Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

ArhitecturaAutoCasa gradinaConstructiiInstalatiiPomiculturaSilvicultura

Cadastru

ARHITECTURA PERIOADEI MODERNE PE TERITORIUL ROMANIEI: EVOLUTIE STILISTICA

Arhitectura

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
URBAN. URBANIZARE – ASPECTE SI DELIMITARI CONCEPTUALE
Masurarea dist in teren. Principii si metode.
VIATA URBANA ASTAZI
Care sunt motivele pentru care Miscarea Moderna respinge traditia clasica
ILUMINAREA NATURALA A SPATIILOR
Arhitectura moderna si contemporana in orasele rom. Sec XVII-XVIII
Sistemul de coordonate utilizate in topografie
Cladiri Reprezentative ale Stilului Renascentist
APARITIA SOCIOLOGIEI URBANE CA DOMENIU DE STUDIU
ROLUL SOCIOLOGIE IN URBANISM

TERMENI importanti pentru acest document

ARHITECTURA PERIOADEI MODERNE PE TERITORIUL ROMANIEI: EVOLUTIE STILISTICA

Arhitectura pina la al doilea razboi mondial Secolul al XIX-lea: Primele manifestari ale modernitapiiPatrunderea ideilor Luminismului (sfirsitul sec. 18), revolutia lui Tudor (1821), pacea de la Adrianopol (1829) au marcat inceputul epocii moderne, perceputa de contemporani ca o “renastere”. Modernizarea generala a societatii romanesti, purtind semnele specifice ale trecerii rapide de la vechea ordine agrara la noua ordine capitalista si ale deschiderii din ce in ce mai largi catre civilizapia occidentala, s-a reflectat in arhitectura, unul dintre instrumentele culturale ale acestei modernizari, printr-o reorientare catre asimilarea rapida si programatica a valorilor arhitecturale europene. Desi exista semne anterioare, se poate considera ca evolutia moderna a arhitecturii romanesti incepe odata cu Regulamentele Organice (1832), pentru ca, dupa Revolutia de la 1848, Unirea din 1859, instaurarea monarhiei constitupionale (1866) si cistigarea independenpei (1877), sa se desfasoare intr-un ritm foarte accelerat, arzind etapele firesti de evolupie si cautind sà asimileze pi aplice orientarile arhitectural-urbanistice europene in vederea unei constient urmarite sincronizari. in consecinpa, atit nou nascutul discurs teoretic cit si practica, au fost marcate, de o neobisnuit de activa suprapunere de tendinpe stilistice. Acest sincretism de tendinpe, care devine una dintre dimensiunile esenpiale ale modernitapii arhitecturii romanesti, a fost fàcut posibil pi intrepinut nu numai de aceasta absorbpie rapida, ci si de volumul mare de constructii care s-au realizat in aceasta perioada, avind in vedere faptul ca orasele romanesti moderne se constituie tot atunci. O a doua dimensiune esentiala a dezvoltarii moderne a arhitecturii romanesti, devenita explicita abia catre sfirsitul secolului al XIX-lea, se refera la fondul cultural pe care s-a grefat aceasta evolupie, si rezida in fractura culturala dintre occidentalizare/modernizare (asimilarea noilor valori produse de civilizapia industriala vest-europeana) si autohtonism/traditionalism (pastrarea vechilor valori ale ordinii agrare si ale sud-estului ortodox). Transformarile politice, economice si sociale declansate dupa 1821, si accelerate dupa Unirea din 1859, la care se adauga voinpa de sincronizare culturala, s-au tradus in activitatea constructiva prin citeva aspecte esenpiale: 1)aparipia de noi tipuri de cladiri/programe de arhitectura (imobile de locuinte plurifamiliale, gari, cladiri administrative, pentru invapamint, de spectacol, industriale, comerciale, hoteluri, etc.), 2)importul si asimilarea noilor materiale si tehnologii de constructie (metalul si betonul armat, aplicate la inceput la constructii de geniu civil si industriale, apoi la toate tipurile de constructii si avind ca finalitate formarea unor serioase antreprize moderne de constructii) si 3) necesitatea exprimarii prin arhitectura a noului etos modernizator. La acestea se adauga dezvoltarea fara precedent a oraselor, constind atit in modernizarea celor existente (prin inlocuirea fondului construit considerat necorespunzator, limitarea extinderii necontrolate a suprafepei, adaptarea structurilor stradale la noile functiuni si ierarhizarea lor, densificarea construitului, cresterea nivelului de inaltime - in mod special in centru -, zonificarea functionala, construirea si punerea in evidenpa a cladirilor reprezentative, crearea unui nou tip de reprezentativitate urbana, etc.), in restructurarea radicala a altora (Giurgiu, Braila), cit si in edificarea de noi orase pe plan prestabilit (Turnu Severin, Turnu Magurele, etc). Odata cu Regulamentele Organice se instituie si se perfectioneaza formele si instrumentele de control urban care vor administra modernizarea urbana. Ele atesta oficial (prin regulamente si legi urbanistice, planuri directoare, etc.) cristalizarea treptata si evolutia unei voinpe constructive si a unei gindiri urbanistice din ce in ce mai clar orientate functional si formal. Bucurestiul, cu semnificapia de capitala a noului stat national (1859), a devenit si a ramas pentru multa vreme nu numai principalul teatru al operapiunilor urbane moderne, ci si cel mai important focar de iradiere culturala si arhitecturala din para. Din punct de vedere stilistic, perioada de pina la primul razboi mondial este caracterizata prin preluarea aproape concomitenta a mai multor modele stilistice europene (cu diferitele lor varietapi locale, in functie de locul de inspirapie), de la clasicism la eclectism si ecouri ale Artei 1900, ale caror contradicpii originare se pierd si se rezolva prin semnificapia unica pe care o capata pe plan local: toate reprezinta in anumite masuri sincronizarea cu Europa. Acestor importuri li s-au adaugat, incepind cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cautarile unui stil napional, cunoscute sub numele generic si relativ impropriu de neoromanesc. Desi rezultat din dorinpa de redefinire identitara, deci in contradicpie cu importul stilistic, neoromanescul este, in arhitectura romaneasca, echivalentul cautarilor formale cu aceeasi semnificapie care se manifesta nu numai in Europa acelui moment, ci si in intreaga lume contemporana; deci reprezinta – paradoxal - un prim semn al unei reale sincronizari. Dupa primul razboi mondial, cautarile unui stil napional si-au gasit un adversar deosebit de puternic in noul import arhitectural din deceniul al 3-lea, modernismul, ceea ce reprezinta, in sine, un alt semn al doritei sincronizari cu Europa. Arhitectura perioadei interbelice s-a aflat, atit ideologic cit si formal, sub semnul acestui conflict, care se va ascupi puternic in anii premergatori celui de al doilea razboi mondial. Fapa de aceasta schema de evolupie stilistica, contextul cultural specific al fiecareia dintre cele trei regiuni istorice aduce nuanpe: de exemplu, influenpa clasicista este in Moldova mai timpurie, mai puternica si mai persistenta; pe teritoriul Parii Romanesti, absorbpia curentelor europene este dominata la sfirsitul secolului al XIX-lea de filiera franceza; in Transilvania, pe un fond urban mai inchegat si cu o mai inradacinata traditie central europeana, dezvoltarea stilistica de pina la primul razboi mondial este mai organica si urmareste indeaproape arhitectura Vienei imperiale. in privinpa arhitectilor, acestia au fost la inceput straini (din foarte diverse parpi ale Europei), apoi incep sa se afirme si arhitecti romani, diplomapi in strainatate (mai ales ai renumitei Ecole des Beaux Arts din Paris) si, dupa 1892 (Societatea Arhitectilor Romani fondeaza ªcoala de Arhitectura din Bucuresti, care dupa doi ani devine institupie de stat), in Romania. Se poate spune ca perioada moderna este si perioada consolidarii breslei arhitectilor romani si a sistemului de producpie de arhitectura. Pe acest fond, dupa Unirea din 1918, dezvoltarea arhitecturala din cele trei regiuni devine intrucitva mai unitara. Aceasta schema evolutiva va fi intre rupta de cel de al doilea razboi mondial. Arhitectura clasicistaArhitectura de factura clasicista anunpa cel mai timpuriu modernitatea, prin importul unor elemente formale (la inceput numai morfologice, apoi si sintactice) de factura clasica sau clasicizanta, care devin destul de frecvente spre sfirsitul secolului al XVIII-lea. Ele provin din influenpe ale clasicismului si/sau neoclasicismului european, venite pe diferite filiere (predominant cea ruseasca si cea central europeana), dar, fiind vorba de preluari tirzii si nu direct de la sursa, este greu de facut o diferenpiere sigura intre ceea ce ar reprezenta influenpa renascentista/clasicista tirzie si influenpa neoclasica. Indiferent de originea sa, repertoriul morfologic si sintactic clasicist a fost aplicat inipial la nivelul plasticii de fapada, mai ales la monumente de cult si case boieresti (in Moldova: palatul Cantacuzino - inainte de 1795 si palatul Callimachi - 1795-6, din Iasi, biserica rotunda din Lepcani - 1795, biserica Banu - 1800, din Iasi, biserica manastirii Varatec -1808, palatul “de peste ziduri” de la manastirea Frumoasa - 1818, biserica Ruset din Botosani - 1825; in Para Romaneasca: casa Crepulescu - inainte de 1791, palatul Ghica-Tei -1822, toate in Bucuresti, etc.). Sint cunoscute numele citorva dintre arhitectii care au proiectat in maniera clasicista: inipial au fost arhitecti straini ca austriecii “her Leopold”, Johann Freiwald, cehul Martin Kubelka, rusul M. Singurov, catalanul Xavier Villacrosse, etc., carora li s-au adaugat mai tirziu arhitecti romani sau “diletanpi”care suspin aceasta arhitectura: “Ionipa arhitectonul”, Gheorghe Asachi, Alex. Costinescu, Iacob Melnic, etc., in Moldova si Para Romaneasca. in Ardeal, pe un fond mai pregatit de evolutia stilistica anterioara (mult mai apropiata de cea central europeana), arhitectura clasicista a aparut sub forma unui baroc tirziu simplificat (fapada principala a palatului Brukenthal din Sibiu, curtea interioara a palatului Banffy, colegiul reformat - 1801, palatele Teleky, arh. Josef leder - 1802 si Tholgalagy-Korda, arh. Carlo Gusti - 1801-1807, toate din Cluj, etc.) si s-a maturizat mai devreme (catedrala romano-catolica din Satu-Mare - 1786-1789, primaria din Cluj, arh. Anton Kragerbauer - 1843-1846, etc.), liceul Andrei ªaguna din Brasov (arh. ªtefan Emilian - 1851). in restul parii, pe masura ce prestigiul de care se bucura stilul a crescut, aplicarea lui a devenit tot mai coerenta, iar sintaxa clasicista a capatat profunzime, dezvaluind o noua spapialitate interioara. S-au construit biserici clasiciste noi, cum ar fi biserica Sf. Spiridon(1804) si cea a manastirii Frumoasa (1836) in Iasi, Teiul Doamnei (1833) si Sf. Dumitru (arh. Iosif Weltz) in Bucuresti, etc., iar multe biserici vechi au fost refacute in spirit clasicist, cum ar fi Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti (dupa 1848, arh. X. Villacrosse). in paralel, aceasta arhitectura a fost utilizata in constructia multor resedinpe boieresti, unele cu mari amenajari de parcuri (conacul Rosetti de la Caiupi/Bacau, resedinpa lui Alexandru Ghica de la Pascani/Ilfov, etc.) si a inceput sa aiba ecou si la nivelul micii arhitecturi domestice urbane. in cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea, s-au construit si importante edificii publice clasiciste, cum ar fi Teatrul Napional din Bucuresti (1846-1852, arh. Josef Heft), casa episcopala din Ramnicu Valcea, prefectura judepului Arges din Pitesti, Institutul de anatomie din Iasi (arh. N.C. Mihailescu, St. Emilian) sau cladirile proiectate de Alexandru Orascu (diplomat la Munchen), considerat primul mare clasicist roman: Universitatea (1857-1869), hotelul Bulevard (1865-1867), biserica Domnipa Balasa (in colaborare cu Carol Benis), in Bucuresti si forma finala (1880) a Mitropoliei din Iasi (inceputa in 1833 de arhitectii Freiwald si Asachi). Desi in ultimii cincisprezece ani ai secolului al XIX-lea, clasicismul a inceput sa-si piarda pozipia de “stil oficial” (in favoarea eclectismului), se poate vorbi despre o anume rezistenpa a filonului clasicist in arhitectura romaneasca. Astfel, in timp, el reapare sub diverse forme: fie pur, in constructii neoclasice tirzii (Palatul Regal din Bucuresti, arh. N. Nenciulescu, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, Ministerul de Finanpe din Bucuresti, arh. Radu Dudescu - 1947), sau neorenascentiste (banca Crisoveloni, arh. G. M. Cantacuzino - anii 1920); fie simplificat, in anumite forme de Art-Deco sau de modernism monumental (Facultatea de drept, arh. Petre Antonescu - 1935, Ministerul Juspiei, arh. Const. Iotzu - 1929-1932, Institutul Agronomic,arh. F. Stanculescu, L. Plamadeala, R. Udroiu, Ministerul de Externe - 1936-1938, Academia de Razboi - 1937-1944, Palatul CFR - 1938-1947, proiectate de Duiliu Marcu, expozipiile din 1937-1939, arh. Horia Creanga, toate din Bucuresti, Palatul Culturii de la Cernaupi, arh. Horia Creanga - 1938-1940 etc.); fie in forme “pervertite”, in structura arhitecturilor totalitare de la sfirsitul secolului al XX-lea. in plus, grapie invapamintului de tip Beaux-Arts, filonul clasicist se transmite in sintaxa si repartipia planimetrica a multor cladiri, chiar daca acestea adopta alte formule stilistice de fapada, de la eclectism la neoromanesc. Arhitectura de factura romanticaPe la inceputul secolului al XIX-lea, in arhitectura romaneasca a inceput sa patrunda si spiritul romantic, atit prin modele formale, cit si ca impuls catalizator, determinind doua tipuri de cautari stilistice. Pe de o parte, se situeaza o arhitectura bazata pe imprumuturi formale din diverse manifestari stilistice de factura romantica specifice unor zone ale Europei occidentale si centrale (forme de neogotic, neoromanic, si alte forme neomedievalizante, diverse stiluri regionale, mai ales germane, etc.), denumita generic arhitectura de factura romantica, pe de alta parte, se gasesc cautarile de valorificare in spirit romantic a arhitecturii populare autohtone. Daca aceasta orientare a starii romantice spre elaborarea unei arhitecturi napionale se va maturiza mai tirziu, abia spre sfirsitul secolului, devenind o direcpie de cautari stilistice durabila si de sine statatoare (a se vedea mai departe: arhitectura neoromaneasca), arhitectura “importata” de factura romantica reprezinta, alaturi de arhitectura de factura clasicizanta, un moment incipient important in procesul de occidentalizare/modernizare a societapii romanesti, caracteristic celei de a doua jumatapi a secolului al XIXI-lea. Spre deosebire de cea clasicista, arhitectura de factura romantica manipuleaza un repertoriu morfologic heteroclit, format din elemente constructive si decorative din arhitectura feudala europeana, dupa o sintaxa comportind o mare libertate de interpretare si al carei numitor comun este cautarea pitorescului. Rezultatul este o arhitectura spectaculoasa, cu atmosfera poetica, care a fost adoptata de multe resedinpe boieresti si burgheze, mai rar de cladirile publice. Ca exemple mai reprezentative se pot cita: palatul ªupu din Bucuresti (1831-1832), arh. Konrad Schwink si Vitul, proiectat in spiritul Rundbogen german), intervenpiile de la manastirile Bistripa, Tismana, Curtea de Arges, Arnota, Antim, Negoiesti, Caldarusani, etc., datorate arhitectului Shlatter (care a jucat un rol deosebit de important si ca restaurator, desi, in spiritul vremii, el transmite monumentelor autohtone o expresivitate “gotica” nespecifica si atmosfera nostalgica a castelelor create de romantismul german); fostul Spital militar si Arsenalul Armatei din Bucuresti; palatul lui Al. I. Cuza de la Ruginoasa; cazarma Copou de la Iasi; casa Liebrecht-Filipescu (1866, arh. Luigi Lipizer, veritabil creator de stil), Institutul meteorologic Filaret (1884), catedrala Sf. Iosif (1883, arh. Schmidt), sinagoga spaniola si Templul coral (1865), restaurantul “Carul cu bere” (1875, arh. Zigfried Kofczinsky), cele doua edificii Rieber (terminate in primii ani ai secolului al XX-lea), palatul Cretzulescu, casa Grigore Cerchez, toate in Bucuresti; Palatul Culturii de la Iasi (inceputul secolului 20, arh. I.D. Berindei). O menpiune deosebita o merita ansamblul castelului regal si parcului Peles de la Sinaia (inceput in 1875-1880, arh. Doderer si Schultz, completat fericit in 1896-1914, arh. Karel Liman), care a imprimat stilul sàu pitoresc (in spiritul unei combinapii eclectice de vernacular medieval german, renastere germana si alte componente stilistice de diferite facturi), intregii localitapi si chiar zonei. Spiritul romantic se regaseste si in arhitectura funerara, in arhitectura de interior si in mobilier. Dar mai ales, a dat un mare avint arhitecturii peisagere: s-au amenajat atit multe gradini si parcuri ale resedinpelor elitei (dintre care numai unele s-au pastrat, dar documentele atesta un mare numar), cit si gradini si parcuri urbane publice. Gradini romantice, cum ar fi gradina Cismigiu (inceputa pe la 1845, Carol Friederich Meyer) si gradina Kiseleff (Carol Meyer, 1843), organizarea cimitirelor Bellu, Sf. Vineri, Ghencea, isi au originea in acest tip de arhitectura. Mai tirziu, parcul Carol (Redont), organizat pentru marea expozipie din 1906, a reprezentat expresia de virf a pitorescului romantic. in Transilvania, arhitectura de factura romantica neomedievalizanta este mai organic legata de traditia arhitecturala locala si a fost practicata de arhitecti autohtoni. Marele arhitect al neogoticului a fost Antal Kagerbauer, autor al bisericii Sf. Petru (1846) si al primariei din Cluj (1843-1846), al aripii noi a castelului Banffy de la Bonpida (1855), al castelului Miko Imre de la Ocna Mures si al multor monumente funerare, urmat de arhitectii Ferdinand Hottner (azilul Sf.Elisabeta din Cluj), Samu Pecz (palatul Szeky, Cluj), Janos Bohm, Kalman Rimanoczy, Gotfried Orendi, etc. Atit arhitectura clasicista cit si cea de factura romantica au largit considerabil aria formala a arhitecturii romanesti, scopind-o de pe fagasul restrins al traditiei autohtone, dar in moduri diferite: daca arhitectura clasicista a adus in arhitectura romaneasca rigoarea si ordinea rapionala ale traditiei clasice (pe teritoriul vechiului regat aceasta traditie fiind aproape inexistenta), arhitectura de factura romantica a adus un surplus imaginativ si o aplecare catre farmecul arhitecturii trecute. Ambele direcpii au dat roade mai tirziu. Arhitectura eclectismuluiFara sa fie strain de spiritul romantic, eclectismul, in special in formele sale caracteristice academismului de scoala franceza (academismul Beaux-Arts-ist), reprezinta un moment de sine statator si marcant in evolutia arhitecturii romanesti si a oraselor, mai ales in vechiul regat. Bazat pe un “program” de adunare sistematica a elementelor rezultate in urma analizei diverselor arhitecturi, pe care le recompune dupa principii istorice coerente, moduri tipologice caracteristice destinapiei cladirii sau dupa asocieri bizare si stimulatoare, eclectismul s-a bucurat de un mare prestigiu, in ultimii cincisprezece ani ai secolului al XIX-lea. Daca, in importurile formale anterioare se poate depista o anumita nesiguranpa, desigur in legatura cu preluarea lor de la surse intermediare (uneori deja transformate) si cu imaturitatea sistemului local de producpie de arhitectura, arhitectura eclectica a fost de la inceput puternica si matura, preluata cu profesionalism si direct de la sursa. Cum perioada de maxima forpa a arhitecturii eclectice a coincis cu un moment de virf al constructiei societapii romanesti moderne, se poate spune ca aproape intreaga structura institupionala a noului stat este eclectica. Cele mai multe si mai importante cladiri publice eclectice s-au construit in Bucuresti, ocupind locuri cheie in noua conceppie urbanistica a orasului, in legaturà cu taierea marilor bulevarde E-V si N-S si cu modernizarea Caii Victoria. Ele au fost proiectate inipial de arhitecti francezi, mai tirziu de arhitecti romani, majoritatea cu studii la Ecole des Beaux-Arts, ceea ce menpine continuitatea si unitatea stilului. in plus, constructia eclectica in sine este suficient de flexibila incit sa poata ingloba fara perturbari interpretari diverse. Semnificative pentru arhitectura eclectica sint o serie de cladiri publice, cum ar fi: partea veche a Bancii Napionale (1883-1885, arh. Cassien Bernard, Albert Galleron si sculptorul Ioan Georgescu), cladirea Ateneului Roman (1886-1888, arh. Albert Galleron) si galeria de arta de pe latura sa posterioara (arh. Leonida Negrescu), ªcoala de Poduri si ªosele (dupa 1880, arh. Lecomte de Nouy, Cassien Bernard), Palatul de Justipie (1890-1895, arh. A. Ballu, la interioarele caruia lucreaza si Ion Mincu), Ministerul Agriculturii (1896, arh. Louis Blanc), Institutul de Medicina si Farmacie (1900-1902, arh. Louis Blanc), Casa de Depuneri si Economii (1896-1900, arh. Paul Gottereau), Palatul Postelor (1900, arh. Alex. Savulescu), Bursa de efecte (1910, arh. St. Burcus), Camera Deputapilor si Cercul militar (inceputul sec. 20, arh. Dimitrie Maimarolu), Fundapiile Regale (terminat in 1914, arh. Paul Gottereau) etc., din Bucuresti, Palatul de Justipie din Craiova (,arh. Ion N. Socolescu), Teatrul Napional din Iasi (1896, arh. Fellner si Helmer), etc., precum si multe resedinpe, majoritatea luxuoase: casa Asan si palatul Cantacuzino (ambele arh. I.D. Berindei), casa Monteoru si casa Vernescu (ambele arh. Ion Mincu) etc., din Bucuresti, palatul Dinu Mihail (arh. Paul Gottereau) din Craiova etc. in plus, eclectismul arhitectural avind, din formare, relapii organice cu eclectismul tehnic al secolului al XIX-lea, tot de factura eclectica sint si multe “constructii ingineresti”, cum ar fi halele alimentare (hala Unirii - 1865-1870 si hala Traian, arh. Giulio Magni - 1896, ambele in Bucuresti, halele din Ploiesti, arh. Toma T. Socolescu) si garile din diverse orase (partea veche a Garii de Nord, din Bucurestu, gara din Burdujeni/Suceava, gara Ploiesti Sud etc.), a caror constructie in numar mare a fost impusa de dezvoltarea economica a parii. Eclectismul transilvan al aceleiasi perioade a fost de o factura diferita, mai inrudit cu barocul central european. Teatrele napionale din Cluj si Oradea (arh. Fellner si Helmer), Universitatea din Cluj (1872,), Palatul Culturii din Cluj, primaria din Oradea (1899-904, arh. Kolmar Rimanoczy) si cea din Arad (1913, arh. Ludovic Szantary) sint exemple semnificative. Arhitectura de tip 1900in arta si arhitectura europeana din jurul anului 1900, si-a facut loc o serie de manifestari inovatoare, care reprezinta o miscare generala secesionista fapa de inchistarea academismului istoricist sau eclectic si, in acelasi timp, incercari de includere in arhitectura a valenpelor artistice artizanale locale. De aceea miscarea a dezvoltat in arhitectura, in mobilier si in artele aplicate formule stilistice diferind dupa localizarea geografica (purtind, ca atare, diverse denumiri: Art Nouveau, Secession, Jugendstil, etc.) si a antrenat in paralel si dezvoltarea unor scoli locale de mobilier si arte decorative. Ecoul acestei miscari in parile romane a fost similar cu cel al romantismului, de care, de altfel, miscarea nu este straina. O parte dintre varietapile stilistice regionale au patruns, asemeni altor importuri, in arhitectura si in artele aplicate. Astfel se poate delimita, atit in vechiul regat, cit mai ales in Transilvania, o arhitectura cu aspecte evidente de tip Art Nouveau sau Secession (de factura austriaca sau ungureasca), uneori mai pure, alteori grefate pe un suport de factura eclectica sau academista. Art Nouveau-ul este remarcabil reprezentat de cladiri cum ar fi Cazinoul din Constanta (1907-1911, arh. Daniel Renard), Cazinoul din Sinaia (arh. Petre Antonescu), vechiul hotel Athenée-Palace (1910, arh. Daniel Renard), magazinul Orfeu din Bucuresti (arh. Leonida Negrescu) etc. Cele mai multe si mai tipice constructii Secession, de influenta austriaca sau ungureasca (in Ungaria dezvoltindu-se remarcabile variante locale), unele cu totul deosebite ca valoare si anvergura, se gasesc insa in Transilvania, in Oradea, Tirgu-Mures, Timisoara etc., unde arhitecti ca Deszo Jakab si Marcel Komor (complexul Vulturul Negru din Oradea, 1907-1910, fosta primarie, 1907-1908, si Palatul Culturii, 1913, din Tirgu-Mures etc.), Kalman Rimanoczy-fiul (Palatul Apollo, 1913-1914, precum si multe alte constructii din Oradea), Sandor Baumgarten (liceul “Bolyai Farkas”, 1908-1909, Tirgu-Mures), Jozsef si Laszlo Vago, Ferenc Lobl, etc. au proiectat o remarcabila arhitectura de aceasta factura stilistica. Pe de alta parte, ca si in cazul romantismului, spiritul in sine al miscarii a dat nastere si la reacpii specifice locale, cautari arhitecturale care au stimulat dezvoltarea unor raspunsuri originale. De aceea, unii cercetatori situaza in interiorul acestui fenomen geneza cautarilor napionale; sau chiar le prezinta ca varianta originala romaneasca a Artei 1900. Aceasta pozipie nu este lipsita de sens, deoarece cautarile stilistice ale unei arhitecturi napionale (arhitectura neoromaneasca) au fost legate evident atit de implulsul romantic, cit si de vocapia regionalista a Artei 1900. Dar, prin amploare si durata, prin faptul ca au reprezentat prima miscare arhitecturala originala si cu program teoretic coerent din arhitectura romaneasca moderna, ele merita sa ocupe o pozipie de sine statatoare. Cautarile napionale: Arhitectura neoromaneascaAstfel, arhitectura neoromaneasca reprezinta, alaturi de dezvoltari similare in muzica, literatura, arte plastice, una dintre dimensiunile cristalizarii unei culturi napionale moderne. Desi a urmat si s-a definit prin confruntarea cu prima etapa de modernizare (caracterizata prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice si neomedievalizante, eclectice, de factura Arta 1900), expresia cautarilor identitare nu a luat inipial forma unei crize, a unei reale contestari a acestor importuri. Ea a reprezentat pina la primul razboi mondial un alt aspect al modernizarii arhitecturii romanesti. Ideile care au ghidat aceste cautari stilistice, incadrabile ca program ideologic in trama general europeana a cautarilor similare din arhitectura ultimei jumatapi a secolului al XIX-lea, au fost suspinute pina la cel de al doilea razboi mondial de principala publicapie de specialitate, revista Arhitectura (fondata in 1906). in acelasi timp, constientizarea valorii arhitecturii traditionale si trezirea interesului pentru patrimoniul istoric s-au tradus si in organizarea sistemului intitupional de monitorizare si protecpie a acestuia: in 1909 s-a infiintat Comisiunea Monumentelor Istorice, in care au activat, de-a lungul timpului, mari personalitapi ale culturii si arhitecturii romanesti. Arhitectura neoromaneasca, mai degraba o miscare programatica decit un stil unitar, a inceput sa se dezvolte inca din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea si a dominat primele doua decenii ale secolului al XX-lea, luind locul eclectismului in preferintele oficiale. S-a aplicat indeosebi tipurilor de cladiri ale structurilor administrapiei locale (administrapii financiare, primarii, vami, etc.), constructiilor din investitii publice (locuinte ieftine, scoli rurale, muzee, facultapi, biserici - mai ales catedralele ortodoxe construite in Ardeal dupa 1918), dar a fost preluata si de locuintele luxuoase (vile si chiar imobile de raport) si de unele constructii monumentale private (banci). Repertoriul formal traditional utilizat pentru a crea un stil napional, foarte divers si amalgamat, este folosit in opera diferipilor autori conform propriilor selecpii, intr-o anume relapie cu tipul de program si de tipul de sintaxa. De aceea apar si mari diferenpe intre stilurile individuale ale diversilor arhitecti. in general, s-a incercat valorificarea unor elemente structurale si decorative preluate din arhitectura vernaculara romaneasca (stilpi si parapepi de lemn, prispe, troipe), dar si balcanica (bovindouri cu console de lemn, geamlicuri) si chiar mediteraneeana (logii, pergole), din arhitectura bisericeasca moldoveneasca si munteneasca (tipuri de acoperisuri, paramenpi de zidarie, usi de lemn, briuri, ancadramente, medalioane de ceramica), din arhitectura brancoveneasca (alternanpa de zidarie simpla cu ancadramente, parapepi, intarsii decorative specifice din piatra) etc., precum si a unor teme compozipionale selectate din arhitectura zonala, care devin elemente de compozipie specifice (tema culei-turn, tema foisorului, tema casei populare cu parter suprainalpat etc.). Acestea au fost puse in opera atit la scara lor originala cit si la scari monumentale, daca tipul de cladire o cerea. Sintaxa care administreaza compozipiile este, in general, academista pentru cladirile monumentale, de factura traditional bizantina (originara sau traditional romaneasca) pentru cladirile de cult si foarte libera, organica, creatoare de pitoresc pentru cladirile de mai mica anvergura. Selecpia elementelor specifice este rar facuta in sensul unei puritapi stilistice dictate de reguli bine precizate: de obicei ele sint folosite sincretic, adesea chiar impletite cu elemente decorative sau structurale de factura clasica, neogotica, neomedievala, de factura Arta 1900, ceea ce face uneori dificila incadrarea stilistica. De aceea, se poate considera ca demersul sintactic este, in general, de factura eclectica, iar imaginea generala a acestei dezvoltari stilistice este sincretica si pitoreasca in acelasi timp. Foarte permisiva si cu un limbaj usor de inpeles, arhitectura neoromaneasca s-a bucurat de o mare popularitate si s-a raspindit rapid in arhitectura domestica urbana anonima. Primul dintre principalii reprezentanpi, si creator al acestei miscari, a fost Ion Mincu (primul diplomat roman al Ecole des Beaux Arts, Paris), a carui arhitectura este cu certitudine un virf, nu numai pentru arhitectura neoromaneasca, dar si pentru intreaga arhitectura romaneasca. Principalele sale lucrari sint: casa Lahovary (1886), “Bufetul” de pe soseaua Kiseleff (1892, dupa planurile intocmite in 1889 pentru pavilionul romanesc la Expozipia universala de la Paris), ªcoala Centrala de fete (1890), in Bucuresti, Palatul administrativ din Galapi, bancile comerciale din Craiova si Braila. Linia stilistica deschisa de Mincu (numita si “stilul Ion Mincu”) a fost continuata de pupini arhitecti, printre care arhitectul italian Giulio Magni (scoala primara Mavrogheni - 1895, gara de la Curtea de Arges - 1898). Alpi reprezentanpi de seama ai miscarii, fiecare creind propria linie stilistica, sint: Petre Antonescu (Ministerul Constructiilor - actuala Primarie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ din Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru salariapii Bancii Napionale din Bucuresti, conacul din ªtefanesti - Arges etc.), Nicolae Ghica-Budesti (Palatul pentru colecpiile muzeului de arta napionala - 1912-1939, biserica greco-catolica din str. Polona, biserica Cupitul de Argint, casa Rosetti, toate in Bucuresti, liceul din Ramnicu-Valcea etc.), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe locuinte, dintre care celebra vila Minovici din Bucuresti etc.), Grigore Cerchez, in a carui antrepriza a lucrat si arh. Al. Clavel (cladirea veche a Institutului de Arhitectura - 1912-1927, corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni si multe case dintre care remarcabila casa Disescu, din Bucuresti), Florea Stanculescu (ansambluri de locuinte ieftine, proiecte tip de locuinte rurale, scoli rurale, vami, Palatul Agriculturii din Braila etc), Statie Ciortan (multe cladiri ale administrapiei financiare in Bucuresti si alte orase, Vama Postei din Bucuresti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucuresti) ), Paul Smarandescu (case particulare in Ploiesti, Bucuresti, Sinaia, imobile de raport), G. Cristinel (primaria din Banu Manta, Bucuresti, catedrala ortodoxa din Cluj), I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu, etc. Dupa primul razboi mondial, arhitectura neoromaneasca a inceput sa-si piarda dimensiunea modernizatoare si sa se osifice, devenind treptat principala forpa conservatoare in opozitie cu retorica si estetica modernismului. Desi orientarea napionalista din ce in ce mai puternica a contextul politic a favorizat evident neoromanescul (regulamentele pentru anumite zone ale Bucurestiului specificau clar obligativitatea utilizarii unui “stil romanesc”), realizarile arhitecturale au devenit din ce in ce mai sterile sau au fuzionat, uneori pina la contrazicere, cu elemente stilistice de alte facturi, in cautarea unui pitoresc care a atins uneori bizareria. Modernismulin deceniul al treilea al secolului al XX-lea, concomitent cu raspindirea si implementarea lor in toate parile europene, in arhitectura romaneasca au patruns ideile si programul estetic al Miscarii Moderne, care au cunoscut atit un mare succes in rindul tinerei generapii de arhitecti, cit si o neasteptata popularitate in rindurile burgheziei progresiste, care si-a gasit in noua arhitectura modul propriu de expresie. Cum, aceasta patrundere s-a suprapus peste lucrari intense de modernizare a Bucurestiului, noua arhitectura a fost utilizata mult in zonele centrale reprezentative, carora le-a conferit o imagine generala modernista, aspect mai rar intilnit in alte capitale europene. Ca si cautarile napionale, noua linie formala a fost insopita de o importanta fundamentare teoretica, publicata in revistele de avangarda, mai ales in Contimporanul (1922-1932, creat, condus si finanpat de Marcel Iancu, impreuna cu poetul I.Vinea). Din 1931, o interesanta si substanpiala suspinere teoretica a venit din partea revistei Simetria (inipiata si condusa de G.M. Cantacuzino impreuna cu O. Doicescu, Matila Ghyka, Tudor Vianu, P.E. Miclescu, Marica Cotescu, Haralamb Georgescu). Ideologia specifica miscarii, evident importata, a fost insa adaptata la circumstanpele locale, astfel aparind nuanpele specifice ale modernismului romanesc: chestiunea locuintei ieftine, a orasului functional, vocapia sociala si orientarea de stinga - care reprezinta nucleul ideologiei originare - sint mult atenuate, locul lor fiind luat de dezbaterea estetica. Caracterul progresist al modernismului romanesc rezida in special in inlocuirea “vechilor estetici” cu noua estetica, chestiune care exprima – adesea foarte incisiv - voinpa de redeschidere spre Europa, in conflict fapis cu inchiderea in interiorul traditionalei ordini agrare idealizate si a spiritualitapii ortodoxe, ambele ostile occidentalizarii/modernizarii. Astfel, caracterul revolupionar al miscarii moderne romanesti apare mult imblinzit, desi, in deceniul al patrulea, noua estetica si semnificapia ei a capatat dimensiuni “eroice” in conflictul ascupit cu tendinpele napionaliste. Modernismul romanesc (ca si miscarile locale de avangarda de care este foarte legat) a incercat sa sintetizeze, sub semnul pragmatic al aplicabilitapii imediate, diverse tendinte ale Miscarii Moderne intr-o arhitectura eleganta, cu un redus caracter experimental, mai apropiata de modernismul temperat al arhitecturii pariziene din acea perioada (cu evidente imprumuturi de factura Art-Deco), decit de liniile radicale promovate de neoplasticisti, contructivisti, scoala de la Bauhaus sau Le Corbusier. Mai rar, mai ales in arhitectura lui Marcel Iancu, apar clare orientari de factura expresionista. Pe masura evolutiei in timp, a aparut tot mai evidenta influenpa arhitecturii fasciste italiene (mai ales in arhitectura expozipiilor proiectate de H. Creanga, in arhitectura monumentala a lui D. Marcu etc.). Din cauza ca preocuparea pentru o arhitectura economica a fost, practic, absenta, o alta trasatura formala definitorie a modernismului romanesc consta in utilizarea de materiale scumpe, de buna calitate, ceea ce nu este tipic pentru Miscarea Moderna, dar a asigurat constructiilor o remarcabila rezistenpa in timp. (Este vorba despre rezistenpa la uzura si la lipsa de intrepinere de dupa cel de al doilea razboi mondial, pentru ca rezistenpa lor structurala este dramatic de redusa – datorita folosirii unor standarde de calcul inadecvate -; ceea ce le-a si expus distrugerii la cutremure). Principalele figuri ale modernismului romanesc au fost Horia Creanga, exponentul liniei formale celei mai radicale si cel care impune arhitectura moderna si intreprinde un travaliu consecvent de modernizare a tipologiei imobilului de raport (imobilul ARO, bd. Bratianu, 1929-1931 si cinematograful - 1934, imobilul Otulescu, 1934-1935, imobilul Malaxa - 1935-1937, vilele Bunescu - 1932, Cantacuzino - 1934, stadionul ANEF - 1933-1939, uzinele Malaxa - 1931-1932 si 1936-1939, halele Obor - 1937, din Bucuresti, palatul Culturii de la Cernaupi - 1935-1937, etc.), Marcel Iancu, pictor, arhitect si publicist, singurul care este legat de miscarile de avangarda europene (co-fondator al miscarii Dada, Zurich, 1916) si care introduce programatic ideile Miscarii Moderne in Romania (imobilele Herman Iancu - 1926, Clara Iancu - 1931, Gold - 1934, Bazaltin - 1935, Haimovici - 1937, vilele Fuchs - 1929, Chihaescu - 1930, Ilupa - 1931, Wexler - 1931, Juster - 1931, Reich - 1937, strandul FSSR - 1929, in Bucuresti, sanatoriul Popper/Predeal -1934, etc.) si George Matei Cantacuzino, personalitate culturala de mare cuprindere si autor al unei teorii de arhitectura originale (chiar daca exprimata sub forma eseistic-poetica), exponentul unui palladianism modern (hala de avioane a uzinei IAR/Brasov, vila Ariana/Eforie, hotelul Belona/Eforie, etc.). Acestora li se alatura Duiliu Marcu (Casa de credit si asigurari a magistrapilor - 1935-1937, biblioteca Academiei - 1936-1937, Administrapia autonoma a monopolurilor statului - 1934-1941, piapa alimentara de la Buzau, numeroase imobile de locuit si vile etc.), precum si alte nume reprezentative, cum ar fi: Paul Emil Miclescu (uzinele Ford, Bucuresti - 1930-1932), Grigore Ionescu (sanatoriul Toria/Covasna - 1933-1934), Octav Doicescu (clubul nautic de la Snagov), Henriette Delavrancea-Gibory, Ion si Tiberiu Niga etc. in general, se poate afirma ca modernistii romani au ales din evantaiul ideologic al Miscarii Moderne europene numai anumite dimensiuni: cea estetica si cea rapionalista, pe care le-au aplicat in modernizarea tipologica si stilistica. in chesiunea urbana, ei au optat cu precadere pentru alte modele de dezvoltare urbana. Astfel, pentru clarificarea si ierarhizarea circulapiei si pentru sublinierea reprezentativitapii zonei centrale, s-a continuat politica urbana derivata din operapiile practicate de Haussmann asupra Parisului (in a doua jumatate a secolului al XIX-lea), in care principalul instrument al edificarii a fost imobilul de raport (o tipologie de locuinte colective, imprumutata probabil tot din modelul parizian) care, dupa Regulamentul din 1897, a inceput sa inlocuiasca vechile tipologii; in timp ce, pentru parcelarile de locuinte ieftine/populare si de vile s-au folosit principii derivate din practica orasului-gradina european. Generapia “revolupionara” a fost abia cea a tinerilor arhitecti care si-au facut studiile aproximativ in perioada celui de al doilea razboi mondial. Dar acesti arhitecti care au imbrapisat si orientarile radical-reformatoare ale Miscarii Moderne (problematica locuintei ieftine, principiile orasului functional sintetizate in Carta de la Atena, standardizarea, etc.) au construit abia dupa razboi. Arhitectura Art-Decoin sensul moderarii modernismului si, in acelasi timp, al sincretismului care a caracterizat in general dezvoltarea moderna a arhitecturii romanesti, trebuie menpionata arhitectura Art-Deco care a insopit cu realizari numeroase si remarcabile toata perioada interbelica. Fenomenul Art-Deco, ale carui filiapii se pot regasi atit in modernism cit si in clasicismul monumental, desemneaza un moment al modernizarii eclectismului Beaux-Arts-ist care a creat in perioada interbelica o arhitectura luxuoasa, exuberanta, reprezentativa pentru succesul capitalist. Imbinind in mod usor inteligibil elemente derivate din limbajul modernist si din progresul tehnologic cu un decorativism epurat, dupa o sintaxa de factura predominant academista, arhitectura Art-Deco s-a dovedit, in consecinpa, o arhitectura foarte potrivita contextului romanesc. Cladiri ca: Palatul Telefoanelor (arh. Van Saanen-Algy, Louis Week, Walter Froy), Palatul Societapii funcpionarilor primariilor din municipiul Bucuresti (arh. Ioan Rosu, Radu Culcer), corpul nou al Garii de Nord, judecatoria din ªtirbei Voda (arh. E. Nadejde, E. Cusnenco), blocul edilitar cu teatru, primarie si comerp din piata Amzei (arh. N. Georgescu), hotelurile Ambasador si Union (arh. Arghir Culina), Societatea Asigurarea romaneasca, multe imobile de locuit (cum ar fi cele din Dacia 15 si 66, arh. Jean Monda), toate din Bucuresti, Ateneul universitar Regele Ferdinand (arh. G. Cristinel), muzeul Institutului de studii clasice din Cluj, prefectura din Satu-Mare (arh. Victor Smighelschi), etc. sint exemple tipice si de foarte buna calitate pentru aceasta arhitectura care impaca mai multe tendinte. Sinteza critica? in paralel, fondul mai tolerant si sincretic al modernismului romanesc a permis si o interesanta conciliere (atit teoretica, cit si formala) cu cautarile originale ale unui spirit napional in arhitectura. in general in proiecte de mica anvergura (locuinte, cluburi, etc.), arhitecti ca, in primul rind, Octav Doicescu, principalul reprezentant al acestei linii stilistice (cartierul U.C.B., biblioteca si clubul nautic din parcul Herastrau, din Bucuresti, multe vile etc.), dar si Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu, Horia Creanga, Duiliu Marcu etc. au realizat fara ostentapie un pitoresc modern, cu elemente de factura vernacula. Inafara calitapilor arhitecturale incontestabile, ceea ce face ca aceasta arhitectura sa fie mai notabila decit un simplu compromis abil (ceea ce ar putea parea din punctul de vedere al avangardei), este faptul ca ea pare sa aiba o teorie subiacenta. Din punct de vedere teoretic, expresia acestei concilieri se gaseste si in paginile revistei Arhitectura scrise de Florea Stanculescu (redactor al revistei pentru o anumita perioada), dar mai ales in teoria critica originala dezvoltata de G.M. Cantacuzino. El suspine ca adevarata arhitectura napionala nu se va putea realiza decit dupa ce arhitectura romaneasca va fi absorbit lecpia functionalismului, pe care il considera o metoda impusa de spiritul timpului, dar care trebuie sa fie decantata prin filtrul traditiei. In mod special aceasta din urma chestiune situeaza acest tip de cautari, aparent minore, intr-o zona pe care astazi am numi-o regionalism critic; este ceea ce urmeaza sa confirme sau infirme cercetarile viitoare. arhitectura de dupa cel de al doilea razboi mondialCel de al doilea razboi mondial a intrerupt sensul evolupiei arhitecturii romanesti nu numai prin consecinpele economico-sociale ale unei conflagrapii de asemenea anvergura (intreruperea activitapii de constructie, distrugerea fondului construit, saracie etc.), ci – mai ales - prin schimbarile politice majore care i-au urmat si care au produs reale mutatii in productia de arhitectura. Dovada sta faptul ca punctul de fractura in evolutia arhitecturii nu se situeaza imediat dupa razboi, ci dupa ce se va produce schimbarea de regim. Daca, la o prima privire, s-ar parea ca, asa cum s-a intimplat aproape in toata Europa, dezvoltarea arhitecturala post-belica s-a inscris grosso modo pe linia de aplicare pe scara larga a modernismului in formula sa radicala si a “consumului noului limbaj”, o cercetare mai atenta releva o dezvoltare curioasa, a carei filiatie cu evolutia arhitecturala anterioara se pierde. Descifrarea logicii noii dezvoltari nu mai decurge cu usurinta, momentele cheie sint neasteptate, ele intra in zona unei subordonari totale fata de evenimente exterioare care le imprima sensuri lipsite de consistenta interna pe care evolutia de pina la razboi o dovedise, fara indoiala. Schimbarile fundamentale din planul politic au antrenat atit fenomene economice si sociale specifice, cit si schimbarea radicala a modului de exercitare a meseriei, ceea ce a conferit evolupiei post-belice dimensiuni proprii. Astfel, instaurarea “socialismului de stat” subordonat Moscovei, industrializarea forpata, planificarea centralizata si a activitapii de constructie (in 1952, se infiinpeaza Comitetul de stat pentru arhitectura, constructii si urbanism) etc. au atras inlocuirea totala a investitiei private cu cea de stat (avind ca urmare si disparipia mecanismului de reglaj al comenzii, caracteristic unei societapi de piapa), desfiinparea practicii liberale a meseriei (1949), urmind ca aceasta sa se desfasoare numai in marile institute de proiectare specializate, inlocuirea climatului natural concurential cu selectia arhitectilor dupa criterii politice, inchiderea fapa de Occident etc. Toate acestea nu numai ca slabesc puterea breslei (si asa destul de tinara) si subordoneaza intr-o masura uriasa deciziile profesionale deciziilor politice, dar introduc si o mare doza de arbitrariu. Astfel, dezvoltarea post-belica a arhitecturii romanesti s-a dovedit mai sensibila la fluctuatiile politicului decit la mersul ideilor arhitecturale in lume, devenind, intr-un anume fel, istoria unei drame a meseriei. Evolutia contextului politic permite evidentierea citorva perioade distincte, perioade care, oricit am incerca sa stabilim similitudini, sint total distincte de evolutia arhitecturii in lumea libera, pentru ca : (1)perioada de reconstructie de pina in 1948-1949; (2)perioada stalinista, pina pe la jumatatea anilor 1950; (3)perioada de deschidere si relativa resincronizare, aproximativ pina in primii ani ai deceniului 8; (4)perioada de inchidere si declin, pina la revolutia din 1989; (5)perioada de refacere a structurilor profesionale, din 1990 pina astazi. Perioada de reconstructie Caracterizata la inceput de necesitatea reintrarii in normalitate si a refacerii dupa distrugerile razboiului, perioada de reconstructie a decurs in sensul cel mai firesc, sfirsitul ei constituind ultimul moment de sincronizare cu arhitectura europeana. Arhitectii care practicau inainte de razboi si-au continuat in general maniera proprie de proiectare, iar dupa 1945 au fost terminate o serie de constructii importante, in maniere stilistice foarte diferite, de la modernism moderat la neoclasic, trecind printr-un modernism emfatic clasicist: blocul de birouri Banloc si clubul nautic Herastrau (arh. Octav Doicescu), Ministerul de Finanape (arh. Radu Dudescu), palatul CFR (arh. Duiliu Marcu). Concomitent, au inceput sa se afirme si cautarile noii generatii functionaliste, reprezentata in mod special de Mircea Alifanti si Ascanio Damian. Aeroportul international Baneasa (1946, arh. M. Alifanti, A. Damian, N. Badescu etc.), fabrica de confecpii APACA (1947, arh. M. Alifanti, I. Ghica-Budesti, V. Krohmalnic, H. Stern, etc.), pavilionul de expozitie de pe malul lacului Herastrau (1948, arh. A. Damian si Srulovici), bazinul si sala de sport Floreasca (1947, arh. Titus Evolceanu si Sofia Ungureanu), spitalul Emilia Irza si Facultatea de Drumuri si Poduri (1950, arh. Grigore Ionescu) etc. denota orientari expresive si vocabulare diverse, manipulate cu o indrazneala mai mare decit in perioada interbelica, in interiorul unei libertati de expresie moderniste careia epoca parea sa-i fie favorabila. Si in domeniul locuintei ieftine au aparut cautari moderniste cu carcter experimental: cartiere muncitoresti cu blocuri bara, asezate dupa axa helioterma (Ferentari/Bucuresti, 1945-1947). Majoritatea operatiilor de locuinte sint insa orientate dupa principii mai putin radicale, fie continuind vechile parcelari (Serban-Voda, Steaua, Drumul Sarii/Bucuresti), fie propunind mici cartiere dupa modelul orasului-gradina, cu blocuri mici (cartierul Steagul Rosu/Brasov - arh. N. Nedelescu, Fl. Teodorescu, T. Elian, D. Marinescu) sau cu locuinte unifamiliale (Hunedoara, 1848 - arh. Gusti, A. Moisescu, V. Perceac). Arhitectura realismului-socialistSpre sfirsitul anilor 1940, politicul a impus realismul-socialist, sloganul artistic al stalinismului, intrerupind pentru citiva ani atit noul patos modernist pe care tinara generapie incerca sa-l impuna, cit si traditia mai moderata, a generatiei anterioare. Totusi, arhitectura realist-socialista/stalinista nu va lasa urme fizice coplesitoare. Intr-un fel sau altul, nu s-au facut investitii deosebit de mari, cu exceptia combinatului poligrafic Casa Scinteii, proiectat dupa modelul moscovit de un colectiv din care au facut parte multe dintre tinerele sperante ale momentului (arh. Horia Maicu, sef de colectiv). Nici scara Casei Scinteii nu este la fel de coplesitoare ca marturiile lasate de stalinism in alte pari. HCM/nov. 1952 impune in constructia de locuinte formula sovietica a cvartalurilor, oprind orice alte experimente. Dar nici cvartalurile (incinte sau suite de incinte de locuinte plurifamiliale de mica inaltime) nu au ajuns coplesitoare (ca dimensiuni si ca numar). In plus, inscrise in tesutul stradal existent, ele nu au disturbat ordinea traditionala a orasului. Stilistic insa, realism-socialismul a produs o deturnare de la cautarile moderniste si o revenire artificiala la vocabularul clasicist, uneori preluat ad-litteram (cinematograful “infrapirea intre popoare”, Bucuresti, arh. Nicolae Porumbescu - 1953), alteori mai mult sau mai putin aluziv sau scenografic (casa sanatoriala Olanesti, arh. Gheorghe Patrascu, Liliana Dinescu - 1950, Opera Romana, arh. O. Doicescu; teatrul de vara “23 August”, arh. P.Em. Miclescu, D. Marinescu - toate in 1953; cvartalele din Hunedoara sau din Drumul Sarii si Cotroceni, din Bucuresti, etc.). Perioada de deschidere si relativa resincronizare Deschiderea, cu consecinpa ei mai tirzie care reprezinta o relativa resincronizare cu lumea ideilor europene, au fost relativ concomitente cu schimbarea garzii la nivelul conducerii partidului unic si cu relaxarea prizei moscovite. Moartea lui Stalin, opozipia interna – la inceput surda - fapa de politica lui Hrusciov (profitind de “criza chineza”), precum si alte circumstanpe politice inca destul de neclare, au orientat politica interna pe o cale mai pupin dependenta de “dicteul” de la Moscova. Paradoxal, orientarea cu caracter mai “napional” care s-a prefigurat, a facut ca forurile de partid sa accepte revenirea la limbajul modernist, probabil si ca semn al vizibilitapii desprinderii de Moscova. in cadrul acestei schimbari trebuie menpionat rolul convingator si abil jucat de tinarul arhitect Cezar Lazarescu, care, devenit apoi arhitect oficial al lui Gh. Gheorghiu-Dej, a preluat sefia unor proiecte importante (sistematizarea litoralului Marii Negre - inceput in 1956, aeroportul international Otopeni, primarii si hoteluri in diferite orase etc.), in cadrul carora a dat ocazia sa se afirme multor arhitecti foarte tineri, de deosebita valoare (Dinu Gheorghiu, Gabriel Cristea, Anca Borgovan etc.). Dovada ca arhitectura moderna a devenit arhitectura oficiala, sta faptul ca vilele nomenclaturii, care s-au construit in cartierul rezidenpial de nord din Bucuresti sau pe malul marii (Eforie, Mangalia, etc.), au fost proiectate dupa toate principiile acestei arhitecturi. Construite fara mari constringeri materiale, unele dintre ele reprezinta inca interesante realizari (micile imobile plurifamiliale de pe soseaua Kiseleff, Bucuresti, arh. T. Niga, L. Garcia, I. Serban - 1956-1959). Desi poate parea paradoxal in contextul acestui patos modernist, protecpia monumentelor istorice se institupionalizeaza. Ea este, probabil, explicabila prin reorientarea napionala a politicii de partid. Dar aici trebuie subliniat rolul jucat, inca de la sfirsitul perioadei staliniste, de un grup cultivat de tineri arhitecti de stinga, adusi in posturi de decizie de jocul politic. Desi foarte conectapi – din convingere - la Miscarea Moderna radicala, acestia au promovat o serioasa acpiune de protecpie a monumentelor istorice. in cadrul structurilor dedicate acestei activitapi, reinfiinpate institupional in aceasta perioada, au lucrat arhitecti de mare valoare (Ioana Grigorescu, Nicolae Diaconu, Eugenia Greceanu etc., avindu-i ca mentori pe ªtefan Bals si pe Grigore Ionescu) care, in timp, au restaurat, grapie unor importante investitii de stat, un numar foarte mare de ansambluri si monumente istorice (ansamblul manastirii Neamt, Dragomirna, etc.). Aceasta activitate de incontestabil profesionalism a supraviepuit tuturor fluctuapiilor politice pina in perioada Ceausescu, altfel cea a carei retorica napionala a fost cea mai incisiva, ceea ce nu dovedeste decit arbitrariul si nesiguranpa condipiei de profesionalism in perioada comunista. Acceptarea oficiala a arhitecturii moderne a redeschis pentru o vreme calea unei evolupii cvasinormale a arhitecturii romanesti, ceea ce, in conditiile unei treptate destinderi, a aparenta “liberalizare”, a dus chiar la conturarea, in jurul anului 1970, a unor direcpii de cautari originale. Pina prin primii ani ai deceniului 8, s-au facut investitii deosebit de importante, multidirecpionate si motivate: s-a construit un numar foarte mare de locuinte, constructii administrative (prefecturi, primarii, centre de milipie etc.), comerciale (mai ales magazine universale), cladiri pentru invapamint (gradinipe, scoli, licee, facultapi), de cultura (case de cultura, cinematografe, teatre), sanatate (mai ales spitale si sanatorii), sport, turism, transport, birouri si constructii industriale, toate menite sa raspunda atit cresterii demografice, politicii de industrializare si realelor lipsuri cantitative si calitative ale fondul locativ si dotarilor urbane, cit si dorinpei propagandistice de a exprima superioritatea noii societapi fapa de cea antebelica. Ceea ce a caracterizat aceasta perioada a fost faptul ca, inafara inevitabilului control politic, a existat un oarecare loc si pentru gindirea profesionala, ceea ce a facut ca aceste investitii (fara precedent in epocile anterioare) sa fie realmente eficiente, in orice caz din punct de vedere cantitativ. Nu e mai pupin adevarat ca multe dintre aceste investitii gasindu-se sub semnul numarului mare, ele au facut obiectul proiectarii tipizate pe scara foarte larga (locuintele, scolile, spitalele, unele cladiri industriale si, in general, dotarile de mica anvergura de alte tipuri: hoteluri, crese, gradinipe, camine culturale etc), ceea ce a dus la o excesiva lipsa de diversitate si de adecvare la caracteristicile locurilor. De altfel, tipizarea ramine pentru multa vreme parte integranta atit a retoricii profesionale cit si a celei politice, pina la a face discriminarea culpelor imposibila. Cel putin la fel de discutabil este si modul in care s-a intervenit in zonele centrale ale unor orase, mai ales extracarpatice, in care fondul vechi a fost inlocuit (total su partial) cu ansambluri moderne. E greu de decis cit din aceste avataruri ale modernismului romanesc (obsesiva omogenizare si pierderea specificului unor orase sau zone) s-a datorat unei deliberari mai subtile a politicului sau numai dogmatismului acestuia si cit gindirii reductive a arhitectilor si tarelor generale ale gindirii moderne. in general, se poate afirma ca in aceasta perioada, puterea nu a avut ingerinpe excesive in chestiunea formala/stilistica, ceea ce a permis arhitectilor sa urmareasca, in masura limitelor proprii, evolutia arhitecturii in lume. Cu toate acestea, in lipsa unui climat stimulator de dezbatere teoretica si de critica libera, realinierea – atit cit s-a produs - s-a facut prea mult prin preluare formala si nu prin procesarea critica a discursului subiacent. Un rol important l-a jucat si scoala de arhitectura (Institutul de Arhitectura “Ion Mincu”, Bucuresti). Conservatoare in toata perioada interbelica, marcata dur de momentul stalinist, ea a reusit sa isi schimbe orientarea in ciuda rigorilor politice: exponenpii de virf ai generapiei tinere de moderni, profesionisti cu mare deschidere culturala (A. Damian, rector mai multe legislapii, M. Alifanti, O. Doicescu, H. Maicu, Gr. Ionescu, M. Caffe, T. Ricci, T. Niga etc.), devin profesori, iar in anii 1960-1970 invapamintul incepe sa asimileze tendinpele contemporane cele mai deschise (proces care se va inchide in perioada urmatoare). Tot in aceasta perioada au inceput sa se consolideze si prestigioase echipe de concursuri de arhitectura (Dinu Gheorghiu, Gabi Cristea si Const. Savescu, George Filipeanu si Strulovici, Anton si Margareta Dimboianu, Victor Ivanes, Toma Olteanu si Const. Dobre etc.), Uniunea Arhitectilor (continuatoarea post-belica a Societapii Arhitectilor) promovind o suspinuta activitate in acest sens. Desi relativ standard (mai pupin original decit cel din perioada imediat urmatoare razboiului), modernismul sfirsitului deceniului al saselea si al deceniului al saptelea a fost destul de divers si practicat cu onestitate si profesionalism: majoritatea constructiilor adopta un modernism de factura “stil international” (constructiile de la Eforie, Mamaia, si alte stapiuni de pe litoral, printre care se remarca restaurantul Perla de la Eforie, arh. C. Lazarescu, L.Popovici, A. Solari-Grimberg - 1959; majoritatea constructiilor spitalicesti, constructiile de locuit si, nu in ultimul rind, multe constructii remarcabile de fabrici si unitapi de producpie), sau cauta o expresivitate de factura structurala (Circul de Stat din Bucuresti, arh. N. Porumbescu, C. Rulea - 1960, garile din Constanpa si Brasov, arh. Teonic Savulescu si Florin Ionescu si cea din Predeal, arh. Ilie Radulescu, Irina Rosetti - 1969, constructii industriale, etc.). Dar se intilnesc si exemplare ale unui modernism de factura fascista – sau poate un stalinism epurat - (Palatul Radiodifuziunii, Bucuresti, arh. Tiberiu Ricci, Leon Garcia, Mihai Ricci - 1960) si ale unor formule solemn-decorativiste (Sala Palatului, arh. Horia Maicu, T. Ricci, Ignace Serban - 1960) etc. Spre sfirsitul deceniului al saptelea, se poate vorbi de conturarea a trei directii mai importante de evolupie arhitecturala. Linia “stilului international” si a expresivitapii structurale a persistat mai ales la constructiile hoteliere (extinderea hotelului ARO, Brasov, arh. Iancu Radacina - 1963, hotelul Nord, Bucuresti, arh. Eugen Arvanitache - 1965, stapiunea Aurora, arh. Dinu Gheorghiu - 1974, stapiunea Jupiter, arh. ªerban Manolescu etc. ) si spitalicesti (spitalul din orasul Onesti, arh. Em. Machedon, Alice Lepadatu, Silvia Granet - 1965; spitalele din Suceava, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, M.Bunescu, A. Muresan - 1965 si Baia Mare, arh. Mihai Enescu, C. Cherea, Silvia Granet; Institutul de inframicrobiologie, Bucuresti, arh. Margareta Dimboianu, Alex. ªerbescu; etc.), dar si pe alte programe (Teatrul de vara la Mamaia, arh. A. Gringerg, Mina Laurian - 1962; Pavilionul de expozipie al economiei napionale, arh. Ascanio Damian, Mircea Enescu - 1964; Liceul de muzica din Timisoara, arh. Fackelman - 1965; aeroportul international Otopeni, arh. Cezar Lazarescu, Gabriel Cristea, St. ªteblea - 1970 etc.). Cea de a doua linie evolutiva, care a incearcat sa inglobeze experienpa formala brutalista, s-a dezvoltat pe doua cai. Una, mai singulara, care a promovat, dupa o formula relativ analoga cu cea a brutalistilor japonezi, o expresie arhitecturala mai indrazneapa si cu o anume originalitate locala, il are ca reprezentant de seama pe Nicolae Porumbescu (remarcabile ramin casa de cultura din Suceava si primaria din Botosani, proiectate la sfirsitul anilor 1960 si, in mai mica masura, primaria din Satu-Mare, proiectata ceva mai tirziu, cu o excesiva pretenpie monumentala si – prin aceasta - neadecvare la scara locului). Dar tot aici s-ar putea incadra si cladirea Teatrului napional din Bucuresti (arh. Horia Maicu, Romeo Belea, Radu Tanasoiu - 1967-1970), cladire remarcabila, cu un destin foarte trist. Cealalta cale, mai frecventata, a incercat mai degraba o altoire a unor elemente de factura brutalista pe o arhitectura aparpinind primei linii evolutive, si numara atit realizari de pinuta (extinderea Academiei Comerciale din Bucuresti, arh. Cleopatra Alifanti - 1967-1970; Casa de cultura din Tirgoviste, arh. N. Vladescu; Primaria din Turnu Severin, arh. Ascanio Damian; Academia ªtefan Gheorghiu, Bucuresti, arh. C. Rulea - 1975 etc.), cit si multe constructii cu o arhitectura uscata si/sau greoaie (primaria din Pitesti, arh. Cezar Lazarescu - 1970, multe case de cultura in diferite orase etc.). Cea de a treia direcpie nu merge pe linia unor preluari formale, ci dezvolta selectiv o sinteza a experienpelor anterioare intr-o arhitectura mai organica, mai originala si mai bogata prin semnificapiile care o leaga de situl specific. Exponentul de virf al acesteia este Mircea Alifanti (prin proiectele prefecturii din Baia Mare - 1970 si ale hotelului si primariei din noul centru din Bistripa-Nasaud - 1972), unul dintre foarte pupinii arhitecti romani pentru care expresivitatea arhitecturii rezulta si din prepiozitatea alcatuirii si construirii detaliului. Dar tot aici trebuie incluse si alte realizari precum hotelurile Alpin (arh. Iancu Radacina - 1969) si Ciuca din Poiana Brasov, teatrul din Craiova (arh. Alex. Iotzu - 1974), teatrul din Tirgu Mures (arh. Const. Savescu - 1974), Institutul Politehnic din Bucuresti (arh. Octav Doicescu, Nicolae Perianu, Costin Pastia, ªtefan Lungu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker, Petre Svoboda etc. - 1962-1972). Multe dintre realizarile unicat ale acestei perioade pot sta decent alaturi de producpia medie de arhitectura din lume, dar, in general, unul dintre viciile de fond ale producpiei medii si de masa a fost execupia neingrijita si folosirea materialelor de slaba calitate pentru forme prea complicate, ceea ce s-a rasfrint in comportarea proasta in timp a cladirilor. in plus, spre sfirsitul perioadei, se poate usor constata o saracire generala a limbajului formal, pentru care cladirea Televiziunii romane (arh. T. Ricci - 1973) si Sala Polivalenta (arh. Cezar Lazarescu - 1976) din Bucuresti, doua investitii importante la scara napionala, dar deosebit de uscate ca arhitectura, ramin emblematice. O alta dimensiune problematica a arhitecturii acestei perioade se refera la constructia de locuinte, care a ocupat o proporpie insemnata din investitie si, mai ales, din volumul de lucràri urbane. Acceptarea oficiala a arhitecturii moderne a constituit unul dintre factorii care au dus la abandonarea abordarii mai moderate a chestiunii locuirii si au impins gindirea locuintei urbane pe direcpia urbanismului liber si a Cartei de la Atena. Desigur, a fost rezolvata pe moment dificila problema cantitativa (accentuata – ramine de vazut daca excesiv sau nu - de industrializarea forpata a oraselor), dar s-a dovedit a fi excesiva si daunatoare pentru evolutia viepii urbane. Exceptind cele citeva incercari punctuale de fuziune intre locuinta plurifamiliala de joasa si medie inaltime cu tesutul urban traditional (cartierul Floreasca - 1949-1958 sau Capelu – 1959, din Bucuresti), dupa 1961 s-a trecut aproape in exclusivitate la constructia de locuinte plurifamiliale, majoritatea de inaltime mare, in mare parte tipizate, dispuse in marile ansambluri din zonele marginale libere sau slab construite ale oraselor (Drumul Taberei, Balta Alba, Cringasi, Berceni, etc., in Bucuresti, Sf. Ion la Suceava, Piglina la Galapi, Gheorgieni, Grigorescu si Manastur, la Cluj, continuarea cartierului Steagu Rosu la Brasov, etc.). impreuna cu blocurile inalte de locuinte tipizate cu care s-au reconstruit marile artere urbane de circulapie (de exemplu, in Bucuresti, Calea Grivipei, bd. Dimitrie Cantemir si Inelul 2: bd. Ilie Pintilie, ªtefan cel Mare, Mihai Bravu etc.), marile ansambluri au saracit imaginea oraselor romanesti, reducindu-le caracterele distinctive si omogenizindu-le periferiile. in plus, marile ansambluri de locuit, cu blocuri foarte pupin variate, implantate intr-un spapiu verde “explodat” (conform principiilor compozitionale ale urbanismului liber), lipsite de o parte din dotarile care ar fi trebuit sa le deserveasca, sint departe de a fi “cartierele-parcuri” dorite; ele au ramas simple “cartiere-dormitor”, prezentind o realitate problematica, in mare parte prost intrepinuta si a carei reala integrare in viapa orasului este greu rezolvabila. Constructia pe scara larga a acestui tip de locuinte si zone de locuit a fost, inca de la inceput, in defazaj cu mersul gindirii europene, care, la momentl respectiv incepuse sa ridice grave semne de intrebare si incepuse sa caute alte raspunsuri (desigur, dupa experienpa aplicarii masive a acestui tip de dezvoltare, imediat dupa razboi). De aceea, daca in multe privinpe arhitectura romaneasca a acestei perioade a incercat, si uneori a reusit, sa pina pasul cu evolutia arhitecturii in lume, in domeniul locuintei urbane nu a existat nici un semn al asumarii de catre arhitectii romani a momentului de inflexiune de la sfirsitul deceniului al saselea si inceputul deceniului al saptelea din gindirea arhitecturala occidentala. Abia pe la jumatatea deceniului al optulea au aparut astfel de noi puncte de vedere, consemnate si in actele oficiale sub formula de “trecere de la faza predominant cantitativa la cea calitativa” a constructiei de locuinte. Dar aceasta s-a dovedit a fi o reacpie prea tirzie, pentru ca ultimele doua decenii de dictatura napional-comunista au facut sa creasca presiunea politica asupra producpiei de arhitectura, ceea ce a ingradit orice posibilitate de schimbare. DeclinulPe masura ce voinpa lui Nicolae Ceausescu de a da o expresie formala regimului sau a devenit explicita, un noian de directive arbitrare si contradictorii (de la documente oficiale ca Legea strazilor - 1971, Legea investitiilor si Legea sistematizarii, pina la cotidienele tracasari birocratice) nu au avut alta logica decit aceea de a traduce ideile primitive ale dictatorului, interzicind practic orice manifestare de profesionalism. Distrugerile de dupa cutremurul din 1977 au oferit un pretext in plus pentru instaurarea controlului total asupra arhitecturii, care a intrat astfel intr-un inevitabil declin, accentuat si de inchiderea canalelor de informare. La fel s-a in timplat si in invapamintul de arhitectura. Declinul s-a manifestat treptat: limbajul a devenit tot mai uscat si si-a pierdut orice referinpa culturala, elemente cu aparenpa brutalista s-au executat in tencuiala pe fapadele cladirilor prea complicate, un decorativism saracacios a inlocuit cautarile reale, gasirea “specificului napional” a constituit noua misiune transmisa arhitectilor romani, din ce in ce mai izolapi de problematica contemporana. Ilustrarea cea mai elocventa se gaseste in majoritatea blocurilor sau altor constructii (cum ar fi hotelul Bucuresti din capitala, arh. P. Cosmatu - 1980), proiectate pentru a inlocui imobilele interbelice cazute la cutremur si de a caror valoare sint departe. Pentru prima oara dupa mai bine de un secol, Bucurestiul nu mai este focarul de raspindire a ideilor novatoare, care, mult rarefiate, se aglutineaza pe ascuns prin alte centre culturale, cum ar fi Timisoarara. Dimensiunile declinului trebuie cautate in mai multe direcpii: (1)imixtiunea in domeniul stilistic: impunerea unui decorativism megaloman in cautarea unui monumentalism primitiv; (2)noul urbanim: modificarea fara motiv rapional a planurilor directoare ale oraselor, numai dupa arbitrariul “indicapiilor de sus”, anularea investitiilor social-culturale si inlocuirea lor cu hale alimentare (un program obsolet), elaborarea de uriase piepe urbane tip in multe orase; (3) in constructia de locuinte: obligativitatea folosirii invechitelor panouri prefabricate grele, reducerea tipurilor, introducerea unor standarde arbitrare, indesirea blocurilor in cartierele deja construite, etc.; (4)stergerea trecutului: demolarea unui mare numar de monumente istorice in paralel cu desfiinparea structurii institupionale de protecpie a lor; (5)distrugerea satelor; (6)schimbarea fapadelor unor monumente, cum ar fi slupirea Teatrului napional din Bucuresti (unde arhitectul Cezar Lazarescu a jucat un rol nefast); (6)“marile lucrari”: regularizarea cursului Dimbovitei, care i-a distrus potenpialul si a saracit orasul; metroul bucurestean, a carui arhitectura este marcata de gusturile oficiale si a carui execupie forpata si-a spus cuvintul asupra calitapii si, in fine, noul centru civic al Bucurestiului, cu Casa Poporului si axul Victoria Socialismului, care au afectat ireversibil 480 ha dintr-o zona veche valoroasa si provocind orasului o rana greu de vindecat. in acest context, realizari ca restaurarea piepii Unirii din Timisoara (arh. ªerban Sturdza), Casa stiinpei si tehnicii de la Ramnicu Valcea (1974-1982, arh. E.B. Popescu, ªtefan Lungu, Petre Ciuta), Casa stiintei si tehnicii de la Slatina (1971-1986, arh. Dorin Stefan, Em. Barbu Popescu,), sau Postavaria romana/Bucuresti (1986, arh. Zoltan Takacz, V. Simion si F. Echeriu), care se pot inscrie in spiritul unei arhitecturi normale, constituie exceppii cu atit mai remarcabile. DIFICILA REVENIRE LA NORMALITATEPe acest fond, reconectarea, dupa 1989, a arhitecturii romanesti la cultura arhitecturala europeana s-a dovedit a fi foarte dificila, lucru care se reflecta in evolutia ultimilor zece ani ai secolului. Revenirea la practica liberala a profesiunii, reprezentarea si protecpia profesiunii in aceste noi conditii, intocmirea planurilor de dezvoltare ale oraselor (si a regulamentelor de constructie aferente), refacerea listei de monumente istorice, a structurilor si a unei legislapii moderne de protecpie a lor, recladirea unei culturi profesionale, conectarea la ideile contemporane, asimilarea critica a noilor tehnologii etc. sint acpiuni de lunga durata, deci in curs. in plus, investitia publica este aproape nula, iar cea privata redusa inca. inafara de locuinte (individuale si imobile mici), arhitectura “minora”, de amenajare interioara a diverselor tipuri de spapii comerciale, desi un program de “arhitectura efemera”, a capatat o tot mai mare importanpa ca loc al realelor cautari si al experimentului. De asemenea, in lipsa spapiilor de birouri si a investitiei inca reduse (s-au construit totusi citeva, mai ales filiale de banci, dar in general de slaba calitate plastica), conversia unor cladiri vechi in birouri pentru noile companii se constituie intr-o preocupare benefica si pentru intrepinerea oraselor. Dupa cincizeci de ani de intrerupere s-a reluat si constructia de biserici, aducind o noua problematica, cu care arhitectii nu mai erau familiarizati. Problematica proiectarii spapiului sacru ortodox ramine inca un subiect deschis, pe care arhitectii, ei insisi incepatori in acest domeniu, au a-l negocia cu clerul, inca inghepat intr-un conservatorism excesiv. in plus, noii clienpi funcpioneaza dupa tipul comanditarului comunist – pentru care arhitectul devenise o sluga obedienta -, ceea ce face dialogul foarte dificil. In aceste condipii, cea mai mare parte a proiectelor si constructiilor executate nu au inca suficienta substanpa sau continua inerpial decorativismul perioadei precedente; ca urmare constructiile interesante sint pupine (multe raminind in stadiul de proiect), si, cel mai adesea, de mica anvergura. Trebuie menpionate realizarile atelierului Prodid (ªerban Sturdza, Radu Mihailescu, Mihai Zegrea, Doina Sturdza, Ivanescu si colaboratorii): orfelinatul din Timisoara, biserica reformata din Vucova, biserica martirilor din Timisoara, diverse conversii, etc.), care, alaturi de alte ateliere cum ar fi Ioan Andreescu & Vlad Gaivoronschi (piapa Badea Carpan, vile in Timisoara, conversii diverse etc.), Radu Radoslav (facultatea din Lugoj), Mihai Botescu si alpii, formeaza in jurul ªcolii de arhitectura din Timisoara (reinfiinpata in 1990) o miscare regionala care incearca sa reinnoade firele intrerupte ale evolupiei. In Bucuresti, lucrarile atelierului Dorin ªtefan (filialele BCR din Ghencea, nenumarate proiecte de vile si conversii), ale noului atelier Westford, avindu-l in frunte pe Vlad Arsene, revenit de la New York (Mindbank, Bucuresti), ale echipei Radu Teaca si Florian Stanciu, reprezinta alte linii de cautari mature, rafinate si originale. Acestea toate promit o noua evolupie a arhitecturii romanesti catre secolul al XIX-lea. Evenimentele arhitecturale cele mai importante si care ar trebui sa aiba un impact considerabil asupra arhitecturii si orasului, le constituie insa cele doua mari concursuri inipiate de Uniunea Arhitectilor din Romania (reactivata dupa declinul din perioada Ceausescu) si anume: sistematizarea piepei Revolupiei din Bucuresti - 1987 (premiul I: arh. Franz si Marina Echeriu din Innsbruck/Austria) si, mai ales, concursul international “Bucuresti 2000”, organizat impreuna cu Uniunea Internationala a Arhitectilor in 1986 (premiul I: atelierul condus de arh. Meinhart von GerKan din Hamburg, unul dintre cele mai mari si de succes ateliere de arhitectura si urbanism din Europa si din lume). Ele reprezinta o noua deschidere oferita dezvoltarii Bucurestiului si garanpia evolupiei arhitecturii romanesti pe o baza puternic fundamentata profesional. Bibliografie:CAFFE, Mihail, Arhitectul Ion Mincu,    , Bucuresti,CONSTANTIN, Paul, Arta 1900 in Romania, Ed. Meridiane, Bucuresti 1972;CURINSCHI-VORONA, Gheorghe, Istoria arhitecturii in Romania, Ed. Tehnica, 1981DERER, Peter, Locuirea urbana, Bucuresti, IONESCU, Grigore, Arhitectura in Romania - 1944-1969, Ed. Academiei, Bucuresti, 1969IONESCU, Grigore, Arhitectura pe teritoriul Romaniei de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei, Bucuresti, 1982ISPIR, Mihai, Clasicismul in arta romaneasca, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1984LAZARESCU, Cezar si colectiv, Urbanismul in Romania, Ed. Tehnica, MACHEDON, Luminipa, SCOFFHAM, Ernie, Romanian Modernism, MIT Press, 1999MARGINEANU-CARSTOIU, Monica, Romantismul in arhitectura, Ed. Meridiane, Bucuresti 1990;MUCENIC, Cezara, Bucuresti, un veac de arhitectura civila, secolul XIX, Ed. Silex, Bucuresti 1997ZAHARIADE, Ana-Maria, Romania ’96, Catalog al Bienalei de la Venepia 1996, Ed. Simetria, 1996*** Bucuresti, Intre avangarda si modernism, Ed. Simetria, Bucuresti 1994;*** Centenar Horia Creanga, Ed. Simetria, Bucuresti 1992;*** Centenar Marcel Iancu, Ed. Simetria, Bucuresti 1996










Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2287
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site