Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


ASIGURAREA COMPETITIVITATII – OBIECTIV PRIMORDIAL AL DEMERSULUI STRATEGIC AL FIRMEI

Marketing

+ Font mai mare | - Font mai mic




ASIGURAREA COMPETITIVITATII – OBIECTIV PRIMORDIAL AL DEMERSULUI STRATEGIC AL FIRMEI





Globalizarea economiei este un proces care – prin competitia pe care a propagat-o la scara planetara privind accesul la resurse (umane, materiale, financiare si informationale) si piete – a fortat in ultimul timp orientarea managementul firmei in directia asigurarii competitivitatii, in tot mai mare masura privita drept singura care poate determina nu doar supravietuirea si mentinerea firmei in coordonatele evolutive anterioare, ci si castigarea unei pozitii profitabile si durabile de avantaj competitiv; aflat in centrul oricarei strategii, avantajul competitiv este cel care da masura reusitei acesteia si a intregului demers managerial strategic al firmei.

Competitivitatea si avantajul competitiv al firmei;

implicatii in plan micro, macro si mondo-economic

Toata lumea vorbeste despre economia globala si competitia globala, care reprezinta noile realitati ale zilelor noastre. Cateva dintre provocarile majore, trasaturile esentiale si marile oportunitati pe care acestea le deschid sunt:

la inceputurile si la mijlocul anilor 1970, economia mondiala s-a transformat din internationala in transnationala; economia transnationala a devenit dominanta, dominand in mare masura economiile nationale;

economia transnationala s-a conturat gratie mai ales fluxurilor monetare decat comertului cu bunuri si servicii; aceste fluxuri monetare isi au propriile lor dinamici. Politicile monetare si fiscale nationale ale statelor mai mult au reactionat la evenimentele ce au avut loc pe pietele internationale ale capitalului si monetara, decat au contribuit la conturarea lor;

factorii traditionali de productie, munca si pamantul, au devenit secundari in tot mai mare masura. Banii, deveniti si ei transnationali, posibil de obtinut de oriunde, nu mai sunt nici ei un factor de productie care poate sa confere unei tari avantaj competitiv pe piata mondiala. Managementul a devenit factorul de productie decisiv; pe el trebuie sa se fundamenteze pozitia competitiva;

scopul in acest nou tip de economie nu mai este “maximizarea profitului”, ci “maximizarea pietei”. Comertul urmeaza in tot mai mare masura investitiile, devenind, intr-adevar, o functie a acestora;

teoriile economice continua sa afirme ca statul national suveran este fundamentul, sau cel putin entitatea predominanta, singura capabila de o politica economica eficace. Dar in economia actuala exista de fapt patru astfel de entitati. Suntem in situatia a ceea ce matematicienii numesc “variabile partial dependente”, legate intre ele si interdependente, fara insa ca nici una sa o controleze pe alta. Statul national este una dintre aceste entitati. Dar in tot mai mare masura puterea in privinta luarii deciziilor gliseaza catre o alta entitate: regiunea (UE, America de Nord). A treia entitate este originala – si aproape autonoma – economie mondiala a banilor, creditului si fluxurilor investitionale. Ea este organizata pe baza informatiilor care nu mai cunosc granite nationale. In cel de-al patrulea rand este firma transnationala – nu in mod necesar o mare afacere – care priveste intreaga lume dezvoltata ca pe o singura piata, pe care poate produce si oferi spre vanzare bunuri si servicii;

politica economica nu mai urmareste nici “comertul liber”, nici “protectionismul” exclusive, ci “reciprocitatea” intre regiuni.

“Obsesie periculoasa” (dupa cum o denumea P. Krugman[2]) sau “doar” obsesie, competitivitatea intruneste, asemeni globalizarii economiei, toate “atuurile” necesare pentru a se afla in centrul cercetarilor, discursurilor si dezbaterilor ce au loc atat in zona politicului/publicului, cat si in sfera afacerilor, ridicand, totodata, probleme, dileme si contradictii asemanatoare.

“Organic legat de notiunea de competitie, (conceptul de competitivitate, s.n.) exprima la nivelul cel mai general capacitatea persoanelor, firmelor, economiilor nationale, produselor, serviciilor, etc. de a se mentine in competitia interna si internationala si de a obtine (produce) avantaje economice din aceasta”[3]. Asa cum arata prof. I. Petrescu, “a produce nu mai reprezinta o problema. O problema majora o reprezinta astazi realizarea unor produse/servicii competitive precum si vinderea lor. De aceea managerii trebuie sa dirijeze compania in directia oferirii unor solutii si nu doar a unor produse/servicii. Oferirea unor solutii performante este principalul mijloc de a fi competitiv. Este mult mai important cum faci decat ce faci.”

In ceea ce priveste competitivitatea internationala, R. Carbaugh sustine ca aceasta “este relativ usor de definit la nivelul firmei individuale. O firma este competitiva daca poate sa produca bunuri sau servicii de calitate superioara sau la un pret mai scazut decat rivalii sai interni sau externi. (…) Pentru o natiune, competitivitatea internationala poate fi definita in mai multe moduri. Toate au insa un factor comun: (…) abilitatea ei de a utiliza eficient oportunitatile de pe piata mondiala.”[5]

Daca R. Petrella, reflectand asupra competitivitatii[6] arata ca aceasta “a devenit singurul obiectiv adevarat – vandut, propagat si aparat – al economiei dominante in “Nordurile” planetei (…), obiectivul prioritar nu numai al intreprinderilor, ci si al statului in ansamblul sau”, realizand o analiza critica a abordarilor competitivitatii in contextul globalizarii economiei, P. Krugman discrediteaza convingerile potrivit carora mentinerea competitivitatii nationale (a SUA, in speta) este o problema fundamentala de politica economica, aratand ca din punct de vedere economic, “preocuparile vizand competitivitatea (…) sunt complet nefondate , si aceasta deoarece politicile nationale axate asupra globalizarii si competitivitatii nu sunt suficient de bine conectate procesului economic in sine al globalizarii, care reflecta in mai mare masura interesele participantilor (firmelor) decat oricare alt fenomen mondial.

In anul 1994, Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica definea – in Bulletin of the EU – competitivitatea drept “capacitatea intreprinderilor, industriilor, regiunilor, natiunilor sau organismelor supranationale, aflate in competitie internationala, de a asigura in mod sustinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de productie, precum si un venit superior din valorificarea fortei de munca.”

Pe de alta parte, “prin avantaj competitiv desemnam realizarea, de catre o firma a unor produse sau servicii superioare dintr-un punct de vedere semnificativ pentru consumatori, comparativ cu ofertele de articole similare ale majoritatii concurentilor.”[8] Din aceasta definitie rezulta cele 2 caracteristici majore ale avantajului competitiv:

Ø      acesta se refera la unul sau mai multe elemente de importanta esentiala pentru consumator, ceea ce il determina sa cumpere produsul sau serviciul respectiv;

Ø      parametrii la care firma realizeaza elementul respectiv trebuie sa fie mai buni decat cei realizati de cea mai mare parte a concurentilor, deci sa se situeze in partea superioara a ierarhiei produselor sau serviciilor furnizate de industria in care se incadreaza firma.

Potrivit lui M. Porter, avantajul competitiv al unei firme se reduce, in esenta, la asigurarea unui cost redus sau a unui produs sau serviciu care se diferentiaza, prin calitatile sale, de produsele similare oferite de ceilalti sau majoritatea concurentilor. Pentru a fi viabil, avantajul competitiv este necesar sa fie durabil, sa poata fi sustinut pe o perioada indelungata, intrucat, in caz contrar, practic nu este vorba despre un avantaj competitiv de tip strategic, ci de unul temporar, bazat pe valorificarea unei oportunitati trecatoare sau pe o conjunctura favorabila.

In conditiile internationalizarii activitatilor economice, tot mai multe firme sunt puse in situatia de a cauta sa obtina avantaj competitiv la nivel international. Referindu-se la acest aspect, acelasi M. Porter subliniaza – in lucrarea The Competitive Advantage of Nations, aparuta in anul 1990 – stransele interdependente dintre avantajul competitiv autohton al firmei si cel international, prin prisma caracteristicilor economiei nationale implicate. Teza de baza promovata este ca 4 categorii de factori ai mediului economic national favorizeaza sau defavorizeaza obtinerea de avantaj competitiv de catre firma (vezi Fig. 9.2.).

Concluzia este ca firmele dobandesc avantaj competitiv atunci cand tara unde isi au sediul permite si contribuie la acumularea cea mai rapida de competente si active specializate. Aceasta implica dedicare din partea firmei, vehiculare rapida a informatiilor privind produsele, tehnologiile, managementul si participare activa a tuturor categoriilor de persoane interesate, intr-un fel sau altul, in activitatile firmei (stakeholders). Un element de importanta deosebita il reprezinta existenta unui mediu national dinamic si “provocator”, ce stimuleaza si “forteaza” permanent firmele in directia modernizarii si amplificarii avantajelor competitive. In terminologia lui Porter, aceasta semnifica realizarea “diamantului national” ce incorporeaza cele 4 categorii de factori care sunt cei mai favorizanti dezvoltarii firmelor. Pe langa acesti factori, Porter mentioneaza sansa – ce se refera la evenimente ce nu sunt sub controlul firmei (inventii, razboaie, schimbari radicale in configuratia zonelor geografice si politicilor externe) si guvernul – ce poseda multe parghii prin care poate ameliora sau deteriora avantajul competitiv national, prin strategia si politicile pe care le promoveaza.


In aceste conditii, competitia intre firme – ce are loc sub impactul cerintelor impuse de globalizarea economiei – se deplaseaza tot mai pregnant catre zonele de actiune vizand: (1) generarea si promovarea inovatiei; (2) asimilarea rapida a celor mai recente achizitii ale stiintei si tehnologiei de varf; (3) accesul firmelor la cele mai noi si mai relevante informatii de natura tehnico-economica si comerciala; (4) promovarea, in exterior, a unei imagini publice cat mai credibile; (5) crearea de aliante strategice inter-firme, pentru dezvoltarea si gestionarea interactiva a unor competente si capabilitati competitive.

Caile castigarii si sustinerii avantajului competitiv al firmei

Firmele care se bucura de succes pe plan international nu sunt spectatori pasivi ai procesului de creare a avantajului competitiv, ci ele sunt angrenate in actiuni permanente si concertate (caractere conferite de complexitatea si volatilitatea mediului in care firmele sunt “condamnate” sa-si desfasoare activitatea) de cautare a unor noi avantaje si de aparare a acestora in lupta cu rivalii lor.

1. Inovarea – sursa generica a avantajului competitiv al firmei

Probabil cel mai des citata abordare asupra inovarii apartine lui Michael West si colegilor sai[9], care caracterizeaza inovarea la nivelul organizatiei prin urmatoarele trasaturi:

Ø      inovarea este un produs, proces sau procedura tangibil(e) in cadrul firmei; o idee noua poate fi punctul de plecare al unei inovari, dar nu poate fi numita a fi inovare in sine;

Ø      inovarea trebuie sa reprezinte o noutate in raport cu ordinea sociala in care este introdusa (grup de lucru, departament sau intreaga organizatie), desi nu trebuie sa fie in mod necesar noua pentru persoanele care o introduc;

Ø      inovarea trebuie sa fie mai curand intentionata decat accidentala;

Ø      inovarea nu trebuie sa fie o schimbare de rutina;

Ø      inovarea trebuie sa fie orientata in directia aducerii unui profit organizatiei, unei componente a acesteia si/sau intregii societati (daca si reuseste sa-l aduca este o cu totul alta problema);

Ø      inovarea trebuie sa fie publica in manifestarea efectelor sale.

In ciuda meritelor recunoscute, aceasta abordare are insa si puncte slabe:

dupa cum arata N. Nicholson (1990), ne confruntam cu dificultatea definirii exacte a ceea ce se intelege prin termenii “intentionat”, “profit”, sau chiar “noutate” – ceea ce face necesara abordarea inovarii din perspectiva situationala;

o alta critica ce poate fi adusa definitiei lui West se refera la faptul ca ea nu ia in considerare scala/nivelul produselor, proceselor sau procedurilor la care este aplicata. De aceea, orice schimbare ce intruneste criteriile mai sus mentionate poate fi considerata inovare. Writers & Kimberly (1991) au subliniat faptul ca trebuie definite drept inovare doar acele schimbari ce au un impact substantial asupra organizatiei (sau subdiviziunilor acesteia) in care sunt introduse, afirmatie ce-si gaseste argumentul in faptul ca schimbarile care afecteaza managerii sunt acelea care au influenta semnificativa asupra performantelor organizatiei; dar, in acelasi timp, a stabili criterii pentru a determina care sunt schimbari esentiale si care nu sunt este extrem de dificil – mai ales cand acestea nu sunt vizibile sau cand o idee este adoptata pentru prima data.

Ca si baza conceptuala pentru teoriile referitoare la inovare, definitia lui West prezinta anumite limite, dar ramane valabila ca abordare pragmatica: se suprapune destul de fidel pe utilizarea comuna a termenului in randul teoreticienilor /cercetatorilor si managerilor si ofera cadrul propice fata de care cei mai multi dintre acestia nu au obiectii semnificative.

Din aceasta perspectiva, se poate afirma ca sursa avantajului competitiv poate fi una singura – inovarea in sensul cel mai larg al notiunii; ea se poate referi la innoirea produsului, tehnologiei, echipamentelor, proprietarului, managementului, comercializarii, finantarii, personalului, informatiilor, etc., iar prin optiunea strategica a firmei se prevede tocmai modalitatea de inovare prin care se realizeaza de facto avantajul competitiv. Dupa cum se arata in UK Government White Paper on Competitiveness (1994), “inovarea – exploatarea cu succes a ideilor noi – este esentiala pentru realizarea unei competitivitati sustinute si crearea de bogatie. O tara care doreste sa se mentina in fruntea competitorilor sai are nevoie de firme care inoveaza. Inovatiile de succes impun un bun management, finante corespunzatoare, aptitudini si un climat de afaceri suportiv”.

Dar, trebuie facute “unele nuantari in privinta identificarii inovarii ca potentiala sursa a avantajului concurential la nivel microeconomic ( datorate faptului ca ) “exista sectoare de activitate in care inovarea reprezinta singura cale de asigurare a supravietuirii firmei pe piata si nu un mijloc de a-si asigura o pozitie privilegiata ( cum este cazul industriei de calculatoare, dupa cum, ) “in alte sectoare, dimpotriva, gradul de inovare este in mod traditional foarte scazut, firmele marsand pe alte mijloace in obtinerea competitivitatii economice. Cu toate acestea, exista firme care, prin intermediul unor cheltuieli de cercetare-dezvoltare insemnate, mizeaza pe inovare. In acest caz dimensiunea economica si potentialul financiar al firmei sunt adesea decisive. De asemenea, structura interna a firmei, modul de organizare a activitatii constituie un suport deloc neglijabil in sustinerea proceselor inovative.”[10]

Accelerarea ritmului inovarilor a insotit dintotdeauna evolutia societatii omenesti, fenomenul accentuandu-se insa ametitor in ultimele decenii, ducand la schimbarea a insusi conceptului de inovare. Concluzia ca aceasta este, inainte de toate, rezultatul unui efort sistematic, organizat, tenace si precis directionat, mai curand decat al inspiratiei, al scanteierii unui geniu, s-a consolidat pe baza studierii sistematice a unui mare numar de inovari de succes, a determinarilor si implicatiilor acestora. Ceea ce nu s-a schimbat in conceptul de inovare este ca aceasta reprezinta un proces de “distrugere creatoare”, asa cum l-a definit J. Schumpeter; pentru a inova cu succes, firmele trebuie sa renunte la produsele si metodele vechi, depasite, care le pot “otravi”, sa organizeze abandonarea acestora, actiune deloc facila, intrucat are de invins atasarea emotionala de produse si metode carora le-a fost consacrata activitatea firmei vreme indelungata.

De aceea, inovarea trebuie sa se constituie pentru firma si managementul acesteia intr-un proces de cautare permanenta (organizata si cu un scop bine definit) de schimbari, urmata de analizarea sistematica a ocaziilor pe care aceste schimbari le-ar putea oferi si de asumarea schimbarii[11].

Consideram ca, in relatie cu procesul de globalizare a economiei, inovarea dobandeste o dubla valenta: pe de o parte, procesul de cautare continua a “ocaziilor” – presupus de inovare – a condus la extinderea ariei sale de referinta la nivelul mediului global de afaceri, iar, pe de alta parte, odata conturat acest mediu, el a contribuit la gasirea a tot mai multe ocazii ce pot fi valorificate. Desigur, aceste determinari nu reprezinta (decat privite global) relatii de tip cauza-efect caci, daca mutam nivelul analizei la cel al firmei, ea ar putea sa se confrunte cu numeroase probleme care sa infirme aceasta “teorie”. Dilatarea spatiala a tiparelor mediului traditional al firmei poate aduce cu sine o serie de restrictii si inconveniente (de natura financiara, logistice sau tinand de factorul timp), care pot determina fie imposibilitatea sau intarzierea accesului la o ocazie de natura a provoca inovarea, fie o valorificare necorespunzatoare a ocaziei ivite. De aceea, demersurile firmei indreptate in directia cercetarii si inovarii trebuie sa ia in permanenta in considerare atat oportunitatile oferite de perspectiva globalizarii economiei, cat si ansamblul factorilor de risc[12] (stiintific, economic, tehnic, de productie sau de brevetare) care le pot conditiona succesul.

Inovarea nu este de natura exclusiv tehnica sau tehnologica. Ea se poate produce, tot atat de bine, in privinta canalelor de distributie, a managementului, a organizarii, a strategiilor adoptate, a initierii unei noi afaceri, etc., deci in orice domeniu in care se poate asigura alocarea si utilizarea mai buna a resurselor, cresterea productivitatii, a randamentelor, atingerea unui nivel superior de eficienta.

Pentru a surprinde complexitatea fatetelor inovarii, consideram a fi utila amintirea unei tipologii a acesteia, realizata in anul 1973 de catre G. Zaltman[13] dupa trei criterii/dimensiuni:

Ø      inovarea programata – ce apare de multe ori ca si consecinta necesara, fireasca a unei alte inovari si cea neprogramata – ce este fie un raspuns imediat dat unei situatii de criza, fie un rezultat al utilizarii mai bune a resurselor disponibile. Acestor doua tipuri ale inovarii, N. King le-a adaugat un al treilea, respectiv inovarea pro-activa – caracterizata prin faptul ca un individ sau un grup incearca sa atraga atentia firmei catre un domeniu in care nevoia de schimbare nu a fost inca recunoscuta;

Ø      inovarea mijloc – introdusa pentru a facilita adoptarea unei inovari viitoare si care are deci un caracter instrumental – si inovarea rezultat/scop – introdusa pentru ea insasi;

Ø      radicalitate – dimensiune ce apare ca rezultat al gradului de noutate si de risc ce insoteste inovarea.

P. Drucker a identificat sapte surse posibile de oportunitati pentru inovare[14], primele patru fiind endogene firmei sau industriei respective, iar ultimele trei regasindu-se in mediul general de actiune al firmelor:

succesul sau esecul neasteptat care gaseste firma nepregatita pentru a-l exploata, respectiv, evita, prin masuri adecvate. Aceasta prima sursa, desi s-a dovedit a fi cea mai folositoare pentru firma, putand fi exploatata relativ usor, continua sa fie, din pacate, neglijata de cea mai mare parte a conducerilor de firme. Ea este specifica, de exemplu, firmelor care au inregistrat inovari de succes care se adreseaza unui anumit segment de piata, dar care ignora faptul ca inovarile respective pot interesa si alte segmente; succesul repurtat nu este, astfel, exploatat integral, fapt ce permite altor firme concurente sa preia inovarile si sa le adapteze cerintelor celorlalte segmente. Succesul neasteptat devine in aceste conditii un semi-esec tocmai pentru ca schimbarea produsa in cererile diferitelor segmente de piata nu a fost sesizata ca o oportunitate care trebuie exploatata rapid si integral;

incongruenta sau discrepanta dintre realitatea efectiva si realitatea asa cum este ea perceputa. Examinarea atenta, lucida si obiectiva a realitatii permite asumarea corecta a acesteia si identificarea unor oportunitati de actiune care pot constitui excelente surse de inovare;

cerintele proceselor specifice activitatii firmei, cerinte de natura tehnica, tehnologica, organizatorica, ergonomica, ecologica, etc. si care ofera, la randul lor, teme interesante pentru eforturile inovative;

schimbarile in structura industriei sau a pietei specifice care surprind oamenii nepregatiti din cauza lipsei de informare, dar ii incita la inovari pentru a face fata cu succes schimbarilor produse;

schimbarile demografice inregistrate, de exemplu, in piramida pe varste a populatiei, care determina modificari uneori profunde ale gamei produselor/serviciilor solicitate si, in consecinta, genereaza noi oportunitati pentru inovare. Este de subliniat insa faptul ca, in functie de natura activitatii, schimbarile demografice sunt capitale pentru unele firme (de exemplu, pentru cele producatoare de confectii pentru copii, femei, barbati), in timp ce pe altele nu le afecteaza;

schimbarea gusturilor si perceptiilor cumparatorilor, precum si a semnificatiilor date de acestia anumitor modele de viata;

noile cunostinte, atat stiintifice, cat si nestiintifice, rezultate din cercetarea stiintifica si tehnica, care ofera noi repere de referinta, noi “ancore” de care sa se “agate” inovarile. Cercetarea este citata ca ultima sursa de inovare intrucat este cea mai costisitoare si riscanta, reclama cel mai lung timp de realizare, prezinta cele mai mari dificultati. Cat de eficienta este cercetarea depinde, evident, de potentialul creativ al firmei, de resursele pe care aceasta le poate aloca activitatilor de cercetare-dezvoltare, dar si de mediul general stiintific si tehnologic, de capacitatea acestuia de a pretui corespunzator si a incorpora eficace rezultatele cercetarii si inovarii realizate.



Cresterea potentialului creativ al firmei ii va imprima acesteia un caracter puternic inovativ, manifestat prin[15]:

sensibilitatea si reactivitatea deosebita la schimbari;

adaptabilitatea ridicata la cerintele schimbarii – tehnice, tehnologice, organizatorice, manageriale, gradul de adaptare conditionand performantele firmei si nivelul competitivitatii ei;

filozofia, practicile si reusitele specifice firmei, care devin elemente de referinta la nivel national si international, explicand locul primordial pe care aceasta il ocupa in cadrul industriei de profil si, implicit, influenta semnificativa pe care o are asupra cresterii economice;

axarea strategiei de dezvoltare pe forma de reactie planificata la schimbarile mediului si nu pe cea de ajustare, de adaptare pasiva, ceea ce determina modificari profunde de optica a conducerii si de actiune in confruntarea cu mediul;

intensificarea activitatilor creative – cercetare, dezvoltare, marketing – ale caror cerinte specifice impun modificari corespunzatoare ale structurii organizatorice a firmei (amplificarea compartimentelor care desfasoara activitati creative; adoptarea criteriului pe obiective la alegerea tipului de structura, diviziunile structurale fiind organizate pe produse, procese, proiecte sau beneficiari; adoptarea formei organice de structura caracterizata prin inalta flexibilitate);

nivelul calitativ ridicat al comunicatiilor interne si exterioare ale firmei, multiplicarea enorma a legaturilor comunicationale ale acesteia;

extinderea stilului de conducere participativ la toate nivelurile ierarhice din cadrul firmei si, in primul rand, in activitatile cu caracter pronuntat creativ.

Cresterea potentialului creativ al firmei se refera nu numai la capacitatea acesteia de a fi inovativa pe planul produselor/serviciilor si tehnologiilor, de a genera mereu unele noi, mai mult sau mai putin distantate fata de cele existente, ci si la posibilitatea de a fi inovativa si in materie de management, de a identifica modalitati si solutii concrete de rezolvare a problemelor care sa iasa de pe fagasul obisnuit al celor existente. Inovarea manageriala diferentiaza, in masura sensibila, firmele in ceea ce priveste performantele realizate in conditii relativ asemanatoare si la niveluri apropiate ale consumului de resurse, spre deosebire de inovarea tehnologica, care aplicata in diferite firme, genereaza practic, aceleasi rezultate.

Pentru a-si putea castiga avantajul competitiv si a fi capabila sa-l mentina, firma viitorului va trebui sa fie, deci, una cu potential creativ-inovativ mult sporit fata de nivelul mediu actual. Tendinta este determinata in mare masura de globalizarea economiei – care insoteste progresul stiintific si tehnologic contemporan, circulatia intensa a informatiilor (ce multiplica exponential numarul “surselor” generatoare de idei noi), dinamismul cererilor pietei (ce stimuleaza eforturile de cautare a solutiilor noi), si favorizata de revolutia manageriala axata pe aplicarea cunostintelor (care circula liber in societatea globala a cunoasterii) asupra cunostintelor.

Practicarea conducerii prin inovare, sistem managerial modern aplicat astazi pe scara larga in firmele din industriile de inalta tehnologie, va trebui sa se extinda rapid si in celelalte industrii, confirmand aprecierea lui M. Fustier conform careia in urma cu 70 de ani pietele apartineau producatorilor, capabili sa le inunde cu produse obisnuite, apoi au devenit ale distribuitorilor, capabili sa le impuna prin retele de comercializare, publicitate si service adecvate, si vor fi ale cercetatorilor, capabili sa conceapa produse si tehnologii noi, mereu mai performante.

Intrucat “cercetarea stiintifica si inovarea reprezinta parghii esentiale pentru ridicarea nivelului economic al fiecarei natiuni si influenteaza hotarator adaptarea intreprinderilor dintr-o tara la modificarile care au loc pe plan mondial”[16], consideram ca in ceea ce priveste firmele romanesti, procesul de inovare poate fi singura speranta pentru asigurarea vitezei accelerate a schimbarilor tehnologice in procesele productive impuse de schimbarile sociale si economice care au loc in intreaga lume. Pentru aceasta, toate firmele trebuie sa se situeze in lantul inovarii – care faciliteaza crearea de noi locuri de munca, noi produse si servicii, creand conditii pentru cresterea bunastarii – intr-un context in care intreaga economie nationala trebuie sa fie pregatita sa stimuleze activitatea creativa, iar schimburile economice sa aiba ca obiect nu doar produse si servicii, ci si noi idei, noi rezultate ale activitatii inovatoare.

2. Cresterea calitatii prin apelarea la managementul calitatii totale

Calitatea reprezinta unul din factorii importanti ai competitivitatii firmei si ai determinarii performantelor sale, intrucat, pe de o parte, ea are o contributie majora in exprimarea celor doi termeni ai ecuatiei profitului unei firme – costurile si veniturile, iar, pe de alta parte, “ea influenteaza buna reputatie si se constituie ca factor combativ in cucerirea de piete noi.”[17]

Asigurarea competitivitatii si performantelor firmei prin intermediul calitatii este, insa, conditionata de o serie de “cerinte majore, a caror realizare implica angajarea si participarea tuturor salariatilor intreprinderii[18]. In opinia prof. I. Petrescu, aceste cerinte se refera la : implicarea totala a factorului uman in asigurarea calitatii in cadrul firmei; mobilizarea resurselor umane pentru obtinerea increderii totale; conceperea si implementarea strategiei calitatii prin asezarea la baza acesteia a refuzului noncalitatii si fundamentarea si practicarea excelentei; imbinarea in viziune unitara a componentelor economica si sociala ale calitatii; aparitia managementului participativ; trecerea de la abordarea instrumentelor si organizationala cu actiune asupra efectelor, la abordarea manageriala, abordarea economica si abordarea continua prin identificarea si rezolvarea cauzelor cu ajutorul actiunilor integrate, de sistem; asigurarea functionarii concomitente a principiilor: (1) implicarea tuturor compartimentelor in obtinerea calitatii produselor si serviciilor, prin utilizarea tuturor resurselor disponibile pentru ameliorarea si realizarea calitatii de la faza de conceptie pana la cea de vanzare, (2) asigurarea ca fiecare salariat al firmei sa se constituie ca un agent al asigurarii calitatii.

In ceea ce priveste conceptul de calitate, literatura de specialitate prezinta un numar considerabil de definitii, care se inscriu pe o linie de evolutie continua. In contextul economico-social actual, calitatea este definita – conform standardului ISO-8402 – ca fiind “ansamblul de caracteristici al unei entitati (produs sau serviciu), care confera acesteia aptitudinea de a satisface necesitatile exprimate sau implicite”.

Din aceasta perspectiva, calitatea trebuie sa fie abordata de catre firma si managementul acesteia ca un mijloc subordonat atingerii scopului vizand satisfacerea necesitatilor consumatorilor, atat a celor explicite (manifestate sub forma cererii de marfuri si/sau servicii), cat si a celor implicite (vizand siguranta in functionare a produselor, concordanta dintre componentele calitatii produselor si/sau serviciilor si conditiile impuse in utilizare, existenta unei documentatii capabile de a asigura folosirea corecta a produselor de catre beneficiari, ambalarea corespunzatoare, livrarea conform conditiilor impuse prin contracte sau alte conventii intre producator si beneficiar).

Avand in vedere, pe de o parte, caracteristicile nevoilor de consum (dinamism pronuntat, extinderea si diversificarea lor avand loc sub influenta progresului tehnico-stiintific si a gradului de cunoastere si civilizatie al membrilor societatii; caracter obiectiv, istoriceste determinat; elasticitate intr-un grad diferit atat in timp, pentru o aceeasi trebuinta, cat si intre doua trebuinte diferite; reproductibilitate, in sensul ca satisfacerea unei nevoi da nastere alteia, asigurandu-se, astfel, manifestarea nelimitata a procesului dezvoltarii), iar, pe de alta parte, contextul conturat de globalizarea economiei (in care mediul la care firma isi raporteaza activitatea dobandeste dimensiuni globale), cunoasterea starii si dinamicii necesitatilor precum si a mecanismului de nastere si transformare a acestora in cerere, in vederea fundamentarii si implementarii celor mai potrivite strategii pentru satisfacerea necesitatilor exprimate si implicite devin conditii primordiale pentru asigurarea calitatii.

Asigurand calitatea, producatorul da incredere beneficiarului ca produsele sau serviciile sale sunt conform asteptarilor si, ca atare, demonstreaza capacitatea de a le realiza, respectiv presta cat timp este nevoie de ele.

Caracteristicile calitatii unui produs, formate din insusiri, trasaturi, proprietati, sunt impartite in general in 3 grupe principale: (1) functionale (ce se refera la insusiri, trasaturi, proprietati legate fie de folosirea produsului, fie de aspectele tehnico-economice dependente de exploatarea sau utilizarea acestuia); (2) de disponibilitate – concretizate in fiabilitate si mentanabilitate – exprima acele insusiri, trasaturi, proprietati, care asigura produsului capacitatea de a fi apt de folosire la diferite solicitari; (3) psihosenzoriale si sociale – cuprind insusiri, trasaturi, proprietati concretizate sub forma de aspecte estetice, organoleptice sau de exploatare.

Utilizarea acestor caracteristici pentru aprecierea calitatii produselor necesita stabilirea unor limite de referinta, concretizate intr-o serie de documente specifice, dintre care cele mai importante sunt standardele, normele tehnice, caietele de sarcini sau specificatiile tehnice de contract.

Calitatea produselor sau serviciilor se realizeaza in urma unui proces ciclic, complex, la care participa toate activitatile firmei, incepand de la cercetare si continuand cu proiectarea, pregatirea productiei, procurarea materiilor prime si a materialelor, productia propriu-zisa sau prestarea, controlul procesului, inspectii, analize, incercari, probe, vanzarea produselor, efectuarea service-ului. Ciclul de activitati mentionate reincepe, insa, de fiecare data si se fundamenteaza pe o baza informationala superioara, ceea ce permite calitatii sa se inscrie pe o spirala evolutiva, cunoscuta in literatura de specialitate sub numele de “spirala calitatii”. Aceasta arata ca imbunatatirea continua a calitatii este un proces obiectiv, determinat de:

progresele realizate de fiecare activitate care contribuie la realizarea produsului sau prestarea serviciului, in concordanta cu cerintele mereu crescande ale beneficiarilor;

nivelul caracteristicilor unor produse sau servicii similare, existente pe piata;

dorinta producatorilor de a se impune cu noi produse sau servicii.

Bazate pe experienta tehnico-stiintifica, pe diversificarea productiei si a consumului sau pe nivelul resurselor materiale si financiare, activitatile de obtinere a calitatii nu sunt numai repetabile dar si perfectibile, ceea ce confera calitatii un caracter de dinamicitate.

Abordarea calitatii prezinta, in cadrul firmei, doua aspecte:

1. asigurarea calitatii – reprezinta un ansamblu de mijloace, prestabilite si sistematizate, intreprinse de o firma in toate compartimentele sale, implicate in activitati ce pot influenta calitatea produselor si serviciilor executive, astfel incat sa exprime certitudinea realizarii cerintelor de calitate specificate. Scopul asigurarii calitatii in cadrul firmei este mentinerea produselor si/sau serviciilor la nivelul determinat, prin strategia si politica in domeniul calitatii. La randul sau, asigurarea calitatii grupeaza doua domenii majore: asigurarea interna a calitatii – caracterizata prin faptul ca implica toate etapele ciclului de viata al unui produs si ale proceselor, se deruleaza in cadrul unor activitati in cadrul carora firma trebuie sa puna accentul pe marketing si proiectare, urmareste asigurarea calitatii in aprovizionare ca premisa a obtinerii unor produse si servicii conforme specificatiilor prestabilite si nu se finalizeaza odata cu productia, ci vizeaza si aspectele referitoare la depozitare, livrare, instalare a produsului sau prestarea de servicii asociate – si asigurarea externa a calitatii – pentru care firma utilizeaza metodele oferite de standardele internationale de calitate, dintre care un rol esential revine sistemului ISO 9000, care face referire la obiectivele cheie si responsabilitatile pentru calitate, partile interesate in sistemul de calitate si doleantele acestora, deosebirile dintre conditiile referitoare la sistemul calitatii si conditiile referitoare la produs, categoriile generice de produse, aspectele calitatii, conceptul de proces, reteaua de procese din cadrul firmei, sistemul calitatii si relatia lui cu reteaua de proces, evaluarea sistemului calitatii si documentatia pentru aprecierea calitatii.

2. gestiunea calitatii – al carei rol consta in identificarea, analiza si interpretarea tuturor anomaliilor aparute in timpul desfasurarii productiei, precum si in definirea actiunilor corective sau de orientare a calitatii in toate etapele de realizare a produsului si se prestare a serviciului, inclusiv prin prisma costurilor calitatii. Acestea din urma exprima “totalitatea structurilor asociate conturarii, realizarii si stapanirii (controlului) calitatii ca si evaluarea si obtinerea reactiei referitoare la conformanta cu cerintele de calitate, la care se adauga acele costuri asociate consecintelor neindeplinirii acestor cerinte in intreprinderea furnizoare si la beneficiar.”[20] Costurile calitatii se clasifica, dupa Asociatia Franceza a Calitatii, in: costuri de prevenire a aparitiei defectelor, costuri de identificare a defectelor si costurile noncalitatii. In stabilirea costurilor calitatii, firma trebuie sa se orienteze spre costurile de prevenire si identificare a defectelor. Ele trebuie astfel dimensionate incat sa se asigure un echilibru intre costul total al calitatii si nivelul de satisfacere a calitatii, impus de beneficiar.

Instrumentul de analiza si de fundamentare a deciziilor in domeniul calitatii utilizat in practica mondiala este “bilantul calitatii”. El reprezinta un document care cuprinde ca informatii principale: (1) efectele economice ale asigurarii calitatii; (2) categoriile de costuri ale calitatii si raportul fiecarei categorii de cost, fata de costul total al calitatii.

In ultimii ani, ca urmare a extinderii calitatii la nivelul intregii firme asupra tuturor activitatilor ce participa, intr-o masura mai mare sau mai mica, la obtinerea produselor sau serviciilor (marketing, conceptie, aprovizionare, fabricatie, depozitare, desfacere, service), a aparut notiunea de “calitate totala”. Asigurarea calitatii totale este circumscrisa unui proces ale carui actiuni sunt astfel redate de catre prof. I. Petrescu[21]:

Ø      stabilirea si organizarea realizarii masurilor pentru transpunerea in practica a obiectivelor din domeniul asigurarii calitatii totale;

Ø      crearea structurilor componente ale procesului de asigurare a calitatii totale;

Ø      informarea salariatilor asupra necesitatii implementarii procesului de asigurare a calitatii totale, insistandu-se pe scopuri si avantaje si elaborarea programului de instruire a personalului in aceasta materie;

Ø      mentinerea unui nivel profesional ridicat la membrii echipei manageriale si la restul salariatilor, prin contacte numeroase si eficiente cu specialisti in domeniu;

Ø      elaborarea, mentinerea si imbunatatirea unui set de proceduri interne simple, precise, usor de aplicat si controlat in legatura cu activitatile compartimentelor si salariatilor pentru asigurarea calitatii totale in intreprindere;

Ø      conceperea unui program amplu si realist de motivare a salariatilor in aplicarea programului de asigurare a calitatii totale.

Realizarea calitatii totale impune existenta, in cadrul firmei, a unui “sistem al calitatii” in cadrul caruia calitatea este directionata si pusa in valoare de catre om. Conform standardului ISO – 8402, sistemul calitatii reprezinta “ansamblul de structuri organizatorice, responsabilitati, proceduri, procedee si resurse, avand ca scop aplicarea politicii calitatii.” Elementele sistemului calitatii (potrivit standardului ISO – 9004) sunt considerate urmatoarele: calitatea in marketing; calitatea in specificatii si proiectare; calitatea in aprovizionare; calitatea in productie; controlul productiei; controlul tehnic de conformitate (verificarea produsului); controlul echipamentelor de masurare, verificare si incercari; neconformitati; actiuni corective; manipulare si activitati ulterioare productiei; documentatia si inregistrarile calitatii; calificarea si instruirea personalului; securitatea produsului si raspunderea juridica asupra produsului; utilizarea metodelor statistice.

Calitatea a devenit o problema majora pentru management. Trecerea de la controlul calitatii la asigurarea calitatii si, in ultimii ani, prin restructurarea fundamentala a conceptelor, la calitatea totala, situeaza firma pe un alt plan al performantelor. Ca urmare, preocuparea managementului pentru calitate trebuie sa se manifeste continuu, ceea ce presupune: (1) identificarea cauzelor si a locurilor de producere a noncalitatii; (2) identificarea unor programe pentru calitate, bazate pe strategiile elaborate; (3) mobilizarea personalului, in vederea realizarii programelor; (4) desfasurarea programelor pentru calitate; (5) evaluarea programelor si corectarea strategiei.

Abordarea calitatii totale trebuie facuta global si sistemic, avandu-se permanent in vedere atat interesele firmei, cat si cele ale clientilor acesteia, ceea ce implica aportul managementului calitatii totale, intrucat el “reprezinta o sinteza a elementelor organizationale, tehnice si umane pe care le iau in considerare managerii generali, condenseaza toate informatiile si ofera date impartiale pentru elaborarea deciziilor strategice de proiectare si realizare a produselor si serviciilor cerute de clienti la nivelul celor mai inalte standarde de calitate.”[22] Scopul managementului calitatii totale este imbunatatirea continua si dezvoltarea unei adevarate culturi a firmei care situeaza satisfacerea clientului in centrul atentiei.

Ca urmare a mutatiilor produse in ultimul timp in privinta locului si rolului calitatii in asigurarea competitivitatii firmei, literatura de specialitate accentueaza asupra existentei functiunii de calitate in cadrul firmei. Aceasta se refera la activitatile care iau in consideratie, in desfasurarea lor, toti factorii care influenteaza calitatea produselor sau serviciilor. Pentru realizarea acestei functiuni, managementul va trebui sa stabileasca o serie de elemente: strategia si politica in domeniul calitatii; responsabilitatile privind calitatea; motivarea personalului pentru realizarea calitatii; comunicatiile interne si externe cele mai eficiente; resursele materiale, umane, financiare, necesare realizarii calitatii; perfectionarea permanenta a personalului si implicarea acestuia in obtinerea calitatii; documentarea corespunzatoare referitoare la calitate; structura organizatorica adecvata obiectivelor cuprinse in strategiile calitatii; controlul neconformitatilor si masurile corective; calificarea, experienta, competenta necesara pentru toate functiile care pot influenta calitatea; produse si servicii obtinute la nivelul calitatii cerute de beneficiar, insa in conditii de rentabilitate pentru producator.

In aceste circumstante trebuie constientizat faptul ca “abordarea calitatii nu mai constituie o solutie tehnica, ci o solutie strategica generala, cu scopul de a creste eficienta si competitivitatea intreprinderii ca si calitatea vietii personalului.”[23]

Modul in care firma urmeaza sa foloseasca ansamblul mijloacelor necesare realizarii obiectivelor referitoare la calitate, asa cum sunt ele formulate de catre managementul acesteia este reflectat in strategia in domeniul calitatii. Apelarea la una sau alta dintre strategiile calitatii se va face de catre firma cu luarea in considerare a situatiei sale prezente in domeniul calitatii, a obiectivelor privind calitatea pe care le urmareste – in raport cu clientii si concurentii, a resurselor de care dispune, etc. Astfel, ea poate recurge la una dintre urmatoarele alternative strategice[24]:

1. In functie de gradul de introducere si mentinere a calitatii:

strategia performantei maxime – reprezinta punctul de vedere al firmei care-si asuma rolul de leader in exclusivitate; astfel, firma dobandeste suprematia in calitate, prin performantele maxime pe care le pot obtine de la produsele/serviciile realizate;

strategia diferentierii prin calitate – se bazeaza pe cunoasterea formelor de manifestare a caracteristicilor calitatii produselor sau serviciilor de acelasi tip si realizate de diferiti producatori;

strategia diversificarii prin calitate – ofera firmei ca, prin potentialul de cercetare-dezvoltare si tehnologie existent, sa incerce de a patrunde in noi domenii de activitate cu produse sau servicii orientate pe clase de calitate sau la niveluri superioare de calitate fata de concurenta;

strategia concentrarii pe un nivel de calitate – este caracteristica firmelor care nu pot sau nu doresc sa schimbe un anumit nivel al calitatii, dar au capacitatea de a-l realiza; in acest caz, firma se bazeaza pe o serie de factori care favorizeaza un anumit nivel al eficientei economice, si anume: caracteristicile produselor si serviciilor cunoscute si acceptate de un grup definit de beneficiari, existenta unei retele de distributie, pozitia in cadrul unui segment de piata, avantajul costurilor asupra concurentei;

strategia dominantei prin calitate – necesita pastrarea unei piete (sau segment de piata) importante si presupune un volum ridicat al vanzarilor;

2. Dupa nivelul complexitatii:

strategia globala a calitatii – presupune orientarea preocuparilor pentru calitate pe toate fazele de realizare a unui produs sau de prestare a unui serviciu, ajungandu-se pana la client;

strategia procedurala – in functie de obiectivele urmarite, firma se poate orienta spre strategii de asigurare a performantelor de calitate ale produselor/serviciilor in diverse activitati sau actiuni: marketing, productie, aprovizionare, audit intern si extern, etc.;

strategia axata pe costurile calitatii – aceasta orientare exprima intentia firmei de a accepta alocarea de resurse financiare activitatilor implicate in realizarea calitatii cat si de a controla nivelul de reducere a profitului datorat cheltuielilor cauzate de inlaturarea defectelor.

Implementarea calitatii si a managementului acesteia este sprijinita de numeroase argumente – dupa cum subliniaza prof. I. Petrescu – dintre care cele mai semnificative ne apar urmatoarele:

Ø      managementul calitatii poate oferi intreprinderii o crestere a calitatii produselor fabricate si a profiturilor realizate, precum si remedieri semnificative ale costurilor non-calitatii care, in medie, pot atinge peste 10% din cifra de afaceri a unitatii;

Ø      avantajele oferite de calitate se pot regasi atat inauntrul intreprinderii, prin implicarea mai puternica a muncitorilor in munca lor, cat si in afara ei, prin imbunatatirea imaginii unitatii, care laolalta se constituie ca elemente importante pentru economia firmei si a tarii;

Ø      managementul calitatii totale este amplu si complex asociat cu imbunatatirea rezultatelor financiare, indeosebi prin impactul sau asupra reducerii in costurile asociate non-calitatii;

Ø      prin introducerea sistemului calitatii se obtin si avantaje pentru calitate si anume:

ca avantaje interne asociate modului in care functioneaza intreprinderea:

mai buna organizare a muncii;

mai buna motivare a personalului.

ca avantaje externe asociate reactiilor clientilor:

relatii bune cu clientii;

loialitate mai mare a clientilor.”[25]

Contributia calitatii in planul obtinerii si mentinerii de catre firma a avantajului competitiv se va masura in plan psihosocial prin evaluarea a doua tipuri de variabile cu influenta hotaratoare: unele interne – salariatii (priviti din punctul de vedere al angajamentului lor in favoarea calitatii, angajament ale carui stimulare si motivare cad in sarcina managementului) si altele externe – clientii (avandu-se drept scop urmarirea si exploatarea atributelor pe care acestia le considera a fi cele mai importante in momentul cumpararii). Fig. 9.3. ilustreaza ansamblul beneficiilor unui program de management al calitatii totale.

In concluzie, in conditiile impuse de globalizarea economiei, cresterea calitatii prin apelarea la managementul calitatii totale este de natura a conduce la cresterea satisfactiei clientilor (care sunt tot mai pretentiosi si mai bine informati), obiectiv ce se poate atinge printr-o motivare complexa a resurselor umane ale firmei si imbunatatirea stilului de lucru din cadrul firmei.



Beneficiile unui program de management al calitatii totale

(dupa Sadgrove, K., 1995)

Asimilarea conceptului si practicii managementului calitatii totale de catre managerii firmelor romanesti devine o necesitate stringenta in conditiile impuse de necesitatea racordarii Romaniei la procesul de globalizare a economiei.

3. Revolutia tehnologica si transferul international de tehnologie

Intrucat in mediul economic global competitia devine mai acuta si mai complexa, iar schimbarile tehnologice rapide scurteaza ciclurile de viata ale produselor, capacitatea unei firme de a genera noi bunuri sau servicii, ori de a le imbunatati si de a le desface cat mai repede pe piete dobandeste o importanta vitala pentru asigurarea competitivitatii ei.

Inca din anul 1968, P. Drucker atragea atentia asupra faptului ca la nivelul unei tari “balanta internationala a tehnologiilor e tot atat de importanta ca balanta comerciala si ca balanta de plati, daca nu mai importanta”, iar A. King si B. Schneider, au ajuns, in anul 1993, la concluzia ca “societatea noastra actuala se bazeaza, din punct de vedere material, pe o foarte reusita dezvoltare tehnologica”, care a dus la cresterea productivitatii muncii, largirea pietelor de desfacere si prosperitate, succesele dezvoltarii tehnologice si ale aplicatiilor metodelor stiintifice determinand guvernele si industriile sa ofere sprijin masiv cercetarii-dezvoltarii.

In lucrarea amintita, A. King si B. Schneider observau ca “stiinta si tehnologia isi asuma, deseori cu neclaritate, dreptul de a fi, mai mult sau mai putin, doua aspecte ale aceluiasi lucru – cercetarea si dezvoltarea fac sa rasara stiinta si tehnologia. In realitate, sistemul stiintei si cel al tehnologiei sunt foarte diferite. Cel al stiintei este deschis iar produsele sale sunt raspandite liber in lume; acela al tehnologiei e condus de motivatii economice iar produsele sale sunt pazite cu grija ca proprietati comerciale”. Diferentierea intre acesti doi termeni s-a aflat si printre preocuparile lui D.J. Boorstin (1978) – ducandu-l la concluzia ca stiinta reprezinta un fisier international si crescator de cunostinte legal valide peste tot, iar tehnologia un set de aplicatii universale ale stiintei – sau A.D. Little – concretizate in formularea: “tehnologia este o aplicatie practica a stiintei la un produs sau un proces de fabricatie sau la un domeniu specific de expertiza”.

Aplecarea altor specialisti asupra termenului tehnologie a dus la aparitia urmatoarelor sensuri si cuprinderi ale notiunii:

ansamblu de procese, metode si procedee stiintifice aplicate in scopul obtinerii unui produs sau serviciu[26];

ansamblul de cunostinte privind metoda, modul, experienta, de producere a unui produs, crearea unei fabrici, uzine, etc., impreuna cu tehnica – mijloacele de munca necesare[27];

combinatie intre o anumita tehnica si cunostintele necesare folosirii acesteia (in care cunostintele detin rolul dominant in relatia cu mijloacele de munca), tehnologia are un rol esential in dezvoltarea economica a unei tari, determinand nu numai cresterea dimensiunilor productiei ci si a calitatii acesteia. Intr-un mediu tot mai concurential, tehnologia apare ca un element cheie in obtinerea competitivitatii internationale a tarilor[28];

ansamblul structurat al proceselor, metodelor si operatiilor utilizate in scopul producerii sau comercializarii unui anumit produs sau pentru realizarea unui proces; cunoasterea organizata si formalizata a tehnicilor (ansamblul procedeelor pentru realizarea unui bun) un pachet pluridimensional si structurat de cunostinte ce pot fi valorificate din punct de vedere economic. In componenta sa intra elemente materiale (materiale, masini), informationale (cunoasterea procedeelor, experientelor sau deprinderilor individuale sau colective) si operationale (functii de productie, coordonare)[29];

la nivelul firmei, tehnologia apare ca un operator ce reprezinta utilizarea resurselor, structurilor (de productie si de conducere a acesteia si a firmei in general), know-how-ului si relatiilor umane in procesul muncii si nu numai, pentru atingerea obiectivelor[30].

Cel mai frecvent mod de abordare a notiunii de tehnologie este cel bazat pe delimitarea notiunii in raport cu definirea tehnologiei ca domeniu stiintific de cercetare sau definirea acesteia ca procedeu, metoda sau proces. Aceasta delimitare poate fi considerata doar partiala deoarece, chiar cand notiunea de tehnologie este atribuita proceselor sau procedeelor, acestora li se alatura si cunostintele referitoare la ele. Acest fapt rezulta din definitia data de Comisia Economica a ONU pentru Europa, conform careia tehnologia consta in “aplicarea concreta a cunostintelor stiintifice si tehnice in conceptia, in dezvoltarea si in fabricarea unui produs.”

Imposibilitatea separarii cunostintelor stiintifice si tehnice de metodele, procedeele si tehnicile utilizate devine si mai evidenta atunci cand se are in vedere ultima viziune asupra conceptului, si anume, tehnologia ca sistem. Privita ca sistem, tehnologia cuprinde, ca elemente invariabile, cunostintele stiintifice, cunostintele tehnice incorporate in procedee, materiale, echipamente si sisteme informationale specifice (planuri, programe, documentatii diverse). In aceasta viziune, conceptul de tehnologie nu se rezuma la prelucrarea produselor, distingandu-se, in activitatea complexa a unei firme, numeroase categorii de tehnologii: tehnologia cercetarii, tehnologia proiectarii, tehnologia conducerii si organizarii, tehnologiile de fabricatie, tehnologia de desfacere si comercializare, etc.

Schimbarile de natura tehnologica au fost atat de rapide in ultimul timp incat se poate vorbi acum despre o noua revolutie tehnologica – daca luam in considerare “valurile” dezvoltarii tehnologice surprinse de catre UNCTAD[31] in raportul sau din 1995 – ce se bazeaza pe progresele spectaculoase in informatica, telecomunicatii, robotica, fibre optice, produse chimice fine si in industria aerospatiala.

Forta motrice a acestei noi revolutii a constituit-o lupta acerba pentru cresterea competitivitatii si eficientei in contextul globalizarii economiei, iar la conturarea si generalizarea sa o contributie deloc neglijabila a adus-o revolutia manageriala.

Componentele esentiale ale acestei noi revolutii tehnologice pot fi redate dupa cum urmeaza:

1. Revolutia tehnologiei informatiei – un termen ce nu vizeaza doar tehnologia informaticii sau a telecomunicatiilor, ci afecteaza intreaga comunitate umana[32] si toate industriile, determinand cresterea productivitatii, reducerea costurilor si facilitand comertul electronic. P. Drucker merge chiar mai departe in accentuarea rolului tehnologiei informatiei, considerand-o o “tehnologie transcendenta” - precum calea ferata in secolul al XIX-lea sau automobilul in secolul al XX-lea – intrucat ea contribuie deja cu un sfert pana la o treime la cresterea economica.

Literatura de specialitate sugereaza patru tipuri ale impactului pe care tehnologia informatiei il are asupra mediului economic, al afacerilor[33]: in primul rand, opinia potrivit careia aceasta modifica multe din fatetele structurii interne a firmei, cu impact asupra rolurilor, puterii si ierarhiilor. O alta orientare se concentreaza asupra emergentei grupurilor de lucru bazate pe munca in echipa, adesea schimbate in privinta structurii lor, si care sunt sustinute de comunicatiile electronice, ca forme de organizare primare. In al treilea rand, apare opinia potrivit careia firmele de astazi sedezintegreaza” – frontierele lor sunt strapunse de costurile tot mai mici ale interconectarii electronice intre firme, clienti si furnizori. Se considera astfel ca firmele se vor deplasa spre formule organizatorice tot mai mult orientate spre piata, iar tot mai multe functiuni indeplinite anterior in cadrul firmei vor fi preluate de firme specializate. O a patra viziune asupra schimbarii organizationale are la baza o perspectiva tehnica. Se spune ca accesibilitatea datelor si capabilitatile sporite ale comunicarii din zilele noastre vor duce la integrarea sistemica a afacerilor. Putem spune astfel, ca tehnologia informatiei ne ofera o noua abordare a unei vechi probleme manageriale: cea a realizarii efective a interdependentelor in cadrul sistemului firma.

2. Accentuarea rolului tehnologiilor de varf – care privesc atat generarea de noi resurse cu proprietati superioare si/sau eficienta ridicata, cat si procedee de prelucrare, montaj, care nu pot fi obtinute, respectiv realizate, prin procedee obisnuite. Numarul acestora a crescut foarte mult in ultimul timp, iar dintre acestea cele mai cunoscute sunt: (1) obtinerea, prin procedee metalurgice speciale, a unor materiale si aliaje compozite cu proprietati deosebite (aliaje de titan – prin deformare in stare superelastica); (2) obtinerea de materiale compozite (cum sunt fibrele speciale utilizate in industria moderna - Kevlarul); (3) tehnologii bazate pe folosirea laserului (utilizate , de exemplu, la taierea diamantului); (4) tehnologii epitextiale rezultate in urma cuceririlor stiintifice din fizica solidului, care permit fabricarea dispozitivelor semiconductoare, de exemplu.

3. Proliferarea conceptului si practicii “tehnologiei agregate” – conceptul “grappe technology”, adoptat de cele mai importante grupuri industriale japoneze, este preluat, cu o mare rapiditate, de cele mai puternice firme din intreaga lume. “Tehnologia integrata” reprezinta un ansamblu de activitati, legate intre ele printr-un liant tehnologic comun. Ea contine un ansamblu de directii de valorificare, plecand de la tehnologie, pentru a lansa produse pe piata, avand in vedere faptul ca, pe baza unor tehnologii generice, unele firme pot sa creeze capacitati tehnologice si industriale proprii, solide si coerente, pe care le vor valorifica prin dezvoltarea de produse diferite, destinate unor piete foarte variate. Diversitatea nu are sensul de dispersare, ci pe cel de concentrare eficace a efortului tehnologic.

4. Avantul utilizarii la nivelul firmei a tehnologiilor intelectuale – creative, de prognoza, de dezvoltare a produselor sau serviciilor, de cercetare a pietei, informatice, de consultanta, etc., ceea ce va determina cresterea apreciabila a ponderii activitatilor axate pe aceste tehnologii si a compartimentelor corespunzatoare. Aceasta va antrena modificari sensibile ale caracterului si continutului muncii, care vor reclama cresterea generala a nivelului de cultura, de cunoastere si aprofundare a problemelor de catre manageri si de catre toti ceilalti salariati ai firmei.

5. Aparitia si raspandirea unui nou model al dezvoltarii tehnologice – in retea. Daca modelul anterior se baza pe o conceptie lineara a procesului de dezvoltare tehnologica, implicand un flux de informatii ce mergea ascendent – incepand cu laboratoarele de cercetare stiintifica pana la stadiul producerii unor bunuri cu grad mai inalt de intensivitate stiintifica – dezvoltarea tehnologiei si aplicarea acesteia fiind procese distincte si separate, noul model se distinge prin relatiile de simbioza dintre creatia stiintifica si difuzarea tehnologiei si printr-o serie de bucle de conexiune inversa care-i sporesc eficienta si capacitatea de inovatie. Aparitia sa (la inceputul anilor 1980) se datoreaza acumularilor de inventii si descoperiri tehnologice si stiintifice, concentrarii marilor firme in industriile sciento-intensive, intensificarii investitiilor straine directe ca urmare a formarii unor importante surplusuri de capital si a liberalizarii accentuate a relatiilor economice internationale, etc.

Tehnologia este un factor determinant pentru existenta si dezvoltarea firmelor. Implicatiile sale sunt multiple si diversificate, incepand cu resursele, continuand cu calitatea produselor, satisfacerea de noi cerinte ale pietei, eficienta activitatii si terminand cu cele cu caracter general, cum sunt dezvoltarea economiei nationale si civilizatia.

Resursele reprezinta potentialul material, natural, financiar si uman de care dispune societatea la un moment dat si exprima posibilitatile de dezvoltare ale acesteia. Din aceasta perspectiva, asigurarea competitivitatii prin managementul resurselor trebuie sa devina un factor cheie al performantei firmei, cu o dubla contributie, reliefata astfel de prof. I. Petrescu [34]: pe de o parte, in planul capacitatii firmei de a obtine un avantaj de cost – ceea ce impune eficienta din punct de vedere al dimensiunilor, accesului cu costuri reduse la materiile prime si la forta de munca, alaturi de o tehnologie superioara a procesului – iar, pe de alta parte, in planul capacitatii de diferentiere a firmei – ce se poate datora reputatiei, tehnologiilor detinute in proprietate si brevetate, unei retele extinse de marketing care sa acopere distributie, vanzarile si serviciile.

Cea mai importanta caracteristica a resurselor este aceea ca ele sunt limitate, mai ales cele materiale obtinute din mediul natural. Limitele cunoasterii resurselor naturale (zacaminte de minereuri, carbuni, titei, gaz metan, terenuri cultivate si cultivabile, paduri si ape atrase in procesul de productie) sunt date de gradul de dezvoltare a stiintei, iar cele ale utilizarii lor, precum si cele ale utilizarii resurselor umane, sunt determinate de tehnica si tehnologiile existente.

Evolutia tehnologiilor demonstreaza ca innoirile au fost puternic marcate de descoperirile stiintifice intervenite, dar si de nevoile de adaptare la noile conditii, mai ales la cele datorate modificarii disponibilitatilor de resurse.

Limitele resurselor naturale pot fi considerabil largite prin intermediul tehnologiilor, pe 3 cai principale: (1) economisirea resurselor naturale limitate – la care isi aduc contributia, de mai multi ani, numeroase tehnologii avansate, cum ar fi tehnologiile din domeniul microelectronicii, care permit miniaturizarea subansamblelor si a produselor complexe; (2) recuperarea si refolosirea resurselor – metoda bazata pe principiul “epuizarii maxime” a resurselor, prin conceperea unor scheme circular-active, ingloband, pe langa tehnologia de baza necesara obtinerii produsului, tehnologii de recuperare, refolosire si valorificare, prin subproduse, a iesirilor de masa si energie, altele decat cele inglobate in produse si servicii de baza; (3) crearea de noi resurse – considerata in ultimul timp, de catre cei mai multi specialisti drept cea mai importanta cale de economisire a resurselor - prin utilizarea unor tehnologii de varf, care incorporeaza in ele cele mai noi cuceriri ale stiintei si tehnicii. Numarul mare de astfel de aplicatii, care se afla in continua crestere, permite aprecierea ca, in acest domeniu, posibilitatile sunt nelimitate.

Revolutia tehnologica poate conduce insa si la rezultate spectaculoase ale cercetarii stiintifice in planul disponibilitatii resurselor, caci, asa cum arata prof. D. Popescu, “dupa cercetari foarte recente petrolul ar parea o resursa regenerabila. Exista un zacamant undeva in New Mexico, care permite demonstrarea unor astfel de asertiuni. Iar faptul nu este singular.”[35]

Calitatea produselor este determinata, in cea mai mare parte, de nivelul tehnologiilor, iar unele produse nu pot fi obtinute fara utilizarea unor tehnologii de varf. Tehnologiile noi, neconventionale, de varf, au permis realizarea de produse cu noi valori de intrebuintare, pe care consumatorul sau utilizatorul nu avea nici macar capacitatea sa le intrevada, cu atat mai putin pe aceea de a le transforma in cerere. Este cazul diferitelor produse electronice, a echipamentelor de calcul, a celor de transmitere a informatiilor, etc.

Tehnologiile pot fi considerate un factor principal al decalajelor care separa diferitele tari din punct de vedere al nivelului social-economic: “factorul tehnologic joaca un rol esential in explicarea dominatiei pe care o tara o poate exercita asupra celorlalte. Daca o tara este prima care dispune de industrii in masura sa-i asigure o pozitie predominanta, ea beneficiaza automat de un savoir-faire (pricepere) pe care altele nu-l au, iar acestea, dupa un model simplist, nu pot face altceva decat sa copieze, in dezvoltarea lor, natiunea cu pozitie dominanta si sa se adapteze, cu intarziere, noilor conditii ale concurentei.”[36]

In mod similar, avantajul competitiv al firmelor aflate in avangarda progresului tehnic se afla nu in ramurile unde tehnologia este standardizata, ci in ramurile de varf, in care avansul tehnologic permite obtinerea unor preturi pe masura. Avansul tehnologic are inca o consecinta deosebit de favorabila. Cel care detine noile tehnologii, mai eficiente, cu un consum mic de materii prime si energie, poate exercita un control asupra schimburilor internationale, fiind singurul producator al bunurilor celor mai rare si mai solicitate. Profiturile obtinute in acest caz, sunt deosebit de mari, permitandu-i finantarea cercetarii si mentinerea suprematiei.

Avantajul tehnologic absolut este, evident, o utopie, astfel incat transferul de tehnologie ramane a fi singura solutie realista pentru ca o firma (sau o tara) sa faca fata realitatilor prezentului si provocarilor viitorului.

Transferul international de tehnologie reprezinta “totalitatea tranzactiilor asupra tehnologiei luata in sens larg, indiferent: daca e brevetata sau nu; de forma juridica a transferabilitatii; de natura partilor contractante ce efectueaza transferul”[37].

Transferul international de tehnologie este deci un proces de propagare a tehnicii de productie, a competentelor necesare, prin intermediul unor fluxuri intre state, de cele mai multe ori fluxurile avand forma comerciala. Scopul acestui transfer il reprezinta completarea diferentei care apare, intr-un domeniu sau altul, intre necesarul de tehnologie si potentialul national disponibil, proportiile acestei diferente fiind in raport invers cu gradul de dezvoltare economica a tarii.

Componentele transferului sunt creatiile originale din diferite domenii productive, tehnico-stiintifice, aparate de proprietatea industriala/intelectuala, precum: brevetul de inventie, desenele si modelele tehnice, formulele secrete de fabricatie, asistenta tehnica nebrevetata sau nebrevetabila, engineering, franchising, hardware si software.

Caile realizarii transferului international de tehnologie sunt date de:

Ø      comertul international (vanzari de masini, utilaje, brevete, licente);

Ø      investitii straine directe (achizitionarea pachetului de actiuni de control, a majoritatii capitalului unei filiale externe, cumpararea unor intreprinderi sau construirea unora noi);

Ø      cooperarea internationala (prin construirea si exploatarea in comun a unor capacitati de productie, infiintarea de societati mixte, executarea in comun de obiective pe terte piete, livrarea pe credit de utilaje, inclusiv de uzine la cheie si rambursarea contravalorii lor in produse).

Alte mijloace prin care se pot dobandi si dezvolta cunostinte noi ar fi formele neconventionale, uneori chiar ilicite, amintite de catre A. Toffler in lucrarea Puterea in miscare:

Ø      furtul de secrete tehnologice

Ø      organizarea unei drenari a creierului – prin atragerea de echipe de cercetatori, provenite adesea din alte tari (transferul invers de tehnologie, dinspre tarile mai putin dezvoltate economic catre cele dezvoltate fiind o realitate a zilelor noastre);

Ø      incurajarea raspandirii asociatiilor si organizatiilor neguvernamentale – ce accelereaza propagarea informatiilor economice utile prin buletine informative, intruniri, conferinte;

Ø      intrunirea guvernelor in “consortii de cunoastere” – parteneriate cu alte tari sau cu companii globale pentru a explora extremele tehnologiei si stiintei, posibilitatile crearii de noi materiale, etc.

Studiul de caz Transferul international de tehnologie in cazul companiilor transnationale

Pornind de la premisa ca globalizarea economiei favorizeaza transferul tehnologic, un rol foarte important revenind in acest context companiilor transnationale – ce detin ponderea principala atat in cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare (75-80%) cat si in ceea ce priveste numarul patentelor inregistrate (peste 50% din totalul inventiilor brevetate) – studiul de fata urmareste reliefarea genului proxim si a diferentelor specifice in ceea ce priveste practicarea transferului international de tehnologie la nivelul companiilor transnationale.

Folosind atuurile si puterea sa financiar economica, o companie transnationala ale carei activitati se intind intr-un numar mare de tari si care are posibilitatea sa calculeze si sa perceapa beneficiile sale cu un orizont temporal cu totul diferit de cel al producatorilor ce opereaza intr-o singura tara, poate detine brevete pentru acelasi articol in mai multe tari. Deciziile sale privind alegerea locului de productie sunt determinate de consideratii de rentabilitate si de facilitati in aprovizionare. Este putin probabil ca toate pietele sa ofere aceleasi avantaje din acest punct de vedere. In plus, daca economiile in materie de productie si de gestiune apasa mai greu in balanta decat economiile eventuale asupra cheltuielilor de transport, aceasta societate va avea de asemenea suficiente ratiuni economice pentru a nu fabrica articolul brevetat decat in una sau doua dintre tarile in care a luat un brevet. In acest caz, detinerea unui brevet in lumea intreaga permite societatii sa impiedice orice concurenta posibila si sa-si rezerve toate pietele, fara a fi obligata sa implanteze intreprinderi in tarile unde aceasta nu i-ar aduce avantaj competitiv.

Transferul de tehnologie se realizeaza astfel mai ales in domeniul tehnologiilor de baza si al celor medii, mai putin in domeniul tehnologiilor de varf. In cazul industriilor cu complexitate ridicata, transferul tehnologic se face in special pentru fazele ce necesita o specializare mai redusa si bariere la intrare mai coborate. De exemplu, in cazul industriei producatoare de calculatoare si echipament de comunicatii transferul tehnologic se face pentru fazele de montaj final, componentele fiind furnizate din tari cu experienta tehnologica avansata.

Intre caracteristicile acestei piete, a transferului international de tehnologie, am putea aminti:

numarul cumparatorilor il depaseste considerabil pe cel al vanzatorilor – beneficiari ai unei situatii de monopol ce le permite practicarea discriminarilor fata de cumparatori si asigurarea de profituri foarte ridicate, ca si stabilirea mai usor a unor intelegeri in scopul accentuarii dominatiei asupra pietei;

conditiile specifice tarilor in dezvoltare fac necesar importul de “tehnologies composites”: odata cu cumpararea unei tehnici, a unui procedeu sau a unei metode brevetate se importa si asistenta tehnica, produse intermediare, servicii pentru diverse studii, programe de formare a cadrelor, etc., toate acestea facand greu de apreciat costul real al cunostintelor tehnico-stiintifice;

pentru tehnologii similare conditiile transferului difera in functie de puterea de negociere a partilor, impunandu-se deseori dreptul furnizorului de a controla modul de folosire a brevetului, “suprafacturarile” – rezultate din modificari ale pretului, restrictii in ceea ce priveste productia si comercializarea (de exemplu, interzicerea exportului sau admiterea acestuia numai cu aprobarea furnizorului ori numai in anumite tari).

Transferul international de creativitate – respectiv capacitatea psihica a indivizilor umani de a: genera noul; releva aspecte deosebite, necunoscute ale realitatii; elabora cai si solutii originale de rezolvare a problemelor; se exprima in forme personale inedite[38]si tehnologie are urmatoarele trasaturi:

Ø      este un element deosebit de important al strategiei de dezvoltare economica;

Ø      contribuie la cresterea productivitatii si eficientei activitatii economice si sociale;

Ø      are un caracter obiectiv, fiind determinat de dezvoltarea diviziunii mondiale a muncii, de adancirea specializarii internationale in productie, in conditiile revolutiei tehnico-stiintifice care a avut drept efecte o adevarata “explozie tehnologica”, intensificarea considerabila a ritmului schimbarilor (si implicit a fenomenului uzurii morale a fondurilor fixe) si cresterea costului cercetarii stiintifice pana la dimensiuni ce depasesc uneori chiar si posibilitatile tarilor bogate.



Toate acestea fac ca autarhia tehnologica sa fie de neconceput, nici o tara neputand acoperi exclusiv cu forte proprii intregul necesar de bunuri, de echipament, de cunostinte tehnice si stiintifice.

Studiul de caz Japonia – principalul importator de tehnologie

Studiul se opreste asupra cazului Japoniei care, intelegand, pe de o parte, rolul tehnologiei in asigurarea competitivitatii, iar, pe de alta parte, caracterul neviabil al autarhiei tehnologice, a dezvoltat un model propriu de succes in privinta transferului international de tehnologie.

Imediat dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial productivitatea in firmele nipone era foarte redusa in comparatie cu cea din SUA, iar in cateva decenii situatia s-a inversat, in mare parte si datorita faptului ca Japonia a importat la inceput tehnologie – in principal din SUA – pentru reducerea decalajului. Chiar si astazi, cand Japonia se caracterizeaza prin inovarea unor tehnologii in diferite domenii, managerii niponi situeaza pe o pozitie centrala transferul de tehnologie din tarile vestice dezvoltate, Japonia fiind importatorul principal de tehnologie al lumii.

Programele japoneze de adoptare si dezvoltare a tehnologiilor cumparate nu reprezinta insa un simplu proces de imprumutare si copiere, caci strategia japoneza in domeniu reprezinta un model mult mai complex, sustinut de efort permanent privind intelegerea dinamicii si tendintelor in domeniul tehnologiei pe plan mondial. Pe de alta parte, Japonia se remarca si printr-o capacitate de difuzare a tehnologiilor straine in toate domeniile, iar intreprinderile japoneze pun in practica tehnologiile mult mai repede si mai bine decat companiile din tarile vestice.

Ajungand in acest punct, trebuie precizat faptul ca deosebirile de dezvoltare economica dintre tari isi pun amprenta pe componenta transferului international de tehnologie: transferul catre tarile in curs de dezvoltare este, de regula, mai cuprinzator decat cel ce are loc intre tarile dezvoltate, datorita unor factori precum: gradul de pregatire a fortei de munca, traditiile industriale specifice, existenta – sau nu – a competentelor necesare asimilarii si folosirii eficiente a tehnicii importate (tarile mai putin dezvoltate din punct de vedere economic sunt nevoite sa importe in plus “stiinta folosirii” bunurilor de echipament sau a unui brevet). In raportul catre Clubul de la Roma, Restructurarea Ordinii Internationale, J. Tinbergen arata ca “marea masa a noilor descoperiri stiintifice si tehnologice e efectuata in tarile industrializate si s-ar parea ca in lumea a 3-a capacitatea stiintifica se afla sub nevoi, inclusiv sub nivelul care sa permita exploatarea eficienta a rezervelor de cunostinte tehnologice existente in lume prin adaptarea la folosirea materiilor prime si la posibilitatile de mana de lucru, ca si la caracteristicile pietei interne si externe”. Desi tehnologiile avansate incep sa-si faca aparitia in industriile unor tari ca Brazilia, Mexic sau India (aceasta din urma fiind considerata, alaturi de Pakistan, “avangarda tehnologica a lumii a 3-a”), ele sunt aproape inexistente in tarile mai sarace. Acesta este un exemplu clasic al modului in care inovatiile tehnologice favorizeaza, inevitabil, statele deja mai avansate, in detrimentul celor ramase in urma.

Un alt exemplu este prezentat sugestiv de catre A. Toffler in Puterea in miscare: odata ce economiile cele mai avansate au inceput sa treaca la tehnologiile bazate pe computere si informatii, oferind produse cu valoare adaugata tot mai mare, ele au transferat o parte din vechile operatiuni bazate pe muschi, mai putin intensive informational, unor tari ca Taiwan, Coreea de Sud, Singapore sau Thailanda. Acest lucru le-a grabit acestor din urma tari industrializarea si au lasat astfel in urma celelalte state, mai putin dezvoltate economic. Multe din aceste “economii recent industrializate” cauta, la randul lor acum, sa-si amaneteze aceste procese unor tari si mai sarace, si mai inapoiate din punct de vedere economic – impreuna cu poluarea si alte dezavantaje – in vreme ce ele incearca, la randul lor, sa efectueze tranzitia spre o productie bazata mai intensiv pe cunoastere.

In absenta unei infrastructuri industriale consistente si a unui potential stiintific si tehnologic, patrunderea tehnologiilor avansate nu se poate face decat foarte incet. De aceea, B. Schneider[39] avanseaza – pentru reducerea evidentelor si gravelor decalaje tehnologice, cu implicatii de o deosebita gravitate, dintre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare (decalaje: de potential - concretizate in cheltuielile pentru cercetare stiintifica, numarul de cadre superioare la 10.000 locuitori in sectorul de cercetare-dezvoltare, de randament al cercetarii - cu consecinte asupra statelor in dezvoltare de a dezvolta o tehnica autohtona, ca si asupra posibilitatilor de a asimila tehnicile de producte importate si de timp - cel necesar pentru aplicarea efectiva in productie a noilor cunostinte) teza asocierii tehnologiilor moderne cu aptitudinile traditionale, pornind de la ideea combinarii celor mai bune cunostinte si tehnologii traditionale din tarile mai putin dezvoltate din punct de vedere economic cu acele tehnologii din tarile industrializate ce pot fi utilizate cel mai repede si care sunt cele mai compatibile.

Aceasta modalitate nu este, insa, lipsita de pericole: cand tehnologiile noi sunt introduse intr-o societate, ele pot da nastere la schimbari importante, ireversibile. Pentru a fi evitate insa posibilele perturbatii, trebuie sa se evalueze cu grija impactul oricarei noi tehnologii asupra modurilor traditionale de producere, distribuire si consum, precum si consecintele asupra angajatilor sau urmarile asupra mediului ambiant din tara respectiva.

Studiul de caz Brazilia – un exemplu reusit de asociere a tehnologiilor moderne cu aptitudinile traditionale

Brazilia a stiut sa faca saltul inainte – pe care-l poate determina aplicarea intr-o maniera bine gandita a acestei metode – combinand tehnicile traditionale de producere a otelului cu tehnici elaborate in cadrul proiectelor de cercetare din lumea a 3-a; noi procedee de utilizare a mangalului ca sursa de energie pentru producerea otelului au ingaduit companiilor braziliene sa creeze un produs cu impuritati mult mai putine decat otelul standard.

Intrucat progresul tehnologic este foarte rapid, un rol important in pastrarea unei bune pozitii pe piata, dar si pentru alegerea optima a partenerilor de productie sau a furnizorilor, il are “veghea tehnologica” si documentarea permanenta privind progresele inregistrate in sectorul de activitate al firmei si in cele inrudite, ceea ce presupune contacte directe cu concurentii, cu furnizorii, centrele de cercetare, universitatile, participarea la manifestari stiintifice, abonamente la publicatiile de specialitate, banci de date specializate. Tehnologia devenind tot mai globala, accesul la tehnologiile avansate va fi vital pentru castigarea si mentinerea unui avantaj competitiv durabil in conditiile globalizarii economiei. In ceea ce priveste mediul de afaceri romanesc – care sufera inca de pe urma decalajului tehnologic fata de tarile dezvoltate – dezvoltarea tehnologica apare a fi o necesitate stringenta, ce poate fi satisfacuta prin educatie (favorizata de patrunderea tot mai mult a tehnologiei in societate si de relevanta in crestere a literaturii din domeniu) si prin investitii straine prin transfer de tehnologie (realizate cel mai bine prin intermediul societatilor mixte cu participare straina, care sa permita antrenarea continua a partenerului roman la dezvoltarea pregatirii personalului, sa stimuleze activitatea creativa si sa faciliteze procesul de inovare).



vezi si Drucker, P., Transnational economy – transnational ecology, in Henry, J. (editor), Creative Management, Sage Publications Ltd, London, 1992, pp. 294-297

vezi Krugman, P., Competitiveness: a dangerous obsession, in Foreign Affairs, March/April, 1994, pp. 28-44

Burnete, S., Comert international. Teorii, modele, politici, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, p. 130

Petrescu, I., Gandirea si aptitudinile managerului, Ed. Lux Libris, Brasov, 1996, p. 481

vezi Carbaugh, R., J., International Economics, South-Western College Publishing, 1995, p. 5

vezi Petrella, R., Europe between competitive inovation and a new social contract, in International Social Science Journal, No. 145, March 1995

Krugman, P., Competitiveness: The Dangerous Obssesion, in Foreign Affairs, March-April, 1994

Nicolescu, O., Conceptul, tipologia si rolul strategiei, in Nicolescu, O. (coord.), Strategii manageriale de firma, Ed. Economica, Bucuresti, 1996, p. 49

vezi West, M.A., Farr, J.L., Innovation and Creativity at work: Psychological and Organizational Strategies, Willey, Chichester, 1990; King, N., West, M.A., Experiences of Inovation at Work, in Journal of Managerial Psychology, 2/1987

Petrescu, I., Dragomir, C., Gherasim, S., op. cit., pp.350-351

vezi si Drucker, P., Inovatia si sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 30

vezi Ratiu-Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C., Economia ramurilor, Ed. Select, Alba-Iulia, 1996, pp. 216-217

vezi Zaltman, G., Duncan, R., Holbek, J., Innovations and Organizations, Wiley, New York, 1973

vezi Drucker, P., Managing for the Future, Butterworth-Heinemann Ltd., 1994, p. 275

vezi si Russu, C., op. cit., pp. 372-373

Ratiu-Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C., op. cit., p. 205

Petrescu, I., Nevoia de psihosocioeconomie in managementul calitatii totale, in volumul Lucrarilor celei de-a IV-a Conferinte de comunicari stiintifice Eficienta, legalitate, etica in Romania mileniului trei, Ed. Ecran Magazin, Brasov, 1999, p. 5

Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calitatii totale, Ed. Lux Libris, Brasov, 1998, p. 32

ibid., pp. 31-32

Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calitatii totale, Ed. Lux Libris, Brasov, 1998, p. 309

vezi Petrescu, I., Aspecte psihosocioeconomice in managementul asigurarii calitatii totale, in Dezvoltarea si competitivitate la cumpana de milenii. Studii economice, Ed. Continent si Ed. Universitatii 'Lucian Blaga' din Sibiu, 2000, p. 44

Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calitatii totale, Ed. Lux Libris, Brasov, 1998, pp. 35

ibid, p. 11

vezi Barbulescu, C., Nedelea, S., Strategiile calitatii, in Nicolescu, O. (coord), Strategii manageriale de firma, Ed. Economica, Bucuresti, 1996, pp. 385-417

Petrescu, I., Psihosocioeconomia managementului calitatii totale, Ed. Lux Libris, Brasov, 1998, pp. 10-11

Ratiu-Suciu, I., Plumb, I., Mincu, C., op. cit., p. 225

Marin, G., Puiu, A. (coord.), Dictionar de relatii economice internationale, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 547

vezi Bari, I., Economia mondiala, Ed. Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti, 1997, pp. 548-549

vezi Popa, I., Tranzactii comerciale internationale, Ed. Economica, Bucuresti, 1997, p. 322

vezi Radaceanu, Gh., Bardus, E., Globalitate si management, Ed. All Beck, Bucuresti, p. 213

vezi UNCTAD, Science and Technology in the New Global Environment. Implications for Developing Countries, 1995

vezi si Blais, P., How the Information revolution Is Shaping Our Comunities, in Planning Commissioners Journal, Issue 24, Fall, 1996

vezi Rockart, J.F., Short, J.E., Information Technology in the 1990s: managing organizational interdependence, in Henry, J. (editor), Creative Management, Sage Publications Ltd., London, 1992, pp. 299-314

vezi Petrescu, I., Managementul performantei, Ed. Lux Libris, Brasov, 2002, pp. 366-367

Popescu, D., Cetatea libera. De la o civilizatie a temerilor spre o civilizatie a sperantei, Ed. Continent, Sibiu, 2000, p. 229

Danaiata, I., Strategii de perfectionare a tehnologiilor, in Nicolescu, O. (coord.), Strategii manageriale de firma, Ed. Economica, Bucuresti, 1996, p. 144

vezi Marin, G., Puiu, I. (coord.), op. cit., p. 547

vezi Petrescu, I., Dragomir, C., Cismaru, Gh., op. cit., pp. 316-318

vezi, Schneider, B., Scandalul si rusinea, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1997, p. 69







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2368
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site