Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

DEFINIREA TOXICOLOGIEI CA STIINTA Sl RELATIILE El CU ALTE DOMENII DE STUDII

sanatate

+ Font mai mare | - Font mai mic




DEFINIREA TOXICOLOGIEI CA STIINTA Sl RELATIILE El CU ALTE DOMENII DE STUDII

Etimologic se poate defini ca stiinta care se ocupa de toxici. Este o disciplina cu baze atat biologice cat si chimice puternice. Toxicologia are o sfera destul de larga de preocupari plecand de la prepararea unor substante toxice necesare precum substantele antidaunatori (pestidde) si substantele toxice de lupta (STL) si, continuand cu studiul proprietatilor fizico-chimice si termodinamice si al „parcursului' in organism al oricaror substante straine acestuia (xenobiotice) de la patrundere pana la eliminare (toxicocinetica), cu punerea la punct a metodelor de identificare si dozare a xenobioticelor si metabolitilor acestora, cu stabilirea mecanismelor de actiune toxica la nivel molecular si celular si, terminand cu combaterea si prevenirea efectelor toxice ale xenobioticelor.




Farmacistul este singurul specialist care are la indemana toate instrumentele necesare acestor studii complexe. El este singurul capabil sa „vizualizeze' drumul parcurs de un xenobiotic in organism (asa cum o face cu medicamentele in vederea optimizarii actiunii lor terapeutice), slujindu-se de o etapa importanta a acestuia si anume biotransformarea pentru a intelege mecanismele intime de actiune toxica, activarile toxice si detoxifierile efectuate de sistemele enzimatice din organism.

Domeniile de specialitate inrudite, care se afla intr-o relatie dinamica cu eco toxicologia si cu toxicologia -reciproc profitabila sunt:

chimia legala: stabileste cauzele intoxicatiei, procedeaza la identificarea si
dozarea toxicului si consfinteste in general toate acestea intr-un raport de expertiza;

farmacologia multe din mecanismele de actiune farmacodinamica explica si actiunea
toxica, multe actiuni toxice sunt exacerbarea unor efecte farmacodinamice;

biochimia: asigura cunoasterea sistemelor enzimatice, a inductiei si inhibitiei
enzimatice care este indispensabila pentru lamuriri si precizari pentru transformarea
xenobioticelor ca si pentru explicarea mecanismelor de actiune toxica;

morfo- si fiziopatologia: contribuie prin descrierea modificarilor patologice si
functionale a sistemelor si organelor;

chimia substantelor naturale si de sinteza farmaceutica): asigura cunoasterea unor aspecte oncogenetice si filogenetice,
structura si proprietatile fizico-chimice ale xenobioticelor naturale si de sinteza; -

terapia intensiva a intoxicatiilor acute ca parte integranta a toxicologiei
chimice: stabileste diagnosticul si masurile de tratament de urgenta si antidotic in
cazurile de intoxicatii acute accidentale sau de suicid;

medicina muncii: da indicatii asupra modalitatilor de diagnostic si tratament
al intoxicatiilor profesionale (cronice);

laboratorul clinic: furnizeaza metodele de determinare a unor parametri
biochimici uzuali, frecvent modificati in intoxicatii acute sau cronice;

chimia analitica: asigura arsenalul de baza al metodelor de identificare si dozare a
xenobioticelor ramanand ca acestea sa fie selectionate, adaptate sau chiar remodelate
pentru a corespunde cerintelor analizei toxicologice, si anume determinarea de cantitati
infinitezimale de substanta (de ordinul y sau chiar mai mic), inclusiv in probe biologice;

genetica si imunologie: asigura abordarea cauzelor cancerogenezei si
mutagenezei precum si aspectelor imunotoxicologice (instalarea hepatitei toxice imune);

psihologie si psihiatrie care permit intelegerea fenomenelor de obisnuinta si
dependenta in toxicomanii.

Din aceasta desfasurare de domenii adiacente reiese si abordarea mai dificila a studiului toxicologiei de catre specialisti cu un bagaj sumar de cunostinte in directiile mentionate.

Din numarul mare de xenobiotice studiate pana in prezent sub aspectele lor toxicologice, substantele medicamentoase reprezinta un numar relativ mic (circa 10%). Se intelege de ce toxicologia nu poate fi considerata o varianta de farmacologie pentru doze toxice.

Problema se complica daca tinem seama ca potentialul toxic al unei substante depinde nu numai de structura, proprietatile ei si cantitatea patrunsa in organism, ci si de frecventa de contact a organismului cu xenobioticul, starea normala sau patologica a organismului care a suferit impactul toxic, particularitati de metabolism - dintre care cele de biotransformare sunt cele mai importante asocieri generatoare de sinergisme si antagonisme.

In raport cu toxicologia „clasica', toxicologia moderna se preocupa atat de caracterizarea toxicului si precizarea actiunilor lui asupra organismelor vii (afectarea toxica a unor specii animale sau vegetale se rasfrange si asupra omului) cat si de prevenirea, eliminarea sau cel putin discernerea a ceea ce este daunator pentru organismul viu din mediul inconjurator.Ea aprofundeaza deci relatiile toxic - organism viu si toxic - mediu inconjurator - organism viu.

Ca urmare, toxicologia are si un rol social foarte important, subliniat de un reprezentant de frunte al scolii franceze de toxicologie, profesor R. Fabre: .toxicologia este o stiinta sociala binefacatoare care cauta sa asigure protectia oamenilor impotriva pericolelor de intoxicare la care se expun in timpul vietii si activitatii lor*. Un alt mare toxicolog francez, R. Truhant afirma ca ea are misiunea de a face «munca inofensiva pentru viata si sa mentina viata pentru munca', caracterizare care insa limiteaza valentele acestei stiinte complexe la toxicologia ocupationala.

Preocuparile de baza ale stiintelor toxicologice ar putea fi rezumate si schematizate astfel:

In acesti termeni s-au pus bazele toxicologiei moderne (anii 60' - 70'). in prezent putem vorbi de delimitarea unor subdirectii in stiintele toxicologice, cu tendinta de a deveni de sine statatoare:

Toxicologia medico-legala (chimia legala) este cea mai veche ramura a
toxicologiei ea luand nastere din necesitatea de a dovedi crima prin otravire- sl de a o
diferentia, eventual, de suicidul prin otravire. De altfel, sensul cuvantului otrava este
legat de contextul folosirii unui toxic: crima sl sinuciderea, intoxicatii cw caracter
intentional.

Lucrarea lui Hahnemann din 1786 „Asupra otravirilor cu arsen: cercetarea si determinarea lui pentru justitie' ne lamureste ca toxicologia medico-legala s-a intemeiat stiintific si organizatoric sub imperiul necesitatii.

Necesitatea ca societatea sa dea o replica judiciara crimelor prin folosirea substantelor toxice („otravuri' si de aici „crime prin otravire') a fost imperioasa in diferite perioade ale istoriei, dar punerea in opera a acestei necesitati nu s-a putut face efectiv decat incepand cu perioada premoderna o data cu dezvoltarea stiintelor biologice si chimice adiacente (incepand cu sfarsitul primei jumatati a sec. al XIX -lea).

Organizatoric, in Romania, acest domeniu dispune de Institutul de Medicina Legala din Bucuresti si un numar de 15 Laboratoare de medicina legala ca sediul in orasele reprezentative pentru fiecare din fostele regiuni ale tarii (o „regiune' are un numar de 2 - 3 judete). in cadrul fiecareia din aceste unitati exista un „Laborator de toxicologie' (de unde si numele de chimie legala) Una dintre preocuparile de rutina ale acestora este determinarea alcoolemiei, dar tot zilnic se efectueaza analize pe corpuri delicte sau probe biologice pentru diverse substante toxice, in scopul confirmarii sau infirmarii caracterului intentional (crime, sinucideri) sau neintentional (intoxicatii accidentale) al unor intoxicatii care au condus la deces. Sunt analizate si probe biologice (sange, urina) ale unor persoane care au suspiciunea ca li s-au dat substante toxice.

Toxicologia ocupatlonala (profesionala) studiaza intoxicatiile acute si
cronice cauzate de substantele cu care se lucreaza in sectoare industriale sau
agricole, elaboreaza masuri de prevenire si protectie, stabileste limitele de
tolerabilitate si concentratiile maxime admise.

Cea mai importanta parte a acesteia o reprezinta toxicologia industriala, care are ca obiectiv, in principal bolile profesionale, datorate lucrului in sectoare in care nu se respecta in totalitate normele de protectie a muncii (in cadrul carora masurile pentru epurarea atmosferei din halele industriale, necesare atat pentru muncitori cat si pentru locuitorii din imprejurimi).

Se urmareste si „ponderea' etiologica a unor noxe industriale depasite sau nu in ansamblul cauzelor de producere a unor boli degenerative cronice (cancer, Parkinson, polinevrite, etc).

Toxicologia clinica stabileste diagnosticul si aplica masurile terapeutice
urgente pentru resuscitarea si recuperarea celui intoxicat acut. De rapiditatea
diagnosticarii depinde in mare masura salvarea victimei. in acest scop un rol
important il joaca alaturi de clinician si specialistul in toxicologie analitica.

Toxicologia medicamentelor se ocupa cu verificarea preclinica (deci pe
animale de experienta) a medicamentelor noi sub aspectul inocuitatii, tolerantei si
actiunilor secundare; acestea din urma se pot depista prin administrarea de
supradoze in experimente animale. Se poate pune si problema verificarii si clarificarii
prin experiente pe animale a periculozitatii unor efecte secundare observate la om in
cazul unor medicamente deja introduse in terapeutica.

Toate aceste informatii constituie parti ale dosarului farmaco-toxicologic, necesar - alaturi de cel clinic si chimico-farmaceutic - la autorizarea sau reautorizarea de punere pe piata a unui medicament, fie el si un generic.

5) Toxicologia Impuritatilor aerului analizeaza actiunea noxelor aflate in
atmosfera generala (comunala), precum si limitele de tolerabilitate a acestora;
instituie masurile restrictive fata de poluarea atmosferei, mai ales cand aceasta isi
are „originea' in unitati industriale din vecinatate.

Este o parte importanta a toxicologiei comunale (care se mai ocupa si de apa potabila, apele reziduale, sol).

6) Ecotoxlcologia studiaza actiunea nociva a diferitelor substante chimice
asupra ecosistemului (aer, sol, apa, plante, animale) in corelatie cu „replicile'
factorilor de mediu alterati asupra omului. Ea este o zona specializata in cadrul
toxicologiei mediului inconjurator (aceasta se concentreaza asupra impactului
poluantilor chimici din mediul inconjurator asupra organismelor biologice).
Ecotoxicologia se focalizeaza mai specific asupra impactului substantelor chimice
asupra dinamicii populatiei intr-un ecosistem. Transportul, soarta si interactiunile substantelor chimice in mediul inconjurator constituie un component critic atat al toxicologiei mediului inconjurator cat si al ecotoxicologiei.

Toxicologia alimentara este o parte a toxicologiei sanitare si studiaza
actiunea nociva a aditivilor alimentari naturali sau sintetici adaugati ca agenti de
conservare (acid saiidiic, antioxidanti, etc.) sau de optimizare a aspectului coloranti
alimentari, nitrati pentru a da culoarea roz carnii si preparatelor din carne,
edulcoranti, arome diverse, emulgatori, materii de „umplere', pe scunfceea ce
numim curent E-uri). De asemenea, urmareste si reglementeaza concentratia
pesticidelor remanente in alimente, cerceteaza eventuala prezenta a unor
micotoxine (aflatoxina Bi, hepatocancerigena, ochratoxlnele, nefrotoxice, patulina
din sucuri de mere care este neurotoxica) produse de unele mucegaiuri precum si
prezenta unor impuritati in apa potabila.



Diagnosticheaza prin intermediul analizei alimentelor infestate, botulismul. care alaturi de tetanos constituie singurele Intoxicatii bacteriene care fac obiectul toxicologiei; boala apare in urma consumarii de alimente contaminate cu toxina botulinica, produsa de Bacillus bolinicum anterior ingerarii (toxina bacilului tetanic are tot o provenienta „exogena' fiind emisa de bacteria aflata la „poarta de intrare', adica in plaga).

Toxiinfectiile alimentare nu sunt apanajul toxicologiei intrucat se produc in urma consumarii de alimente contaminate cu bacterii care se dezvolta in organismul uman excretand toxine (de ex. Escherichia coli, Salmonella, Staphiloccocust etc).

Toxicologia pesticidelor se ocupa cu estimarea gradului de toxicitate si
periculozitate a acestora in conditiile de utilizare, si stabilirea masurilor de protectie.
Printre acestea se numara si impunerea unui interval de timp, de la ultima aplicare a
pestiddulul (insecticid, fungicid, rodenticid, erbidd) si recoltarea plantei sau fructelor
sau legumelor respective. Verificarea respectarii acestor norme se face prin
determinarea continutului procentual de pesticide reziduale.

Toxicologia comportamentala studiaza efectele substantelor toxice
asupra comportamentului uman sl animal. Este domeniul in care se incadreaza si
toxicologia abuzului sl dependentei de substante stupefiante si halucinogene intrucat modificarile comportamentale din toxicomanii au un impact puternic atat
asupra individului cat si asupra societatii.

Toxicologia cosmeticelor studiaza compatibilitatea si efectele
secundare locale si eventual slstemice ale componentelor acestor preparate.

I. 2. ISTORICUL TOXICOLOGIEI

Nu se poate aborda si stapani o stiinta pana cand nu i se cunoaste istoria' Auguste Comte

Cele mai vechi informatii „toxicologice' ne duc catre oamenii cei mai timpurii care foloseau veninuri de animale si extracte de plante pentru vanatoare, lupta si asasinate.

Herodot, supranumit „parintele istoriei', afirma ca si getii cunosteau aceste utilizari ale otravurilor.

Papirusul Ebers (circa 1500 i.e.n.) contine informatii care se refera la mai multe otravuri recunoscute, incluzand cucuta (otrava de stat a grecilor, „ghilotina greaca'), acotinum (o otrava de „sageata' la chinezi), opiu (folosit atat ca o otrava cat si ca un antidot) si metale astfel ca plumb, cupru si stibiu. Aceasta este de asemenea o indicatie ca erau cunoscute plante continand substante similare alcaloizilor din digitala si beladona.

Hippocrates (circa 400 i.e.n.) adauga un numar de otravuri si principii de toxicologie clinica avand legatura cu biodisponibilitatea in terapie si supradozarea.

in literatura vechii Grecii (Elada) exista mai multe referiri la otravuri si folosirea lor. Astfel, dupa Plutarh, Themistocles s-ar fi otravit cu sange putrefiat de taur (in care desigur se formasera ptomaine si toxine ale microorganismelor), otrava la moda la atenieni, in acea vreme. Unele interpretari sunt date de Homer (circa 600 i.e.n.) care arata ca Odisseus obtinea otravuri pentru sageti.

Theophrastus (370 - 286 i.e.n.), un student al iui Aristotel, include numeroase referinte in legatura cu plantele otravitoare in .De Historia Plantarum'.

Dioscorides. un fizician grec la curtea imparatului Nero (37 - 68 e.n.) este primul care incearca o clasificare a otravurilor care era insotita de descrieri si desene. Aceasta clasificare in otravuri minerale, animale si din plante nu numai ca ramane un standard pentru 16 secole dar este si in epoca moderna o clasificare acceptabila.

Din vremea lui Nero ne parvin informatii despre o otravitoare celebra in acele vremuri, Locusta, de care mama imparatului, Agrippina s-a folosit pentru a-i netezi fiului accesul la tron. Cu ajutorul ei, Nero i-a omorat si pe Brittanicus; acesta a ajuns insa in cele din urma sa se teama de Locusta si a ordonat asasinarea ei.

Este probabil ca cel mai bine cunoscut recipient pentru otrava a fost utilizat ca
o metoda de stat la executia lui Socrates (470 - 399 i.e.n.); aceasta cupa cu extract
de cucuta a fost estimata cu siguranta ca fiind doza potrivita. Descrierea
manifestarilor intoxicatiei acute cu extract de cucuta facuta de Platon careta asistat
la executie ramane valabila si astazi.

In cazul lui Socrates a fost vorba de o sinucidere impusa („favoare' facuta nobililor care urmau sa fie executati), dar in Grecia antica otravirea era un mijloc legal de sinucidere: cel care dorea acest lucru se prezenta in fata Areopagului (sfatul inteleptilor, un fel de senat) si isi expunea motivele; daca 1 se aproba gestul, i se dadea bautura din cucuta, dar daca nu I se dadea consimtamantul si totusi acesta se sinucidea era considerat tradator, fiind repudiat sl chiar damnat, deoarece se aprecia ca oricare membru al comunitatii apartinea cetatii.

. Otrava era folosita pentru sinucidere si in cazuri de dezonorare sau cadere in mainile dusmanilor (sunt Informatii legate si de capeteniile dace).

in Egiptul antic fabricarea si administrarea otravurilor fusesera ridicate la rang
de arta pe care o detineau preoti din unele temple; acestia faceau parte din casta
sacerdotilor si trebuiau sa pastreze secretul prin juramant: in caz ca se spovedeau
sperjuri li se aplica „supliciul piersicii' (erau obligati sa ingere samburi de-piersici si
mureau prin intoxicatie danhidrica).

Romanii au facut uz extensiv de otravuri in politica. O legenda ca aceea a regelui Mithridates al Vl-lea Eupator (111 - 63 i.e.n.) al Pontului vine sa ne aduca informatii legate de incercarile de gasire a unui antidot pentru toate veninurile de reptile si substante otravitoare. in acest scop au fost facute numeroase experimente de toxicitate acuta pe criminali condamnati la moarte. Medicul sau Cratevas i-a dedicat tratatul „Rhizotomlkon' (erboristica) sfatuindu-l sa ingere doze crescande de otravuri. Mithridates a avut o astfel de teama de otravire incat a ingerat regulat, in cantitati crescande, un amestec de 36 de ingrediente (Galenus spune ca 54), printre care si soricioaica (anhidrida arsenioasa); obisnuinta la otrava indusa in acest fel a fost numita mitridatism (astazi se stie ca se explica - cel putin in cazul AS2O3 - prin micsorarea permeabilitatii peretelui intestinal) Iar Mithridates a fost supranumit „regele farmacist'. Legenda mai spune ca fiind in pericol sa cada in mainile dusmanilor a incercat sa se otraveasca si, nereusind l-a cerut unui servitor sa-l omoare cu pumnalul. Din aceasta legenda vine termenul „mithridatic' ca referire pentru un amestec proiectiv sau antidotic.

Termenul „theriac' a devenit de asemenea sinonim cu „antidot', desi cuvantul isi are originea in tratatul poetic „Theriaca' (thur = animal veninos) al lui Nicander din Colophon (204 - 135 i.e.n.) in care acesta relateaza despre serpi si insecte veninoase. Abia in poemul „Alexipharmaca' (alexo - a se apara, pharmakon = medicament), scris de el mai tarziu, face referiri la antidoturi. Nicandru este cel care descrie efectele opiumului si recomanda ca antidot un amestec de vin fiert si miere.

Mai tarziu, in secolul I e.n., medicul lui Nero, Andromachus a preparat antidotul Theriacum, adaugand la antidotul regelui Mithridates carne de vipera special preparata, bulb de Scilla rosie si opiu, despre care se credea a fi un antidot universal.

in timpul Romei republicane, otravirile capatasera proportii epidemice, fapt care l-a determinat pe consulul Sulla sa instituie „Lex Cornelia' (circa 82 i.e.n.), aceasta putand fi considerata prima lege contra otravirii (ea devine mai tarziu un statut care reglementeaza si folosirea medicamentelor). Pedepsele prevazute de lege: deportare in insule, confiscarea averii, degradare civica. Cu toate acestea in anul 23 i.e.n. Titus Livius in lucrarea „De la fundarea Romei' povesteste despre cateva zeci de morti subite cu aceleasi simptome. Se reuseste demascarea unui grup de 20 de patriciene care ii otraveau pe cei pe care urma sa ii mosteneasca (in general soti); se pare ca drept pedeapsa au fost obligate sa bea si ele din aceleasi licori si au murit.

Uneori crimele erau savarsite destul de sofisticat: imparatul Augustus a fost omorat de sotia sa Livia mancand smochine luate direct din pom, dar pe care aceasta le „pudrase' cu soricioaica cu putin timp inainte.

Din evul mediu timpuriu ne parvin putine informatii si acestea mai mult indirecte. Astfel in „Istoriile florentine', Machiavelli povesteste cum gepida Rosismunda (sec. VI e.n.) devine prizoniera si apoi sotia lui Alboin, regele lombarzilor. Acesta o obliga sa bea din craniul tatalui ei si de manie femeia pune sa fie omorat dupa care se otraveste.

in „Cartea drogurilor' medicul arab Al-Biruni (973 - 1048), un carturar enciclopedist, infatiseaza conceptia lumii arabe despre aliment, medicament si otrava: „Tot ceea ce se absoarbe se imparte in alimente si otravuri iar intre aceste doua categorii se situeaza medicamentele: acestea sunt vatamatoare in comparatie cu alimentele si curative in comparatie cu otravurile; intre ele si alimente exista asa numitele alimente medicamentoase iar intre ele si otravuri asa numitele medicamente toxice'.

Inaintea Renasterii, scrierile rabinului Maimonides din Cordoba (Moses ben Maimon, 1135 - 1204 e.n.), medic si filozof, includ un indreptar privind trsrtamentul otravirilor prin insecte, serpi si caini turbati («Otravuri sl antidoturile lot', t198). Maimonides, asemanator lui Hippocrates inaintea sa, s-a oprit asupra subiectului biodisponibilitatii, notand ca laptele, untul si smantana pot sa scada absorbtia intestinala. Dovada a faptului ca otravirile erau destul de frecvente in acele timpuri, sta recomandarea lui de evitare a alimentelor sl bauturilor cu miros, gust si culoare prea Intensa deoarece ar putea fi vorba de intentia de mascare a unei otraviri.

Maimonides de asemenea respinge mai multe remedii populare ale zilei si declara indoielile sale in legatura cu altele (de exemplu se zvonea ca alchimistii acelei perioade, in cautarea antidotului universal, invatasera sa distileze produse fermentate si sa faca o bautura cu 60% etanol, despre care spuneau ca are mai multe puteri interesante, decisive). A continuat insa sa sustina utilizarea theriacuiui si a mithridaticului in tratamentul muscaturilor de sarpe.

In Renasterea timpurie, italienii duc arta otravirii la apogeu. Otravirea devine o
parte integranta a scenei politice.

O figura sinistra a timpului a fost o anumeToffana, care facea -comert ambulant mai ales cu preparate cosmetice continand arsen (Aqua ^Toffana). Produsele erau insotite de instructiuni corespunzatoare pentru uz. Se pare ca a otravit 600 de persoane printre care si papii Pius III si Clement XIV. Ea a fost succedata de o Imitatoare cu spirit organizatoric, Hieronyma Spora, care s-a concentrat pe probleme de succesiune in familie si insusirea unor averi de catre potentatii vremii. Este de notorietate activitatea criminala a familiei Borgia (acest nume devenise sinonim cu otrava sau pericol).

Atat papa Alexandru VI (Borgia) cat si fiul sau Cesare (mai putin fiica, Lucrezia care s-a si retras din viata publica) manuiau cu succes o otrava numita „la cantarella', un amestec de arsen si fosfor. Circula o butada precum ca dintre cei invitati nici unul nu a putut afirma „am fost la masa la Borgia'.

Formele de „administrare' erau pulberea si bautura otravitoare („polveretta' si „aquetta', ultima similara cu „aqua Toffana'). Fara a putea stii cat este adevar si cat legenda mijloacele de colportare a otravii catre victima erau destul de sofisticate:

otravire prin inhalare (aspirarea fumului tortelor, mirosirea florilor), otravire prin contact (manusi, lenjerie otravita) si chiar otravire la distanta.

Aceasta perioada din Istoria papalitatii arunca o umbra pe institutia papala dar a dus la cresterea substantiala a proprietatilor statului papal (inscriptia de pe piatra funerara a ministrului de finante Ferrara, otravit de Cesare este una din marturii: „Aid odihneste Giovanni Batista Ferrara, pamantul Ti are trupul, Borgia banii, iar Styxul sufletul').

Catherina de Medici a „exportat' in Franta cunostintele sale in domeniul otravurilor si otravirilor „dobandite' in Italia. Pretextand ingrijirea unor bolnavi saraci, ea a experimentat o serie de amestecuri toxice, observand simptomele si momentul de instalare a efectelor toxice. O „urmasa' a acesteia a fost marchiza de Brinvilliers ale carei actiuni criminale declanseaza „afacerea otravurilor'. Ea isi otraveste tatal si cei doi frati cu ajutorul unei otravi de la amantul sau (acesta era cavalerul de Sainte-Croix care si moare dintr-o eroare in timp ce experimenta sublimatul corosiv, HgCfe). Marchiza este condamnata la moarte.

Punctul culminant al acestor practici II constituie activitatea criminala a unei bande de desfacere a otravurilor, condusa de Catherine Deshayes supranumita „La Voisin' (arsen si sublimat). Numarul urias de victime (se pare ca printre ele se numara si peste 2000 de copii) l-au determinat pe Ludovic al XlV-lea sa instituie o curte speciala pentru judecarea cazurilor de crima prin otravire, numita „camera ardenta' (camera in care avea loc judecata era tapetata in negru si luminata doar priri'intermediul lumanarilor). in perioada 1680 - 1682 au fost judecate 442 de procese si se ordona arestarea a 319 persoane (multi sus-pusi au scapat), dintre care 183 de femei, de regula din inalta societate; ca si in timpul Romei decadente, mobilul crimei il constituie eliminarea sotului, fie ca acesta era inoportun sau trebuia mostenit.



Istoria intoxicatiilor accidentale dar mai ales intentionale cu produse de provenienta naturala, dintre care majoritatea cu actiune stupefianta sau halucinogena (substante psihodisleptice) are momente mai semnificative si mai bine cunoscute incepand cu perioada conchistadorilor (spaniolii veniti sa „civilizeze' America centrala si de sud, dupa descoperirea Americilor). Din acea perioada avem si descrierea unor manifestari ale acestor Intoxicatii. Astfel, sagetile otravite cu „suc de curara' aduceau moartea zburatoare; cel ranit isi pastra luciditatea, dar treptat muschii deveneau rigizi si moartea survenea repede prin paralizie respiratorie. Un misionar descrie efectele determinate de ingerarea de peyotl (fasii din corpul globulos al unui cactus): viziuni inspaimantatoare sau ilariante; betia dureaza cateva zile si apoi dispare (astazi stim ca este vorba de actiunea mescalinei). Bastinasii erau convinsi ca prin masticarea radacinii acestuia dobandeau darul de a prezice
atacurile dusmanului sau soarta sau de a descoperi locurile unde se afla-objecte
pierdute ori furate.
In „Historia de las Indias de Nueva Espafia' misionarul Diego Duran relateaza-; ca ingerarea unor ciuperci „ii facura pe bastinasi sa-si piarda mintea si ii aduse intr-o stare de betie cumplita, ca si cum ar fi baut mult vin; erau atat de beti sl de iesiti din minti, incat multi s-au sinucis' (recunoastem o prima descriere a efectelor ciupercilor halucinogene, continand substante psihodisleptice).

In zonele de podis ale Anzilor peruvieni si bolivieni se cultiva arbustul de
coca; bastinasii mestecau frunzele acestuia aproape permanent si se simteau la
inceput inviorati si inveseliti, cazand insa apoi intr-o stare de torpoare (care avea
totusi „avantajul' de a nu mai simti senzatia de oboseala, foame sau sete). Spaniolii
cautau sa combata obiceiul „cocadei': „aceasta planta nu este decat Idolatrie, opera
diavolului, ea nu da putere decat in aparenta, nu poseda nici o virtute binefacatoare
ci, din contra, costa viata unor Indieni, care in cel mai fericit caz, scapa cu sanatatea
ruinata'.

Starea de exaltare si excitatie cu implicarea in acte violente produsa' de canepa indiana a fost descrisa inca din secolul al Xll-lea de catre abatele Arnolefcdini Lubeck: „Canepa le producea bastinasilor o stare de extaz, de nebunie sau de betie'; apoi si cu ajutorul vrajitorilor ajungeau sa vada privelisti fantastice si erau gata sa comita omoruri prin injunghiere.

Se pare ca termenul de „asasin' deriva din cuvantul arab „hassasin' care definea secta fanatica „mancatorii de iarba' (adica de hasis) care a fost activa cateva secole (XI - XIII).

Marinarii lui Cristofor Columb au povestit inca din prima lor calatorie ca au vazut indigeni aspirand fumul de la capatul unui obiect semanand cu o carbune (pe care il numeau „tabacco'), fum produs de arderea la celalalt capat a unor ierburi mirositoare uscate, infasurate intr-o frunza mare, uscata. Fumul le provoca acestora o stare de betie, dar ii impiedica sa resimta oboseala; prin navigatori tutunul a fost in Spania sl Portugalia, de unde Jean Nicot il aduce in Franta, dupa care obiceiul fumatului se raspandeste in celelalte tari.

Intoxicatiile denumite „ciguatera'. dupa numele unor pesti otravitori sunt descrise initial in vechi scrieri chinezesti. Simptomele intoxicatiei cu acesti pesti au fost semnalate in sec. XV - XVIII de mai multi navigatori, misionari, naturalisti si medici. Naturalistul Kaempfer relateaza in legatura cu mai multi marinari de pe un vas chinezesc ca dupa ce au mancat acest peste „si-au pierdut cunostinta la scurt timp dupa masa, au avut convulsii si delir si au scuipat atata sange incat si-au pierdut viata dupa putine zile'.

in Europa, in Evul mediu si dupa, sunt semnalate multe epidemii de eraotism. Ele se produceau mai ales toamna, in timp de foamete (oamenii consumau cerealele fara discernamant), dupa o vara secetoasa precedata de o primavara umeda, conditii in care sclerotul ciupercii Claviceps purpurea (numit si ergot) se dezvolta abundent pe spicul gramineeior. Ergotismul se manifesta dramatic atat sub forma gangrenoasa cat si sub forma convulsiva, producand spaima prin violenta simptomelor si multele decese; epidemiile au putut fi stapanite abia in secolele XIX -XX.

Otravirile cu ciuperci, de regula prin confuzie cu ciuperci comestibile, mai rar cu caracter intentional, au reprezentat o ingrijorare majora atat in Evul mediu cat si in Renastere.

Obscurantismul epocii atribuia vina producerii intoxicatiilor unor factori externi cum ar fi putregaiul pe care cresc ciupercile, apropierea unui copac cu fructe otravitoare, cuiburilor de serpi din vecinatate etc. Spaima de otravire cu ciuperci a facut pe un naturalist din secolul al XVIII-lea sa spuna ca: „noi studiem ciupercile, dar nu le mancam11.

Bazele stiintifice ale toxicologiei au fost puse in Evul mediu tarziu si inceputurile Renasterii de catre medicul - alchimist si fiu al unui medic elvetian (de limba germana) Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim Paracelsus(1493 - 1541). intre timpul Iui Aristotel si vremea lui Paracelsus s-a produs o schimbare substantial mica in stiintele biomedicale. El a formulat mai multe puncte de vedere revolutionare care raman o parte integranta de structura a toxicologiei, farmacologiei si terapeuticilor. Aceasta afirmatie facuta in jurul anilor 60' este valabila in buna masura si astazi. El promoveaza o focalizare asupra lui „toxicon', agentul toxic primar, ca o entitate chimica, opunand acest precept conceptiei grecilor despre mixtura sau combinare.

Cele patru principii elaborate de Paracelsus sunt un corolar al vietii si activitatii lui stiintifice:

experimentarea este esentiala in examinarea raspunsului la substante chimice;

se poate face o distinctie intre proprietatile terapeutice si toxice ale substantelor chimice;

aceste proprietati sunt uneori dar nu intotdeauna nedistinctibile, mai putin insa prin doza;

se poate stabili un grad de specificitate al substantelor chimice si efectele lor terapeutice sau toxice.

Daca la acestea adaugam asertiunea cea mai cunoscuta a lui Paracelsus si anume ca „Toate substantele sunt otravuri; nu exista nici una care sa nu fie otrava. Doza potrivita diferentiaza o otrava de un remediu', avem o imagine clara a unui pionier al toxicologiei e.

Aceste principii l-au ajutat si condus pe Paracelsus spre introducerea mercurului ca medicament de ales pentru tratamentul sifilisului, o practica care a supravietuit 300 de ani si i-a colportat in timp faima. Paracelsus publica in 1567, lucrarea .Asupra gretii minerilor si altor boli ale minerilor'.

Preocuparile lui in directia a ceea ce numim astazi toxicologia ocupationala au fost continuate de Bemardino Ramazzini mai ales prin lucrarea publicata irtanul 1700 intitulata „Discurs asupra bolilor muncitorilor' si ceva mai tarziu (1775) «teseaire, Percival Pott's care evidentiaza rolul, funinginii in aparitia cancerului scrotului la cosari (astazi stim ca este vorba de actiunea cancerigena a hidrocarburilor aromatice cu minim patru nuclee condensate).

Parintele toxicologiei premoderne, ca stiinta de sine' statatoare, diferita de medicina clinica si chiar de medicina legala precum si de farmacologie, este considerat Orfila, medic si chimist de origine spaniola instalat la curtea Frantei. Orfila a fost cel dintai toxicolog care a utilizat material de autopsie si analiza chimica in mod sistematic ca proba demonstrativa legala a otravirii. Introducerea de catre el, in 1818 a acestui tip detaliat de analiza supravietuieste ca un indreptar in toxicologia legala. Orfila publica in 1815 prima lucrare majora dedicata in mod expres toxicitatii agentilor naturali („Traite des poisons').

in 1829, Christisen, profesor la Edinborough publica un manual de toxicologie, care - ca dovada a aprecierii lui - ajunge la a cincea editie in 1845.

Magendie (1783 - 1885), medic si practicant al fiziologiei experimentale studiaza mecanismele de actiune ale emetinei, stricninei si „otravurilor de sageata'. Cercetarile lui in absorbtia si distributia in corp a acestor compusi raman clasice in toxicologie si farmacologie.

Claude Bemard, unul dintre cei mai cunoscuti studenti ai lui Magendie, continua studiul „otravurilor de sageata' (1850) si, de asemenea, elaboreaza lucrari asupra mecanismului de actiune al rnonoxidului de carbon. El este promotorul conceptului de homeostazie, iar tratatul lui „O introducere in studiul medicinii experimentale' este un reper clasic in dezvoltarea toxicologiei.

Catre jumatatea secolului al XIX-!ea incepe o dezvoltare accelerata a toxicologiei analitice, „fortata' de necesitatea ca societatea sa dea replici crimei prin otravire, bazate pe analize chimice si experimente farmacodinamice asupra probelor biologice si corpurilor delicte.

Sunt cunoscute cateva „afaceri criminale', tot atatea puncte de plecare spre noi directii ale analizei toxicologice. Astfel, in 1840 cu ocazia afacerii Lafarge, Orfila reuseste ca pe baza unor analize pertinente sa dovedeasca ca Charles Lafarge a fost omorat de sotia sa Marie (nascuta Capelle) cu anhidrida arsenioasa (soricioaica).

Pentru prima data medici, farmacisti si chimisti s-au intalnit intr-o sala de tribunal in calitate de martori intr-un proces al unei posibile crime prin otravire. Cercetarile au fost incepute de doi medici de provincie care, pe baza simptomelor prezentate de victima, oscilau intre holera si otravire cu arsen. Ei nu au recoltat decat stomacul, tratand continutul lui precum si unele alimente ramase de la victima cu H2S si HNO3. Nu au apelat la realizarile in acest sens ale profesorului Orfila si nici nu cunosteau metoda de izolare a arsenului elaborata de J. Marsh in 1836. intr-un tarziu au pus diagnosticul de otravire cu arsen (dupa simptome si dupa analiza unor alimente) dar suficient de neconvingator pentru ca avocatul lui Marie Lafarge, care era si avocatul lui Orfila, sa-l solicite pe acesta ca martor. Instanta i-a insarcinat insa pe doi farmacisti si un chimist din Limoges sa reia analizele dupa metodologia lui Orfila si Devergie si cu aparatul lui Marsh. Rezultatul a fost negativ. Procurorul a cerut sa se analizeze si alte organe. Analizele suplimentare pe ficat, splina, creier, plamani, inima au fost efectuate chiar in piata din fata tribunalului. Rezultat negativ si bucurie exploziva in tabara lafargistilor (se creasera doua tabere, iar acestia credeau in ingenuitatea lui Marie si o considerau incapabila de crima). Procurorul a cerut si analiza alimentelor si, rezultatul fiind pozitiv, s-a procedat la chemarea lui Orfila. Rezultatele obtinute de Orfila au fost pozitive. Succesul lui se datoreste macerarii cu salpetru a materialului ramas in filtre, cand a obtinut de 12 ori mai mult arsen decat in experientele precedente. Orfila, in calitatea sa de expert, concluzioneaza: „s-a gasit arsen in corpul lui Charles Lafarge si acest arsen nu provine din reactivi solul cimitirului sau sicriu'. Se contureaza ideea ca metalele sl semimetalele sunt disimulate in probele biologice, fiind combinate chimic cu constituenti normali ai organismului si, in primul rand, cu proteinele. Orfila arata ca una din cauzele insucceselor celorlalti a fost incalzirea prea puternica a probelor, care a dus la pierderi mari de arsen prin volatilizare.

Marie Lafarge a fost condamnata la munca silnica pe viata (pedeapsa comutata de regele Louis Philippe in inchisoare pe viata). Acest episod reprezinta primul pas in punerea la punct a metodologiei de izolare a toxicilor minerali (mai tarziu Fresenius in 1845 si von Babo in 1847 pun la punct metoda de mineralizare cu clor nascand, Iar Deniges metoda sulfonitrica).

Pana la Orfila expertii se margineau sa deceleze toxicul numai din vomismente si stomac. El arata ca toxicii se absorb in organism, se distribuie in diverse tesuturi si organe si se elimina partial prin urina si fecale; ca urmare, toxicii trebuie cercetati si in lichidele biologice si tesuturi. Practic, Orfila creeaza Gtaimia legala adica toxicologia aplicata cercetarii medico-legale. El este un pionier al toxicologiei moderne facand din toxicologia analitica cea mai exacta si mai obte&iva parte a Medicinii Legale.

In 1850 cu ocazia derularii cercetarii intr-o alta afacere criminala (afacerea Bocarme), incredintata chimistului belgian Stas, se pun bazele izolarii toxicilor organici din material biologic prin extractie.

Anterior acestui eveniment, in 1823 procurorul general al Frantei, de Broe, face o mare eroare la judecata tanarului medic parizian Edme Castaing acuzat ca a ucis cu morfina doi pacienti si prieteni, afirmand ca otravurile vegetale nu lasa urme. S-a intamplat intr-o perioada cand incepusera crime si sinucideri cu alcaloizi (o data cu evenimentul istoric de izolare a morfinei din opiu de catre SertOmer, la 1805). Nu s-a putut efectua nici o identificare chimica iar condamnarea la moarte a invinuitului s-a facut numai dupa simptomatologie sl aspecte conjuncturale. in acest fel a iesit in relief ignoranta specialistilor in domeniul analizei toxicologice a otravurilor vegetale iar constatarea ca acestea nu puteau fi identificate a fost primejdios de mult popularizata (a incurajat criminalii).

Insusi marele Orfila plecand de la constatarea ca atunci cand tesuturile erau distruse adica mineralizate (procedeul folosit deja pentru izolarea arsenului) se descompuneau si alcaloizii, afirma cu amaraciune ca alcaloizii s-ar putea sa ramana intotdeauna imposibil de izolat (1847).

Si, totusi, peste numai 3 ani Stas reuseste sa elaboreze metoda de izolare a otravurilor vegetale din diferite amestecuri si chiar din cadavre. Profesorul de chimie de la Scoala militara regala din Bruxelles, flamandul Jean Servais Stas in varsta de 37 de ani este insarcinat sa aduca lumina in afacerea Bocarme. Contele Hippolyte de Bocarme, ajutat de sotia sa, isi omoara cumnatul handicapat pentru a-l mosteni. Foloseste nicotina obtinuta prin extractie din frunze de tutun de catre el insusi si incearca sa mascheze crima spaland victima - inclusiv in gura - cu otet. Stas se baza mult pe gust si miros si a indepartat imediat ipoteza otravirii cu acid sulfuric (gura, limba, gatul si stomacul prezentau arsuri corozive). Organele fusesera prelevate in alcool. incalzind materialul cu hidroxid de potasiu a perceput miros de urina de soarece (asemanator cu al coniinei). Efectueaza tratari succesive cu alcool si apa pana cand obtine o solutie lipicioasa pe care o trateaza cu solutie de potasa caustica (KOH) cand percepe miros de nicotina. Pentru a se edifica, Stas procedeaza la o extractie cu eter, dupa care aduce la sicitate; reziduul apare ca un cerc subtire maroniu si miroase puternic si evident a tutun. Atinge cu varful limbii marginea inelului si resimte arsura si gust de tutun, persistent timp de ore. O bagheta umectata cu acid clorhidric apropiata de reziduu determina degajarea de vapori albi, densi; la adaugarea de acid azotic observa aparitia unei mase vascoase galbene. intrucat nu erau cunoscute prea multe reactii pentru identificarea nicotinei (ca de altfel si a altor alcaloizi) Stas recurge la efectuarea de diverse tratari cu reactivi chimici pe probele obtinute de el si pe nicotina pura constatand superpozabilitate perfecta.



Bocarme este ghilotinat, iar sotia sa achitata. Metoda elaborata de Stas si completata si imbunatatita de Otto si Ogier (in sensul efectuarii unei extractii si din mediu acid si al purificarii) devine metoda clasica de izolare a toxicilor organici nevolatili din materiale biologice, folosita si in prezent.

in 1863, in Franta imparatului Napoleon al lll-lea, are loc un al treilea eveniment hotarator pentru expertiza toxicologica si anume folosirea ca proba a experimentului farmacodlnamic. cu ocazia afacerii criminale avand in centrul sau
pe tanarul medic Couty de Pommerais care a otravit-o cu digitalina pe vaduva Pauw
pentru a-i lua averea. Doctorul Ambroise Tardieu, profesor de medicina legala la
Paris, in varsta de 45 de ani si asistentul sau farmacistul Roussin sunt insarcinati sa
lamureasca cazul.

Ei au fost Informati ca „boala' a debutat cu dureri de stomac si voma, urmate:.
de o „extraordinara slabiciune musculara'. Inima galopa si apoi dadea impresia . Nu au gasit nici o leziune interna. Probele aveau un gust amar dar nu au
depistat indicii ca ar fi vorba de o otrava vegetala, desi simptomele faceau trimitere
la digitala. Au injectat un extract obtinut din voma, i.v., unui caine. Acesta a inceput
sa vomite dupa 2 ore si Jumatate; inima ii batea neregulat, cu pauze; dupa 6 ore si
jumatate pulsul a scazut la 45 si respiratia a devenit anevoioasa. Totusi, dupa 12 ore
animalul a inceput sa-si revina. Reia experimentele pe broaste intrucat farmacologii
descoperisera ca inima lor este adecvata pentru testarea efectelor asupra Inimii. Un
preparat din voma injectat in paralel cu „digitalina' din „colectia' gasita acasa la
doctor, face ca pulsul sa scada in 10 minute de la 40 - 42 la 15 - 20 , ca dupa 31
de minute ambele inimi sa se opreasca. Efectueaza experimente cu extracte de pe
geluiala de pe scanduri atinsa de voma si neatinsa de aceasta aratand ca numai
primul extract produce efectele mentionate.

Avocatul apararii emite insa ipoteza ca asa cum toxicii vegetali provin for planta din descompunerea proteinelor vegetale, tot astfel si proteinele din.. organismul victimei s-ar putea transforma in ceva analog alcaloizilor din plante. El daduse astfel peste un adevar socant (nevalabil in cazul dat). in adevar, peste putin timp, in anii 1870 - 1872 italianul Selmi si francezul Armand Gauthier descopera ptomainele (alcaloizii cadaverici), iar in 1891 Ogier, glicozizii cadaverici. in 1906, Berthelot pune bazele cercetarii toxicilor gazosi si volatili.

In anul 1911 are loc ai patrulea eveniment crucial pentru punerea bazelor expertizei toxicologice si anume introducerea analizei cantitative si a studiului distributiei toxicilor in organe, de catre chimistul englez Wlllcox. cu ocazia afacerii criminale declansate de agentul de asigurari londonez Henry Seddon prin omorarea cu arsen a unei femei pe nume Elise Barrow, in scopul de a-i lua averea (era chiriasa sa). in deceniile care preced acest moment au fost aduse clarificari privind etiologia intoxicatiilor cu arsen. Astfel, dupa ce in anul 1875 Sonnenschein nu realizeaza ca arsenul a patruns in proba de analizat cercetata cu prilejul unei suspiciuni de crima, o data cu hidrogenul sulfurat produs din reactivi continand arsen (mai tarziu Sonnenschein, un expert toxicolog de prima mana, autor al unui manual de chimie medico-legala de exceptie, isi recunoaste eroarea), in anul 1879 Robert Otto arata ca hidrogenul sulfurat poate sa contina arsen (sub forma de arsina).

in 1898 Eduard Schiff, specialist in dermatologie, sugereaza ca test standard analiza firelor de par in orice expertiza legata de o suspiciune de moarte prin otravire, dupa ce constata frecventa mare a prezentei arsenul ui in par. in anii de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in orasul Manchester s-au constatat semne de intoxicatie cu arsen la aproape 6000 de persoane. S-a descoperit ca fabricile de bere din oras foloseau glucoza contaminata cu arsen, ca si multe alte alimente contineau mici cantitati de arsen, precum si ca arsenul era prezent in anumite vopsele de culoare verde folosite in gospodarie precum si la fabricarea hartiei de tapet (au fost semnalate semne de intoxicatie cu arsen la locatarii camerelor astfel tapetate). Se punea tot mai accentuat problema precizarii cantitatii de otrava care a provocat otravirea si daca aceasta prin ea insasi a putut determina moartea victimei (fara a tine seama de tarele de sanatate ale acesteia).

Willcox foloseste in acest scop aparatul lui Marsh si prepara cu ajutorul acestuia cateva sute de oglinzi de arsen, plecand de la cantitati cunoscute de arsen, de la 1 mg pana la 0,02 mg. Obtine astfel o adevarata scala etalon cu ajutorul careia determina cantitatea de arsen din organe (desigur, semicantitativ) prin compararea marimii oglinzilor obtinute din probe cu cele ale scarii etalon. Probele prelevate din organe au fost cote parti cantarite exact, si rezultatele au fost multiplicate printr-un coeficient obtinut din impartirea greutatii organului la greutatea probei.

La interogatoriul incrucisat insa, avocatul apararii Marshall Hali il pune in dificultate pe Willcox subliniind ca cel putin in cazul muschilor acesta a gresit intrucat regula empirica folosita de el dupa care muschii reprezinta 2/5 din greutatea intregului corp nu tinea cont de faptul ca acestia contin 77% apa si de cota de scadere a greutatii acestora in urma putrefierii, care in raport cu oasele, parul sau organele este proportional cu mult mai mare, astfel incat coeficientul de multiplicare de 2000 folosit ducea la erori in plus (cadavrul fusese deshumat dupa mai bine de trei saptamani si greutatea corpului scazuse de la 63,5 kg in timpul vietii la 27,216 kg). Willcox isi recunoaste aceasta inabilitate dar cantitatea de arsen determinata pentru intregul corp, de peste 131 mg era extrem de acoperitoare pentru a dovedi ca victima fusese otravita. Hali nu cedeaza si obiecteaza cu privire la arsenul gasit in par care nu putuse ajunge la peste 15 cm de scalp in timpul de doua saptamani inaintea mortii, perioada in care ancheta precizase ca i s-ar fu administrat arsen victimei. Aceasta deoarece se stia ca desi arsenul patrunde in par la scurt timp de la ingerare, el se localizeaza la inceput in zona apropiata de radacina firului de par si apoi inainteaza in ritmul de 1,5 cm pe luna o data cu cresterea parului (era 4e? asemenea cunoscut faptul ca daca arsenul se gaseste doar intr-o sectiune a firului, inseamna ca el a fost ingerat accidental sau o foarte scurta perioada de timp, iau» daca era gasit in mai multe sectiuni - cu pauze intre ele - insemna ca patrunderea arsenului a avut ioc repetat, intermitent).

Willcox este pus in mare incurcatura dar reuseste in scurt timp sa demonstreze ca parul absorbise arsen provenit din organele si tesuturile putrefiate ale victimei. Prin obiectiile si atacurile sale, Hali (nespecialist in toxicologie) a contribuit in mod paradoxal la dezvoltarea ulterioara a toxicologiei cantitative, subliniind sursele unor posibile erori ale specialistilor.

Dupa aceste patru evenimente decisive evolutia abordarii expertizei toxicologice si a toxicologiei in general are un curs permanent ascendent.

in 1920 Cheile, studiind otravirea danhidrica, descopera ca in organism
acidul cianhidric este convertit in acid tiocianic (HSCN) pe care il numeste acid
clanhidric disimulat

Doua scoli importante de toxicologie contribuie prin reprezentantii sai la
dezvoltarea acestei stiinte la inceputul secolului XX si anume:

scoala franceza - prin R. Fabre, J. Ogier, E. Kohn-Abrest, R. Truhant

scoala rusa - prin Stepanov, Lazarev si Glazova

Progresele stiintelor toxicologice atat in plan stiintific cat si in plan organizatoric si legislativ au loc in tari europene ca Germania, Franta si Anglia, dar mai ales in S.U.A.

Astfel, in intervalul anilor 1890 si al primilor ani 1900, oamenii de stiinta francezi Becquerel sl sotii Curie raporteaza descoperirea radioactivitatii, fapt care promoveaza o arie foarte larga de explorare in fizica, biologie si medicina precum si in toxicologia experimentala mai ales in efectuarea studiilor pe animale, urmarind raportul beneficiu - risc in cazul noilor compusi chimici obtinuti. in S.UA dezvoltarea industriala intensa duce la cresterea preocuparilor in directia toxicologiei ocupationale. in 1911 este infiintat .Consiliul de Siguranta Nationala' iar in 1914 Divizia de laiena Industriala' (de catre Serviciul de Sanatate Publica U.S.)._in 1918 incepe editarea Jurnalului de Igiena Industriala' si se infiinteaza laboratoare de cercetare toxicologica interne uzinale. in anii 1920 se declanseaza „alarme' toxicologice legate de folosirea intensiva a compusilor cu arsen in tratamentul sifilisului, iar prohibitia bauturilor alcoolice deschide poarta unor studii timpurii de neurotoxicologie o data cu descoperirea ca triortocrezil fosfatul (TOCP), metanolul si plumbul (compusi din lichiorurile vandute la negru) sunt neurotoxici. TOCP, care este un aditiv de benzina modern, cauzeaza un sindrom constand intr-un mers spastic rezultat din consumarea berii brun - roscate contrafacute.

Descoperirea si folosirea larga ca insecticide a DDT-ului (diclorodifeniltricloretan), hexaclorbenzenului si hexaclorciclohexanului ca si sintetizarea unor compusi asemanatori steroizilor ca DES (dietilstilbestrol) si hexestrol grabeste infiintarea in Anglia a Institutului de Toxicologie al Industriei Chimice. Interesant de remarcat ca observatia initiala care a condus la descoperirea DES a fost constatarea feminizarii animalelor tratate cu un carcinogen experimental, DMBA(7,12-dimetilbenz(a)antracen).

In anii 1930 se deruleaza un efort major al industriilor farmaceutice din Germania si S.U.A. de a fabrica antibiotice in productie de masa. Unul din primele jurnale dedicate expres toxicologiei experimentale este „Archio fur Toxicologie' care incepe sa fie publicat irr Europa in 1930. in acelasi an in S.U.A. iau fiinta „Institutele Nationale de Sanatate' (NIH).

Administrarea de solutii ale sulfanilamidei (a carei actiune bacteriostatica abia fusese descoperita) in- etilenglicol duce la mai multe decese prin lezare acuta a rinichilor, consecutiv biotransformari! etilenglicolului in acid oxalic care precipita cu ionii de calciu sub forma de oxalat de calciu (acesta obtureaza tubii renali). in replica, in 1938 ia fiinta .Administratia alimentelor si medicamentelor' din U.S.A. (FDA). in anii 1940 se dezvolta cercetarile privind carciogeneza chimica. Acestea conduc la descoperirea rolului intermediarilor reactivi in cancerogenitate si al oxidazelor cu functiuni mixte din reticulul endoplasmatic. Aceste constatari initiaza lucrari majore asupra familiei de proteine citocrom P450, care la randul lor duc la doua descoperiri importante: cromatografia pe hartie in 1944 si folosirea dibenzantracenului marcat radioactiv in 1948.

Lucrarea Iui Bernard Brodie din 1947 asupra metabolismului metiloranjului conduce la introducerea analizei sangelui si urinei pentru depistarea metabolitilor medicamentelor si altor substante chimice. Se deschide calea spre studiul relatiei intre nivelele sanguine si actiunea biologica. Tratatul devenit clasic al lui R.T. Williams „Mecanisme de detoxicare' publicat in 1947, descrie mai multe cai si mecanisme posibile de detoxicare, deschizand drumul mai multor altor noi directii de studiu. in 1955 Lehman si Fitzhugh dau o forma riguroasa programului experimental pentru aprecierea sigurantei alimentelor, medicamentelor si cosmeticelor consemnata mai tarziu (1982) de catre FDA din S.U.A. Congresul S.U.A. adopta-amendamentele privind aditivii din Actul alimentului, medicamentului si cosmeticelor* Ele cer ca orice aditiv alimentar sa fie gasit lipsit de pericol pentru ca FDA sa poata aproba folosirea sa. Clauza lui Delanev (1958) din aceste amendamente statueaza in linii mari ca o substanta chimica gasita carclnogenica la animalele de laborator sau oameni nu poate fi adaugata ca supliment alimentar in S.U.A. Este un bun exemplu de judecata privind optimizarea relatiei beneficiu - risc. Are loc expansiunea metodelor cantitative in toxicologie (daca in vremea Iul Delaney nivelul analitic al detectiei pentru majoritatea substantelor chimice era de 20-100 ppm, astazi el este de parti la cvadrilion) si dezvoltarea modelelor de evaluare a riscului.

Primul jurnal american dedicat toxicologiei a fost lansat de Coulston, Lehman si Mayes: „Toxicologie si Farmacologie aplicata'.

Anii 1960 debuteaza cu incidentul tragic al talidomidei (canterganului) in care mai mult de o mie de copii s-au nascut cu defecte serioase sl cartea lui Racite. Carson „Primavara tacuta' (1962) care subliniind efectele folosirii pesticidelor asupm-ecosistemului a impulsionat dezvoltarea ecotoxicologiei. Nivelele joase de detectie *&. substantelor chimice si capacitatea de a detecta cu rapiditate mutatii punctuale creeaza mai multe probleme si oportunitati pentru toxicologi si evaluatori de risc, care sunt continuarea interpretarii amendamentului lui Delaney. Toxicologia celulara si moleculara se dezvolta ca o subdlsciplina, si evaluarea riscului devine un rezultat major al investigatiilor toxicologice. infiintarea „Centrului National pentru Cercetarea toxicologica' (NCTR), expansiunea rolului lui FDA si crearea „Agentiei de protectie a mediului inconjurator' (EPA) ca si a „Institutului National de Stiinte de Sanatate a Mediului' (NIEHS) au fost considerate in mod clar tot atatea mesaje ca administratia americana are implementat un Interes puternic in toxicologie

La sfarsitul anilor 1960 descoperirea ca TCDD (2,3,7,8-tetraclorodibenzo-p-dioxln sau pe scurt dioxina) este un contaminant al ierbicidului „Agent oranj' (descoperirea toxicitatii TCDD fusese deja raportata in 1957) a dus ia descoperirea unei proteine de legare cu afinitate celulara inalta desemnata sub numele de receptor „Ah', o revolutie in domeniul toxicologiei.

in 1970 se mai infiinteaza „Siguranta Ocupationala si Actul de sanatate' (OSHA). Se emit si doua documente cu putere de lege: „Actul Federal pentru Insecticide, Fungicide si Rodenticide' (FIFRA) in 1972 si „Actul pentru Controlul Substantelor Toxice' (TSCA) in 1976. La nivel federal 4 agentii sunt raspunzatoare pentru reglementarea expunerii umane la substante chimice: FDA, EPA, OSHA si CPSC (Comisia pentru Siguranta Consumului Produselor).

In Romania, inca inainte de infiintarea invatamantului superior farmaceutic o serie de farmacisti lucreaza in domeniul toxicologiei - dupa modelul si traditia europeana - facand sa rezulte, inca de la inceputuri, identificarea farmacistului cu toxicologul. Astfel, in Muntenia farmacistul Hepites infiinteaza in 1833 un laborator de analize chimico - legale in Braila si este considerat expert toxicolog de prima marime; mai tarziu el devine profesor la Scoala nationala de farmacie din Bucuresti, fiind urmat la catedra de Bernath Landway (pana in 1890). in Moldova pot fi remarcati farmacistii Torenberg, Abrahamfi Stermer si Lochman cel tanar. Bazele primului laborator de expertiza toxicologica au fost puse in anul 1840 de catre dr. Carol Davila. Mai tarziu, Mina Minovici, farmacist si medic, aduce un plus substantial de calitate in domeniul toxicologiei romanesti prin constructia si infiintarea in 1890 a Institutului medico - legal (IML) cu o organizare si o logistica unice in Europa acelei vremi. Se mai remarca prin activitatea la catedra si lucrari in domeniul ptomainelor. Fratele sau Stefan Minovici, desi chimist, se identifica cu invatamantul farmaceutic si profesia de farmacist, organizand primul laborator de toxicologie legala si devenind la 1917 prin impunerea unui consiliu profesoral, ctitorul Facultatii de Farmacie, ca institutie de sine statatoare (legiferata cu intarziere din cauza razboiului, abia in 1923).

El functioneaza ca profesor de chimie analitica, chimie organica si toxicologie si elaboreaza in 1912 un manual de toxicologie. Colaboratori si continuatori ai lui Stefan Minovici au fost farmacistii A. Bacovescu, I. Vintilescu, N. Deleanu, Al. lonescu - Matiu si N. Ioanid.

Nicolae loanid devine primul profesor de Toxicologie (ca disciplina de sine statatoare) din invatamantul superior farmaceutic, in 1942, calitate in care a functionat pana in 1967. in paralel un reprezentant de frunte la Cluj este profesorul V. Galea. La Bucuresti continuatori ai prof. N. ioanid la catedra sunt conf. I. Popa si conf. T. Stan.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1890
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site