Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic




DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Functiile comunicarii
COMUNICAREA SPORTIVA CA FACTOR DE SOCIALIZARE
COMUNICAREA CA PROCES DE INFLUENTA - Conceptul de influenta sociala
COMUNICAREA ORALA
SOCIETATEA INFORMATIEI SI CONSTRUIREA SIMBOLICA A EVENIMENTELOR
DIALOGUL
STRATEGIILE DE COMUNICARE - CONSIDERENTE GENERATE
EVALUAREA IN PROCESUL DE COMUNICARE
DESCRIEREA
Prejudecati curente care influenteaza negativ comunicarea



TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA

In functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre ei, exista cinci tipuri de comunicare.





Comunicarea intrapersonala. In cazul acestui tip de comunicare emitatorul si receptorul sunt indiscernabili. Ea este consilierea individului uman cu sine insusi, atunci cand asculta “vocea interioara”. Astfel, se cunoaste si se judeca pe sine. Se intreaba si raspunde. Gandeste, analizeaza si reflecteaza. Evalueaza decizii sau repeta mesajele destinate altora. Este necesara pentru echilibrul psihic si emotional. Desi nu presupune existenta unor comunicatori distincti, dialogul interior pe care il purtam cu noi insine reprezinta un autentic proces de comunicare, in care isi afla locul chiar si falsificarea informatiei in vederea inducerii in eroare a interlosutorului (de exemplu, situatia destul de frecvent intalnita, a oamenilor care se mint sau amagesc pe ei insisi). Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea si decodificarea mesajelor, intrucat ele nu trebuie sa strabata un spatiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional si subiectiv. Cu sine insusi, omul poate sta de vorba si fara cuvinte, ceea ce nu inseamna ca verbalizarea gandurilor nu este un fenomen destul de frecvent.

Comunicarea interpersonala diadica. Ea presupune strict doi participanti si ocupa un loc aparte in ierarhic tipurilor de comunicare, deoarece prezinta, mai mult decat oricare dintre acestea, calitatea de a influenta opiniile, atitudinile si credintele oamenilor.Panoplia mijloacelor non-verbale, precum si armele inefabile ale magnetismului personal cunosc aici terenul ideal de desfasurare.

Obiectivele comunicarii interpersonale sunt urmatoarele:

a)      persuadarea interlocutorului;

b)      autocunoasterea: presupune dirijarea interactiunii cu partenerii de comunicare in asa fel incat sa-i determine sa ne destainuie constatarile pe care le-au facut in legatura cu trasaturile si manifestarile noastre ce scapa propriei capacitati de observare;

c)      descoperirea lumii exterioare: cunostintele noastre despre lume provin din multe alte surse, schimbul de informatii cu interlocutorii umani directi ocupand, din acest punct de vedere, un loc destul de modest, dar nu este mai putin adevarat ca ele se fixeaza devenind parte a personalitatii noastre, in mare masura sub influenta convorbirilor purtate cu cunoscutii pe temele respective;

d)      stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane: William Schutz afirma ca printre factorii ce determina comportamentul nostru comunicational se numara si asa numitele “nevoi interpersonale”. – Prima este nevoia de incluziune care se manifesta sub forma aspiratiei de a obtine de la ceilalti recunoasterea valorii proprii. Dorim sa fim acceptati intr-un anumit grup de referinta, dar nu oricum, ci pe baza macar a unei calitati care sa ne distinga de ceilalti. Nevoia de incluziune ne impinge sa ne comportam in asa fel incat sa ne remarcam, sa iesim in relief. A doua nevoie interpersonala este nevoia de control, expresie a dorintei de a impune celorlalti vointa noastra, de a-i conduce ori macar influenta, pe fata sau din umbra. Contrar aparentelor, nu exista o corelatie obligatorie intre nevoia de incluziune si cea de control. Nu rare sunt cazurile in care cineva prefera rolul de “eminenta cenusie” puterii exhibate in vazul lumii, ceea ce denota coexistenta unei slabe nevoi de incluziune cu o foarte pronuntata nevoie de control. Dimpotriva, unele persoane se straduiesc sa ajunga in pozitii de comanda nu pentru a exercita controlul, ci din dorinta de a se afla in atentia celorlalti. A treia este nevoia de afectiune. Unii oameni sunt calzi si prietenosi in toate relatiile lor, chiar si in cele cu totul pasagere. Ei asteapta un comportament asemanator si din partea celorlalti, deoarece nevoia lor de afectiune e mai mare decat a altora. Cand aceasta nevoie este mai estompata, avem de-a face cu persoane care prefera sa isi tina semenii la distanta, evitand intimitatea, ceea ce poate sa le creeze renumele de oameni increzuti, orgoliosi sau snobi. O atare atitudine provoaca interlocutorului o stare de disconfort, care ingreuneaza considerabil comunicarea. O anumita deschidere afectiva se dovedeste, astfel, necesara bunei desfpsurari a unui dialog autentic, fara ca aceasta sa insemne ca nu putem sa comunicam cu succes decat cu parteneri pe care ii iubim.

e)      Ajutorarea semenilor reprezinta motivatia si obiectivul unei clase bogate de comunicari interpersonale. Poti ajuta pe cineva sfatuindu-l bine, consolandu-l intr-un moment greu, acordandu-i asistenta profesionala etc. Comunicarea in scopul ajutorarii face obiectul unor profesiuni distincte, precum cea de medic, preot, consilier etc.

f)        Jocul si distractia implica si ele o comunicare interpersonala. Aparent marginal si frivol, jocul ocupa in viata omului si a omenirii un loc mult mai important decat consimte sa-i acorde opinia comuna.



O trasatura specifica a comunicarii interpersonale este importanta retroactiunii, data fiind promptitudinea raspunsului ce caracterizeaza acest tip de comunicare. Chiar daca nu imbraca o forma verbala, replicile sunt aici, de regula, imediate. Mimica, privirea, gesturile, “aerul” receptorului il informeaza pe emitator cu privire la efectul mesajelor sale si ii ingaduie sa-si dirijeze discursul in asa fel incat sa-I asigure maximum de eficacitate.

Un tip aparte de conexiune inversa il reprezinta autofeedback-ul. Faptul ca, atunci cand vorbim, ne auzim vorbind, iar cand scriem, avem in fata ochilor randurile redactate anterior creeaza conditii pentru ajustarea pe parcurs a diversilor parametri ai comunicarii, de la cei vocali (tonul, volumul, inaltimea glasului, ritmul vorbirii, acuratetea pronuntiei etc.) sau vizuali (caligrafie, ortografie), pana la aspecte de continut (claritatea ideilor, logica argumentarii etc.).

Comunicarea de grup este o alta ipostaza a comunicarii interpersonale, ce presupune mai mult de doi participanti. Limita superioara variaza de la caz la caz, dar, in general, sunt considerate tipice pentru aceasta forma de comunicare grupurile zise “mici”, cu cel mult zece participanti, in care legatura interpersonala a fiecaruia cu fiecare nu este grevata de nici un fel de ingradiri. Cand numarul membrilor creste (mult) peste aceasta valoare, grupul are tendinta sa se fragmenteze in subgrupuri (bisericute), care, desi raman interconectate, ingreuneaza schimbul de replici intre oricare dintre participanti. In genere, formarea grupurilor este urmarea dorintei de cooperare in vederea atingerii unui tel comun, fie ca e vorba de un proiect profesional, de o actiune de intrajutorare sau de un joc de societate. Proximitatea spatiala este si ea o trasatura definitorie a grupurilor. Evolutia tehnologica a permis insa si reunirea intr-un grup de lucru a unor persoane aflate fiziceste la mari distante una de alta, cum se intampla in cazul teleconferintelor.

Din motive lesne de inteles, comunicarea de grup cel mai mult studiata in ultimele decenii este cea din cadrul echipelor de profesionisti angajati intr-un proiect comun. Modalitatile optime de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea solutiilor, identificarea, selectarea si testarea acestora fac obiectul unor cercetari amanuntite, avand drept scop prioritar eficientizarea grupurilor de lucru. O atentie deosebita se acorda comunicarii in cadrul sedintelor de brainstorming, prin care se urmareste producerea intr-un timp scurt a unui numar cat mai mare de idei noi, indiferent de valoarea aparenta a acestora, din care ulterior urmeaza sa fie alese cele efectiv realizabile. Conceputa de prof. Alexander Osborn de la Buffalo University, metoda consta in reunirea intr-o incapere special amenajata pentru a crea o atmosfera destinsa, a unui grup format din 3-10 persoane, carora li se propune sa rezove o problema cu privire la care nu fusesera informati in prealabil. Trasaturile care deosebesc brainstorming-ul de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt:

a)      accentul cade pe cantiate (cu cat mai multe idei, cu atat mai bine!);

b)      interzicerea stricta a emiterii oricarei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;

c)      inregistrarea si retinerea, in mod egal, democratic, a tuturor ideilor formulate, indiferent daca ele par judicioase, rationale, realiste sau total trasnite;

d)      dreptul participantilor de a asocia liber, in orice fel, ideile enuntate de colegiilor, cu conditia respectarii regulii b.

Multe din succesele metodei sunt puse de analisti pe seama shifting-ului, adica a abordarii de catre specialisti a unor probleme din afara domeniului lor de activitate. Privirea proaspata a outsider-ului se dovedeste adesea apta de a scoate la lumina aspecte ascunse pentru cunoscatori generate tocmai de prea indelungata familiaritate cu subiectul.

Comunicarea publica implica prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori. Nici o alta forma de comunicare interumana nu s-a bucurat, de-a lungul timpului, de o atentie comparabila cu cea acordata acesteia.

a)       Teoria actionala, supranumita si a “tintei”, absolutizeaza rolul emitatorului, afirmand ca succesul comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul jucand rolul unui simplu receptacul pasiv. Oratorul este vazut ca un arcas care, adaugand inzestrarii naturale un antrenament corespunzator, va lovi drept la tinta, adica va obtine efectul dorit indiferent de trasaturile de personalitate, predispozitiile aperceptive, ideile sau starea psihica a destinatarului.



b)       Teoria interactionala sau a “ping-pong-ului” recunoaste rolul interlocutorului. Se ia drept punct de plecare observatia ca o trasatura esentiala a comunicarii este caracterul ei cooperativ. Profesorul spaniol Jose Aranguren formuleaza explicit o conditie: “Comunicarea este o transmitere de informatie la care se asteapta raspuns”. Alternarea replicilor, ce se prezinta ca succesiuni stimul-raspuns, presupune inversarea necontenita a rolurilor de emitator si receptor, proces care aminteste de schimbul de mingi din partidele de tenis de masa, de unde si denumirea teoriei. Comportamentul comunicational al participantilor depinde in fiecare moment de raspunsul dat de interlocutor la replica precedenta, feedbacj-ul, total ignorat de teoria tintei, devenind astfel unul dintre factorii fara de care mecanismele comunicarii ne-ar ramane incomprehensibile.

c)        Teoria tranzactionala sau “a spiralei”. Aprofundarea, in ultimele decenii, a cercetarilor privind comunicarea non-verbala a condus la o noua schimbare de perspectiva. Odata cu recunoasterea valorii comunicative a comportamentului, nu se mai poate vorbi de asumarea alternativa a rolurilor de emitator si de receptor, ci de doua fluxuri informationale continue si simultane, orientate in sensuri contrare, ca in sistemul telegrafic duplex. Ipoteticului schimb de actiuni si reactiuni I se substituie acum ideea concomitentei sistematice a “replicilor”, descoperire cu urmari profunde, mai ales in ceea ce priveste modurile de manifestare a cauzalitatii.

Evolutia conceptiilor despre comunicarea publica a urmat si ea traseul schitat mai sus. In raport cu stravechea retorica, subordonata teoriei tintei, noile cercetari pun un accent deosebit pe rolul interactiunii, pe contributia raspunsului, continuu si pluriform, al auditoriului la succesul sau esecul comunicarii. In ceea ce priveste structurarea discursului, singurele contributii notabile ale teoriei moderne a comunicarii publice privesc speciile alocutiunii informative (prelegeri, cursuri, conferinte, comunicari stiintifice, rapoarte, dari de seama). Multe dintre problemele pe care le ridica acestea, ca, de pilda, cele legate de modalitatile de imbinare a comunicarii verbale cu recursul la surse audiovizuale (diapozitive, postere, proiectii, inregistrari pe banda magnetica) nici nu aveau cum sa se puna pentru creatorii retoricii. In plus, obiectivul lor principal nu era transmiterea cu maxima acuratete si obiectivitate a unei informatii corecte dintr-un domeniu dat, ci persuasiunea, castigarea publicului pentru o teza, poate nu intotdeauna ireprosabila sub raportul valorii ei de adevar.

Referitor la temeiul pus pe memorie in alegerea formei de prezentare a comunicarii publice, teoreticienii actuali, clasifica metodele de expunere tocmai in functie de apelul mai amplu sau mai redus la formule dinainte pregatite si fixate, fie prin memorizare, fie prin notarea pe un suport material. Ei disting astfel:

metoda “manuscrisa”, ce presupune lectura intocmai a unui text redactat in prealabil; ea este recomandata oamenilor politici, in declaratiile ce privesc probleme delicate, unde orice ambiguitate, scapare sau afirmatie necontrolata pot avea consecinte dintre cele mai grave; procedeul prezinta avantajul ca la elaborarea textului poate participa un intreg colectiv de experti si ca, in cele din urma ceea ce se spune este strict ceea ce s-a dorit;

metoda “memorarii”, asemanatoare precedentei prin preexistenta textului, numai ca de data aceasta el este invatat pe de rost si redat cuvant cu cuvant, simulandu-se, pe cat posibil, spontaneitatea prezentarii libere;

metoda “impromptu-ului” se situeaza la polul opus: vorbitorul nu se pregateste in nici un fel pentru interventia sa; recurgem la aceasta in situatii obligate, cand trebuie sa luam cuvantul intr-o chestiune ce ne-a fost adusa la cunostinta cu numai cateva momente inainte de a ni se cere parerea despre ea. Sunt nenumarate circumstantele in care nu putem evita “impromptu-ul” (examene, mese rotunde, sedinte de expertizasau de brainstorming, interviuri), ceea ce nu inseamna insa ca nu exista modalitati de a ne imbunatati prestatia in acest domeniu.

metoda “improvizatiei”; termenul , corespunzand anglo-saxonului extemporaneous method, nu este intru totul fericit, deoarece procedeul cu pricina are numai in parte caracter de improvizatie; el consta in pregatirea temeinica a alocutiunii si memorarea atat a ideilor principale cat si a unor fraze cheie, printre care cvasiobligatoriu a celor introductive si finale, rezultatele obtinute prin aplicarea acestei metode sunt apreciate drept cele mai bune, intrucat se asigura interactiunea optima cu auditoriul si conduita cea mai naturala a emitatorului; acesta se poate adapta la situatia de fapt, zabovind mai mult asupra punctelor pe care publicul da semne ca nu le-a patruns suficient, e liber sa-si aleaga cuvintele in conformitate cu reactiile salii; e drept ca exista riscul ca stilul sa fie mai putin ingrijit decat in cazul textelor dinainte pregatite si ca fluenta expunerii poate fi afectata de lapsusuri.



Comunicarea de masa presupune prezenta obligatorie a gate-keeper-ului. El se prezinta ca un producator institutionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuti. Desi imbraca forme dintre cele mai variate (productie de carte, presa scrisa, transmisii de radio sau televiziune) acest tip de comunicare se caracterizeaza in toate cazurile printr-o slaba prezenta a feed-back-ului, incomplet si mult intarziat comparativ cu cel din domeniile comunicarii interpersonale sau publice. Exista, fireste posibilitatea unei conexiuni inverse (posta redactiei, telefoanele puse la dispozitia publicului9, dar amploarea si impactul retroactiunii raman modeste. In plus, persoanele care se adreseaza organizatiilor mass-media nu sunt, adesea, cele mai reprezentative pentru preferintele si opiniile masei de consumatori, ci pur si simplu, cele care dispun de cel mai mult timp liber. Dintre cele mai importante functii ale mass-media pot fi mentionate urmatoarele:

functia de informare, ce satisface o incontestabila nevoie umana, dar si provoaca receptorului prins in joc o veritabila bulimie informationala, al carei efect poate fi estomparea discernamantului, ce poate duce la instalarea unei forme de pasivitate, de apatie, de paralizie a vointei de a intelege si actiona pe care Paul Lazarsfeld si R. K. Merton au denumit-o “disfunctia de narcotizare”.

Functia de interpretare, ce se manifesta atat explicit, prin productii jurnalistice de genul editorialului sau al comentariului, primul exprimand punctul de vedere oficial al organului de presa, pe cand al doilea face cunoscute publicului numai opiniile personale ale autorului sau, cat si intr-o maniera implicita, dar nu mai putin eficace, constand in selectarea informatiei transmise si in stabilirea unor prioritati, percepute de receptori drept adevarate ierarhii de importanta.

Functia instructiv-culturalizatoare se refera atat la furinizarea explicita de cunostinte cultural-stiintifice, ca in cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a stiintei din publicatiile periodice, cat si la promovarea, intr-o forma mai putin evidenta, dar cu atat mai persuasiva, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce tin de paradigma culturala a societatii, la a carei stabilitate contribuie astfel, intr-o masura deloc neglijabila.

Functia de liant deriva din precedentele, caci indivizii care poseda un bagaj de informatii asemanator, sunt preocupati de aceleasi probleme ale actualitatii si impartasesc valori morale si culturale comune se vor simti mai apropiati unul de celalalt si se vor solidariza, la nevoie, dincole de frontierele nationale, religioase, politice sau rasiale, mobilizandu-se in favoarea unor cauze nobile, percepute drept ale intregii umanitati.

Functia de divertisment, raspunzand dorintei de relaxare a omului stresat de solicitarile profesionale, dar si setei de evadare intr-un univers imaginar a neadaptatului, a invadat pana intr-atat continutul mass-media incat tinde sa devina o a doua natura a acestora. Nu numai ca, procentual, emisiunile sau paginile dedicate relaxarii si amuzamentului sunt in continua crestere, dar, mai mult decat atat, se constata o orientare tot mai marcata catre tratarea in termeni de spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare in masa. Televiziunea, dar si alte organizatii mediatice transforma in show orice situatie pe care o infatiseaza. Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezida in riscul de a cultiva la receptor o anume “detasare estetica” in raport cu problemele grave ale realitatii, nepercepute in dimensiunile lor veritabile tocmai din pricina prezentarii lor pe coordonatele spectacolului, modalitate ce tinde sa estompeze granitele dintre realitate si fictiune.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1603
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site