Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



Gradinita

METODE DE INVATAMANT

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
EDUCATIA PRIN IUBIRE
Proiectul scolii
ACTIVITATEA SCOLARA FORMATIVA IN VEDEREA ACHIZITIONARII SI CONSOLIDARII ABILITATILOR SI DEPRINDERILOR PENTRU CITIT-SCRIS LA DIFERITE CATEGORII DE DEFI
Proiect de activitate Clasa: I Igiena personala
METODELE INTERACTIVE SI ROLUL LOR IN PROCESUL INSTRUCTIV EDUCATIV
EVALUAREA REZULTATELOR ACTIVITATII SCOLARE
PROIECT DIDACTIC Incepatori clasa a VII a -a VIII a - REACTIA DE COMBINARE
GESTIONAREA SITUATIILOR DE CRIZA EDUCATIONALA IN CLASA DE ELEVI
PROBA DE EVALUARE - Propozitia, cuvantul, silaba, sunetul
Aspecte ale agresivitatii la scolarul mic

TERMENI importanti pentru acest document

metoda invatarii pasilor mici : povestirea ca metoda didactica : metode de invatamant in gradinita : exemple practice imbinarea metodelor expozitive si metodelor interactive : analiza comparativa a utilizarii si eficientei metodelor clasice in raport cu metodele interactive :

METODE DE INVATAMANT

In practica invatamantului exista numeroase modalitati de organizare a procesului didactic, in cadrul caruia elevii isi insusesc cunostintele, isi formeaza si consolideaza deprinderile motrice si isi dezvolta calitatile fizice.

Elevii pargurg in procersul de instruire un drum logic, sarcina lor nefiind memorarea informatiilor, ci mai ales capacitatea de a le descoperi si de a le aplica in activitatea concreta.

Programul dupa care se regleaza actiunile practice si teoretice in scopul dobandirii de cunostinte si realizarea unor obiective poarta denumirea de metoda.

1. Metodele de invatamant


OBIECTIVE

- operarea cu diverse tipuri de metode de invatamant, tinand cont de cerintele specifice fiecareia;

- valorificarea metodelor in functie de obiectivele propuse;

- promovaea metodelor active si cu caracter aplicativ specifice invatamantului modern.


CONCEPTE-CHEIE

- metoda de invatamant;

- metodologie didactica;

- metode expozitive:

- povestirea;

- descrierea;

- explicatia;

- prelegerea;

- conversatia;

- exercitiul; - dezbaterea;

- modelarea; - experimentul;

- simularea; - studiul de caz;

- proiectul; - problematizarea;

- lucrarea practica;

- instruirea programata;

- observarea sistematica si independenta.




1.1. Clarificari conceptuale

Eficienta practica a metodelor depinde de reflectarea veridica a fenomenelor studiate. Semnificatia cuvantului deriva din termenul grecesc methodos, - cale de urmat, drum de urmat pentru atingerea obiectivelor propuse. Metoda indica totalitatea demersurilor prin care omul reuseste sa cunoasca un anumit fenomen, sa produca un obiect sau sa provoace constient modificari in realitatea materiala obiectiva. (M. Epuran, 1996)

Prin 'metoda de invatamant' se intelege, asadar, o modalitate comuna de actiune a cadrului didactic si a elevilor in vederea realizarii obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezinta un mod de a proceda care tinde sa plaseze elevul intr-o situatie de invatare, mai mult sau mai putin dirijata. Sub raportul structurarii, metoda este un ansamblu organizat de operatii, de procedee.

In anumite situatii, o metoda poate deveni procedeu in cadrul altei metode (ex. problematizarea poate fi inclusa intr-o demonstratie).

Metodologia didactica desemneaza sistemul metodelor utilizate in procesul de invatamant precum si teoria care sta la baza acestuia. Sunt luate in considerare: natura, functiile, clasificarea metodelor de invatamant, precum si caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerintelor de utilizare.

Metodele de invatamant sunt un element de baza al strategiilor didactice, in stransa relatie cu mijloacele de invatamant si cu modalitatile de grupare a elevilor. De aceea, optiunea pentru o anumita strategie didactica conditioneaza utilizarea unor metode de invatamant specifice.

Totodata, metodele de invatamant fac parte din conditiile externe ale invatarii, care determina eficienta acesteia. De aici decurge importanta alegerii judicioase a metodelor corespunzatoare fiecarei activitati didactice.

Sistemul metodelor de invatamant contine:

- metode traditionale, cu un lung istoric in institutia scolara si care pot fi pastrate cu conditia reconsiderarii si adaptarii lor la exigentele invatamantului modern;

- metode moderne, determinate de progresele inregistrate in stiinta si tehnica, unele dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare stiintifica, punandu-l pe elev in situatia de a dobandi cunostintele printr-un efort propriu de investigatie experimentala; altele valorifica tehnica de varf (simulatoarele, calculatorul).

In scoala moderna, dimensiunea de baza in functie de care sunt considerate metodele de invatamant este caracterul lor activ adica masura in care sunt capabile sa declanseze angajarea elevilor in activitate, concreta sau mentala, sa le stimuleze motivatia, capacitatile cognitive si creatoare.

Un criteriu de apreciere a eficientei metodelor il reprezinta valentele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltarii personalitatii elevilor.

1.2. Clasificarea metodelor de invatamant

Clasificarea metodelor de invatamant se poate realiza in functie de diferite criterii.

Ø      Dupa criteriul istoric: metode clasice (traditionale): expunerea, conversatia, exercitiul etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

Ø      Dupa functia didactica prioritara pe care o indeplinesc:

a) metode de predare-invatare propriu-zise, dintre care se disting:

         metodele de transmitere si dobandire a cunostintelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.;

         metodele care au drept scop formarea priceperilor si deprinderilor: exercitiul, lucrarile practice etc.;

b) metode de evaluare*;

Ø           Dupa modul de organizare a activitatii elevilor: metode frontale (expunerea, demonstratia); metode de activitate individuala (lectura); metode de activitate in grup (studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se preteaza mai multor modalitati de organizare a activitatii (experimentul);

Ø           Dupa tipul de strategie didactica in care sunt integrate: algoritmice (exercitiul, demonstratia); euristice (problematizarea);

Ø           Dupa sursa cunoasterii (care poate fi experienta social-istorica a omenirii, explorarea directa sau indirecta a realitatii sau activitatea personala), la care se adauga un subcriteriu: suportul informatiei (cuvant, imagine, actiune etc), prof. Cerghit propune o alta clasificare si anume:

         metode de comunicare orala: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discutiile si dezbaterile; problematizarea;

         metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflectia personala);

         metode de comunicare scrisa (tehnica lecturii);

         metode de explorare a realitatii: a) metode de explorare nemijlocita (directa) a realitatii: observarea sistematica si independenta; experimentul; invatarea prin cercetarea documentelor si vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocita (indirecta) a realitatii: metode demonstrative; metode de modelare;

         metode bazate pe actiune (operationale sau practice): a) metode bazate pe actiune reala / autentica): exercitul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrarile practice; b) metode de simulare (bazate pe actiune fictiva): metoda jocurilor: metoda dramatizarilor; invatarea pe simulatoare.

Acestor categorii li se adauga un alt tip de metode si anume metodele de rationalizare a invatarii si predarii:

         metoda activitatii cu fisele;

         algoritmizarea; instruirea programata;

         instruirea asistata de calculator (I.A.C.).

La baza metodelor si reusitei in aplicarea lor stau procedeele metodice, ele constituite dintr-un lant de operatii propuse de catre specialist (profesor, antrenor), receptionate de catre beneficiar (elev, student, sportiv), metoda devenind astfel instrument prin care subiectul exploreaza realitatea in scopul cunoasterii. Prin combinarea metodelor, procedeelor metodice si a raporturilor care se stabilesc intre acestea si principiile de instruire iau nastere orientarile metodologice.

Metodele folosite in activitatea de educatie fizica si sport sunt numeroase cu aplicatii multiple. Ne vom opri la metodele de instruire care vizeaza realzarea obiectivelor de dezvoltare a calitatilor motrice, de invatare, consolidare, perfectionare a deprinderilor motrice, de comunicare, de cunoastere, de creativitate necesara activitatii de instruire si educatie eficienta. Pe langa realizarea obiectivelor, metodele indeplinesc si o serie de funtii pe care le vom exemplifica citandu-i pe Gh.Cirstea, I.Siclovan, A.Mogos, Gh.Mitra, M.Epuran:

Ø      Functia normativa prevede indicatii metodice si procedee pentru predare-invatare.

Ø      Funtia formativa legata de predare-invatare-evaluare vizeaza aspectul dezvoltarii motrice si intelectuale al elevului.

Ø      Functia cognitiva este modalitatea prin care elevul dobandeste cunostinte si i se ofera informatii, solutii pentru rezolvarea carentelor aparute in invatare.

Ø      Functia motivationala contribuie la cresterea interesului elevilor pentru materia predata.

Ø      Functia instrumentala reprezinta instrumentele operationale, praxiologice ale activitatii didactice.

Dupa felul in care este transmis continutul, metodele sunt:

         Verbale au la baza continutul scris sau rostit;

         Intuitive axate pe observatia directa;

         Actionale (practice) foloseste activitatea practica prin exersare.

2. Principalele metode de invatamant

Metodele expozitive (expunerea) constau in transmiterea sistematica a unui volum mare de cunostinte prin intermediul cuvantului cadrului didactic.

Pot imbraca urmatoarele forme:

Expunerea principalul instrument de realizare si modalitate de exprimare este limbajul verbal simplu, convingator, sugestiv.

Primele doua aspecte exploateaza functiile cognitive ale limbajului, sugestia utilizeaza functiile expresive persuasive ale limbajului.

Povestirea consta in nararea unor fapte, evenimente, intr-o forma expresiva, menita sa declanseze stari afective la elevi. Se foloseste cu prioritate la clasele primare. Povestirea trebuie sa fie plastica, convingatoare prin ton, timbru, expresivitate, insotita de demonstratie si de fond muzical bazata pe realitati cunoscute. Acesta metoda este adesea folosita in invatamantul primar, povestirea favorizeaza formarea reprezentarilor. Fiind bazata pe universul familiar copiilor, asigura o incarcaura emotionala pozitiva, creste interesul pentru miscare si trebuie inteleasa ca metoda care favorizeaza integrarea cunostintelor in activitati motrice complexe.

Exemplu: in secventa de pregatire a organismului pentru efort cand copiii vor trebui sa execute variante de mers, alergare, sarituri si diferite miscari ale segmentelor si corpului folosim o poveste la cules de zmeura derulata sub forma de joc. Copiii executa deplasarea pe o poteca ingusta (mers in coloana cate unul), pentru a nu fi auziti de urs, merg pe varfuri, intalnesc un pitic (mers ghemuit), culeg zmeura, o pun in cosulet (executa miscari imitative cu membrele superioare), vine furtuna (ridica bratele, imita vantul), sar peste un paraias (sarituri), ploua (pas alergator), ploaia a incetat, culeg floricele (indoiri, aplecari ale trunchiului), miros floricelele (inspiratie, expiratie), etc.

Descrierea urmareste evidentierea partilor componente sau caracteristicilor unui obiect sau fenomen, de cele mai multe ori in prezenta obiectului descris.

Explicatia consta in clarificarea unui adevar stiintific, pe baza unui sir de argumentatii. Explicatia trebuie sa fie clara, precisa, concisa, logica, joaca rol fundamental in instruirea subiectilor de varsta scolara, favorizeaza insusirea unor deprinderi motrice (elemente din gimnastica acrobatica, ritmica, procedee tehnice din jocuri etc.). La scolarii mici, explicatia se refera la elementele fundamentale care conditionaza efectuarea miscarii, realizandu-se concomitent cu demonstratia. Poate fi insotita de material intuitiv (planse, kinograme, film, etc.). Obiectul explicatiei (un concept, un fenomen, un principiu, o lege, o regula) este prezentat astfel incat sa devina inteligibil pentru elevi. La baza prezentarii poate sta fie un demers inductiv (un fapt particular este explicat prin trimitere la general, la lege) fie un demers deductiv (se pleaca de la un principiu, o lege si se analizeaza cauzele, premizele, consecintele, aplicatiile).

Prelegerea consta in transmiterea unui volum mare de informatii, selectate si organizate pe baza unui plan de idei. Pe parcursul prelegerii, profesorul recurge la argumentari, definitii, comparatii, exemple, concluzii in vederea prezentarii accesibile si convingatoare a temei propuse.

Prelegerea este o metoda de baza in invatamantul superior, dar poate fi utilizata si la clasele mari, in special sub forma prelegerii introductive (pe baza careia profesorul expune cu anticipatie problematica unei noi teme) sau a prelegerii de sinteza (destinata prezentarii, intr-o forma sintetica, a unui material mai amplu care a fost deja transmis). Metodele expozitive sunt utilizate pentru transmiterea acelor cunostinte care, datorita volumului sau gradului de complexitate, nu pot fi dobandite de elevi prin efort propriu. Metodele expozitive se caracterizeaza printr-o serie de avantaje datorita carora sunt frecvent utilizate in invatamant. Dintre acestea, mentionam: reprezinta o cale simpla si economica de comunicare a cunostintelor (un volum mare de informatii este transmis intr-un timp scurt); ofera posibilitatea unei abordari sistematizate si integrale a temei tratate si, totodata; ofera posibilitatea clarificarii notiunilor de baza; furnizeaza un suport pentru studiul individual; permit adaptarea discursului verbal la nivelul intelectual al elevilor. Pe de alta parte, metodele expozitive sunt criticate pentru limitele (dezavantajele) pe care le prezinta: determina la elevi o stare de receptare pasiva, cunostintele fiindu-le oferite sub forma de produse finite; conexiunea inversa nu se realizeaza in mod corespunzato; nu exista posibilitati de tratare diferentiata a elevilor.

Cerinte in utilizarea metodelor expozitive: selectarea si sistematizarea riguroasa a informatiilor prezentate; alegerea celor mai semnificative si accesibile exemple, argumente, aplicatii; evidentierea planului de idei prin anuntarea sau scrierea lui la tabla; indrumarea activitatii de luare a notitelor de catre elevi; utilizarea unui limbaj stiintific accesibil; imbinarea judicioasa a comunicarii verbale cu cea paraverbala (ritm, intonatie, accent, pauza) si nonverbala (mimica si gestica); folosirea de mijloace audiovizuale (diapozitive, folii pentru retroproiector s.a.); crearea unor situatii problema pe parcursul expunerii; intercalarea unor momente de conversatie etc.

Ca variante noi ale metodelor expozitare mentionam:

- Prelegerea (expunerea) cu oponent: oponentul un al doilea cadru didactic sau un cursant special pregatit intervine pe parcursul expunerii cu intrebari, aprecieri critice, sugerand auditoriului noi perspective in abordarea temei. In acest sens, este necesara o regizare prealabila a desfasurarii prelegerii.

- Prelegerea in echipa: expunerea este realizata de o echipa de cadre didactice, fiecare analizand un anumit aspect al temei si completandu-se reciproc.

- Prelegerea-dezbatere: cadrul didactic expune ideile principale, apoi urmeaza o dezbatere in care cursantii analizeaza, exemplifica, aplica aceste idei in conformitate cu experienta personala.

- Conversatia este o metoda care valorifica dialogul in vederea realizarii obiectivelor procesului de invatamant. Converastia terbuie intretinuta pe toata durata lectiei, fara exagerari, dialogul dintre profesor si elev evidentiind problemele specifice referitoare la eficienta continutului si meodologiei instruirii.

Dupa functia didactica vizata cu prioritate, se desprind urmatoarele forme principale ale conversatiei:

         conversatia de verificare (catihetica), in care intrebarile sunt de tip reproductiv, vizand cunostinte predate si invatate si solicitand cu prioritate memoria;

         conversatia euristica, in care intrebarile sunt de tip productiv, solicitand cu prioritate gandirea in prelucrarea si sistematizarea datelor cunoscute in vederea unor comparari, interpretari sau exprimari de opinii personale. Se ajunge astfel la cunostinte noi, descoperite de elevi prin efort personal (etimologic: 'evriskein', gr. = 'a descoperi'). Se mai numeste si conversatie socratica; parintele ei fiind considerat filosoful grec Socrate.

- Conversatia de consolidare, prin care se urmareste repetarea si sistematizarea cunostintelor.

Formularea intrebarilor presupune respectarea urmatoarelor cerinte: sa fie formulate corect, simplu, accesibil; sa fie adresate intregii clase; sa nu sugereze raspunsul; sa fie gradate si variate; sa stimuleze operatiile gandirii, sa declanseze, pentru gasirea raspunsului, o activitate intelectuala cat mai intensa; sa fie urmate de o pauza suficienta pentru construirea raspunsului. Elevii trebuie solicitati si indrumati sa adreseze si ei intrebari cadrului didactic sau colegilor. O alta categorie de cerinte vizeaza raspunsurile. Acestea vor fi: corect formulate, din punct de vedere stiintific, stilistic si gramatical; complete; argumentate; sanctionate (confirmate) de cadrul didactic sau colegi.

Metoda dezbaterilor. Considerata ca varianta a metodei conversatiei, metoda dezbaterilor presupune luarea in discutie, de catre un grup de cursanti, a unei probleme, in conditiile in care: cursantii dispun de o pregatire in domeniu; exista un climat favorabil schimbului de opinii; profesorul are rolul de moderator.

Sesiunea de brain storming si studiul individual nu sunt utilizate atat cat ar trebui in practica actuala, ramanand in seama tehnologizarii, a informatizarii sa conduca la deschiderea mai multor usi pentru nou. Este o varianta a discutiei in grup, avand ca obiectiv producerea de idei noi sau gasirea celei mai bune solutii pentru o problema de rezolvat, prin participarea membrilor grupului. Se poate organiza cu toata clasa sau doar cu un grup special selectat. Principala caracteristica a metodei: ideile sunt avansate (produse) in cadrul discutiilor sau dezbaterilor, valorizarea (evaluarea) lor avand loc la sfarsitul lectiei. Metoda ofera elevilor posibilitatea sa se exprime in mod liber, contribuind la formarea si dezvoltarea calitatilor imaginativ-creative, a unor trasaturi de personalitate cum ar fi spontaneitatea, curajul de a exprima un punct de vedere, vointa etc.

Fazele activitatii didactice axate pe aceasta strategie:

  • impartirea clasei in grupuri de elevi (maxim zece);
  • alegerea unui secretar (care va contabiliza ideile in ordinea emiterii lor);
  • comunicarea regulilor de desfasurare a activitatii:

- se interzic aprecierile critice, ironizarile, cenzurarile, contrazicerile, obstructionarile;

- se exprima liber orice idee care-i trece elevului prin minte (pentru a stimula imaginatia);

- se cere producerea unei cantitati cat mai mari de idei;

- se incurajeaza asociatiile originale de idei (pentru a afla raspunsul/solutia);

- fiecare grup va emite cate o idee la o interventie.

  • alegerea problemei si prezentarea ei de catre profesor (pentru a-i mobiliza pe elevi sa-si spuna punctul de vedere, sa emita idei);
  • stabilirea, de catre profesor, la sfarsitul actiunii a unui comitet de evaluare, compus dintr-un lider (presedinte) si doi-trei membri. Acestia vor prelucra ideile, le vor ierarhiza functie de valoarea lor, le vor prezenta profesorului, iar la sfarsitul actiunii vor face cunoscut top-ul rezultatelor, depunand eventual o lista a ideilor si la banca de idei a clasei.

Este o metoda care ii motiveaza pe elevi sa invete si sa se exprime, mai ales daca profesorul le aduce la cunostinta modul in care pot fi valorificate ulterior ideile propuse. Se poate asocia perfect cu problematizarea.

Problematizarea. Esenta acestei metode consta in crearea, pe parcursul invatarii, a unor situatii-problema si rezolvarea acestora de catre elevi care, pornind de la cunostinte anterior insusite, ajung la adevaruri noi. Noile cunostinte nu mai sunt astfel predate elevilor gata elaborate ci sunt obtinute prin efort propriu.

Situatia-problema este de obicei definita ca un conflict care se declanseaza intre datele vechi si datele noi pe care le primeste elevul si care par sa le contrazica pe primele. Contradictia poate aparea intre teorie si aspectele practice, intre general si un caz particular, intre experienta emipirica si cunostintele stiintifice etc. Se creeaza astfel o stare de tensiune psihica, de nelamurire, de curiozitate care declanseaza activitatea de cunoastere, de rezolvare a problemei, prin formulare de ipoteze, verificarea lor si desprinderea unor concluzii. Instruirea prin problematizare se poate realiza la diferite nivele: expunerea problematizata de catre profesor a materialului de invatat; crearea de catre profesor a unei situatii problema si rezolvarea ei de catre elevi impreuna cu profesorul; Crearea de catre profesor a unei situatii problema si rezolvarea ei de catre elevi in mod independent; sesizarea si rezolvarea problemei de catre elevi. Problematizarea este o metoda cu un inalt potential formativ; ea contribuie la dezvoltarea operatiilor gandirii, a capacitatilor creatoare, la cultivarea motivatiei intrinseci, la educarea independentei si autonomiei in activitatea intelectuala. Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor in cadrul altor metode (expunere, demonstratie) sau poate capata o extindere mai mare in metoda studiului de caz (cazul este o problema mai complexa).

Lectura (studiul cartii). In cazul acestei metode, sursa informatiilor o reprezinta textul scris in primul rand manualul, dar si lucrari de specialitate, dictionare, enciclopedii, reviste, culegeri s.a. Elevii citesc cu intentia de a invata, dobandind astfel cunostinte prin efort personal.

Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectura (cum ar fi: lectura rapida, lectura activa, lectura explicativa, lectura selectiva) precum si a unor deprinderi si obisnuinte de stocare si prelucrare a informatiilor (ca deprinderea de a lua notite, a extrage ideile principale, a alcatui o fisa, un conspect etc). Valoarea metodei consta in special in consolidarea acestor tehnici de activitate intelectuala.

Observarea sistematica si independenta. Metoda presupune urmarirea, investigarea unor obiecte sau fenomene in vederea obtinerii de informatii despre acestea. Ca metoda de invatamant, observarea este intentionata, organizata si sistematica.

Cerinte in utilizarea acestei metode: existenta unor obiective clare si a unor sarcini concrete; asigurarea unui caracter riguros si sistematic (esalonata in timp, pe perioade distincte, desfasurata dupa un plan etc); antrenarea cat mai multor analizatori in activitatea de observare; asigurarea unei atitudini active a elevilor pe parcursul observarii (efectueaza analize, comparatii, clasificari s.a.); consemnarea riguroasa a rezultatelor (in caiete, fise etc.); prelucrarea si interpretarea datelor observate; valorificarea informatiilor obtinute in activitati ulterioare.

Experimentul. Ca si observarea, experimentul ca metoda didactica deriva din metoda de cercetare cu acelasi nume; servind insa realizarii unor obiective pedagogice. Experimentul consta in provocarea intentionata a unui fenomen in scopul studierii lui.

Cele mai intalnite forme ale experimentului sunt:

1. Experimentul cu caracter demonstrativ* - realizat de profesor, in fata clasei, in urmatoarea succesiune de etape: asigurarea unei pregatiri teoretice: sunt actualizate sau prezentate cunostintele teoretice care vor fi utilizate pe parcursul desfasurarii activitatii experimentale sau la prelucrarea datelor si stabilirea concluziilor; cunoasterea aparaturii de catre elevi: sunt descrise trusele, aparatele, instalatiile experimentale; executarea lucrarii experimentale de catre profesor, cu explicarea demersurilor efectuate si asigurarea unei atitudini active din partea elevilor; elaborarea concluziilor, prin antrenarea elevilor.

2. Experimentul cu caracter de cercetare se aseamana cel mai mult cu experiemtnul ca metoda de cercetare si parcurge aproximativ etapele unei investigatii experimentale autentice: delimitarea unei probleme; emiterea de ipoteze; organizarea unor situatii experimentale; desfasurarea propriu-zisa a experimentului, cu folosirea aparaturii de laborator; prelucrarea si interpretarea datelor; confirmarea sau infirmarea ipotezei.

3. Experimentul cu caracter aplicativ urmareste confirmarea experimentala a unor cunostinte stiintifice anterior dobandite. Se parcurg urmatoarele etape: prezentarea sau actualizarea cunostintelor teoretice; prezentarea sarcinilor de lucru; organizarea activitatii elevilor: gruparea lor, repartizarea truselor; executarea activitatii experimentale de catre elevi sub indrumarea cadrului didactic; consemnarea rezultatelor; comentarea rezultatelor si stabilirea concluziilor. Utilizarea metodei experimentului este conditionata de existenta unui spatiu scolar adecvat (laborator scolar) si a unor mijloace de invatamant corespunzatoare (aparatura de laborator, truse, montaje etc.) In cazul experimentului cu caracter de cercetare si al celui aplicativ activitatea elevilor se poate organiza fie pe grupe, fie individual. Ca si observarea sistematica, experimentul dispune de importante valente formative, stimuland activitatea de investigatie personala si independenta si favorizand dezvoltarea intereselor cognitive.

Demonstratia. Aceasta metoda consta in prezentarea, de catre cadrul didactic, a unor obiecte sau fenomene reale sau a unor substitute ale acestora, sau a unor actiuni, operatii ce urmeaza a fi invatate si dirijarea, prin intermediul cuvantului, a perceperii acestora de catre elevi. In felul acesta, se dobandesc noi cunostinte, se confirma adevaruri anterior insusite sau se formeaza modelul intern al unei noi actiuni. Prin demonstratie se asigura un suport concret senzorial in activitatea de cunoastere, intuirea realitatii de catre elevi fiind dirijata prin cuvantul cadrului didactic. Metoda de invatamant are deci un caracter intuitiv, ceea ce o delimiteaza de demonstratia logica, bazata pe rationamente.

In functie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate imbraca diferite forme: demonstratia cu ajutorul obiectelor naturale, intalnita in special la stiintele naturii; demonstratia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje) folosite la disciplinele tehnice in vederea intelegerii structurii, principiilor functionale sau utilizare a obiectelor tehnice; demonstratia cu ajutorul materialelor grafice (planse, harti, diagrame etc.); demonstratia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive etc.); demonstratia cu ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tabla; demonstrarea actiunilor de executat, in situatiile in care se urmareste invatarea unor deprinderi (desen tehnic, educatie fizica etc.).

Indiferent de forma aleasa, in utilizarea demonstratiei se cer respectate urmatoarele cerinte de baza: alegerea unui material demonstrativ semnificativ, reprezentativ si accesibil; asigurarea receptarii acestuia in bune conditii de catre intreaga clasa prin asezarea corespunzatoare a elevilor in clasa si prin corecta pozitionare a cadrului didactic; Intuirea sistematica a materialului demonstrativ, prin alternarea prezentarii sintetice (intregul) cu cea analitica (pe parti); activarea elevilor pe parcursul demonstratiei prin stimularea curiozitatii, distribuirea de sarcini de urmarit si executat etc.

Modelarea. Aceasta metoda consta in utilizarea modelelor ca sursa pentru dobandirea noilor cunostinte.

Modelul didactic este un sistem artificial, construit prin analogie cu cel real (originar), din care retine numai trasaturile esentiale, semnificative. Modelul constituie deci o simplificare, o schematizare a realului. Investigand modelul, operand cu acesta, elevii dobandesc informatii despre sistemul originar. In functie de nivelul de abstractizare, pot fi delimitate mai multe forme de modelare, carora le corespund diferite tipuri de modele:

         modelarea prin similitudine, care se bazeaza pe utilizarea de modele materiale (machete, mulaje), care reproduc cu fidelitate sistemul real, dar la alte dimensiuni (de obicei mai mici);

         modelarea prin analogie, care utilizeaza modelele ideale (abstracte), cum ar fi modelele grafice (modelul grafic al atomului) sau modelele matematice (formule, ecuatii, scheme matematice);

         modelarea simulatorie, care valorifica modelele simulatoare (simulacre) ale unor fenomene, procese, actiuni prezentate, de exemplu, prin intermediul unor filme didactice.

Modelarea poate fi abordata si ca o forma a demonstratiei (demonstratia cu ajutorul modelelor).

Exercitiul. Metoda se refera la executarea constienta, sistematica si repetata a unei actiuni. In principal, prin aceasta metoda se urmareste invatarea unor deprinderi, dar mai pot fi atinse si alte obiective, cum ar fi consolidarea cunostintelor sau stimularea unor capacitati sau aptitudini.

Exercitiul are o sfera mare de aplicabilitate, putand imbraca forme diferite in functie de obiectul de invatamant la care este utilizat. Pornind de la obiectivele urmarite, exercitiile pot fi de mai multe tipuri: introductive, de baza, aplicative, de creatie. Eficienta acestei metode este conditionata de respectarea urmatoarelor cerinte: pregatirea elevilor, sub aspect teoretic si motivational, pentru executarea actiunii; explicarea si demonstrarea corecta a actiunii de executat, in vederea formarii modelului intern al acesteia; efectuarea repetata a actiunii in situatii cat mai variate; dozarea si gradarea exercitiilor; cresterea progresiva a gradului de independenta a elevilor pe parcursul exersarii; asigurarea unui control permanent, care sa se transforme treptat in autocontrol.

Metoda lucrarilor practice consta in efectuarea de catre elevi a unor sarcini cu caracter aplicativ: de proiectare, de executie, de fabricatie, de reparatie. Prin aceasta metoda se realizeaza: invatarea de priceperi si deprinderi; achizitionarea unor strategii de rezolvare a unor probleme practice; consolidarea, aprofundarea si sistematizarea cunostintelor. Lucrarile practice se desfasoara individual sau in grup, intr-un spatiu scolar specific (atelier, lot scolar), inzestrat cu mijloace si echipamente tehnice. Raportat la metoda exercitiului, activitatea elevilor are in acest caz un grad sporit de complexitate si de independenta.

Cerintele de respectat sunt aceleasi ca la metoda anterioara. In plus, se recomanda: efectuarea unui instructaj (care sa contina si prelucrarea normelor de protectie a muncii); organizarea riguroasa a muncii elevilor, prin indicarea sarcinilor si a responsabilitatilor; diversificarea modalitatilor de evaluare si valorificare a rezultatelor (de exemplu, prin organizarea de expozitii cu produsele realizate).

Metoda proiectelor. Aceasta metoda se bazeaza pe anticiparea mentala si efectuarea unor actiuni complexe, legate de o tema impusa sau aleasa de elevi. Activitatea elevilor se desfasoara in mod independent, individual sau in grup, intr-un timp mai indelungat (o saptamana, o luna etc.), presupune un efort de informare, investigare, proiectare sau elaborare si se soldeaza in final cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv, model, referat etc.), care va fi evaluat (de aceea, proiectul se intalneste si ca metoda complementara de evaluare). Printre avantajele acestei metode, mentionam: posibilitatea unei abordari interdisciplinare a temei; consolidarea si valorificarea tehnicilor de activitate intelectuala (de adunare, prelucrare si prezentare a informatiilor); stimularea initiativei si independentei elevilor in activitati; dezvoltarea structurilor cognitive si a capacitatilor creatoare ale acestora.

Metoda studiului de caz este metoda care valorifica in invatare cazul, adica o situatie reala, semnificativa pentru un anumit domeniu si care se cere a fi analizata si rezolvata. Cazul ales trebuie sa fie autentic, reprezentativ, accesibil, sa contina o problema de rezolvat prin adunare de informatii si luarea unei decizii. In utilizarea metodei se contureaza urmatoarele etape: alegerea cazului de catre cadrul didactic; prezentarea lui elevilor; obtinerea informatiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau in mod independent); prelucrarea informatiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei optime; verificarea deciziei adoptate.

Valoarea metodei rezida in faptul ca favorizeaza investigarea unor situatii reale, dezvoltand capacitati de analiza, interpretare, anticipare, luare de decizii s.a. De cele mai multe ori metoda se bazeaza pe activitati de grup, putand fi imbinata si cu jocul cu roluri.

Metode de simulare. Acest grup de metode se bazeaza pe simularea (imitarea) unor activitati reale, urmarindu-se in principal formarea de comportamente specifice (cum ar fi cele profesionale).

Una dintre cele mai practicate metode de simulare este jocul cu roluri, care consta in simularea unor functii, relatii, activitati, ceea ce presupune: identificarea unei situatii ce se preteaza la simulare; distribuirea rolurilor intre participanti; invatarea individuala a rolului; interpretarea (jucarea) rolurilor; discutarea in grup a modului in care au fost interpretate rolurile.

Eficienta metodei este conditionata de capacitatea participantilor de a se transpune in rol si de a-si valorifica experienta in acest context. Profesorului, aflat mai ales in ipostaza de animator, i se cer si calitati regizorale.

Alte metode de simulare se bazeaza pe utilizarea unor sisteme tehnice (simulatoarele).

Metoda activitatii cu fisele este o metoda de invatare care presupune utilizarea fiselor elaborate in prealabil de catre profesor, continand sarcini de lucru pe care elevii le rezolva individual. Fisele pot avea roluri diverse: de suport in dobandirea de noi cunostinte, favorizand autoinstruirea; de control, de realizare a conexiunii inverse; de tratare diferentiata a elevilor, continand sarcini diferite pentru diferitele categorii de elevi din clasa.

Instruirea programata este o metoda multifunctionala, cuprinzand o insiruire de algoritmi, dar si de probleme de rezolvat [3, p.159], in cadrul careia continutul de invatat este prezentat sub forma unui program.

Elaborarea acestui program se face in conformitate cu urmatoarele principii:

         principiul pasilor mici, ceea ce presupune impartirea materiei in secvente, unitati, foarte simple si accesibile;

         principiul progresului gradat care vizeaza ordonarea acestor secvente (pasi) intr-o succesiune gradata, parcurgerea unei secvente permitand trecerea la urmatoarea;

         principiul participarii active a elevului: fiecare secventa contine o tema de realizat, deci presupune o atitudine activa din partea elevului;

         principiul intaririi imediate a raspunsului: elevul afla, de fiecare data, daca raspunsul sau este corect si numai dupa confirmarea corectitudinii raspunsului poate trece la pasul urmator.

Se asigura astfel o permanenta conexiune inversa in actul invatarii; principiul respectarii ritmului individual de lucru: fiecare elev lucreaza in mod independent, parcurgand programe in ritm propriu. Activitatea este deci individualizata. Exista doua tipuri fundamentale de programe:

             programarea liniara (tip Skinner) in care fiecare pas contine: o cantitate redusa de informatie de predare, o sarcina de rezolvat, constand din construirea unui raspuns pe baza informatiei primite si indicarea locului unde poate fi gasit raspunsul corect. Elevul elaboreaza raspunsul, il compara cu cel corect si in cazul reusitei trece la pasul urmator. Daca e gresit, se intoarce la informatia initiala si reformuleaza raspunsul. Programa se parcurge in urmatoarea inlantuire a pasilor:

              programarea ramificata (tip Crowder), care ia in considerare si posibilitatea unor eventuale erori. Desfasurarea activitatii de invatare este urmatoarea: elevul primeste o cantitate mai mare de informatii decat in cazul anterior, are o sarcina de rezolvat pentru care i se dau mai multe posibilitati de raspuns; el trebuie sa aleaga pe cel considerat corect. Daca alege raspunsul corect, poate trece la pasul umrator. In conditiile in care a ales raspunsul eronat insa, este trimis la o secventa suplimentara, unde primeste o informatie suplimentara, care il ajuta sa-si corecteze eroarea si apoi revine la secventa initiala, pentru a alege un nou raspuns. Daca si acesta va fi eronat, va fi indrumat spre o alta secventa suplimentara; daca va fi corect, va putea parcurge secventa urmatoare. Grafic, programarea ramificata se prezinta astfel:



In practica se intalneste si programarea combinata, care contine atat secvente liniare cat si secvente ramificate. Programele pot fi prezentate fie sub forma unor manuale programate, fie cu ajutorul masinilor de invatat si mai ales al computerului. Principalele avantaje ale instruirii programate sunt individualizarea invatarii si asigurarea unei conexiuni inverse dupa fiecare secventa de invatare. Dintre dezavantaje, sunt mentionate: fragmentarea excesiva a materiei, si corelat cu aceasta, imposibilitatea utilizarii acestei metode in predarea anumitor continuturi, privarea elevului de contactul direct cu profesorul si cu ceilalti colegi, costurile foarte ridicate.

In ultimii ani se contureaza o categorie distincta de metode, bazata pe invatarea prin colaborare. Invatarea prin colaborare este eficienta in functie de luarea in considerare a anumitor conditii:

        componenta grupului privita sub raportul varstei si al nivelului intelectual al participantilor, marimii grupului si a diferentelor dintre membrii grupului (eterogenitatea optima);

        sarcina de lucru (sa se preteze la colaborare);

        existenta unor mijloace de comunicare adecvate.

Alegerea, din varietatea metodelor de invatamant, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumita activitate didactica, este in exclusivitate rezultatul deciziei profesorului. In luarea acestei decizii, cadrul didactic tine seama de urmatoarele considerente:

        obiectivele pedagogice urmarite;

        specificul continutului de invatat;

        particularitatile elevilor;

        conditiile materiale locale (mijloace de invatamant, spatiu scolar etc.);

        timpul disponibil;

        propriile sale competente pedagogice si metodice.

Alternarea metodelor de invatamant, diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativitatii cadrului didactic.

3. Metode actionale practice (exersarea)

In exersare (deci in mod automat, in instruire in educatie fizica si sport) suntem conditionati metodico-organizatoric potrivit lui W.Soll (1972) de formele fundamentale ale grupului si de conditiile specifice, astfel:

Ø      Dupa modul de constientizare a grupurilor:

        exersarea se realizeaza pe echipe sau formatii;

        exersarea se realizeaza pe ateliare de lucru.

Ø      Dupa modul in care se desfasoara exersarea:

        in raport cu desfasurarea spatiului, fara un cadru fix, in formatii diferite de lucru;

        in raport cu caracteristicile temporale, exersarea la semnal sonor, semn, in succesiunea indicata sau in succesiunea liber aleasa de catre subiecti.

Ø      Dupa conditiile spatiale si pozitia la aparate:

        exersarea la aprate asezate intr-o anumita succesiune metodica, in dependenta unele de altele;

        exersarea pe ateliere de lucru diferite din punct de vedere metodico-organizator.

Gh. Cirstea (1993) considera ca metodele practice in educattie fizica si sport se pot realiza prin exersarea sistematica si constient efectuata cu scopul indeplinirii unor obiective precise.

Deoarece ne referim la aplicatii metodice in activitatea scolarilor, pentru a fi insusite informatiile specifice domeniului exista o singura cale de atingere a obiectivelor vizate: exersarea.

Aceasta implica activitatea practica, efort fizic combinat cu efort psihic. Exersarea are mai multe variante cu aplicare in domeniul nostru:

        Exersarea independenta a deprinderilor si/sau priceperilor motrice (Matveev, Novicov, Siclovan) este intalnita in primele faze ale invatarii si se poarte realiza global sau partial. Realizarea globala a acesteia presupune conditii usoare (obstacole de inaltime mica, mingi usoare, elan redus, ritm lent de executie etc). Pentru finisarea tehnica a executiei se trece, daca este cazul, la exersarea partial analitica.

        Exersarea mai multor deprinderi si/sau priceperi motrice denumita si exersarea simultana, presupune un lant de actiuni solicitate de activitatile practice, competitii etc.

        Exersarea complexelor pentru dezvoltare fizica dupa forma de practicare a exercitiilor fizice se organizeaza diferentiat. In forma actuala a lectiei de educatie fizica la scolari complexele pentru dezvoltarea fizica armonioasa sunt formate din 6-8 exercitii si se efectueaza in secventa a III-a. Se mai pot adauga 2-3 exercitii pentru influentarea speciala a indiciilor de dezvoltare somatici si functionali.

        Exersarea pentru dezvoltarea calitatilor motrice (Gh.Cirstea, - Teoria si Metodica Educatiei Fizice si Sportului, 1993) este prezenta si prioritara, in etapa actuala, atat in educatia fizica scolara cat si in antrenamentul sportiv. Ea se realizeaza diferentiat in functie de fiecare calitate motrica abordata.

Pentru viteza

Viteza este calitatea motrica prezenta in multe actiuni de miscare: valoarea ei depinde in mare masura de zestrea ereditara, dar poate fi totusi perfectionata printr-o pregatire sistematica mai ales la varsta mica. Ea exprima, in general iuteala cu care miscarile se pot efectua in structurile si combinatiile cele mai diferite.

Ø            Factorii de care depinde viteza

Factorii de care depinde realizareaq unei viteze mari in efectuarea miscarilor sunt numerosi, unii tinand de zestrea ereditara a fiecarui individ, iar altii fiind rezultatul influentelor obtinute ca urmare a pregatirii, avand ca principala orientare perfectionarea acestei calitati. Dintre acestia, mai importanti sunt:

         mobilitatea si forta proceselor nervoase fundamentale (alternarea rapida intre excitatie si inhibitie);

         frecventa cu care se succed comenzile, impulsurile neuromotoare;

         timpul de reactie viteza de raspuns;

         ritmul optim de alternanta a contractiilor si relaxarilor;

         forta musculara;

         lungimea segmentelor, mobilitatea articulara, elasticitatea musculara.

Valoarea indiciilor la o parte dintre factorii amintiti se imbunatateste ca rezultat al cresterii excitabilitatii neuromusculoare (scaderea cronaxiei), scurtarii periaoadei latente a contractiei, modificarilor pozitive ale proceselor biochimice care au loc la nivelul muschilor.

Principalele elemente prin intermediul carora se poate determina valoarea vitezei sunt:

         viteza reactiei de raspuns timpul scurs de la emiterea semnalului pentru efectuarea actiunii pana la inregistrarea rectiei de raspuns si frecventa miscarilor;

         numarul de executii efecuate intr-o unitate de timp determinata.

Ø            Forme de manifestare a vitezei.

In realizarea actiunilor motrice , viteza este prezenta sub diferite forme de manifestare:

         Viteza de reactie se refera la iuteala cu care individul raspunde la semnale (comenzi), la rapiditatea cu care sesizeaza anumite situatii, la durata necesara pentru a se angrana in actiune;

         Viteza de executie se refera la iuteala cu care se efectueaza o actiune motrica, unitara ca structura(unicatul unei actiuni mai complexe);

         Viteza de repetitie este vorba despre frecventa cu care se repeta miscarile (executiile in unicat) alergare, frecventa (stroc) la inot etc.

Cunoscand particularitatile morfo-functionale ale copiilor de aceasta varsta pentru dezvoltarea vitezei respectam urmatoarele cerinte:

-         executiile utilizate trebuie sa fie cunoscute bine, cu structuri motrice simple, efectuate pe fond de odihna cand excitabilitatea corticala este optima;

-         exersarea actelor si/sau actiunilor motrice prin eforturi variate ca intensitate si dozare;

-         dozarea repetarilor in executie se face prin mentinerea tempoului impus sau a rapiditatii miscarii;

-         pauza dupa efort este respectata, reluarea exercitiilor de viteza se va face dupa revenirea completa (90-96%);

-         efectuarea unor acte si/sau actiuni motrice cu intensitati submaximale in conditii usurate.

Se va folosi alergarea la vale, se va reduce rezistenta la frecare a materialelor folosite, miscarile vor avea amplitudine redusa in executie, la alergare se va folosi vantul din spate, ritmul de executie va fi crescut progresiv.

Ø      Metode si mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reactie:

-   schimbarea pozitiilor spatiale ale corpului, pozitia membrelor superioare, din stand ducerea bratelor spre inainte sus, lateral, jos, etc.

-   pozitia trunchiului, indoiri rasuciri

-   sarituri in departat, in foarfece, incrucisat.

Toate aceste exercitii se executa la semnal auditiv, vzual, etc.

Valoroase sunt exercitiile in care raspunsul la stimuli este evident atat pentru cadrele didactice cat si pentru subiecti. Putem constata acest aspect folosind un exercitiu in care elevii sunt asezati in formatie pe doua linii, fata in fata, in ghemuit. Intre copii , la fiecare pereche, pe sol se afla un obiect, o minge mica, un fluturas de badminton etc. la semnal, copii trebuie sa ia obiectul, aprecierea se face individual si pe echipe. Cu alte cuvinte pentru dezvoltarea vitezei de reactie, metoda intrecerii, a jocurilor dinamice solicita copilul sa depuna efort si ii largeste capacitatea de a utiliza si alte calitati.

Ø      Metode si mijloace pentru dezvoltarea vitezei de executie.

Copilul poate capata prin exersare o buna viteza de executie necesara la nivelul tuturor segmentelor si al corpului in intregime. Pentru dezvoltarea vitezei de executie sub toate formele sale se foloseste metoda jocurilor dinamice alegandu-se jocurile adecvate acestei calitati motrice.

Ø      Metode si mijloace pentru dezvoltarea vitezei de repetitie.

O alta metoda de exersare a vitezei de repetitie este exersarea unor acte si actiuni motrice in tempouri maximale, in tempouri alternative (maximal, submaximal), la semnal auditiv, vizual etc. Utila pentru dezvoltarea vitezei de repetitie este metoda intrecerii, datorita influentei pozitive pe care o are lucrul de viteza asupra organismului copilului. Dezvoltarea vitezei de repetitie se poate constitui in tema de lectie. In structura lectiei exista o singura secventa stabila care impune profesorului sa actioneze asupra unei forme de manifestare a vitezei.

Pentru indemanare

Indemanarea este considerata drept posibilitatea individului de a-si insusi si efectua actiuni motrice complexe (cu grad de complexitate sporit), dirijand precis si economic miscarile in timp si spatiu, cu viteza si incordarea necesara, in concordanta cu situatiile care apar pe parcursul efectuarii actiunii.

Ø      Factori de care depinde indemanarea

Dintre factorii de care depinde indemanarea enumeram :

         capacitatea scoartei de a selectiona informatiile primite si de a programa coordonat impulsurile necesare pentru contractia si relaxarea mischilor interesati in efectuarea miscarilor corespunzatoare realizarii actiunii motrice;

         experianta motrica anterioara, in mod deosebit cantitatea si varietatea priceperilor si deprinderilor motricestapanite;

         mobilitatea articulara, elasticitatea musculara si gradul de dezvoltare a celorlalte calitati motrice.

Ø      Forme de manifestare

Formele de manifestare ale indemanarii trebuie raportate la urmatoarele elemente:

         gradul de stapanire a deprinderilor motrice;

         posibilitatea utilizarii in conditii cat mai deferite a deprinderilor si priceperilor insusite;

         posibilitatea de a elabora actiuni motrice noi prin inbinarea adecvata a priceperilor si deprinderilor cunoscute;

         posibilitatea de a incadra si armoniza propriile actiuni cu actiunile partenerilor.

In dezvoltarea indemanarii, calea principala o reprezinta insusirea continua a unor deprinderi motrice noi din domenii variate, care pot contribui la marirea bagajului de deprinderi motrice, la imbunatatirea posibilitatilor functionale ale analizatorilor motrici si la perfectionarea mecanismelor de coordonare. Pe masura ce creste automatizarea deprinderii, scade importanta ei pentru dezvoltarea indemanarii. In acest sens este impetuos necesar ca sa se actioneze in formarea si consolidarea continua a unor deprinderi motrice noi si la aplicarea lor in conditii noi, nestudiate in prealabil, ceea ce reprezinta premise sigure pentru dezvltarea indemanarii.

Pornind de la ideea ca orice exercitiu, care contine si unele aspecte noi, poate contribui la dezvoltarea indemanarii este necesar sa aratam ca folosirea lui trebuie realizata in urmatoarele conditii :

         schimbarea pozitiilor initiale si adoptarea latora neobisnuite (inceperea conducerii mingii cu spatele la panou, schimbarea pozitiei initiale prin modificarea conditiilor de echilibru etc.) ;

         executia ambidextra (pasarea mingii pe rand cu ambele maini) ;

         efectuarea opusa a exercitiilor (comenzi inverse, demonstratii neoglindite etc.) ;

         schimbarea frecventei si a ritmului miscarilor (alergare cu schimbarea ritmului) ;

         executarea exercitiilor in conditii mereu schimbatoare (executarea aruncarii la paorta din alergare fara adversar, cu adversar pasiv, cu adversar activ, in combinatii cu 2-3 parteneri) ;

         combinarea exercitiilor si a elementelor tehnice in structuri cu grad de complexitate sporit ;

         ingreuierea exercitiilor prin miscari suplimentare ;

         aplicarea deprinderilor si priceperilor in conditiicare sa creeze situatii noi, neutilizate in procesul elaborarii lor.

Educatia fizica are ca obiectiv dezvoltarea acestei calitati tinand cont de urmatoarele aspecte:

      exercitiile utilizate sa fie cunoscute de catre elevi si sa se bazeze pe informatiile capatate anterior;

      indicii de complexitate in exersare sa fie solicitati progresiv;

      numarul de repetari mic spre mediu, cu pauze pentru odihna a scoartei cerebrale si refacerea fizica.

Ø      Mijloace si metode pentru dezvoltarea indemanarii.

-         executia actelor si/sau actiunilor motrice in conditii relativ constante;

-         utilizarea unor acte si/sau actiuni motrice in conditii ingreuiate ca spatiu, durata, viteza, pozitie, ritm, etc.;

-         exersarea a 2-3 deprinderi, legate, din cele insusite in combinatii diferite;

-         exersarea unor acte si/sau actiuni in prezenta unui adversar, in conditii de intrecere pe baza unor reguli;

-         stafetele, parcursurile aplicative, jocurile dinamice sunt folosite ca mijloace pentru dezvoltarea indemanarii.

Pentru rezistenta

Rezistenta inseamna capacitatea organismului de a efectua timp indelungat o activitate fizica, fara a scadea eficacitatea. Ea exprima timpul limita in care poate fi efectuat un effort fara a-I reduce calitatea, organismul dispunand de resursele necesare invingerii fenomenului de oboseala.

Ø      Factorii de care depinde rezistenta

Factorii de care depinde valoarea reistentei sunt:

         posibilitatea sistemelor cardiovascular, respirator si a celorlalte functii ale organismului;

         nivelul de dezvoltare a unor calitati ale vointei (perseverenta, darzenie, abnegatie etc.);

         nivelul la care se realizeaza coordonarea ctivitatii aparatului locomotor si a functiilor vegetative, a lucrului muschilor antagonisti si agonisti, altenata intre contractie a fibrelor musculare, intensitatea secretiei unor hormoni, imbinarea functiei respiratiei si circulatiei etc.

Ø      Formele de manifestare a rezistentei

         rezistenta generala adica posibilitatea organismului de a efectua eforturi de o intensitate moderata intr-un timp cat mai indelungat, in activitati cat mai diferite;

         rezistenta speciala se refera la un aspect particular al rezistentei intr-o anumita profesiune sau disciplina psotiva

In lectiile de educatie fizica desfasurate cu intreaga clasa, accentul cade pe dezvoltarea rezistentei generale, a rezistentei la eforturi cat mai diferite. In lectiile de pregatire sportiva, in functie de specificul ramurii se va actiona si in sensul imbunatatirii rezistentei specifice. Dezvoltarea celor doua forme de rezistenta, precum si a variantelor celei specifice, se realizeaza pe seama traportului dintre volumul si intensitatea efortului, raport invers proportional pe masura ce creste volumul intensitatea scade si invers. In dezvoltarea rezistentei mai prezinta importanta tempoul in care se lucreaza si incarcatura sarcina suplimentara adaugata exercitiului. Se stie ca tempourile ridicate favorizeaza dezvoltarea rezistentei in regim de viteza, iar cele scazute favorizeaza rezistenta de baza; de asemenea incarcaturile mari dezvolta intr-o masura mai mica rezistenta decat cele medii si mici.

La scolarii mici putem dezvolta rezistenta musculara locala si rezistenta generala la eforturi aerobe. Exercitiile utilizate in aceste conditii respecta urmatoarele conditii:

-         secventele miscarii sa fie cunoscute de catre elevi;

-         necesitatea unei incalziri prealabile a organismului;

-         dozarea numarului de repetari si alegerea duratei corespunzatoare pentru a evita instalarea starii de pboseala timpurie;

-         se va actiona cu variatii de volum si intensitate. Rezistenta fiind conditionata de stabilitatea proceselor nervoase corticale, de calitatea sistemelor, de functiile organismului, de tipul resurselor energetice, de activitatea metabolismului si a mecanismelor hormonale, poate inregistra progrese deosebite la varsta scolara, mai ales in cadrul eforturilor aerobe care au durata cuprinsa intre doua si patru minute. In lectiile cu teme pentru dezvoltarea rezistentei se recomanda respectarea unei dozari cerecte si progresive a efortului in concordanta cu disponibilitatile organismului copiilor;

-         exagerarile in timpul efectuarii exercitiilor pentru dezvoltarea rezistentei pot avea efecte negative, in special asupra marilor functii;

-         pauza dintre repetari nu trebuie sa asigure refacerea totala, trebuie administrata in asa fel incat frecventa cardiaca si cea respiratorie sa nu revina la valorile anterioare efortului.

Factorii de progres in programarea exercitiilor de rezistenta sunt durata efortului si scurtarea pauzelor dintre serii.

Ø      Mijloacele utilizate in lectia de educatie fizica pentru dezvoltarea rezistentei sunt:

-         alergare de durata in tempo uniform;

-         alergarea continua pe durata a doua sau trei minute (pot fi utilizate valori superioare ale duratei efortului, in serii, cu pauze identice intre repetari);

-         urilizarea stafetelor si parcusurilor aplicative;

-         jocurile dinamice sunt mijloace eficiente in dezvoltarea rezistentei prin implicarea motrica a tuturor copiilor, pe o durata a efortului de 3-5 minute, continuu sau cu pauze.

Ø      Metode utilizate pentru dezvoltarea rezistentei:

-         metoda eforturilor uniforme, continue, de lunga durata, determina mentinerea unei conditii fizice bune, cresc anduranta la eforturi prelungite, de intensitate crescuta;

-         metoda eforturilor variabile la baza careia stau modificarile intensitatii efortului, procedeul implicand o dozare greu de apreciat ceea ce o face mai putin utilizata;

-         metoda lucrului cu intervale presupune variatii ale volumului de la o lectie la alta si a intensitatii volumului in cadrul aceleiasi lectii. Repetarile dupa executia anterioara se fac pe fondul refacerii incomplete a organismului.

Asupra dezvoltarii rezistentei lucreaza toate exercitiile folosite in lectie, consumul de energie produce deliberat stari de oboseala, asa ca amplasarea rezistentei in structura lectiei se va face dupa realizarea temelor si va reprezenta in alternata cu forta o secventa stabila a lectiei de educatie fizica mai ales la ciclul primar.

Pentru forta

Forta poate fi definita drept capacitatea organismului de a invinge o rezistenta prin efortul muscular sau posibilitatea motrica de a ridica, de a trensporta, de a impinge, de a trage unele greutati pe baza contractiei musculare.

Ø      Factorii de care depinde forta

Factorii de care depinde valoarea fortei musculare sunt:

         grosimea muschiului;

         numarul de fibre musculare care iau parte la ctiune;

         posibilitatea de coordonare cat mai precisa a impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare;

         capacitatea de concentrare a proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia);

         calitatea prodeselor metabolice si a substantelor energetice;

         puterea de concentrare, atentia, motivatia, starile emotionale;

         starea de functionare a segmentelor de sprijin, a ligamentelor si articulatiilor;

         avantajul mecanic oferit de parghile utilizate si de directiile in care fibrele musculare actioneaza;

         valoarea unghiulara a segmentelor implicate in actiune;

         nivelul de dezvoltare a celorlalte calitati motrice;

         ritmurile diurne;

         virsta.

Ø      Forme de manifestare

In activitatea practica intalnim:

         forta generala forta intregului sistem muscular, fara a fi vorba de o anumita specializare;

         forta speciala sau specifica care denumeste fortaanumitor grupe muscularesolicitate de specificul ramurei sau probei sportive.

In afara acestor doua forme de manifestare a fortei, in literatura de specialitate se mai fac referiri la:

         forta dinamica manifestarea fortei prin contractii izotonice;

         forta exploziva care reprezinta capacitatea organismului de a manifesta valori mari ale acestei calitatiintr-o unitate de timp cat mai mica;

         forta absoluta care exprima cantitatea de fortape care o poate dezvolta un individ intr-o contractie generala;

        forta relativa reprezinta raportul dintre forta absoluta dezvoltata de un individ si greutatea propriului corp.

La nivelul ciclului primar, educatia fizica urmareste dezvoltarea fortei generale, izotonice, a fortei segmentare, a fortei explozive in regim de viteza, a fortei generale si segmentare in regim de indemanare. Exercitiile utilizate pentru dezvoltarea fortei indeplinesc urmatoarele aspecte:

           este determinanta pozitia spatiala a corpului si a segmentelor acestuia;

           este indicata directia si amplitudinea miscarii;

           structura exercitiului este simpla, cu o inlantuire logica a mecanismului de miscare;

           este indicat numarul de exercitii sau de serii in functie de scopul urmarit (creserea masei musculare sau a fortei de contractie);

           sunt respectare pauzele intre serii si tempoul de executie;

           se executa acte si actiuni motrice pentru invingerea unei rezistente (ingreuieri).

Pot fi realizate ingreuieri cu ajutorul unor obiecte sau aparete, dar trebuie retinut ca, la aceasta varsta, in dezvoltarea fortei, valoarea ingreuierilor folosite, raportata la valoarea maxima de forta a unui segment, regiune sau corp nu trebuie sa depaseasca 25% (sunt recomandare ingreuierile mici).

Ø      Mijloace si metode pentru dezvoltarea fortei:

Pentru dezvoltarea fortei se folossc in general, doua grupe mari de exercitii cu ingreuieri:

         exercitii in care ingreuierea reprezinta greutatea propriului corp (sarituri, flotari, genuflexiuni, tractiuni in brate, exercitii pentru musculatura abdomenului, catarari etc).

         Exercitii cu ingreuiere sau cu rezistenta externa, folosind:

-         greutatea obiectelor (bara de haltere, ciocan cu maner scurt, gantere, greutati, haltera de mana, mingea umpluta, sacul cu nisip). Marimea incarcaturii se apreciaza astfel: maxima = 90-100% din posibilitati; mare = 66-90%; mijlocie = 33-66%; mica = 33%.

-         rezistenta obiectelor (helcometru, extensor, cordon elastic, franghie fixa,cadru izometric, cadru de perete);

-         rezistenta mediului exterior (alergare prin zapada, apa, pe nisip, in panta etc.).

Aceste exeritii pot fi folosite in mod izolat, repetandu-se de mai multe ori dupa un sistem stabilit de catre profesor sau in combinatii, in cadrul unor metode moderne de pregatire. Cresterea fortei, efect ce apare la scurt timp de la incetarea activitatii, nu este insotita si de cresterea masei musculare, fenomen ce apare mult mai tarziu. Iata de ce este absolut necesar ca profesorii de educatie fizica sa aprecieze periodic progresele realizate de citre elevi, folosind dinamometru sau greutatile marcate, mijloace execte si mai putin observatia. Metodele consacrate pentru dezvoltarea fortei sunt:

         metoda eforturilor repetate

         metoda eforturilor maxime;

         metoda eforturilor dinamice;

         metoda eforturilor statice.

Metodica dezvoltarii fortei in special la tineri, impune respectarea anumitor cerinte, dintre care enumeram:

         stabilirea grupelor musculare a caror forta dorim sa o dezvoltam numai in conformitate cu ideea dezvoltarii fortei generale a organismului, intr-o perioada de timp data;

         stabilirea numarului de repetari si a numarului de exercitii in raport cu varsta si stadiul de pregatire;

         pentru dezvolatrea fortei anumitor grupe musculare sa se selectioneze exercitiile a caror influenta asupra dezvoltarii fortei poate fi precis determinata si care pot fi corect executate de catre elevi;

         la stabilirea duratei odihnei intre repetari, sa se aiba in vedere cantitatea si calitatea efortului depus (volum si intensitate);

         se va efectua in prealabil, inalzirea intregului organism si in mod special a grupelor musculare care vor fi solicitate in efort;

         fixarea rationala a incarcaturilor si cresterea lor progresiva in raport cu varsta si nivelul lor de pregatire. Numarul de repetari in acest caz este invers proportional cu marimea incarcaturii.

In activitatea de educatie fizica, pot fi folosite cu eficienta sportita urmatoarele metode si procedee metodice:

Ø            Procedeul ridicarii de greutati (metoda halterofilului)

         Cresterea continua a incarcaturii raportate la posibilitatile maxime ale subiectului.

- daca se doreste sa se realizeze mai multerepetari in aceeasi lectie, atunci rata de crestere a incarcaturii va fi mica (5%). Exemplu: 60%-65%-70%-75%-80% etc.

- daca se doreste sa se realizeze mai putine repetari, rata va fi mai mare (10%). Exemplu: 60%-70%-80%, etc.

         Cresterea si descresterea continua a incarcaturii

- rata de crestere si descrestere a incarcaturii sa fie aceeasi;

- se lucreaza cu procente mai mici de crestere decat la varianta anterioara deoarece traseul este dus-intors. Exemplu: 60-65-70-75-80-75-70-65-60

         Varianta in trepte

-         trapta trebuie sa aiba minimum doua repetari cu aceeasi incarcatura. Exemplu: 60-60% -70-70% -80-80%;

Exemplu: 60-60-60% -70-70-70% - 80-80-80%.

        Varianta in val

- alternarea cresterii cu descresterea incarcaturii;

- rata de crestere trebuie sa fie mereu mai mare decat cea de descrestere;

- ratele trebuie sa ramana constante pe parcursul lectiei.



* Metodele de evaluare vor fi tratate intr-un capitol separat

* Poate fi considerat si o forma a metodei demonstratiei.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 667
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved