INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICARII SCOLI DE COMUNICARE

INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICARII

SCOLI DE COMUNICARE

Sub aceasta denumire regasim un grup de cercetatori de origini stiintifice diferite, care la un moment dat au lucrat la Palo Alto, un oras situat la sud de San Francisco. Principalele directii de cercetare ale acestui grup au privit o teorie a comunicarii, o metodologie de schimbare si o practica terapeutica, toate marcate de demersul sistemic.

Initiatorul grupului a fost Gregory Bateson (n. 1904), care lucrase la spitalul de psihiatrie de la Veterans Administration (Palo Alto), dupa ce facuse studii de zoologie si colaborase cu antropologii Margaret Mead si Leo Fortune. In anul 1942, Bateson descopera necesitate de a reconsidera cercetarile sale, tinand seama de retroactiune (feed-back), deoarece pana atunci comunicarea fusese analizata din perspectiva dinamicii fortelor si a raporturilor de cauzalitate dintr-o interactiune. Prin urmare, el va aborda comunicarea ca pe un sistem de mesaje ce functioneaza sub forma de <bucle>, in care energia de raspuns este oferita de receptor, si nu de impactul elementului declansator ( de unde notiunea de feed-back). Cu alte cuvinte, va adera la principiile demersului sistemic, luand drept cadru metodologic inter-relatiile din interiorul unei retele, in care actioneaza mecanisme circuare de reglare. Se abandona, in acest mod, conceptia liniara, si oarecum determinista, a succesiunii actiunilor si reactiunilor intre obiecte izolate.

1.Teoria comunicarii

Maniera in care Scoala de la Palo Alto a abordat comunicarea a fost in acelasi timp deductiva si inductiva. Pe de o parte, s-au aplecat asupra unui anumit numar de modele teoretice si concepte imprumutate din demersul sistemic (derivat din cibernetica), dar si din lingvistica si logica. Pe de alta parte, s-au straduit sa confrunte, in fiecare etapa de cercetare, observatia precisa si analiza comunicarii reale, studiul pornind cel mai adesea de la inregistrari filmate. Se poate spune ca au dorit sa depaseasca opozitia dintre subiectivitatea demersului clinic si reductionismul metodei experimentale (clinicienii sesizeaza intuitiv o situatie globala de interaactiune, dar nu sunt intotdeauna capabili sa-i dea o formalizare; in experiment, se izoleaza cateva variabile, nu se accede la o viziune de ansamblu a situatiilor reale).

Teoria comunicarii, asa cum a fost ea elaborata de Scoala de la Palo Alto, se aplica in acelasi timp pentru a lua in considerare procesele complexe ce se manifesta intro-o interactiune, si a face o formalizare riguroasa. In linii, generale, se bazeaza pe trei ipoteze:

1. Esenta comunicarii consta in procesele relationale si interactionale. Intr-o asemenea conceptie conteaza mai putin elementele luate separat (indivizii in cazul comunicarii umane) decat raporturile ce se instaureaza intre aceste elemente.

2. Orice comportament uman are o valoare comunciativa. Altfel spus, toate relatiile pot fi percepute ca un vast sistem de comunicare. Observand succesiunea mesajelor plasate in contextul lor orizontal (secventa mesajelor ce preced si a celor ce urmeaza) si in contextul lor vertical (relatia dintre interctanti si sistemul in care ea se insereaza) este posibil sa identificam o logica a comunicarii, adica un ansamblu coerent de reguli si concepte.

3. Tulburarile psihice de personalitate, care ar trebui sa-i preocupe pe psihiatri si psihologi, sunt perturbari de comunicare intre individul purtator de simptome si anturajul sau. Exista deci o patologie a comunicarii, ale carei mecanisme ne permit sa intelegem cele mai multe dintre asa-numitele maladii mentale.

2. Abordarea sistemica a relatiilor umane.

Noutatea acestui tip de abordare consta in aceea ca vizeaza fenomene complexe si permite o viziune sintetica a problematicii, deoarece pana atunci in stiintele socio-umane dominase demersul analitic. In timp ce analiza presupune descompunerea fenomenului in partile sale elementare, si studierea proprietatilor de la simplu la complex, sinteza cauta sa gandeasca totalitatea in structura si dinamica sa. In loc sa disocieze, ea recompune ansamblul relatiilor semnificative ce leaga elementele in interactiune, atitudine careia ii corespunde notiunea de sistem ( un sistem este un ansamblu de elemente in interactiune, in care modificarea unuia antreneaza modificari in toate celelalte elemente).

2.1. Caracteristicile esentiale ale unui sistem:

- are o structura, compusa dintr-o <limita> ce il separa de mediul sau, si din elemente ce au diverse proprietati, legate intre ele printr-o retea de comunicare, ce permite circulatia energiei, materiilor si informatiei intre elemente;

- un sistem are si un aspect functional. Functionarea este asigurata printr-un flux de energie, de informatii sau de elemente care parcurg sistemul si ii asigura conservarea, autoreglarea, reproducerea si adaptare la mediu. Cele mai multe dintre aceste functii implica schimbul de informatii, in special a informatiei asupra starii sistemului insusi si a mediului sau. Acest rol este jucat de buclele de retroactiune (feed-back), care tinand cont de datele culese, asigura reglarea proceselor functionale;

- cele mai multe sisteme sunt in comunicare cu mediul lor - exista intrari     (inputs), ce rezulta din actiunea mediului asupra sistemului, si iesiri (outputs) ce corespund actiunilor sistemului asupra mediului. Buclele de retroactiune trimit, de asemenea, informatii asupra rezultatelor unei actiuni sau a unei transformari, sub forma de intrari care la randul lor, provoaca la iesire alte actiuni sau transformari.

La nivelul sistemelor umane, obiectele ce vor constitui elementele sistemului vor fi indivizii in interactiune. Atributele (proprietatile) acestor obiecte sunt actiunile si reactiile, atitudinile, rolurile, sau de o maniera mai generala, comportamentele lor.

Notiunea de interactiune este centrala in demersul sistemic, ea implicand ideea unei relatii mutuale, a unei actiuni reciproce; interactiunea presupune coprezenta (cel putin in unele momente) a indivizilor si sugereaza mai mult decat existenta unui vector linear de tip stimul-raspuns -A actioneaza asupra lui B-, cat mai ales aceea a unei bucle in care reactiile lui B influenteaza, la randul lor, pe cele ale lui A ( fiecare protagonist are rol de stimul/raspuns in raport cu celalalt). La nivelul comunicarii umane, interactiunile pot fi verbale sau nonverbale, adica secvente de mesaje schimbate de indivizi aflati in relatie reciproca. Dar un sistem nu este caracterizat doar de elemente interne, ci si de mediul in care se situeaza, si pe care il putem desemna prin notiunea de context (contextul este ansamblul de elemente din mediu, ale carui atribute afecteaza sistemul sau care sunt afectate de el). Sistemele umane sunt, de regula, sisteme deschise ce comunica de o maniera constanta cu mediul lor.

2.2. Proprietatile sistemelor deschise

a. Principiul totalitatii. Deoarece un sistem se defineste ca un ansamblu de relatii, nu il putem aborda ca pe o simpla agregare de elemente independente; un grup nu este o colectie de indivizi. Daca dorim sa sesizam dinamica grupului, trebuie sa ne situam la nivelul totalitatii, nu la cel al individului; in plus, diferite grupuri pot avea caracteristici comune ce sunt independente de indivizii care le compun. Corolarul acestei notiuni de totalitate este ca un sistem nu este reductibil la suma elementelor sale. Prin urmare, pentru a intelege procesul de interactiune nu pornim de la notiuni proprii individului ( aspiratii, motivatii ori de personalitate), ci de la analiza sistemica a acestor procese, ce pot clarifica caracteristicile individuale. Un alt corolar - nu putem aborda de o maniera lineara si unilaterala interactiunile ( ca actiune a unei persoane asupra alteia), asa cum nu putem studia, de exemplu, comportamentul unui copil, ca realitate in sine, independent de relatiile sale cu parintii. b. Principiul retroactiunii. A tine seama de feed-back inseamna a abandona conceptia lineara a cauzalitatii. Daca comportamentul copilului nu il poate explica pe cel al mamei, si nici invers, trebuie sa accedem la viziunea unei cauzalitati circulare, in care fiecare comportament este considerat intr-un joc complex de implicatii, actiuni si retroactiuni ce ii leaga de altii. Scoala de la Palo Alto opereaza cu doua tipuri de retroactiuni:

-pozitiva, cea care conduce la accentuarea unui fenomen, cum ar fi efectul bulgarelui de zapada (el agasant, ea raspunde agresiv, el se enerveaza, ea tipa);

-negativa, cea care tinde sa amortizeze/diminueze un fenomen.    c. Principiul homeostaziei. Homeostazia este specifica sistemelor auto-reglatoare, adica acelor sisteme care reactioneaza la orice element perturbator de origine interna ori externa, printr-o serie de mecanisme reglatoare ce readuc sistemul la starea initiala.

d. Principiul echifinalitatii. De aceasta data se pune accentul pe importanta structurii prin raport cu geneza unui sistem. Evolutia unui sistem face ca actualele sale caracteristici sa fie relevate intr-o mai mare masura de structura interactiunilor prezente, decat de starea lor initiala. Spre deosebire de echilibrul sistemelor inchise, determinat de conditiile sale initiale, un sistem deschis poate ajunge la o stare temporara autonoma, independenta de conditiile initiale si determinate doar de parametrii sistemului. Prin urmare, analiza sistemului conduce la privilegierea punctului de vedere sincronic, prin raport cu cel diacronic (sau genetic).

3. Notiuni - cheie elaborate de Scoala de la Palo Alto

a. Nivelurile sensului unui mesaj. Orice mesaj presupune doua sensuri - pe de o parte el transmite o informatie asupra unui fapt (ori asupra mai multor fapte, opinii, sentimente, experiente) despre care vorbeste locutorul, iar pe de alta, exprima direct sau indirect ceva despre relatia dintre interlocutori. Bateson a numit primul nivel indice, iar pe cel de-al doilea ordine, dar cel mai adesea se vorbeste despre continut si relatie. Cateodata continutl poate fi secundar prin raport cu relatia.

b. Dualitatea mesajelor. Pentru a comunica apelam la semnale ( cuvinte, gesturi, posturi, mimici), dar pentru a fi posibila comunicarea trebuie se existe un cod comun ambilor parteneri - emitator si receptor. Utilizam doua tipuri de coduri: unul este obiectiv, definitional, cerebral, logic, analogic, specific stiintei, explicatiei, interpretarii, iar altul este afectiv si bogat in imagini -figuri, metafore, simboluri. Primul cod se supune legilor sintaxei si semanticii, se serveste se semne arbitrare. Cel de-al doilea este specific <gandirii non-dirijate> si se exprima cu ajutorul unei simbolici in care semnificantul are o legatura analogica cu semnificatul. Scoala de la Palo Alto desemneaza aceste doua moduri de expresie, apeland la limnajul electronic, prin digital si analogic. Modalitatile de comunicare sunt definite ca digitale daca o comunicare se stabileste gratie unui semn al carui raport cu semnificatia data este pur conventionala, si analogice daca ea se fondeaza pe semne ce au un raport imediat evident cu ceea ce semnifica, prin mijlocirea unei asemanari ori a unei simbolizari. Continutul unui mesaj este adesea exprimat prin cod digital, in timp ce relatia este transmisa prin cod analogic. c. Punctuatia comunicarii. Aceasta se refera la doua aspecte: 1. maniera in care partenerii unei interactiuni decupeaza comunicarea lor intr-o suita de segmente si 2. privirea pe care fiecare interactatnt o indreapta spre comportamentul sau si al partenerului sau. Bunaoara, privirea, ca element de punctuatie, poate conota, in functie de situatie, jena, ambiguitatea, conflictul etc. Deci punctuatia structureaza faptele de comportament, fiind esentiala in a urmari interactiunea si natura unei relatii; depinde in mare masura de maniera in care partenerii puncteaza schimburile lor. d. Metacomunicarea. A metacomunica inseamna pentru doua sau mai multe persoane aflate in interactiune, schimbul - a schimba semnale asupra comunicarii lor, care poate privi continutul ori relatia, si care poate fi explicit si verbal sau implicit si exprimat comportamental. Gratie ei, interlocutorii pot preciza sensul ce trebuie atribuit mesajului, pot rectifica erorile de receptare sau de punctuatie ale partenerului.

4. Modele de interactiune

Orice interactiune este simetrica ori complementara. G. Bateson a propus, inca din anul 1936, conceptul de schismogeneza, pe care l-a definit ca <preces de diferentiere in normele de comportament individual, rezultat din interactiuni cumulative dintre indivizi>. In acest cadru, el distinge:

- schismogeneza complementara, care se caracterizeaza prin comportamente diferite, dar articulate (ex. daca A este autoritar, B care are relatii continue cu el, isi poate ajusta atitudinea aratandu-se supus; aceasta supunere a lui B favorizeaza autoritatea lui A, al carui comportament cere si mai multa supunere de la B; in acest mod, A va deveni din ce in ce mai autoritar, iar B din ce in ce mai supus);

- schismogeneza simetrica, ce se caracterizeaza prin comportamente simetrice.

(Datorita dificultatii de a opera cu cele doua notiuni, acestea au fost inlocuite cu <modele simetrice>, in care accentul este pus pe egalitatea partenerilor, si <modele complementare>, fondate pe recunoasterea si acceptarea diferentei dintre partenerii aflati in interactiune).