Scrigroup - Documente si articole

     

HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


COMUNICAREA VERBALA

Cominicare



+ Font mai mare | - Font mai mic



COMUNICAREA VERBALA

1. Definirea si caracteristicile comunicarii verbale



Relatiile comunicationale dintre oameni se realizeaza atat in scris, cat si pe cale orala. In acest scop ei folosesc cuvinte, propozitii si fraze, prin intermediul carora exprima ganduri, idei, sentimente, atitudini etc. Capacitatea de a articula sunetele in acest fel o are numai omul. Ea a devenit posibila ca urmare a dezvoltarii, in timp, a unor abilitati de natura fizica si psihica implicate in vorbire (elementele aparatului fonator, centrii vorbirii, procesele psihice din neocortex etc.).

Cuvintul rostit sau scris inseamna comunicare verbala. Aceasta, spre deosebire de toate sistemele de semnalizare intalnite la celelalte vietuitoare, are, in primul rand, un caracter simbolic. De aceea se considera cuvantul materia ei unica, 'elementul esential, indispensabil, hotarator pentru efectuarea unei comunicari verbale'[1], pe care Ion Biberi il numeste instrumentul de mijlocire a dialogului dintre om si lume, ca si al comunicarii dintre oameni inauntrul unei sfere culturale.

O alta caracteristica a comunicarii verbale este productivitatea , intelegand prin aceasta ca omul, pe langa posibilitatea de a folosi formule prefabricate, pe care le reproduce in fraze fixe, dispune si de capacitatea de a construi si de a enunta fraze alcatuite de el insusi pentru care isi asuma paternitatea. Aceasta este posibila intrucat exista un sistem de reguli implicate care, actionand asupra unui vocabular memorat, ii permite sa obtina enunturi inteligente pentru orice interlocutor care dispune de un mecanism asemanator de produs mesaje verbale. Consecintele cele mai importante ale acestei caracteristici a comunicarii verbale constau in posibilitatea omului de a construi orice fel de enunturi doreste si cea de a relata despre evenimente si situatii in absenta.

Caracterul arbitrar al semnului lingvistic reprezinta o alta trasatura a comunicarii verbale. Acesta este dovedit de faptul ca un acelasi semnificat este redat in limbi diferite prin semnificanti diferiti, intrucat nu este o legatura naturala intre aspectul cuvantului si intelesul sau. Raportul dintre semnificant si semnificat, cum sustine Saussure , este conventional, cuvintele fiind expresia unei conventii sociale. Ca urmare, intelegerea dintre oameni depinde de masura in care ei acorda aceeasi semnificatie cuvintelor pe care le intrebuinteaza.

Comunicarea verbala este orala si scrisa: expresia sonora din oralitate este inlocuita cu expresia grafica a cuvintului scris.

2 Comunicarea orala

2.1. Caracterizare generala

Comunicarea orala este cuvantul rostit, 'primordiala, diacronic vorbind'[5], celei scrise, cu 'un sistem propriu de reguli si norme' , bogat si complex, 'datorita interventiei factorilor extra- si paralingvistici si a influentei decisive a cadrului situational' . Privitor la cele doua forme ale comunicarii verbale sunt unele discutii legate, indeosebi, de eficienta lor. Astfel, lingvistii, privilegiaza comunicarea scrisa, intrucat aceasta 'implica formulari definitive care exclud negocierea sensurilor intre emitator si receptor (acestia putand fi separati prin mari distante spatiale si/sau temporale), pe cand oralul este domeniul retusabilului si al sensurilor negociabile intre parteneri coprezenti' . Practic, lingvistii, cum constata si Mihai Dinu , confera mai multa valoare denotatiei in detrimentul conotatiei, normei academice abstracte in defavoarea varietatii modurilor de exprimare individuala. Consecinta acestei situatii s-a materializat intr-o prejudecata, potrivit careia 'oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistica, pe care numai comunicarea scrisa e indreptatita sa o reprezinte' . Asertiunea ar fi adevarata daca ar viza numai latura pur verbala a comunicarii orale, care, fara formele de comunicare ce o insotesc si o completeaza, este, de regula, 'searbada si obositor de redundanta', uneori chiar incoerenta. In realitate comunicarea orala nu poate fi inferioara celei scrise, intrucat cuvantul rostit este mai puternic, mai sugestiv, mai penetrant si, ca urmare, este mult mai eficace ca liant social. Aceste virtuti ale oralitatii decurg din capacitatea ei de a transmite o multitudine de conotatii si de nuante, pe care o face posibila elementele vocale non-verbale, gestica, mimica si postura interlocutorilor.

2.2. Stilurile comunicarii orale si registrele de exprimare

Cele doua forme ale comunicarii verbale sunt despartite de o distanta considerabila; ele reprezinta <<doua ipostaze puternic divergente ale 'performantei' lingvistice>> . Cu toate acestea, remarca Mihai Dinu[12], se pot intalni in comunicarea scrisa (literatura beletristica, de exemplu) 'mostre exemplare de oralitate pura', iar cu prilejul ocaziilor oficiale vorbitorii 'sa opteze pentru o organizare a discursului de o factura inrudita cu cea a comunicarii scrise'. Martin Joos , citat de acelasi autor, distinge 'cinci trepte ale comunicarii orale, ce constituie tot atatia pasi ai indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise':

Stilul rece este specific formelor de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu isi cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu este in masura sa influenteze in nici un fel discursul celui dintai. Este cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, unde textele sunt atent elaborate, iar sustinerea lor este insotita doar de elementele paralinvgvistice si unele exprimari mimice.

Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt perceptibile pentru vorbitor. Textul, ca si la primul stil, este atent construit si sustinut, apelul la elemente non-verbale fiind limitat. Daca receptorul este un singur individ folosirea stilului formal corespunde, de regula, intentiei de a marca o distanta (deferenta, dispret, sfidare) in raport cu acea persoana.

Stilul consultativ este cel al dialogului cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilorsi tratativelor, la care participarea interlocutorilor este activa. Nu mai este un text detaliat al comunicarii, ci o baza de informatii, imbogatita pe parcurs, in conformitate cu solicitarile partenerului de discutii. Contextul si situatia in care se comunica fac posibila aparitia unor elemente lexicale parazite, ezitari, reluari, exprimari semigramaticale si chiar dezacorduri, dar si prezenta unei game mult mai variata de elementele non-verbale.

Stilul ocazional este specific conversatiei libere intre prieteni. Dialogul este spontan, nu mai exista o baza informationala care sa-l orienteze si, in consecinta:

♦se trece de la un subiect la altul fara restrictii;

♦'defectele' de exprimare se inmultesc, apar expresii atipice si eliptice;

♦se face frecvent apel la argou (sau jargon);

♦timpul interventiilor nu este impartit in mod egal;

♦se evita propunerea unui anume subiect;

♦elementele non-verbale au un rol mult mai insemnat in comunicare.

Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date externe, ci de a oferi informatii despre starile si trairile interne ale subiectului. Deci, functia referentiala este prevalata de functia expresiva (emotiva) a comunicarii. Limbajul verbal folosit este lacunar, predominante devenind elementele non-verbale, cu o bogata incarcatura afectiva, asa cum sunt atingerile, semnalele nearticulate (oftat, chicoteli) etc.

In stransa legatura cu stilurile relevate, respectiv in cadrul unui nivel determinat al piramidei acestora se opereaza cu conceptele de idiolect, sociolect si dialect.

Idiolectul reprezinta variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul si este definit drept 'inventarul deprinderilor verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale'[14]. Precizarea este necesara, intrucat, aceeasi persoana, de-a lungul vietii, utilizeaza idiolecte diferite.

Sociolectul este echivalentul idiolectului la nivel de grup. El reprezinta o 'varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat'[15] si integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia.

Dialectul reprezinta varietatile regionale ale unei limbi (pentru unii si 'pe cele sociale, de genul argoului sau al limbajelor profesionale' ).

Modurile de adresare orala sunt de o mare diversitate si decurg din multitudinea contextelor si situatiilor in care indivizii comunica. In cadrul acestora rolurile pe care vorbitorii le joaca sunt foarte importante intrucat le diferentiaza registrele de exprimare pe care le alterneaza, dupa imprejurari, de-a lungul vietii. Astfel, intr-o singura zi', putem juca, pe rand, rolul de fii (in raport cu parintii nostrii), de parinti (in raport cu copiii), de subalterni (fata de sefi) sau de sefi (fata de subalterni), de pacienti (in relatia cu un medic), de cumparatori, de spectatori, de prieteni, de petitionari, de pietoni si asa mai departe'[17]. Confundarea registrelor de exprimare, alegerea varietatii lingvistice neadecvate intalnirii poate crea neplaceri, confuzii si chiar pericol, indeosebi cand ne adresam intr-o limba straina.

Rolurile si registrele de exprimare cunosc o fluiditate mare in societatile moderne. Caracterul lor, stabil sau variabil, depinde de natura tranzactionala sau personala a interactiunii. Daca in negociere se solicita un anume comportament comunicational, corespunzator statutului social al participantilor, in cazul interactiunii personale comportamentele sunt mult mai libere, abordarea lor fiind posibila, asa cum ne propune Eric Berne[18], cu ajutorul conceptului de ego-stare (notiunea se refera la atitudinea subiectiva adoptata de un participant in raport cu interlocutorul sau): fluiditatea rolurilor din cadrul unei interactiuni personale constituie o consecinta a permanentei treceri a participantilor dintr-o ego-stare in alta.

Indivizii se pot afla in una din urmatoarele ego-stari: parinte (P), adult (A), copil (C). Acestea nu au legatura cu varsta biologica, ci numai cu dispozitia lor psihologica in raport cu interlocutorul; este vorba, de fapt, de o divizare a personalitatii individului in cele trei parti, posibilitate care decurge din formidabila capacitate a omului de a se schimba cu usurinta, devenind dintr-un moment in altul personalitati total distincte.

Ego-starea 'parinte' se refera la gandirea, emotiile si comportamentele pe care orice individ le-a invatat din surse exterioare propriei personalitati, prioritar de la 'figurile' parentale care l-au marcat in trecutul mai mult sau mai putin indepartat: parinti, profesori, patroni etc. Aceasta ego-stare se caracterizeaza prin[19]:

♦tendinta de a-si impune autoritatea, de a domina, de a cicali si de a controla;

♦recurgerea frecventa la fraze evaluative si la etichetari sumare;

♦tonul care nu admite replica;

♦folosirea unor gesturi si posturi care interzic, exprima dominarea si superioritatea etc.

Ego-starea 'adult' reprezinta modul de a gandi orientat asupra realitatii, asa cum este nu cum ar dori sa fie. Atitudinea sa fata de oameni si evenimente este mai mult logica decat emotionala si apare ca urmare a unei deliberari bazate pe examinarea cu calm a datelor problemei (nu condamna fara argumente si nu are prejudecati). Adultul primeste, inregistreaza si utilizeaza informatiile de toate provenientele pentru a judeca situatia in cunostinta de cauza, pentru a enunta fapte, a calcula probabilitati, a lua decizii, a preciza obiective, a evalua rezultate etc. Comunica suportiv, este un bun ascultator, incurajeaza partenerul de dialog sa-si afirme punctul de vedere.

Ego-starea 'copil' surprinde doua variante diferite:

a)    copilul adaptat, supus autoritatii interlocutorului, respectuos si devotat, care accepta sfaturile si dispozitiile fara sa obiecteze;

b)    copilul natural, independent si razvratit, spontan, non-conformist si neinhibat.

Ego-starile au, de regula, un caracter tranzitoriu ceea ce genereaza numeroase variante de desfasurare a dialogului. Alegerea corecta a registrelor de exprimare este posibila daca se respecta unele reguli de alternanta[20] care predicteaza selectia dintre mai multe forme de exprimare in functie de specificul situatiei de comunicare.

2.3. Parametrii comunicarii orale

Comunicarea orala, directa sau mediata, este caracterizata cu ajutorul mai multor parametri[21], de optimizarea carora depinde eficienta ei.

Frecventa (debitul verbal) reprezinta numarul de cuvinte rostit in unitate de timp. Aceasta face ca vorbirea oamenilor sa fie calma, repezita, lenta, rapida, teatrala, afectata sau precipitata. Frecventa este difera de la o limba la alta (intre italieni si nordici, de exemplu), de la o regiune la alta (intre olteni si ardeleni, de exemplu), intre tineri si batrani, intre femei si barbati, intre tarani si oraseni, intre colerici si melancolici sau flegmatici, intre oamenii sanatosi si suferinzi, tristi, obositi sau indispusi, intre oamenii siguri pe ei si cei ezitanti, intre oamenii cu starea psihica normala si cei surescitati, veseli sau depresivi. Frecventa este influentata de cadrul oficial sau informal in care are loc comunicarea, de continutul si importanta mesajelor, de modularea acesteia etc. Desigur, situatiile pot fi mult mai multe insa s-a constatat ca media frecventei se situiaza, de regula, intre 150 si 200 de cuvinte pe minut.

Volumul (taria vocii) se intinde de la soapta la strigat, in functie de efectul urmarit prin intermediul comunicarii. Acesta depinde, de regula, de caracterul relatiei dintre interlocutori (ierarhica, amicala, de afaceri, intima etc.) de scopul comunicarii, de contextul si situatia in care se comunica. Astfel, in unele cazuri volumul trebuie sa fie mare, acesta conditionand insasi realizarea comunicarii (distanta mare dintre interlocutori sau fata de auditoriu, persoane mai putin sensibile, existenta unor surse de bruiaj etc), alteori volumul mare induce efecte negative (iritare, intimidare, frustrare, agresivitate etc.), chiar blocarea comunicarii atunci cand interlocutorii sunt mai sensibili sub raport psihologic.

Tonul are un rol foarte important, atat ca tehnica, cat si ca instrument de convingere intr-o relatie comunicationala; el exprima cum se percep interlocutorii, atitudinea fata de ceea ce se comunica, sentimentele nutrite, starile afective de moment, deprinderile si obisnuintele lor comportamentale. Tonul permite rostirea mesajelor cu o voce neutra sau afectiva si este legat atat de frecventa vorbirii, de volumul vocii, de continutul concret al cuvintelor folosite si de capacitatea lor de sugestie, cat si de elementele non-verbale prezente in orice comunicare: mimica, privirea, gesturile, postura etc. Toate acestea nuanteaza si imprima o coloratura emotionala specifica tonului: autoritara, blanda, bombastica, lingusitoare, glumeata, sarcastica, plina de ifose, tafnoasa, resemnata, macabra etc. Alegerea tonului potrivit contextului si situatiei in care se comunica reprezinta o problema care tine de stiinta si arta de a comunica a fiecarui vorbitor; tonul potrivit nu poate fi lasat doar in baza spontaneitatii, ci trebuie proiectat cu atentie in acord cu continuturile mesajelor, interlocutorii si scopurile urmarite.

Pauza reprezinta separarea vorbirii in grupuri de silabe, cuvinte si fraze care, chiar daca sub aspectul continutului verbal nu inseamna nimic, ea poarta informatii ce pot fi interpretate. Pauza are rolul de a regla respiratia, de a permite vorbitorului sa-si ordoneze discursul si de a da ragazul necesar interlocutorului pentru urmarirea si intelegerea ideilor. Pauza se mai foloseste pentru a atrage atentia asupra importantei cuvintelor urmatoare (pauza retorica, din ratiuni tactice) sau pentru a se individualiza, dar poate apare si ca urmare a stanjenelii sau ca o invitatie de a interveni in dialog pentru interlocutor.

Modularea vocii este modul in care ridicam si coboram vocea, variind timbrul si inaltimea glasului pentru a elimina monotonia si a incarca emotional cuvintele, dincolo de continutul lor pur informativ.

Dictia si accentul. Dictia este modul in care se rostesc sau se pronunta cuvintele, respectiv, arta de a vorbi raspicat, corect si clar. Aceasta este influentata intr-o oarecare masura de accent care se refera la maniera de a pronunta mai apasat sau pe un ton mai inalt o silaba dintr-un cuvant sau un cuvant intr-un grup sintactic (nu trebuie sa se faca confuzie intre cele doua notiuni). Dictia depinde de articularea (modul de pronuntare al consoanelor) si enuntarea sunetelor (modul de pronuntare al vocalelor).

Inaltimea si intensitatea vocii. Vocea oamenilor poate avea tonalitati inalte (ascutita, tipatoare sau stridenta) si joase (groasa, gatuita, aspra). Starile psihice care produc tensiune, anxietate, precum si suprasolicitarea organismului influenteaza vocea; aceasta se subtiaza, devine stridenta.

2.4. Forme de comunicare orala

Oamenii utilizeaza mai multe modalitati de comunicare cu ceilalti, in functie de interesele proprii, ca raspuns la diverse nevoi personale, constiente si inconstiente. Acestea modalitati pot fi grupate astfel :

2.4.1. Emitator individual-receptor individual

Confesiunea, una dintre cele mai vechi forme de comunicare interpersonala, a aparut initial ca exercitiu religios si moral de marturisire a pacatelor ca, ulterior, sa fie laicizata prin folosirea ei in afara institutiei bisericesti, in relatiile de familie sau de prietenie, in cabinetul medical (psihologia clinica), in corespondenta sau chiar in viata publica, fara a o prejudicia pe cea religioasa. Confesiunea se caracterizeaza prin urmatoarele:

♦subiectul comunicarii este intotodeauna emitatorul insusi;

♦obliga individul la autoevaluare, la un sondaj de constiinta si la formularea erorilor, identificandu-le sursa;

♦nu este numai o actiune de constientizare, prin comunicare, a problematicii morale a individului, cu functie educativa, dar si una cu efect psihologic mai profund, de eliberare a culpabilitatii;

♦ajuta omul sa-si descopere unele dezechilibre, sa accepte ca a gresit, sa inteleaga de ce, sa exprime temeri, nelinisti, probleme, primind incurajari si sustinere morala;

♦aduce la lumina ratiunii stari altfel confuze, generatoare de disconfort si, eventual, de comportament deviant;

♦asigura pastrarea secretului si, in consecinta, individul isi comunica fara retineri erorile, ratacirile, indoielile exteriorizandu-le cu efecte benefice, corectoare;

♦explorarea subonstientului si inconstientului oamenilor cu probleme de singuratate, complexati, cu nemultumiri, cu frustari sexuale, cu obsesii sau insuficient ocupati, in vederea recuperarii amintirilor uitate, pentru a se elibera de culpabilitate sau chiar numai pentru satisfacerea nevoii de comunicare in absenta oricarei constringeri sociale;

♦recursul la liniile telefonice speciale de 'asistenta' sau 'fierbinti' pentru a gasi solutii la problemele cu care se confrunta sau doar din nevoia de dialog sau monolog.

Dialogul este o comunicare intre doua persoane, in cadrul privat sau public (la radio, la televiziune), In acest al doilea caz oraganizatorul reprezinta opinia publica, iar invitatul opinia personala (asupra unor evenimente, situatii, fenomene, personalitati). In viata particulara dialogul face parte din conversatie sau urmareste obtinerea/schimbul de informatii (unilateral sau bilateral).

Dialogul medical (anamneza) este dialogul pacient - medic, in urma caruia medicul, pe baza relatarilor orale, dar si non-verbale ale pacientului, isi formeaza o prima imagine asupra cazului.

Dialogul didactic este o relatie comunicationala intre profesor, ca formator, si elev, ca persoana in curs de formare, in vederea ameliorarii nivelului de cunoastere.

Conversatia este o forma tipica de interactiune comunicativa interpersonala intre doua persoane, dar si intre mai multi emitatori si receptori, care poate fi particulara sau generala (cu mai multi participanti). In opozitie cu discutia care presupune un cadru institutional, conversatia este considerata un tip curent familial de utilizare a limbii, de comunicare orala, dialogica, in care doi sau mai multi participanti isi asuma in mod liber rolul de emitatori. Ea se caracterizeaza prin interactiune, este contextuala si structurata in pofida aparentei de arbitrar.

2.4.2. Emitator individual-receptor colectiv

Colportajul este difuzarea informatiilor, stirilor, relatarilor si a creatiei literare, initial oral apoi pe suport scris. Un mesaj care face obiect de colportaj se modifica, prin adaosuri, eludari sau deformatii, atunci cand este transmis de la un individ la altul sau de la un individ la un grup de ascultatori. Colportajul a fost un 'canal esential' pentru ciculatia informatiilor in absenta cartilor si inainte de presa scrisa.

Lectura colectiva este o forma de comunicare hibrida cu suport scris dar cu folosire orala. Practica lecturii colective a fost specifica perioadei de dupa aparitia tiparului, cand putini oameni stiau sa citeasca, in manastiri, dar si in familie sau la reuniuni amicale (cenaclu literar, claca, sezatori etc.).

Discursul este o forma de comunicare de grup si publica, adresata de un individ unui auditoriu mai mult sau mai putin numeros. Discursul este creatia vorbitorului, ii exprima opiniile si convingerile, iar sustinerea lui implica si asocierea unor elemente non-verbale. In legatura cu discursul s-au dezvoltat oratoria, ca arta de a compune si de a rosti discursuri, retorica, definita ca un ansamblu de reguli necesare exercitarii artei de a vorbi frumos in public si elocinta/elocventa, reprezentand insusirea de a expune frumos si convingator, expresiv si demonstrativ idei si sentimente.

Sunt mai multe tipuri de discursuri:

politic, numit si oratoria de tribuna; acesta este o cuvintare publica avand ca scop prezentarea si argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, din perspectiva politica, urmarindu-se luarea unor decizii, adoptarea unor legi, a unei directii de actiune publica.

judiciar sau oratoria de bara. Acest tip de discurs este legat la origine de cel politic si, prin intermediul lui, se urmareste afirmarea sau infirmarea unei culpabilitati, folosindu-se in acest scop probe, argumente logice, elemente psihologice. De regula, se refera si la amanunte interpretabile, exploatandu-le pro sau contra.

didactic sau oratoria de catedra. Spre deosebire de primele doua nu este construit dupa schema clasica. El se realizeaza prin prelegeri, suite de expuneri, care au rolul de a prezenta, explica si invata. Discursul didactic, de factura academica, poate fi solemn, sobru sau, dupa temperamentul vorbitorului/epocii, poate fi insufletit, poate deveni un adevarat spectacol, poate recurge la imagini, figuri de stil, gesticulatie.

Discursul didactic nu serveste numai la transmiterea unor cunostiinte, ci si a unui mod de a gindi, a unor valori si, mai presus de toate, a unei vibratii launtrice, a unei anumite trairi prin care se exprima si in care se sintetizeaza cultura.

religios si moral, respectiv discursul de anvon (predica), este echivalent prelegerii. Prin intermediul acestuia se explica si se comenteaza un text sacru in vederea formarii/indrumarii morale si spirituale a credinciosilor.

ocazional. Tipurile de discursuri abordate mai sus sunt legate de structuri institutionale (parlament tribunal scoala/universitate, biserica). Sunt insa si alte situatii din viata sociala care au determinat aparitia si a altor categorii de discursuri. Acestea sunt:

●discursul funebru, care evoca, idealizand personalitatea celui caruia i se consacra;

●discursul academic (primire, aniversare, moartea unui membru sau comemorare, deschiderea unor reuniuni importante etc.);

●discursul inaugural/aniversar, constand in scurte prezentari despre anumite realizari sau evenimente;

disertatia, o expunere privitoare la un subiect tratat stiintific, de obicei pentru obtinerea unui grad/titlu academic;

conferinta, o expunere facuta in public, cu scopul de a informa, de a instrui, de a omagia. Cuvintul mai are si sensul de consfatuire. Ca gen de discurs conferinta are un subiect stiintific, literar si se adreseaza fie unui public avizat fie unui public general;

prezentarea culturala este un discurs public rostit cu prilejul unui eveniment (lansarea de carte, vernisaj, premiera, dezvelire de monument) cu scopul informarii publicului cu obiectul cultural, autorul, protagonistul s.a.;

interpelarea este o interventie care cere explicatii sau aduce reprosuri unei persoane publice ori unui reprezentant al unei institutii. Este dezvoltata, uneori, ca un scurt discurs (de obicei in parlament) care trebuie sa provoace un raspuns.

In afara acestor forme de discurs, in viata publica, in functie de situatia comunicationala, pot fi si altele specifice. Astfel, sunt colocviul, simpozionul, masa rotunda, seminarul, ca forme de comunicare de grup, in cadrul carora fiecare isi expune cunostintele, ideile, opiniile (fiecare interventie este un discurs). Si congresul este o situatie comunicationala, insa cu o participare mai larga, cu o organizare mai complexa, informatiile fiind de natura politica, stiintifica, economica etc. De regula documentele acestor reuniuni se publica in volum.

2.5. Particularitati ale comunicarii orale

Acestea sunt determinate, asa cum remarca Sultana Craia[23], de 'prezenta nemijlocita' a oamenilor in procesul comunicarii, de 'simultaneitatea emiterii si receptarii', precum si de 'inregistrarea imediata a reactiilor receptorilor de catre emitator'. Raportata la comunicarea scrisa comunicarea orala are urmatoarele particularitati :

♦comporta un grad (variabil) de interactivitate si are o putere de impact mai mare decat comunicarea scrisa, care este mediata si presupune un spatiu temporal intre emiterea si receptarea mesajului comunicarii;

♦starea de spirit, emotiile emitatorului si a receptorului/receptorilor se interfereaza, intra in consonanta sau in disonanta imediata;

♦comporta elemente suplimentare, non-verbale, comunicarea orala fiind o veritabila arta sincretica;

♦este puternic influentata de charisma emitatorului, care nu se manifesta la fel in comunicarea scrisa;

♦implica fenomene specifice psihologiei multimilor;

♦in relatia comunicationala orala se stabileste, sau este de dorit sa se stabileasca un contact intelectual si/sau emotional intre vorbitor si auditoriu.

3. Comunicarea scrisa

3.1. Caracterizare generala

Oralitatea nu este singura modalitate de exprimare a omului. El mai dispune de o oportunitate pe care, este adevarat, si-a apropiat-o mult mai tirziu, dar care, totusi, i-a influentat formarea si dezvoltarea universului psihic si social.

Aparent, s-ar putea spune ca a scrie nu inseamna nimic mai mult decit a desena cuvinte. Este o eroare, intrucat, desi scrisul isi are originea in desen, este evident ca el 'implica si participarea altor verigi ale sistemului nervos central si ale altor straturi ale psihicului decit desenul pur si simplu' . De altfel, cercetatorii au constatat ca este vorba chiar de o specializare, scris/vorbit, indentificabila la nivelul emisferelor cerebrale (oral-stinga, forme grafice-dreapta), ca scrisul este 'o activitate care solicita atat intensiv cat si extensiv resursele cortexului' .

Asa se explica de ce particularitatile scrisului depind de starea generala psihosomatica a celui ce scrie, de ce acestea dau date despre trasaturile de personalitate ale individului si de ce pot oferi elemente in diagnosticarea unor boli (indeosebi afectiunile cerebrale care au, aproape intotdeauna, si implicatii de ordin comunicational), chiar inainte de aparitia altor simptome.

3.2. Particularitatile comunicarii scrise

Dihotomia scris/vorbit, ca rezultat al specializarii activitatii cerebrale, este pusa in evidenta si de trasaturile specifice ale comunicarii scrise in raport cu cea orala. Jack Goody a concluzionat, pe baza rezultatelor studiilor mai multor cercetatori, ca textele scrise se disting de discursul oral prin urmatoarele particularitati:

♦tendinta de a utiliza cuvinte mai lungi;

♦preferinta pentru nominalizare acolo unde vorbitorii recurg, de obicei, la vorbe cu acelasi inteles;

♦folosirea unui vocabular mai variat;

♦recurgerea mai frecventa la epitete;

♦ocurenta mai scazuta a pronumelor personale;

♦o mai mare pondere acordata subordonarii sintactice in detrimentul coordonarii;

♦preferinta pentru propozitiile enuntiative in defavoarea celor exclamative;

♦un mai mare accent pus pe constructiile pasive;

♦frecventa mai mare a gerunziilor;

♦grija de a formula idei complete, cu explicarea tuturor presupozitiilor subiacente;

♦eliminarea repetitiilor, a digresiunilor inutile si a altor manifestari ale redundantei, caracteristice oralitatii.

Tot prin raportarea la comunicarea orala, in studiul comunicarii scrise sunt relevate inca doua probleme care contribuie la o mai buna intelegere a acesteia.

O prima problema este cea care rezulta din raspunsul la intrebarea: Este sau nu liniara comunicarea scrisa? In acest sens concluziile cercetatorilor sustin ideea ca 'scrisul e mai putin liniar decat emisiunea orala, deoarece, prin natura sa, permite revenirea asupra secventelor precedente'[29]. In acest sens, Emile Faguet afirma ca 'Aproape intotdeauna intelegi mai bine un autor cand il recitesti, decat cand il citesti pentru prima oara' . De altfel, se considera ca redundanta mesajelor orale este tocmai consecinta intentiei emitatorului de a reaminti interlocutorului unele elemente prezentate anterior, pe care acesta nu le mai poate reexamina.

O a doua problema este cea care se refera la lizibilitatea comunicarii scrise pe care F. Richaudeau[31] o definineste ca masura a usurintei cu care un cititor mediu intelege semnificatia unei fraze. In urma studiului statistic al lizibilitatii s-a ajuns la concluzia ca aceasta depinde de lungimea si structura sintactica a frazei si de continutul textului (informational sau literar). Tot in legatura cu acest concept cercetatorii mai aduc in atentie si posibilitatile de memorare ale oamenilor, indeosebi prin folosirea memoriei imediate. Aceste posibilitati depind de tipul textului scris (literatura, presa etc.), nivelul intelectual al cititorului, varsta, sex si starea psihica. Referitor la aceste aspecte ne atrag atentia doua concluzii:

♦memorarea are loc intr-o maniera diferentiata cu privilegierea primei jumatati a textului, mai ales daca este lung (de aceea se recomanda ca elementele esentiale sa fie situate in prima parte a mesajului pentru a se fixa in memoria cititorului);

♦posibilitatile de memorare imediata ale unui cititor mediu se limiteaza la circa 12 cuvinte (daca textul este mai lung poate fi inteles, dar este retinut fragmentar).

3.3. Avantajele si dezavantajele folosirii comunicarii scrise

Din cele relevate se poate vedea ca, de regula, abordarile referitoare la cele doua forme ale comunicarii verbale se fac prin raportarea uneia la cealalta aspect valabil si in cazul analizelor comparative cu privire la avantajele si dezavantajele folosirii comunicarii scrise[32]. Astfel, intre avantajele pe care le face posibile se considera urmatoarele:

♦ofera posibilitatea organizarii mai clare a continutului informatiilor prin revenirea si imbunatatirea succesiva a textului ceea ce permite inlaturarea erorilor si a nonconcordantelor;

♦poate fi oricand consultat si confruntat cu realul;

♦asigura conditii pentru o argumentare larga a celor inscrise;

♦ofera posibilitatea pastrarii textului atat timp cat este necesar.

Ca dezavantaje ale folosirii comunicarii scrise:

♦nu realizeza legaturi directe cu oamenii;

♦ii lipseste puterea de influentare a cuvantului rostit;

♦nu permite feed-back-ul imediat, ci numai cu un anumit decalaj in timp (mesajul nu este prezentat, ci se infatiseaza singur);

♦lipseste pe interlocutori de informatia emotionala si de cea motivationala pe care le asigura schimbul de mesaje orale (aici 'prelucrarea' emotionala a textului se realizeaza cu ajutorul cuvintelor alese cu grija, al semnelor de punctuatie, precum si cu ajutorul unor exclamatii utilizate si in oralitate).

Si textele scrise, la fel ca si mesajele orale, contin numeroase informatii implicite. Astfel, calitatea hartiei si a limbajului folosit, aranjarea textului in pagina, lizibilitatea textului, logica expunerii ideilor, respectarea normelor ortografice, precum si, in cazul textului scris de mana, cele care privesc instrumentul folosit (stilou, pix, creion, mai mult sau mai putin ascutit), aspectul ingrijit (caligrafic, cu stersaturi sau fara) si energic al trasaturilor, orientarea ascendenta sau descendenta a randurilor etc., ne ofera elemente despre atitudinea autorului textului fata de destinatarul randurilor, despre nivelul lui de cultura, despre politetea, autoritarismul, dispretul, condescendenta sau indiferenta acestuia, dar si despre starea sanatatii sale fizice si psihice, gradul de oboseala si tipul de temperament.

Construirea textelor scrise este mai pretentioasa, intrucat acestea trebuie sa intruneasca o serie de conditii obligatorii care asigura credibilitatea emitatorului: concizie, claritate, acuratete, logica interna, adresabilitate, lipsa echivocului, utilizarea terminologiei adecvate, calitatea limbajului, optimizarea lungimii propozitiilor si frazelor

3.4. Forme ale comunicarii scrise

Si in comunicarea scrisa intalnim numeroase forme de exprimare, grupate in functie de criterii diverse, care raspund, mai mult sau mai putin, unor nevoi de lucru pentru cercetatori sau pentru cei care le utilizeaza in practica de zi cu zi sau, pur si simplu, din nevoi didactice. Se poate considera o clasificare pertinenta cea realizata de Sultana Craia[33].

3.4.1. Emitator individual-receptor individual

Corespondenta, oficiala sau particulara, a fost prima forma de comunicare scrisa. Aceasta a facut posibile noi relatii in toate sferele de activitate (economica, politica, comerciala, culturala si in existenta cotidiana). Corespondenta privata transmite, mai mult decit informatii, stari, sentimente, idei. Cea oficiala s-a standardizat (respecta un protocol), adoptind un inventar limitat de formule uzuale, specifice pentru fiecare categorie si transmite informatii si puncte de vedere in formulari consacrate prin traditie si cu semnificatii fara echivoc. Scrisorile au o importanta foarte mare pentru studiul unor perioade istorice, intrucat contin informatii, date si marturii care ajuta la reconstituirea mentalitatilor, raporturilor umane, a specificului fiecarei epoci.

Literatura a preluat modelul corespondentei dand nastere 'romanului epistolar'.

Scrisoarea deschisa este un gen hibrid de comunicare scrisa care se situiaza la limita dintre corespondenta particulara si comunicarea publica. Aceasta poate avea un autor individual sau unul colectiv si este adresata unei personalitati publice, prin intermediul unei publicatii. Scrisoarea deschisa vizeaza in acelasi timp un receptor individual si unul colectiv - publicul.

3.4.2. Emitator individual-receptor colectiv

Confesiunile. Memoriile. Jurnalele

Sunt forme de comunicare 'paraliterare', situate la frontiera literaturii. Ele au valoare documentara, deci informationala si sunt utile in pofida caracterului declarat subiectiv. Desi au un nivel de intimitate diferentiat si, aparent, sunt destinate subiectului care se autoanalizeaza ori se autoevalueaza, acestea vizeaza mai mult sau mai putin explicit sa transmita contemporanilor sau/si posteritatii o experinta personala care pune intr-o lumina critica sau idealizata personalitatea emitatorului.

Literatura. Lucrarile stiintifice

Acestea realizeaza o comunicare scrisa diversificata care foloseste limbaje specializate si fixeaza o mare parte din gandirea si creatia artistica, filosofica, stiintifica si tehnica a lumii. In cazul lucrarilor stiintifice autorul poate fi si unul colectiv.

Genurile publicistice

Sunt unele dintre formele de comunicare orala care au cunoscut prin fixarea lor in scris si difuzarea prin tipar, variante imprimate. Astfel, corespondenta privata a depasit spatiul familial si pe cel personal producind un gen publicistic in spatiul public, respectiv scrisoarea deschisa, comunicata unui ziar unei reviste, unei comunitati, discursul politic si cel moral au imbracat forma editorialului si a articolului de atitudine, comunicarile stiintifice prezentate in mediile academice sunt publicate in reviste de specialitate accesibile nu doar specialistilor, dar (adaptate in forme comprehensibile) si altui public, oricarei persoane interesate. Deci, genuri diferite ale presei sunt reluari, dezvoltari, adaptari ale mai vechilor forme de comunicare orala si scrisa, cu sau fara componenta vizuala (ilustratie) in forma tiparita.

3.4.3. Emitatorul entitate colectiva-receptorul corectiv

Aceste forme de comunicare scrisa sunt rezultat al colaborarilor.

Apelul este o 'chemare scrisa sau orala adresata maselor, unei colectivitati etc.'[34] de la care se asteapta o reactie, un raspuns, o actiune, o participare.

Comunicatul este o 'instiintare oficiala speciala, difuzata prin presa, radio etc., asupra unor evenimente importante, de actualitate'[35]. Sunt emise de autoritati sau de alte oraganisme si vizeaza informarea, fara a presupune neaparat o actiune de raspuns.

Declaratia este un act oficial cu privire la decizii luate de o entitate colectiva, cu implicatii asupra unei colectivitati.

Manifestul este o forma de comunicare publica a unui program ideologic sau estetic, a unor principii sau intentii expuse de miscari civice, politice, intelectuale sau artistice pentru a obtine o adeziune sau pentru a soca, a scandaliza si a produce o schimbare de atitudine.

Proclamatia este un text oficial prin care se aduce la cunostiinta publicului un fapt de interes general si de importanta majora.

3.4.4. Forme ale comunicarii scrise de grad secund

Traducerea este o comunicare interculturala si reprezinta rezultatul decodarii si recodarii fidele a unei comunicari scrise de gradul intai in alta limba.

Rezumatul si recenzia sunt comunicari avand ca obiect alte comunicari reduse la esential, printr-un proces de selectie si organizare, in vederea conservarii continutului intr-o forma prescurtata (recenzia implica si o evaluare).

Comentariul este o comunicare care are ca rol nuantarea, explicarea, interpretarea, amplificarea (dezvoltarea) unei comunicari preexistente. Reprezinta o extensie a comunicarii initiale - purtatoare de sensuri noi - si o adancire a ei, revelatoare de sensuri continute in comunicarea ce face obiectul sau.



Emilian M. Dobrescu, op. cit, p. 36

Ion Biberi, apud ibidem. p.37

Mihai Dinu, op. cit, p.317

F. de Saussure, apud Ioan Dragan, op. cit, p.25

Mihai Dinu, op. cit. p.320

Ibidem

Ibidem

Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Conversatia - structuri si strategii, Bucuresti, Editura All, 1995, p.8

Mihai Dinu, op. cit. p.319

Ibidem, p.319-320

Ibidem, p.322

Ibidem

Martin Joos, apud ibidem, p.322-324

Liliana Ionescu-Ruxandoiu si Dumitru Chitoran, Sociolingvistica - orientari actuale, Editura Didactica si Pedagogica, 1975, p.284

Joshua Fishman, apud Liliana Ionescu-Ruxandoiu si Dumitru Chitoran, op. cit. p.147

Mihai Dinu, op. cit. p.325

Ibidem, p.325

Eric Berne, apud ibidem, p.327

Cf. Mihai Dinu, op. cit., p.327

Susan Ervin-Tripp, apud ibidem, p.330

Cf. Stefan Prutianu, op. cit, p.163-169; Georghe Aradavoaice, Comunicarea in mediul militar, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti, 1997, p.98-107; Nicki Stanton, op. cit, p.13-16

Cf. Sultana Craia, op. cit, p.59-76

Sultana Craia, op. cit. p.69-70

Cf. ibidem

Mihai Dinu, op. cit., p.336

Ibidem p.333

Vezi, in acest sens, ibidem, p.333-337

Jack Goody, apud ibidem, p.337-338

Mihai Dinu, op. cit.,p.338

Emile Faguet, Arta de a citi, Editura Albatros, Bucuresti, 1974, p.137

F. Richaudeau, apud Mihai Dinu, op. cit.,p.339

Cf. Gheorghe Aradavoaice, op. cit., p.108

Sultana Craia, op. cit., p.76-79

DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, p.51

Ibidem, p.205



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5928
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved