentru a invinge timiditatea sau rezerva afectiva a unor interlocutori se poate discuta la inceput despre viata de fiecare zi, despre familie, despre munca etc., eliminandu-se prezumtia unora ca ar exista un “raspuns bun” si altele rele, ca la examen; se va sublinia ca ceea ce conteaza este opinia subiectului ca persoana particulara. La nevoie se pot presara glume, anecdote, pentru destinderea atmosferei.

In cursul interviului, intrebarile trebuie astfel puse incat sa aiba aceeasi valoare psihologica pentru toti interlocutorii. In anchetele extensive se insista asupra uniformitatii in punerea intrebarilor si in consemnarea raspunsurilor. Formulate cu multa grija in urma pre-anchetei si transmise oral interlocutorului, intrebarile pot da uniformitatea necesara interviului. Operatorul trebuie sa prezinte toate intrebarile si in ordinea stabilita, adaugand explicatii sau repetand intrebarile in situatiile prevazute in mod explicit in instructiuni. Pauzele intre intrebari sa nu fie mai lungi de 2-3 secunde; cand intreruperile sunt mai mari decat 10-15 secunde apar efecte negative.

Pe parcursul convorbirii este indicata tehnica “rezumatelor succesive”, prin care operatorul incearca sa faca o sinteza:” Sa vad acum daca am inteles bine. Dvs. ati spus ca (se rezuma)”. Sau “As dori sa-mi citesc notitele impreuna cu Dvs., sa vedem daca am inteles bine punctul Dvs. de vedere”. In fata opiniei sale schematizate, subiectul va interveni pentru a corecta sau pentru a-si preciza mai bine ideea. Sau, la sfarsit, verificand protocolul, operatorul va relua cu voce tare cele notate, rugand interlocutorul sa-l corecteze si sa-l completeze unde va fi cazul. Cand pe parcursul convorbirii interlocutorul da un raspuns ambiguu, se puncteaza ultimele cuvinte sau ultima fraza din raspuns si se dau intrebari mai precise pentru reorientarea discutiei. Niciodata nu se arata surpriza, dezaprobare fata de opiniile exprimate; orice parere este tratata ca “normala”. Cand raspunsul este incomplet, se intervine: “Ati dori sa-mi vorbiti mai mult la acest punct”, sau “Ceea ce ati spus ma intereseaza mult, ati putea sa-mi dati cateva informatii in plus la acest punct?”.

Fundalul interviului: date generale, sex, varsta, ocupatie, familie, grad de instructie etc. – se noteaza pe masura ce apar din relatarea spontana a subiectului.

Raspunsurile se consemneaza in vazul interlocutorului in cursul convorbirii, fie ca operatorul ia notite detaliate (stenografice), fie ca se foloseste de echipament electronic de inregistrare; oricum, nu va cauta sa mascheze sau sa ascunda ceva.

In documentele anchetei trebuie sa se precizeze in ce masura este ingaduit operatorilor sa “sondeze”, adica sa repete sau sa parafrazeze o intrebare pentru a o face mai accesibila pentru interlocutor, sa ceara subiectului sa-si lamureasca raspunsul. Exista, de regula, trei feluri de intrebari: intrebari referitoare la fapte (factuale), intrebari de opinie si de cunostinte. La primul tip de intrebari se permite repetarea sau explicarea intrebarii, pentru a se obtine un raspuns univoc. Daca reactia sincera a interlocutorului este “nu stiu”, se va consemna ca atare, daca insa acest “nu stiu” este mai curand o incercare de evaziune, se va insista asupra unui raspuns.

In legatura cu intrebarile de opinie (marcate prin 0 in chestionar) nu se permite abaterea de la formularea tiparita, cel mult se repeta intrebarea. Nu este ingaduit ca operatorul sa-si comunice opiniile sale proprii sau sa le faca “transparente” prin gesturi, intonatie, atitudine etc., deoarece interlocutorul va putea fi influentat fie in sensul acceptarii sugestiei, fie al opunerii sistematice. Cand raspunsul este incomplet se va proceda la o sondare inteligenta, totdeauna neutra si cu suficienta larghete, pentru a stimula interlocutorul sa-si dezvaluie opiniile.

La anumite intrebari se pot arata interlocutorului liste de raspunsuri posibile, pentru ca acesta sa aleaga raspunsul potrivit.

Exemplu:

Unde locuiti? Va rog sa-mi indicati pe lista care dintre raspunsuri vi se potriveste?

- in casa proprie..…1

- intr-o locuinta cu chirie sau la o familie.…....2

- la camin, hotel etc. ….3

- alte situatii…4

In anchete asupra citirii ziarelor si revistelor sunt reproduse pe tablouri titlurile acestora; de asemenea, in interviuri despre radioauditie se reamintesc programele ce au avut loc (“metoda ajutarii memoriei”).

In majoritatea anchetelor operatorii sunt aceia care isi inregistreaza raspunsurile. Exista intrebari deschise si intrebari precodificate.

Spre exemplu, o intrebare deschisa:

- “Cu ce fel de lucruri v-ar placea sa va petreceti mai mult timpul?”

si o intrebare precodificata:

- “Cand ati fost ultima data la cinema?”

in ultimele 7 zile..1

in urma cu 8-14 zile..2

in urma cu 15-28 zile3

in urma cu mai mult de 28 zile..4

nu am fost niciodata5

nu stiu6

La intrebarea deschisa operatorul noteaza cat mai fidel raspunsul interlocutorului, in cuvintele acestuia; la intrebarea precodificata operatorul decide asupra codului potrivit si incercuieste litera corespunzatoare.

In unele anchete, chestionarele sunt lasate sau stranse de catre operatori, dar sunt completate de cei intrebati; in anumite cazuri se folosesc buletine secrete, ce se restituie prin posta. In acest scop se lasa un plic timbrat cu adresa necesara. Daca le strange operatorul ulterior, va nota data si ora la care va reveni, pentru a “obliga” moralmente subiectul.

La incheierea interviului se fac insemnari asupra persoanei chestionate, asupra ambiantei, asupra atitudinii acesteia s.a.m.d., toate acestea alcatuiesc un fundal concret al interviului si au o semnificatie psihologica.

Evident, asupra tuturor acestor aspecte operatorul de interviu este instruit ad-hoc: se organizeaza seminarii, interviuri de proba, discutii colective, exercitii de codare pe baza de filme sau inregistrari pe banda etc. Instructiunile cu privire la munca de teren cuprind toate indicatiile necesare: numele si adresele informatorilor, numarul de re-vizitari, conduita in caz de non-raspuns, definitiile necesare pentru codarea raspunsurilor etc.

Observatiile si recomandarile expuse pana aici se refera in primul rand la interviul formal, in care – asa cum am aratat – intrebarile, succesiunea si formularea lor sunt stabilite de la bun inceput, iar procedura de aplicare este uniforma; in consecinta si datele devin comparabile in cadrul unor asamblari statistice. Scopul anchetei este sa obtina un maxim de fidelitate, in sensul ca repetand interviul pe aceleasi persoane, cu acelasi instrument de masura (chestionar), sa se obtina acelasi rezultat chiar cu operatori definiti, lucrand in conditii asemanatoare. Interviul formal asigura un indice mare de fidelitate.

Intereseaza insa, in egala masura, daca nu si mai mare, validitatea interviului, apropierea sa de adevar, de realitatea pe care incercam sa o sesizam. Cand tema anchetei este complexa sau comporta o sarcina afectiva notabila, interviul neformal este in masura sa se apropie mai mult de adevar decat cel formal. Diferitele tipuri de interviu, de la cel clinic pana la procedeul complet formal s-ar putea inscrie pe o scara: la o extremitate s-ar afla interviul complet nedirectionat – in care nu exista intrebari structurate si nici un cadru predeterminat pentru notarea raspunsurilor – iar la celalalt capat interviul formal cu prelucrarea automata a datelor statistice.

Desigur, interviul neformal cere un cercetator priceput, cu o formatie psihologica solida; el “poate furniza un tablou mai complet si mai viu decat aparatul complex al unei anchete asupra unui esantion reprezentativ” (C. A. Moser, p. 61). Adeseori, cele doua tipuri de interviu nu sunt opuse, ci complementare. In stadiul initial al unei cercetari, cand nu dispunem de o imagine structurata despre fenomenul ce ne intereseaza, recurgem de regula la un procedeu neformal de ancheta, care ne va inlesni in faza urmatoare o tehnica standardizata. De asemenea, in studiul unor atitudini mai complexe, abordarea formala ne va furniza date pretioase de fundal, pe care vom putea asterne rezultatele procedeelor clinice, cazuistice. De altfel, se poate intotdeauna imbina studiul extensiv – servindu-se de procedee formale cum ar fi esantionarea, interviul, chestionarul standardizat – cu mijloace de tip clinic, in speta interviuri cazuistice si neformale pe un grup evident mai restrans (ales adesea pe baza de voluntariat). Acestea din urma nu vor avea pretentii de stricta reprezentativitate, desi pot furniza un tablou de valoare psihologica remarcabila. Desigur, in aceste situatii psihologul trebuie sa citeasca dincolo de conduita verbala si de gest, sa patrunda in intimitatea vietii interioare a interlocutorului, sa stapaneasca – pe baza de experienta – “semantica conduitei”, sa depaseasca ecranul conformitatii sociale, sa descifreze subtextul gandului s.a.m.d. Nu poti chestiona in cunostinta de cauza daca nu ai un fond bogat de informatii generale si de experienta personala: “schemele de conceptie si carcasa cunostintelor noastre abstracte – spune K. Jaspers – sunt aici veritabile organe de simt”.

Interviul ghidat sau “focalizat” ocupa o treapta intermediara; el cauta sa cuprinda o grupa de teme – desi nu intr-un chestionar structurat – incurajand interlocutorul sa raspunda cat mai degajat si mai liber. Asemenea anchete s-au efectuat in studiul efectelor unei actiuni propagandistice, al reactiilor la emisiuni radio si t.v. sau fata de mijloace de convingere. Pe aceasta cale se poate identifica factorul determinant al efectelor scontate (cutare sau cutare program sau mijloc publicitar), atunci cand variabila experimentala este una complexa. Se poate verifica, de asemenea, o ipoteza a priori, se pot compara efectele obisnuite si cele deviante; se poate explica de ce variabila experimentala nu produce efectele scontate, unde apar rezultatele neasteptate. In sfarsit, metoda se poate insera intr-un experiment. De exemplu, in experienta facuta de Zeigarnik, asupra memorarii in conditiile sarcinii intrerupte, interviul ghidat a pus in lumina faptul ca fenomenul uitarii acestor imagini intrerupte era in legatura cu experienta subiectilor care resimteau ca esecuri aceste intreruperi. In ansamblu, procedeul comporta un anumit grad de structurare.

2.4. Interviul de grup

Interviul de grup mediaza o discutie colectiva pe tema studiata. Conducatorul interviului trebuie sa cunoasca structura si compozitia grupului: prezenta microgrupurilor, relatii interpersonale accentuate, individualitati etc. Metoda poate fi utilizata atat in ancheta de teren propriu-zisa, cat si in pre-ancheta, cand se pune la punct matricea ipotetica, se desprind componentele temei.

Pe baza informatiei preliminare cercetatorul poate stapani, face observatii si sinteze succesive in cadrul discutiei si, mai ales, poate trece usor peste momente mai grele care apar in timpul dialogului (evitarea starilor de tensiune sau de inhibitie, tacerea prelungita a unora, monopolizarea discutiilor de catre altii etc.).

Reusita in interviul de grup este conditionata si de stabilirea unor contacte individuale prealabile cu participantii la dialog, de interventiile conducatorului care sa nu depaseasca 20% din totalul schimburilor verbale realizate la dezbaterea respectiva. De asemenea, durata discutiei sa nu fie prea lunga, aproximativ 1-2 ore, iar grupul sa nu fie prea numeros. Practica utilizarii interviului de grup a demonstrat ca cel mai productiv este grupul din 5 pana la 12 subiecti, daca este mai mic decat 5 se reduc sansele de a obtine informatii suficiente, iar daca este mai mare de 12 este posibila divizarea si lipsa de acord in problemele urmarite de cercetator.

Pentru exemplificare, redam un fragment dintr-un protocol (stenograma) a unui interviu de grup cu elevi din clasa a X-a pe tema prieteniei. In text sunt rezumate opinii exprimate in grup, alternand cu citate si uneori cu comentarii imediate.

“Suntem prieteni si totusi, n-am putea defini prietenia” declara copiii. Opiniile pot fi rezumate: prietenia se bazeaza preponderent pe afectivitate; ea poate fi cel mult traita, simtita, desi nu este neglijabila nici componenta rationala. Chiar daca ai sau nu un model al prieteniei, un “acceptor” pe baza caruia sa departajezi intre prieten si neprieten, poti indica oricand fata de cine te simti legat printr-un sentiment de prietenie.

Interventiile continua: “Preocuparile comune te ajuta sa te imprietenesti – distractie, lucruri serioase dar si vesele”, ”Intre prieteni trebuie sa fie intelegere, incredere, sinceritate, optimism, egalitate”, ”Trebuie sa vezi ca si celalalt iti cauta prietenia”. Se sustine ferm ca prietenia autentica nu poate exista inafara sinceritatii, a increderii si “transparentei” reciproce; ea nu poate priva de intelegere. “Unui prieten poti sa-i spui orice”. Fireste, ceea ce leaga sunt preocuparile comune, temele comune de conversatie, pentru ca “partenerii” sa fie mereu pe aceeasi lungime de unda.



“Te simti bine cu un prieten, te distrezi, spui bancuri, petreci multa vreme cu el”. “Intr-o prietenie fiecare incearca sa fie mai bun, prietenii se stimuleaza reciproc, cresc impreuna”. Asadar, timpul petrecut impreuna nu este dedicat doar distractiei sau confesiunilor, pentru ca langa un prieten “cresti”, apreciindu-ti prietenii incerci sa fii mai bun, sa afli cat mai multe; inveti de la prieteni dupa cum invata si ei de la tine.

Pot sa apara si opinii contrare: “E bine ca prietenul sa-ti fie superior ca experienta de viata, bogatie a cunostintelor, sa ai ce invata de la el”, “Nu, intr-o prietenie nu poti sa fii superior sau inferior celuilalt. Poate sa se intample asa in unele privinte, dar raporturile se echilibreaza”. Pledoaria este in continuare pentru o relatie de la egal la egal, in care nimeni nu accepta sa fie dominat, chiar daca cineva din grup se afirma ca lider; diferentele existente sunt binevenite, un prilej de completare reciproca, de echilibrare. Un prieten trebuie sa te confirme, sa valideze, pentru ca prietenia inseamna reciprocitate, o reciprocitate in termeni de egalitate.

In sfarsit, pot interveni si dezamagiri care au la origine jignirea, lezarea sufleteasca. Atunci prietenia ca atare este pusa sub semnul intrebarii: ”Nu mai cred in prietenia ideala, ma intreb daca a existat vreodata.” Asadar, dupa cristalizarea “afectiva” apare “decristalizarea”, viata afectiva evoluand in contraste – dupa cum se stie din psihologie.

3. TESTE DE ATITUDINI

3.1. Principiul de constructie

Pentru a studia in practica atitudinile si opiniile oamenilor urmeaza sa le adresam intrebari, sa observam modul lor de comportare, sa-i supunem eventual unor probe psihologice (teste proiective si de alta natura) etc. Aceste tehnici sesizeaza aspecte sau segmente ale comportarii, care compunandu-se ne vor da imaginea intregului; atitudinea se dezvaluie intr-o conduita si totodata intr-un segment de conduita, cum ar fi de pilda raspunsul verbal, manifestarea unui gest etc.

Ideea de a utiliza, in ancheta concreta, grupaje sau baterii de intrebari, care sa acopere un domeniu unitar – adica aceeasi variabila latenta – si sa prezinte totodata o anumita organizare interioara a dus la construirea a ceea ce numim teste de atitudini. Fiecare intrebare sau item aduce o informatie cu privire la aspectul studiat, cota subiectului rezultand dintr-o insumare de puncte pe baza raspunsurilor date.

Sa pornim de la cateva exemple.

In practica, individul este adeseori pus in fata unor alternative: sa aleaga intre o activitate distractiva si una necesara; sa-si exprime votul pro sau contra fata de un partid sau de o rezolutie (decizie) intr-o sedinta comuna; sa-si respecte cuvantul dat in fata unui coleg sau a colectivului; sa manifeste solicitudine fata de un prieten, sa-i acorde ajutorul necesar; sa faca din proprie initiativa un serviciu unui coleg; sa renunte la ceva de ordin personal in favoarea interesului colectiv; sa renunte in favoarea altuia la un drept al sau; in ciuda oboselii, sa dea o mana de ajutor in efectuarea unei munci mai grele si urgente; sa-si asume o sarcina dificila; sa critice deschis o nedreptate sau o abatere mai grava; sa aiba o comportare adaptata intr-o situatie limita etc.

Daca trecem in revista lista alternativelor de mai sus, ne dam seama ca raspunsul in fiecare situatie amintita este de tip binar, adica sub forma “da” sau “nu”: subiectul poate alege activitatea necesara sau pe cea distractiva, isi poate tine cuvantul dat in fata colectivului sau nu, isi poate asuma o sarcina dificila sau sa o refuze, poate critica o abatere ori poate prefera tacerea s.a.m.d. Fiind o situatie de alternativa, ea devine revelatoare pentru atitudinea individului si capata, in consecinta, valoare de test sau proba. S-ar putea nota raspunsul corect sau just – in functie de un criteriu precizat – cu 1, iar comportamentul contrariu (tacerea, refuzul etc.) cu 0. Desigur, un singur prilej, o singura situatie pot sa fie neconcludente, pentru ca risca sa gaseasca subiectul intr-un moment atipic (de exemplu, sa fie neatent, extenuat, sa nu inteleaga bine lucrurile etc.). Este necesar sa avem o multiplicitate, un grupaj de situatii care sa se incadreze in aceeasi tema, sa acopere o sfera precisa de actiuni sau relatii interumane. Un asemenea grupaj de situatii, care sa se subsumeze aceleiasi teme sau aceluiasi concept, constituie propriu-zis un test sau o scala de atitudine. In cadrul acestui grupaj putem face balanta comportamentelor, insumand valorile 1, respectiv 0 si sa obtinem in final o evaluare numerica a atitudinii. Desigur, masura este aproximativa, dar constituie un pas inainte fata de simpla impresie globala si permite studii (evaluari) la scara statistica.

Sa observam, in continuare, ca diferitele alternative descrise mai sus nu se afla pe acelasi plan. De exemplu, simpla exprimare a votului intr-o sedinta comuna nu se situeaza pe acelasi plan cu critica deschisa a unei abateri mai grave, apoi prestarea unui serviciu fata de un coleg inseamna mai putin decat asumarea unui rol dificil s.a.m.d. Se poate stabili, deci, o relatie de ordine, o ierarhizare a comportamentelor respective, ceea ce deschide posibilitatea de a atasa un numar diferit fiecarei pozitii din clasificarea facuta. Masurarea in sensul larg al cuvantului inseamna tocmai operatia prin care se atribuie numere faptelor sau datelor pe care le evaluam. Daca reusim sa asezam comportamentele amintite intr-o ordine stabilita, putem estima in principiu nivelul la care se situeaza atitudinea sau prestatia comportamentala a unei persoane. Acesta este, in fond, principiul masurarii atitudinilor.

Notiunea de test de atitudini comporta – dupa J. Stoetzel – patru elemente constitutive:

1º ideea de “univers” al atitudinii,

2º ideea unei pluritati de pozitii individuale in raport cu obiectele (fatetele) acestui univers,

3º ideea unei ordini intre aceste pozitii,

4º ideea frecventei variabile in adoptarea acestor pozitii si in consecinta ideea distributiei acestor frecvente.

Intr-un asemenea context, atitudinea se defineste operational printr-o pozitie pe scala de opinii sau comportamente.

Termenul de opinie sau parere il intalnim, in psihologia sociala, in asociatie cu cel de atitudine, considerandu-se opinia drept expresia verbala a atitudinii. In ancheta concreta, studiul atitudinii imbraca de regula forma sondajului de opinii, astfel incat atitudinea devine un concept, o categorie de regrupare a opiniilor extrase din esantionul uman cercetat. Un grupaj de opinii presupune o atitudine latenta. In consecinta, cele doua notiuni – opinia si atitudinea – ne apar a fi solidare, complementare.

Fara indoiala, atitudinea prezinta si forme de manifestare neverbale. Spre exemplu, purtarea unei uniforme sau a unei insigne, semnarea unui manifest ori a unei petitii, participarea la o manifestare, angajarea intr-o activitate determinata, ridicarea in picioare la auzul imnului national, precum si numeroase alte gesturi curente constituie tot atatea expresii ale atitudinilor. Asadar, opinia nu acopera decat partial domeniul atitudinii care inglobeaza un camp destul de larg: de la postura corporala pana la reactii manifeste fata de obiecte, evenimente, persoane, idei etc.

Cercetatorul angajat intr-o investigatie concreta porneste, de regula, de la o definitie provizorie a “universului atitudinii”, de la un concept de lucru care, in unele situatii abia se ridica deasupra constiintei comune (cotidiene), in alte situatii prezinta un grad de precizie si de consistenta mai avansate. Pe aceasta baza se intocmeste proiectul chestionarului care va deveni ulterior, pe baza de tatonari practice, un test de atitudini. Evident, nu se poate cere psihologului sa dea a priori o definitie completa a obiectului de studiu. Nu poate fi vorba decat de o definitie operationala, in limbajul faptelor concrete, si a datelor stiintifice stapanite in momentul respectiv, care se imbogateste treptat, capata mai multa profunzime si precizie prin aproximari succesive. Testul elaborat constituie o faza in procesul de aproximari succesive prin care cunostintele despre fenomenul studiat se imbogatesc si se organizeaza. Masurarea constituie o faza in procesul apropierii de subiect, un moment solidar cu etapele care-l preced si cu care-i urmeaza si nu poate fi definit in afara lor (M. Reuchin, 1969).

In cadrul unei anchete concrete pe baza de interviu sau chestionar scris, fiecare intrebare sau enunt de opinie aduce o informatie cu privire la o latura sau fateta a domeniului studiat. Fireste, in practica nu putem utiliza totalitatea intrebarilor care ar acoperi domeniul vizat. Se retine numai un esantion din multimea intrebarilor pe care le putem avea in vedere. Raspunsurile obtinute de la un subiect se consemneaza in forma calitativa si numerica, alcatuind ceea ce se numeste un protocol.

Practic, putem proceda in doua moduri (cf. B. Matalon, 1965):

Sa obtinem prin interviu dirijat sau convorbire libera pareri, raspunsuri, judecati absolute, adica sa prezentam subiectilor succesiv cate o intrebare, enunt de opinie etc. si sa le cerem sa-si expuna parerea in legatura cu fiecare, sa-i solicitam sa faca, deci, o apreciere personala, sa formuleze o judecata proprie.

Sa colectam aprecieri, judecati comparative, prezentand subiectilor doua sau mai multe obiecte, valori, opinii etc. si cerandu-le sa le ordoneze dupa un anumit criteriu ori sa indice elementele (obiecte, valori) care satisfac mai mult sau mai putin acest criteriu.

In primul caz, cand fiecare intrebare, opinie etc. este prezentata singura, subiectul este solicitat sa reactioneze dupa propriile norme sau valori. Fie, spre exemplu, enuntul de opinie: “Notele scolare constituie o sursa de frustrare, de aceea ele trebuie eliminate din scoala”. In legatura cu aceasta afirmatie se cere subiectului sa se pronunte, sa-si exprime acordul sau dezacordul sau, judecand, in principiu, dupa propriile valori si nu dupa comparatii cu alte enunturi propuse. Intrucat nu intervine o raportare la alte opinii sau repere oferite prin interviu sau chestionar, vorbim de o judecata absoluta.

In cel de-al doilea caz, fiecare obiect social, valoare sau opinie este apreciata in raport cu celelalte, subiectul fiind chemat, de regula, sa enunte o judecata obiectiva, sa dea un raspuns dupa norme obiective. Prezentam, spre exemplu, unui lot de adolescenti o suita de cartonase pe care sunt scrise adjective sau atribute ce denumesc valori, insusiri pretuite, sa zicem inteligent, cinstit, bun elev, viguros (fizic), ascultator etc. (P. Ilut, 1985). Semnificatiile acestor cuvinte trebuie sa fie net distincte si, bineinteles, cunoscute. Cerem subiectilor sa aseze cartonasele (respectiv, atributele-valori) in ordinea pretuirii sau importantei lor si incercam sa descifram din clasificarea obtinuta o informatie despre atitudinea fata de valori. Este adevarat, subiectul poate raspunde in situatia descrisa mai sus si dupa norme personale, dupa preferinte proprii, procedura de comparare ramanand in esenta aceeasi.

Tehnica de intocmire a testelor si apoi de analiza a datelor difera in cele doua situatii mentionate.

3.2. Teste de distanta sociala

Inca din anul 1925, E. E. Bogardus propunea teste de atitudini pentru a studia prejudecatile etnice sau rasiale. Autorul preconiza de fapt o masurare a “respingerii” prezentata sub forma de opinii succesive care situeaza pe “un altul” din ce in ce mai la “distanta”.

Spre exemplu, se formula intrebarea: “Orientandu-va dupa impulsul sentimentelor dvs. sunteti de acord ca __________________ sa fie:

1º ruda apropriata prin alianta,

2º prieten de club,

3º vecin de strada,

4º coleg de munca,

5º simplu concetatean,

6º turist in tara dvs.,

7º sa-i fie interzisa sederea in tara dvs.?

In spatiul liber, prevazut mai sus, se trecea, spre exemplu, denumirea unui grup etnic sau a unui element din acel grup.

Dupa cum se observa, aceasta suita de intrebari exprima o anumita gradatie sau scala a “respingerii” mergand de la “ruda prin alianta” pana la calitatea de “simplu turist”.

In anii ’60, testele de distanta sociala au fost reluate pentru a studia efectele apartenentei etnice sau rasiale in orientarea atitudinilor.

Redam, in continuare, un grupaj de itemi, care vizeaza relatia de prietenie, mai concret, impactul apartenentei etnice/rasiale asupra atitudinilor respective.

Grupaj de itemi:

• a-l invita la cina acasa;

• a merge la o petrecere la care este invitat si el/ea;

• a frecventa aceeasi scoala;

• a fi membru aceluiasi grup cultural;

• a se cunoaste si a vorbi impreuna;

• a locui in acelasi imobil;

• a lua masa impreuna la scoala;

• a fi vecin de banca la scoala;

• a fi prietenul sau personal;

• a face parte din aceeasi echipa de munca;

• a fi partenerul prezumtiv de casatorie pentru fratele/sora sa.

Ca persoana-stimul se alege membrul unui grup etnic/rasial si se verifica intensitatea angajamentului unui subiect intr-o directie sau alta, exprimate in intrebarile puse.

Se pot ordona itemii in functie de practicile curente intr-o comunitate si se poate atasa un numar fiecarei pozitii, care ne poate indica pana unde merge angajamentul unui individ in relatia sa de colegialitate sau prietenie in functie de apartenenta etnica/rasiala.

Psihologii n-au fost multumiti cu acest gen de teste pe motivul ca treptele, respectiv “intervalele” nu sunt decat empirice. S-au produs procedee noi de studiere a atitudinilor, bazate pe principii mai riguroase. Printre contributiile demne de consemnat in aceasta directie mentionam tehnicile preconizate de L. Thurstone (1929), R. Likert (1932), L. Guttman (1944), C. H. Coombs (1950), C. E. Osgood si altii. Toate acestea presupun in prezent utilizarea ordinatoarelor.

3.3. Metoda evaluarilor sumate

Se intampla ca studiul preliminar al proiectului de test sa ne arate ca nu ne aflam in prezenta unei scale ierarhice, desi ne dam seama ca exista anumite relatii intre intrebari. In cazul acesta se va adopta un criteriu mai putin sever decat cel al “scalarii” si se vor combina (insuma) datele presupunand ca avem aceeasi variabila subiacenta, adica aceeasi atitudine. Metoda utilizata mai frecvent in asemenea situatii este cea preconizata de R. Lickert (1932), numita si metoda evaluarilor sumate. Fiecarui subiect i se atribuie o cota globala prin insumarea punctelor, conditia fiind ca intrebarile sa se refere la acelasi domeniu (deci conditia de omogenitate).

Se porneste de la un ansamblu de intrebari care se subsumeaza aceleiasi teme (atitudini). Intrebarile se stabilesc prin condensarea unui numar de informatii, recoltate din mediul social si care vizeaza toate acelasi obiect, fenomen, grup etc. Enunturile urmaresc sa incadreze fenomenul studiat in diferite contexte evalutive. La fiecare intrebare sunt prevazute 3-5 raspunsuri la alegere, de fapt trepte (gradatii) mergand de la acordul sau aprobarea ferma pana la dezacordul sau dezaprobarea totala. Subiectului i se cere sa-si exprime gradul sau de acord sau de dezacord cu fiecare asertiune.

De exemplu: Sunteti de parere ca tinerii sa poarte barba?

Sunt intrutotul Sunt de Sunt nedecis Nu-s de Sunt net

de acord acord acord impotriva

(5) (4) (3) (2) (1)

Subiectul raspunde incercuind una din gradatiile prevazute (de ex. 4 sau 1). Fiecarui raspuns propus spre alegere i se acorda o pondere, ca mai sus, care este cu atat mai mare cu cat raspunsul este mai rar (acordul total). Evident, aceasta ponderare a gradului de acord/dezacord este relativa la grupul social vizat prin ancheta. Fiecare intrebare participa in mod egal la constituirea prin insumare a cotei globale. Intrebarile ce compun scala se afla, deci, pe acelasi plan; numai raspunsurilor graduate, prevazute in cadrul fiecarui item, li se atribuie ponderi diferite.

Pentru a se justifica determinarea unei cote globale, trebuie sa se verifice omogenitatea intrebarilor, calculandu-se corelatiile dintre fiecare intrebare si testul global, operatie ce are loc cu ocazia elaborarii testului. Un procedeu grafic de estimare a acestei corelatii ar fi urmatorul: notam pe abscisa cotele totale la test, iar pe ordonata cotele la fiecare intrebare. Cum este de asteptat, cotele la testul in ansamblu sunt mai nuantate si comporta o intindere mai mare – pentru ca insumeaza toate intrebarile -, in timp ce fiecare intrebare in parte prezinta doar cateva gradatii (3 sau 5). Deci, pe abscisa vom avea gradatii mai numeroase (si anume cate cote globale s-au inregistrat la test), iar pe ordonata abia 3-5 diviziuni.

Sa luam, de exemplu, corelatia dintre intrebarea 1 si testul in ansamblu. Dispunem de un ansamblu de raspunsuri, respectiv punctaje, stabilit pe un lot de persoane. Consideram intai subiectii care au scorul total la test sa zicem 20 (care pot fi mai multi in lotul studiat) si apoi calculam media punctelor intrunite de acesti subiecti la intrebarea 1; apoi luam subiectii care au intrunit punctajul total, sa zicem 22, si calculam media cotelor obtinute la aceeasi intrebare (1) si la fel in continuare pentru fiecare nivel sau valoare a scorului total. Se intocmeste un grafic de corelatie ca cel din figura 2. Daca norul de puncte indica o corelatie directa, se conchide asupra omogenitatii. Daca norul de puncte sugereaza o corelatie inversa, inseamna ca s-a gresit la cotare; se vor inversa ponderile atribuite. In aceeasi maniera se procedeaza pentru fiecare intrebare; avand k intrebari vom efectua k verificari, eliminand intrebarile ce nu coreleaza semnificativ cu testul, adica nu se incadreaza intr-una din cele doua situatii amintite.

Desi este larg utilizata si comoda, metoda este mai putin riguroasa, deoarece: criteriul de omogenitate este putin riguros, echiponderea intrebarilor este pur conventionala, iar aditivitatea poate fi discutata.

3.4. Metoda aprecierilor sau judecatilor comparative

Cand se cere din partea subiectului o atitudine obiectiva este mai indicat sa se puna problema in termeni de judecati sau aprecieri comparative. De pilda, cand se studiaza atitudinile fata de valori, fata de insusirile umane etc., este mai bine sa se prezinte subiectului o lista de valori, activitati, insusiri etc. Tehnica cea mai riguroasa ar fi compararea in perechi. Cand numarul de obiecte, activitati, insusiri supuse evaluarii este mic se poate recurge la tehnica amintita, iar cand acesta creste, metoda devine nepractica: avand n obiecte (alternative) vor fi necesare n(n-1) comparatii in perechi. Pe de alta parte, apare de regula o cota de incoerenta in optiunile subiectului. In fata unei perechi A-B el poate fi frapat de un aspect, in timp ce la perechea A-C desprinde un alt aspect. Cu alte cuvinte, subiectii judeca simultan dupa mai multe dimensiuni; ei nu pastreaza aceleasi criterii (dimensiuni) la fiecare pereche si in consecinta va aparea o cota de incoerenta, de intranzitivitate. Practic, poate fi vorba de coerenta doar la scara statistica. In cazul acesta, se poate extrage o ordine reprezentativa pentru grup, care are o valoare statistica.

Un exemplu.

Pentru a afla care sunt insusirile umane pretuite de adolescenti si care sunt cele dezaprobate, repudiate de acestia se aleg liste de calitati si, paralel, de defecte. Acestea sunt supuse aprecierii tinerilor, cu indicatia de a selecta trei calitati considerate de ei a fi cele mai importante pentru om, respectiv trei defecte socotite cele “mai daunatoare”. Rezulta astfel, la scara statistica, o ierarhizare a insusirilor pretuite de tineri, precum si o ordonare a defectelor repudiate de acestia. Aceasta ierarhizare se stabileste in functie de procentul “voturilor” intrunite de insusirile umane supuse aprecierii unui esantion reprezentativ de tineri. De exemplu, s-a constatat ca adolescentii plaseaza sistematic pe primul loc sinceritatea; urmeaza apoi modestia si harnicia, curajul, solidaritatea s.a. Ceea ce repudiaza mai mult tinerii sunt: lasitatea, egoismul, fatarnicia, ingamfarea, lingusirea s.a.

Pentru a evita fluctuatiile de criteriu in ierarhizare se prezinta simultan subiectului toata seria de insusiri, valori, activitati etc., cerandu-i sa le ordoneze. In zonele de indecizie se recurge la compararea in perechi sau la prezentarea de triplete (3 elemente) cerand sa se selecteze din trei pe cea mai importanta apoi pe cea mai pretuita. Pentru fiecare individ se obtine o ierarhizare a elementelor din intreaga lista si nu numai selectiv (de ex. primele trei mai valoroase). Asadar, avand obiectele (valorile) A, B, C, N, prezentam pentru evaluare intreaga lista si recurgem la comparatii in perechi sau in trei, in zonele de indecizie, obtinandu-se in final o ierarhizare sau ordine totala pentru fiecare individ.

T

Insusiri

A

B

C

D

E

F

G

H

I

K

L

M

..

1,5

..

11

1,5

..

..

11

..

11

..

..

Rj

Incercand sa extragem, in continuare, o ordine reprezentativa pentru grup, va trebui sa verificam gradul de acord in cadrul colectivitatii studiate. Exista intotdeauna alternativa incoerentei optiunilor sau a eterogenitatii populatiei. Practic, se determina un coeficient de concordanta, adica de corelatie a rangurilor atribuite diverselor insusiri supuse evaluarii.



Se alcatuieste un tabel cu doua intrari, in care se trec pe coloane insusirile sau aspectele clasificate (notate cu A, B, C,N), iar pe linii subiectii (notati cu 1, 2n). In interiorul tabelului, pe linii, se consemneaza in ordine rangurile atribuite de persoanele chestionate fiecarei insusiri (valori). Insusirilor apreciate ca avand importanta egala li se atribuie acelasi rang si anume rangul intermediar. Daca intr-o lista de 12 insusiri notate de la A la M sunt puse pe primul loc insusirile notate cu B (inteligenta) si E (sarguinta, perseverenta), atunci acestora li se atribuie rangul intermediar intre 1 si 2, adica 1,5. Sau, daca insusirile D, H si K au fost asezate pe ultimul loc in clasificare, mentionandu-se ca au importanta egala, acestora li s-a atribuit rangul 11, adica rangul intermediar intre 10, 11, 12.

Rationamentul este – dupa Kendall – urmatorul: daca rangurile atribuite de subiecti acelorasi insusiri difera putin intre ele – acordul lor fiind mare -, atunci suma rangurilor (Rj) pe coloane va lua aproximativ infatisarea unei progresii aritmetice, totalurile respective distantandu-se destul de net intre ele. Daca acordul este minim, astfel incat clasificarile sa para aleatoare, sumele (Rj) pe coloane, referitoare la fiecare trasatura, vor fi sensibil apropiate intre ele si sensibil egale mediei acestor Rj. Coeficientul de concordanta este dat de formula:

in care h este numarul de evaluatori, k este numarul de insusiri, Rj este suma rangurilor atribuite in cadrul fiecarei coloane, iar S indica o sumare a patratelor Rj.

Interpretarea se face cu ajutorul criteriului X², pe baza formulei de trecere X² = h (k-1) •W.

Efectuand transformarile vom avea:

in care se pastreaza notatiile de mai sus. Valoarea X² gasita prin calcul se raporteaza la tabelul valorilor semnificative avand numarul gradelor de libertate k-1.

Daca valoarea calculata este semnificativa la pragul ales (de 0,05 sau 0,01), atunci se conchide asupra concordantei la scara statistica si se continua cu operatia de extragere a unei ordini reprezentative, orientandu-ne dupa sugestiile analizei de continut si dupa rangul care intruneste acordul maxim.

Fireste, studiul nu se incheie cu analiza statistica. Tendintele sau relatiile constatate urmeaza sa fie integrate intr-un ansamblu de factori explicativi de ordin psihologic, sociologic, pedagogic etc.

3.5. Diferentiatorul semantic

Un cuvant, o secventa verbala, in general o comunicare are un aspect denotativ si unul conotativ. Primul se refera la continutul informational propriu-zis, in timp ce sensul conotativ are in vedere rasunetul afectiv, haloul emotional al unui mesaj. Se intelege, ca cel de-al doilea aspect – cel conotativ – face transparenta atitudinea subjacenta a subiectului.

C. E. Osgood a propus o metoda de analiza a sensului conotativ al unei comunicari, metoda numita de el diferentiator semantic. Testul se compune dintr-o suita de adjective antonime dispuse in perechi; puternic - slab, cald – rece, activ – pasiv etc. Fiecare cuplu defineste o scala bipolara, marcata de la –3 la 3, trecand prin 0, care indica zona neutra. Ansamblul acestor scale alcatuieste o grila sau un test de evaluare. Procedura este urmatoarea: un cuvant, - o secventa verbala sau orice alta comunicare – sunt supuse evaluarii de catre subiect, fiind trecute prin aceasta suita de scale, din care se contureaza in final un profil grafic.

Exemplu:

S-a verificat la elevi din clasa a VII-a, respectiv a IX-a, sensul conotativ al notiunii de inginer, obtinandu-se profilurile din figura 3. Fiecare subiect a primit cate o grila de evaluare formata din 8 adjective bipolare: puternic – slab, mic – mare, incordat – destins etc. Pe diviziunile de la –3 la 3 urma sa se marcheze un “x” in dreptul treptei potrivite.

In figura 3 se poate citi intr-o anumita masura imaginea inginerului in optica grupelor respective de scolari. Paralelismul este evident: in optica ambelor grupuri sensul conotativ al cuvantului “inginer” se contureaza din atribute ca “puternic”, “activ”, mai curand “non-afectiv”, “destul de bun”, “incordat”, “mobil”, “placut” etc.

Grila de evaluare se stabileste in functie de cuvantul supus testarii. Se poate intampla ca adjectivele perechi selectionate in grila de evaluare, desi corelate, sa nu fie pertinente obiectului sau fenomenului evaluat. De asemenea, alegerea antonimului adecvat nu pare a fi o sarcina usoara. De exemplu, cuplul “calm – agitat” a fost inlocuit pe baza experientei cu perechea “calm – excitabil”, care pare mai adecvata. In lista de adjective bipolare se regasesc, de regula, trei factori:

factorul evaluare, prezent in cuplurile “bun-rau”, “placut-neplacut” etc.;

factorul tarie sau putere, prezent in perechile de adjective ca “puternic-slab”, “greu-usor”, “tare-moale” etc.;

factorul activitate, ilustrat de cuplurile “rapid-lent”, “mobil-inert”, “calm-excitabil”, “activ-pasiv” etc.

In ansamblu, incercarea de a cuantifica sensul conotativ al cuvintelor - prin tehnica diferentiatorului semantic – trebuie privita doar ca o aproximatie a lucrurilor. Ceea ce tinde sa masoare procedeul mentionat sunt stari de constiinta intr-o masura fugitive, fluctuante, pe care vrea sa le fixeze cu ajutorul unor serii de scari bipolare. Numeroasele studii intreprinse (circa 1400 titluri) releva, totusi, validitatea datelor, pentru ca ele permit predictia comportamentelor. Oricum, metoda constituie o maniera de a indexa experientele unui individ cu privire la fenomenele sau evenimentele pe care cuvintele le desemneaza (R. Menahem, 1968).

In contextul de fata se vorbeste de masurare intrucat procedeul incearca sa ataseze numere unor fapte de constiinta. Se recunoaste, insa ca treptele sau diviziunile scarilor (notate de la –3 la 3) nu sunt subiectiv egale, ca gradatia 0 este ambigua, servind uneori drept refugiu pentru subiectii care nu doresc sa raspunda (cca. 40% din raspunsuri se situeaza in practica pe diviziunea 0). De asemenea, se contesta caracterul liniar al scarilor, cel putin pentru o parte din cuplurile de adjective, motivandu-se ca evaluarea nu se face intotdeauna in maniera bipolara.

Dincolo de aceste limite, proprii fiecarei metode de masurare in psihologie, tehnica diferentiatorului semantic si-a dovedit utilitatea in studiul atitudinilor, avandu-se in vedere caracterul ei de metoda de investigatie indirecta. Subiectul nu este intrebat direct despre parerea sa fata de religie, de pilda, ci se verifica indirect acest lucru din haloul subiectiv al unor concepte din aria respectiva sau din domenii conexe.

In incheiere, trebuie mentionat ca inventarul testelor de atitudini – asa cum s-a conturat el in anii ‘50-’60 – nu s-a modificat sensibil pana in prezent. S-au creat doar variante noi la metodele cunoscute.

Trebuie precizat apoi, ca in pofida aspectului lor riguros, testele tip Guttman si tip Thurstone nu au o utilitate larga in practica. P. Kline (1993) apreciaza ca putin realiste modelele de testare a atitudinii implicite in cele doua tipuri de scale. Este greu sa se gaseasca domenii scalabile cum cer aceste probe. In schimb, testele tip Lickert, construite pe modelul psihometric clasic se bucura de o mai mare raspandire. De asemenea si celelalte tehnici de evaluare cunosc o larga utilizare.

4. STUDIUL DE CAZ

Achizitii de valoare in psihologie au avut ca punct de plecare studiul de caz. Teoria psihanalitica a lui Freud s-a intemeiat pe un material clinic, stadiile dezvoltarii inteligentei au fost creionate de J. Piaget pe baza observarii indeaproape a unui numar mic de copii, modelul ierarhic al trebuintelor a fost schitat de A. Maslow plecand de la studiul clinic al unor subiecti nevrotici, iar efectul “groupthink” a fost descris de I. Janis analizand cateva decizii majore luate la nivele de varf in SUA.

In mod uzual, studiul de caz ia ca unitate de analiza individul. In psihologia clinica, dar si in psihologia sociala, se recurge la asemenea tehnica de lucru. De pilda, se vorbeste de tipuri de lideri avand ca material de sprijin studii de caz in care anumite stiluri de conducere sunt asociate cu insusiri personale bine precizate. De asemenea, cand se creioneaza – in etnopsihologie – personalitatea modala a unei populatii sau etnii se porneste de la studii de caz, bazate pe date biografice, interviuri si teste psihologice. Este vorba de studii de caz multiple, pentru ca se cuprind in investigatii mai multe cazuri distincte fara a atinge dimensiunile unui esantion.

Unitatea de analiza in psihologia sociala nu este in mod invariabil individul. Se poate lua in studiu o situatie umana complexa nerepetitiva, de exemplu o decizie majora cu premisele si consecintele ei, apoi un program ce se implementeaza, un eveniment deosebit, o organizatie etc., care sa fie investigate in contextul lor concret. Exista in viata sociala evenimente destul de rare, situatii extreme sau unice, situatii critice sau de impas, cazuri privilegiate, momente problematice, incidente semnificative etc.; toate acestea se preteaza la studii de caz singulare sau multiple.

R. Yin (1989) propune cateva note definitorii: “Un studiu de caz este o cercetare empirica ce analizeaza un fenomen contemporan in contextul vietii reale, granita dintre fenomenul respectiv si context nefiind precis definita, si in care sunt utilizate surse multiple de date” (p. 23). Posibilitatea de control asupra fenomenului este mica sau chiar nula. Intrebarile la care raspunde studiul de caz sunt “cum” si “de ce” a avut loc un fapt, un anumit eveniment, o decizie. In experiment, ca si in ancheta, se aplica tehnici de esantionare; in studiul de caz nu intervine operatia de esantionare, deci nici inferenta statistica. Totusi, analiza de caz cuprinde virtual sansa de generalizare.

De regula, studiul de caz porneste – ca orice investigatie – de la un cadru teoretic, care este esential in culegerea de date. Fara o ipoteza sau idee directoare recolta de informatii este minora. Urmeaza selectarea cazurilor si precizarea unitatii de analiza (individ, situatie etc.) odata cu schitarea protocolului de colectare a datelor. In continuare se trece la studiul fiecarui caz in parte prin interviu, observatie, test, etc., dupa care se intocmesc rapoarte separate pentru fiecare caz in parte. In final se extrag datele relevante in lumina ideii de start, se modifica teoria initiala si se dezvolta toate implicatiile. Validitatea pe care o ofera studiul de caz este partiala; ea admite contra-exemplul. R. Yin numeste generalizarea la care se ajunge gratie acestei metode – generalizare analitica, sensibil diferita de inferenta statistica, unde intervine un prag de semnificativitate exprimat in limbajul probabilitatilor.

Repetarea studiului de caz duce la amendarea teoriei si la noi sugestii.

Pentru exemplificare, vom prezenta efectul “groupthink”, descris de I. Janis (1977) pe baza unor studii de caz retrospective. Autorul ia in analiza – in lucrari succesive – cateva episoade semnificative din istoria contemporana a SUA, sprijinindu-se pe documente publicate, interviuri, lucrari de istorie militara, stenogramele audierilor si dezbaterilor din Congresul american etc. Dintre episoadele examinate citam: (1) dezastrul de la Pearl Harbour (Hawaii, 1941), care a surprins nepregatita flota americana din Pacific, in pofida semnalelor de avertizare privind iminenta atacului japonez; (2) planul Marshall pentru refacerea economica a tarilor din Europa imediat dupa cel de-al doilea razboi; (3) participarea la razboiul din Coreea; (4) “criza” rachetelor sovietice instalate in Cuba (1960); (5) escaladarea razboiului din Vietnam s.a. Se pun in paralel deciziile finalizate in mod fericit (2 si 4) si deciziile urmate de dezastru (1,3 si 5). Atentia autorului s-a concentrat mai ales pe esecuri pentru a extrage invataminte din analiza acestora. Toate deciziile care au insemnat un fiasco sunt marcate de efectul “groupthink”. El este caracterizat printr-o secventa tipica a faptelor care sunt redate in fig. 4. Dintre antecedente sunt de retinut trei conditii: un nivel ridicat al coeziunii in grupul de conducere asociat cu dorinta vie de consens (= unanimitate), un context situational provocativ care induce stresul si plaseaza decizia sub presiunea timpului, alaturi de complexitatea si dificultatea deciziei cuplata cu defectiuni de organizare in analiza datelor. In continuare se enumera 8 simptome ale efectului “groupthink”, intre care se pot recunoaste anumite mecanisme defensive care ne amintesc de termenii psihanalizei. De fapt, este vorba de un “patern” colectiv de evitare defensiva. In sfarsit, in caseta a treia din figura sunt redate consecintele.

Un alt autor, P. Tetlock (1979), a reluat 5 din cazurile analizate de Janis si a constatat o convergenta surprinzatoare a concluziilor sale cu studiile de caz intensive intreprinse de Janis.

Ulterior au fost analizate si alte episoade semnificative – “scandalul Watergate” care a dus la caderea presedintelui Nixon, esecul recuperarii ostatecilor americani de la Teheran, ca si accidentul navetei spatiale Challenger – in care s-au simptome tipice efectului “groupthink”.

Janis a propus si remedii pentru prevenirea fenomenului descris. Astfel, el recomanda liderilor sa fie deschisi criticilor, sa dea atentie indoielilor si contra-argumentelor, abordand lucrurile cu o nota lucida de scepticism. De asemenea, se propune instituire unui ”avocat al raului” in colectivul de decizie precum si formarea de sub-grupe independente – cu lideri diferiti – care sa se reuneasca separat si sa se puna de acord in final prin discutie comuna; apoi programarea dupa decizie a unei noi reuniuni dedicate “celei de-a doua sanse”. Pentru conciliere este preconizata reducerea graduala a tensiunii, tactica pasilor mici (I. Janis si L. Mann, 1977).

Un studiu recent de metaanaliza (R. Aldag si S. Fuller, 1993) subliniaza validitatea limitata a modelului “groupthink”, conotatia sa pur negativa, explicatia incompleta a faptelor, imposibilitatea de a discerne clar intre situatii pozitive si negative. Multe grupuri coezive cu lideri puternici au ajuns la decizii excelente; in alte cazuri grupuri inteligente si rezonabile iau hotarari apreciate retrospectiv ca dezastre. Sursa nu rezida doar intr-un fenomen subiectiv; modelul “groupthink” are o valoare explicativa partiala, limitata. El are inca o mare putere de seductie; autorii mentionati mai sus l-au gasit citat de 700 de ori intre 1989 si 1991.

Studiile de caz pot fi utilizate cu succes in programe de formare profesionala in diferite domenii.

MODULUL II:

INDRUMATOR PENTRU REALIZAREA CORECTA

A LUCRARII DE DISERATIE

SCOPUL LUCRARII DE DISERTATIE – este in primul rand de a invata sa faceti o cercetare!

I. Prima pagina a lucrarii

- la mijlocul paginii sus trebuie sa apara: Universitatea de Vest „Vasile Goldis” din Arad, Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei; Masterat: MANAGEMENT EDUCATIONAL

- la mijlocul paginii trebuie sa apara scris: LUCRARE DE DISERTATIE, cu caractere de 16; Titlul lucrarii cu caractere de 14, boldit;

- in partea dreapta se scrie: COORDONATOR si numele acestuia; daca coordonatorul nu este dr.univ. atunci trebuie si semnatura unui cadru cu grad didactic de lect.dr., conf. sau prof.;

- in partea stanga se scrie: MASTERAND si numele acestuia;

- in mijlocul paginii se scrie: LOCALITATEA si PROMOTIA;

II. Pagina a II-a

CUPRINSUL – trebuie sa contina:

Introducere

Partea I – aspecte teoretice ale lucrarii

Parea a II-a – metodologia cercetarii: scop, obiective, ipoteze, esantion, descrierea metodelor utilizate in cercetare, descrierea rezultatelor obtinute in urma cercetarii;

Concluzii si propuneri (propunerile pot insemna si proiecte)

Bibliografie

Anexa

III. Numarul de pagini

numarul estimativ este de 40-75 de pagini- ATENTIE! Nu se numeroteaza introducerea si anexa;

IV. Caractere si format

lucrarea se redacteaza cu caractere romanesti de 12 in Times New Roman, la un rand si jumatate;

titlurile lucrarii trebuie sa aiba caractere de 14 iar subtitlurile sa aiba caractere de 12, boldit;

numerotarea paginilor se face jos la mijlocul paginii;

lucrarea se leaga cu spirala.

V. Bibliografia

se pune dupa cuncluzii si propuneri, inainte de anexe

numarul estimativ de titluri este intre 7-15 (CHIAR MAI MULTE) pentru studentii de la forma lunga de invatamant, iar pentru Colegiu numarul estimativ de titluri (carti) citite poate fi intre 5-10carti; numarul mai mare de titluri este binevenit;

autorii se mentioneaza in bibliografie potrivit ordinii alfabetice ;

se accepta note in subsol, exceptand notele bibliografice; citarea se face in text, intre paranteze, astfel: iinitiala prenumelui autorului, numele autorului, anul aparitiei lucrarii, pagina;

citarea titlurilor pastreaza urmatoarea ordine: numele autorului, initiala prenumelui sau prenumele, anul aparitiei lucrarii (se scrie in paranteze), titlul lucrarii scris cu litere italice sau bolduit, numele orasului de aparitie, editura;

VI. Anexa

cuprinde : tabelele, graficele, chestionarele, studiile de caz, ilustratii etc.

ATENTIE!

Nota nu este data in raport de numarul de pagini;

Ideile originale se apreciaza si se noteaza; citarea presupune ghilimele atunci cand se reproduce cuvant cu cuvant un autor, de asemenea, se poate cita doar ideea (este recomandabil sa nu copiati din carti ci sa incercati sa redati esentialul cu propriile voastre cuvinte).

Bibliografie

Achim, M., A.B.C..ul investigatiei sociologice, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1973.

Aldag,R., Fuller, S., Bezound, Fiasco, A Reappraisal of the Groupthink Phenomenon, Psychological Bulletin, 3, 1993.

Baron,R., Byrne, D., Social Psychology, Ed.,Boston,Allyn and Bacon, 1991.

Chelcea, S., Experimentul psihologic, Bucuresti, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, 1982.

Chelcea, S., Chestionarul in investigatia sociologica, Bucuresti, Ed.Stiintifica si Enciclopedica, 1975.

Coleman, J.S., Longitudinal Data Analysis, New-York ,Basic Book ,Inc.,Publishers,1981.

Festinger, L., Katz, D.(ed.), Research method in the behavioral science, London, Stagles Press, 1964.

Fowler, Fl., Jr., Survey research methods, California, Sage Publication,Inc., 1988.

Janis, I. Mann, L., Decision making. A Psychologycal analis of conflict, choise and commitment, New-York, Free Press, 1977.

Moser, C.A., Metodele de ancheta in investigarea fenomenelor sociale, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1967.

Mucchielli, R., L' interview de group, Paris, E.S.F., 1971.

Radu, I., Pitaru, H., Experiment si situatie de teren in psihologie, Revista de psihologie, 3, 1986.

Radu, I., Miclea, M., s.a., Metodologie psihologica si analiza datelor, Cluj-Napoca , Ed. Sincron, 1993. 

Rotaru, T., Metode si tehnici de cercetare sociologica (curs), Universitatea 'Babes-Bolyai', Cluj-Napoca, 1991.

Sears, D., Peplau, L., Taylor, Sh., Social Psychology, New Jersey, Prentice Hall, 1991.

Stahl, H., Teoria si practica investigatiilor sociale, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1974.

Tetlock, P.E., Identifyng victims of groupthing from public statements of decision Makers, Journal of Personality and Social Psychology, 35, 1975.

Vrabie, D., Atitudinea elevului fata de aprecierea scolara, Bucuresti, E.D.P., 1975.

Yin, R.K., Case study research,California, Sage Publication, Inc., 1989.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1223
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site