Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Asigurarea suportului psihologic pe timpul excutarii misiunii in teatre de operatii militare multinationale

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Psihologia comunicarii - Evenimentele comunicarii
MULTIMILE CA FENOMEN PSIHOSOCIAL;DEFINIRE, CARACTERIZARE GENERALA;CLASIFICARE
Abordarea psihanalitica a personalitatii - Teoria psihanalitica a lui Freud
Consilierea persoanelor dependente de droguri
FACTORII PSIHOSOCIALI IMPLICATI IN FORMAREA AUTORITATII PERSONALE IN CADRUL MICRUGRUPURILOR
DEZVOLTAREA PERSONALITATII (TEMPERAMENTUL)
OBIECTUL DE STUDIU AL ISTORIEI PSIHOLOGIEI
FACTORII DETERMINANTI SI CONDITIONALI AI COMPORTAMENTELOR PROSOCIALE
PSIHOLOGIA ORGANIZATIEI MILITARE. MOTIVATIA
Asigurarea suportului psihologic pe timpul excutarii misiunii in teatre de operatii militare multinationale

d

1. Generalitati



          Pe timpul executarii misiunii, principalele activitati sunt menite sa asigure o buna coeziune si un moral ridicat, controlul si reducerea stresului. Aceste activitati ar putea sa fie:

·        intarirea si mentinerea coeziunii detasamentului;

·        mentinerea moralului detasamentului la un nivel ridicat;

·        contracararea propagandei si actiunilor ostile;

·        managementul stresului si interventia pentru reducerea acestuia, daca este cazul, prin desfasurarea urmatoarelor activitati:

Ř     realizarea unor emisiuni radio in tara (stiri de ultima ora din domeniile de interes, politica, muzica, sport, noutati, etc.) special pentru militarii aflati in misiune si transmiterea acesteia catre zona de dislocare a detasamentului;

Ř     asigurarea unor canale de comunicare rapida si facila a militarilor cu familiile ramase in tara (servicii postale, legaturi telefonice, etc.);

Ř     analiza organizationala si interventia corectiva.

2. Refacerea psihica rapida dupa confruntarea cu situatii

tensionate si de risc crescut. Tehnica debriefingului.

MOTO: Marile cauze numai cu mari riscuri se pot castiga

                                                                                            Herodot

      Situatia tensionala apare atunci cand anumiti factori conditionati, cu caracter neobisnuit si neasteptat ameninta integritatea organismului uman, pun sub semnul intrebarii reusita actiunilor ce urmeaza sa se desfa­soare, facand dificila elaborarea deciziei. Caracterul tensional si de risc crescut al situatiilor conflic­tuale sau de lupta rezulta din multitudinea solicitarilor neobisnuite la care sunt expusi atat individul, cat si colectivul, constand in priva­tiuni, incertitudini, presiuni si ame­nintari care asalteaza organismul uman.

          In razboi, omul se confrunta in permanenta cu situatii exceptionale si riscante, care il solicita pana la limitele sale fizice si intelectuale, starea tensionala fiind tradusa in totdeauna fie ca este razboi, fie ca este cazul unei alte confruntari deose­bite (revolutii, insurectii, conflicte, misiuni de interventie speciala si ordine publica, inter­ventii la dezastre, interventii contra sau antiteroriste, interventii medicale de urgenta, misiuni de descarcerare, asistare la atrocitati sau la pierderea de vieti omenesti) printr-o tensiune de ordin psihofiziologic ce afecteaza organismul in ansamblul sau.

Actiunea conceputa si planificata sa se desfasoare intr-o situatie despre care exista insuficiente informatii, cu probabilitatea de a intampina obstacole si  primejdii, de a suferi esecuri mai mici sau mai mari implicand chin si pierderi de vieti omenesti, si al carei rezultat final nu este sigur, defineste conceptul de risc.      Asadar, conceptul de risc caracte­rizeaza comportamentul decizional intr-o situatie ce poate implica primejdie si nereusita. Din aceasta perspectiva, avem de-a face cu situatii de risc definite ca acele imprejurari in care omul trebuie sa aleaga  intre cel putin doua alternative care difera intre ele atat ca valoare, cat si ca probabi­litate de castig asociat, astfel incat unei cresteri a utilitatii ii este asociata o reducere a probabilitatii de reusita si invers.

In sens general, comportamentul de risc desemneaza alegerea uneia dintre alternativele oferite de situatia de risc. Fiecare alternativa implica patru dimensiuni principale ale riscului: probabilitatea de castig, marimea castigului, probabilitatea de a pierde si marimea pierderii. Problema care se pune vizeaza conditiile in care trebuie acceptat riscul, plecand de la faptul ca riscul de a pierde mult si a castiga putin nu  a fost niciodata o alegere fireasca. Evitarea riscului cand situatiile impun actiuni energice ar avea consecinte la fel de negative ca si aventura. A fost necesara aceasta incursiune in problematica riscului pentru a reliefa incarcatura psihologica enorma pe care o comporta misiunile cu grad ridicat de risc si pentru a fi constientizate consecintele care pot decurge din gestionarea incorecta a acestor tipuri de misiuni.

Specialisti din Belgia, Franta, Italia, S.U.A, Australia au studiat problemele de ordin emotional ale personalului care intervine in misiuni cu grad crescut de risc.

Problematica pare a fi universala: cei care intervin – „oamenii de teren” –  sunt mai intai oameni „de actiune” si abia apoi „de gandire” si „de cuvinte”. Totusi de indata ce incep sa vorbeasca, ei par sa rememoreze vechile interventii socante carora nu le acordasera  mare atentie pana atunci. Acelea erau interventii traumatizante care nu au fost niciodata integrate sau prelucrate emotional.  Fiecare noua interventie cu potential traumatizant  poate declansa „reziduuri traumatice”.

 In timpul discutiilor cu militari participanti la misiuni cu grad crescut de risc, specialistii au observat ca acestia nu suporta, de obicei, „profesionistii” (psihologii) straini de lumea lor si nici nu accepta sa fie considerati „traumatizati”. Este impotriva codului lor de onoare. Ei accepta mult mai bine asistenta unui psiholog care face parte din „lumea lor” si este compatibil cu problemele lor de stres ocupational. Argu­menteaza aceasta prin faptul ca un specialist extern nu ii poate intelege si ii trateaza de pe o pozitie de „forta”, in timp ce un psiholog incadrat in structura lor le vorbeste de pe pozitii de egalitate pentru ca el cunoaste misiunile la care ei participa.

Militarii profesionisti admit ca exista probleme, dar considera  granita dintre a esua si a reusi si dintre a salva si a nu reusi sa salvezi, deci granita dintre a fi erou si a deveni si tu victima, extrem de mica.

 Se intampla adesea ca  cei implicati intr-un eveniment trauma­tizant sa descrie acel eveniment ca pe ceva care se intampla intr-un film sau videoclip neverosimil si din care transpare necu­noasterea realitatii.

 Aici se observa mecanismul de soc denumit „efectul tunel” caracterizat de distorsiuni perceptive, analogii, desfasurarea activitatilor „pe pilot automat”, cea mai mare parte a operatiilor realizandu-se in mod instinctiv, automat, invatat, cu putine cuvinte si dirijat. Emotiile insotesc aceste experiente, dar nu vor aparea decat dupa cateva ore sau zile. Exista un moment in care „pilotul automat” se decu­pleaza si are loc confrun­tarea cu stimulul, denumita „contralovitura emotionala”, care consta in strapungerea instantanee de catre stimul a armurii psiho­logice a militarului, fapt ce determina confruntarea cu emotiile normale ale fiintei umane, ceea ce il face sa functioneze” ca o persoana vulnerabila.

Dupa 1990, a inceput sa fie promovata, la incheierea misiunilor, tehnica debriefingului, metoda ce a fost catalogata drept „solutia miraculoasa de restabilire si refacere rapida a echilibrului psihic”, in special la cate­goriile de personal militar care s-au con­fruntat cu situatii de risc crescut (forte de interventie speciala si de ordine publica, pompieri-descarcerare, piloti, forte contra/ antiteroriste, forte de interventie la dezastre, etc.) .

          Mitchell definea in 1993 debriefingul ca pe o tehnica de management al stresului datorat incidentelor critice[B 26, pag. 30], care are ca scop refacerea psihica rapida si imbunatatirea coeziunii unitatii si reprezinta baza pentru buna functionare si mentinere la parametrii optimi a activitatii psihice umane.

Aceasta tehnica a fost comparata adesea cu lubrifierea si curatarea cu ulei a unei arme, dupa ce cu ea s-au tras mai multe focuri.

       Scopul debriefingului este restabilirea rapida, imbunatatirea coeziunii unitatii, a eficientei actiunilor, reducerea stresului fizic si emotional, prevenirea stresului si a exploziilor emotionale, militarul devenind astfel mai puternic in fata dificultatilor. 

      Functiile debriefingului sunt :

·        reconstituirea si relatarea crono­logica a evenimentelor intr-un cadru securizat, pentru intelegerea clara a ceea ce s-a intamplat de fapt;

·         clarificarea perceptiilor gresite si a eventualelor actiuni, sau intamplari  intelese gresit;

·         identificarea, impartasirea si validarea emotiilor traite in timpul si de la petre­cerea evenimentului;

·         reducerea simptomelor stresului care apar in mod normal in astfel de situatii;

·         pregatirea oricarui participant la actiuni similare pentru recunoasterea si rezolvarea pozitiva a simptomelor stresului;

·         imbu­natatirea abilitatilor indivizilor de a se ajuta pe ei si pe colegii lor;

·         imbunatatirea comunicarii intre lider si subordonati si cresterea coeziunii colectivelor militare;

·        pregatirea subunitatii, unitatii sau a formatiunilor militare pentru a face fata oricarei incercari.

      Cine participa la debriefing ?

·        cei implicati in eveniment;

·        coman­dantul contingentului sau detasamentului, doar daca a fost prezent la evenimentul traumatizant;

·          alti membri, colegi care au lipsit fortuit, cei nou-veniti in unitate (doar ca ascultatori);



·          trebuie sa fie inclusa si o persoana de suport si de incredere cum ar fi, de exemplu, psihologul detasamentului (medicul sau preotul militar), pentru supervizarea si coordonarea intregii interventii, chiar daca aceasta persoana nu a fost prezenta la eveniment;

·          nu este permis accesul mass-media sau al altor persoane din afara colectivului militar;

·          debriefingul este condus de comandantul subunitatii intr-un mod cat mai deschis si relaxat. El trebuie sa incurajeze pe fiecare subordonat sa vorbeasca liber, chiar si pe cel mai tanar sau mai putin experimentat.

      Cand se face debriefingul ?

·          cel mai indicat ar fi sa se realizeze in intervalul de pana la 72 de ore de la producerea evenimentului cu grad ridicat de stres;

·          se realizeaza dupa ce toti militarii au reusit sa se odihneasca;

·          durata va fi de 1 – 3 ore;

·          se desfasoara intr-un loc linistit, cu lumina suficienta, pentru a putea fi vazut fiecare participant.

      Este indicat sa se respecte urmatoarele reguli de conducere a debriefingului, astfel :

·        toti cei implicati vor fi tratati in mod egal in cadrul acestei proceduri;

·        oricine poate compatimi si da un sfat celui care vorbeste;

·        nimanui nu i se cere imperios sa vorbeasca, dar cu totii sunt incurajati sa o faca;

·        fiecare vorbeste doar pentru sine, nu si pentru altii;

·        se vor formula intrebari de genul: „Ce am facut noi bine?”; „Ce nu am facut bine?”; „Ce alte probleme am intampinat?”; „Ce putem face pentru a ne descurca mai  bine data viitoare?”; „Ce ti-a trecut prin minte cand a inceput?”; „Ce gandeai cand ai vazut… sau cand ai facut …?”; „Care a fost primul tau gand cand ai luat decizia…?”; „Care a fost cel mai rau lucru intamplat?”; „Cum ai reactionat cand s-a intamplat?”; „Ce simti despre acel lucru acum?”

          Prin intermediul acestor intrebari se cauta fapte, dar faptele includ si reactiile emotionale ale militarilor implicati.

          Senti­mentele exprimate in cadrul debriefingului nu vor fi folosite impotriva voluntarului sau a altcuiva. In urma debriefingului se va face un „pact al  tacerii”, adica tot ce s-a discutat pe timpul intalnirii ramane intre participanti si nu va fi divulgat altor persoane.

       In continuare grupul va trece la reconstituirea intregii actiuni. Evenimentele vor fi reconstituite in detaliu, in ordine cronologica, pentru a putea fi analizate din toate perspectivele si pentru a putea fi puse cap la cap toate observatiile celor prezenti la debriefing. Primei persoane implicate i se va cere sa explice care era rolul ei acolo, ce a vazut, a auzit, a mirosit, a atins si ce a facut pas cu pas.

      In acelasi fel vor relata cele intamplate si ceilalti militari implicati. Cand apar dezacorduri despre cele intam­plate, sau vazute, specialistul coordonator trebuie sa rezolve diferendele si sa faciliteze ajungerea la un consens astfel incat, la final, fiecare participant sa ramana cu cea mai realista imagine despre ceea ce s-a petrecut.

      Cand anumite emotii sunt exprimate prea puternic fie prin cuvinte sau idei, fie prin lacrimi, tonul vocii, expresie faciala sau posturala, specialistul si ceilalti participanti la debriefing trebuie sa le aprobe in mod diplomatic si chiar sa se alature daca simt acelasi lucru.

      Specialistul trebuie sa insiste ca intalnirea sa permita exprimarea si impartasirea emotiilor tuturor. Aceste emotii pot avea diverse teme, ca de exemplu: furia ca ceilalti nu au fost de ajutor; sentimentul de vinovatie in cazul in care exista pierderi sau esecuri, ca cei care au supravietuit nu au facut mai mult, au facut greseli, nu s-au accidentat sau nu au murit; autoblamarea sau blamarea altora pentru lucruri care nu depindeau de nimeni si nu puteau fi controlate.

      Vorbind toti despre aceleasi lucruri si sentimente are loc o validare, o constatare a normalitatii acestor simtaminte (si altii au aceleasi sentimente secrete).          O chestionare judicioasa privind faptele asigura pentru viitor perspectiva unei responsabilitati individuale realiste si a libertatii de actiune corespunzatoare misiunii.

      Numai camarazii pot ajuta pe cel care este afectat de pierderea celui mai apropiat dintre colegi. Vorbind despre toate acestea, are loc o ameliorare a durerii, cresterea coeziunii si rededicarea pentru misiuni viitoare.

          Specialistul care participa la debriefing are datoria:

·        sa previna tentativele de a fi gasiti „tapi ispasitori” si  abuzurile verbale;

·        sa se asigure ca stresul si greselile de intelegere nu au fost ignorate sau, mai rau, ca acestea urmeaza sa-i afecteze pe participanti.

      Specialistul incurajeaza toti participantii sa spuna cum le-a reactionat organismul din punct de vedere fizic, inainte si in timpul evenimentului. Grupul poate sa constate ca diferiti colegi prezinta aceleasi simptome fizice si psihice. Simptomele comune sunt: probleme gastro-intestinale, urinare frecventa, gol in stomac, tahipnee, palpitatii, dureri musculare, dureri de ceafa si de cap, frisoane, tresariri si tremuraturi. De asemenea, mai pot aparea insomnii, cosmaruri, amintiri obse­dante, dificultati de concentrare a atentiei, iritabilitate si reamintire dificila a detaliilor.

      Specialistul va accentua faptul ca aceste simptome sunt reactii normale la conditii exceptionale si ca unele pot dura mai mult timp, dar ca se vor rezolva in mod normal, de la sine.

      El mai trebuie sa precizeze ca, in mod normal, nu exista nici un motiv ca aceste simptome sa persiste. Daca totusi acest lucru se intampla, atunci militarul  nu trebuie lasat sa sufere, ci trebuie sa fie indrumat ca sa apeleze la ajutor specializat.

            In concluzie, debriefingul este o activitate care trebuie sa recapituleaze cele invatate anterior. Poate fi folosit ca exemplu pentru alte subunitati similare care au participat sau vor participa la acelasi tip de misiune sau actiune. Trebuie sa permita comandantilor sa poata intreprinde anumite actiuni de imbunatatire a activitatilor structu­rilor pe care le conduc, sa poata institutionaliza cele invatate din evenimentul problematic, sa poata introduce o schimbare „in sistem”, sau de tactica.

      De cele mai multe ori, debriefingul are ca rezultat, fie trimiterea unei scrisori semnate de comandantul direct al militarului (decedat, accidentat sau afectat de incidentul petrecut) catre familia acestuia, fie  planificarea unei ceremonii memoriale adecvate (daca este cazul).

De obicei, pentru evenimentele critice, debriefingurile se ordona de catre comanda detasamentului sau a unitatii.

      Daca ar trebui sa exemplific as numi urmatoarele evenimente  ca fiind critice, astfel:

·     moartea unui militar in misiune, in urma unui accident sau prin sinucidere;

·     moartea sau suferinta extrema a unor necombatanti, pe timpul misiunii, in special atunci cand este vorba despre femei gravide sau copii;

·     implicarea in catastrofe (inundatii, incendii, cutremure, alunecari sau surpari de terenuri, etc.)

·     situatii care implica serioase erori, nedreptati sau atrocitati.

Debriefingul se realizeaza, de preferat, cu zece participanti dar grupul maxim poate ajunge pana la 60 de persoane. Grupurile care depasesc 20 de persoane necesita ca specialistul” sa asigure cate un asistent la fiecare 10 persoane in plus. Nu se consem­neaza nimic si nici nu se inregistreaza nimic din ceea ce se discuta. 

Pentru a impiedica aparitia efectelor stresului post-traumatic, s-au dezvoltat o serie de tehnici preventive, cum ar fi de exemplu : tehnica debriefingului - prezentata mai sus si pregatirea psihica “specificaoperatiilor de stabilitate – prezentata in cadrul acestui capitol al lucrarii la punctul 4.3.2., precum si tehnici terapeutice (interventia in criza, interventia clinica post-traumatica, etc.).

 Toate acestea trebuie insa sa tina seama ca:

·        reactiile post-trauma sunt reactii absolut normale, obisnuite la o situatie neobisnuita. Oamenii trebuie linistiti prin sublinierea faptului ca nu sunt bolnavi si ca manifestarile care ii ingrijoreaza vor disparea intr-un interval de timp mai lung sau mai scurt (maxim 30 de zile);

·        cu cat interventia primara se desfasoara mai devreme, de preferat in primele 24 de ore, cu atat sunt mai reduse sansele instalarii unor tulburari psihice cronice;




·        este necesara aplicarea interventiei primare la intoarcerea din misiuni cu grad ridicat de risc, chiar daca militarii implicati nu acuza manifestari psihice adverse, bineinteles, cu respectarea liberului consimtamant;

·        de obicei, este suficienta o singura sedinta de debriefing, dar pot fi cazuri in care interventia se continua cu alte sedinte de debriefing in urmatoarele doua-trei saptamani, iar daca simptomele persista si dupa o luna, se va face apel la o echipa specializata in interventia clinica care va lua in calcul posibilitatea instalarii stresului post-traumatic, ceea ce presupune acordarea de ajutor specializat, pe termen lung;

·        intalnirile si conversatiile psihologice imediate sau desfasurate in zilele urmatoare, daca e cazul, pot fi eficiente atunci cand sunt bine facute si la momentul potrivit, de catre persoane specializate in domeniu sau supervizate de  catre acestea.

Nu trebuie acceptat un conglomerat de tehnici de ajutor, ci doar acele tehnici de recuperare si decuplare emotionala folosite asa cum se prevede de catre specialistii care isi asuma responsabilitatea interventiei si care se bazeaza pe tehnici si proceduri unanim recunoscute si acceptate a caror eficacitate a fost demon­strata prin studii metodologic valabile, utilizand criterii stiintifice de evaluare, nu prin metode empirice sau experimentale.

          Deosebit de utila ar fi si integrarea acestor modalitati de interventie psihologica dupa misiunile cu grad sporit de risc atat in baza regulamentara generala referitoare la diversele tipuri de actiuni militare, cat si intr-un regulament de sine statator privind activitatea de asiguare a suportului psihologic in operatiile militare multinationale.

          Necesitatea existentei psihologilor in  cadrul detasamentelor care participa la misiuni militare multinationale precum si activitatea desfasurata  de catre acestia in cadrul lor, vine in sprijinul asigurarii eficientei activitatilor militare. Prin modalitatile lor specifice de interventie preventiva si terapeutica, acestia pot contribui in mod consistent la revigorarea fortei morale, prevenind astfel aparitia evenimentelor negative.

3. Asigurarea suportului psihologic pentru militarii

 afectati  de  stresul traumatic

     Pentru a intelege mai bine managementul acestui proces, voi alege o situatie ipotetica, destul de probabil de a se petrece in cazul personalului din cadrul Statului Major al Fortelor Aeriene ale Armatei Romaniei, care participa la operatii militare multinationale.

     Astfel, in cursul unui zbor de noapte mixt efectuat simultan cu elicoptere si avioane supersonice, pilotul unui supersonic raporteaza aparitia unei probleme la bord, cere revenirea la aterizare, intra in procedura indicata dar, dupa cateva zeci de secunde se zdrobeste de sol, pierzandu-si viata. In tot acest timp, pilotul unuia dintre elicopterele aflate in aer aude schimbul de mesaje si vede explozia. Putin mai tarziu, echipajul sau este trimis la locul exploziei pentru o prima cercetare si pentru cautarea pilotului, care s-ar fi putut catapulta. Acolo se confrunta cu un peisaj impresionant prin amploarea distrugerii si, din pacate, cu constatarea ca pilotul, apartinand altei armate din cadrul coalitiei multinationale, cu care se imprietenise pe timpul misiunii, nu reusise sa se salveze. Impresia de moment este extrem de puternica.

     In perioada care a urmat, a continuat sa zboare dar, dupa un timp, aflat intr-o stare psihica degradata, a raportat situatia si a solicitat o intrerupere temporara a zborului.

          Intamplarea de mai sus ne pune in fata unuia dintre cele mai obisnuite feno­mene cu care se pot confrunta nu doar pilotii, ci si alte categorii de militari apartinind Statului Major al Fortelor Aeriene: stresul traumatic. Acesta este un fenomen psihic determinat de incidente ale caror caracte­ristici principale sunt urmatoarele: expunere directa (uneori indirecta, prin evocare) la evenimente cu caracter neobisnuit, cu apa­ritie brusca, cu pierderea sau diminuarea controlului situatiei si cu consecinte traumati­zante in plan fizic si/ sau emotional. Semnifi­catia unui astfel de eveniment nu se limiteaza la reactii in plan psihic, comportamental, ci se extinde asupra echilibrului fiziologic, prezen­tand totodata consecinte asupra performantei profesionale si adaptarii generale.

      Din exemplul relatat s-ar putea deduce ca incidentele traumatice implica evenimente spectaculoase, cu urmari drama­tice ceea ce este gresit. In aceasta situatie, un incident de zbor deosebit de grav poate genera o stare de stres, chiar daca cel afectat nu a suferit rani” fizice. Simpla confruntare cu un pericol iminent, semnificativ, poate genera o trauma psihica.

      Despre acest fenomen voi vorbi in continuare, urmarind sa prezint importanta si necesitatea unei abordari moderne a fenomenelor psiho-traumatizante. 

      Asa cum am mai amintit si anterior, o reactie de stres post-traumatic este un raspuns normal la o situatie anormala. Mai mult decat atat, este expresia unui mecanism de aparare prin care organismul raspunde unei agresiuni fizice sau psihice. Principala consecinta a acestei „definitii” este includerea fenomenelor traumatice in lista manifestarilor „normale” care nu trebuie sa fie considerate ca invalidante si, in nici un caz, un motiv automat  de descalificare profesionala.

      In identificarea stresului traumatic (am evitat constient utilizarea termenulului „diagnosticare”) cele mai semnificative elemente evocate sunt urmatoarele:

·    revenirea persistenta in memorie a aspectelor legate de eveniment;

·    tulburari de somn (cosmaruri), dimi­nuarea apetitului si modificari ale habitudinilor (nevoie mai mare de tutun sau alcool etc.);

·    dificultati de amintire a unor aspecte legate de incidentul traumatic;

·    tensiune psihica, nervozitate, iritabilitate si agitatie;

·    deprimare, izolare sociala, sentiment de vulnerabilitate si de neajutorare;

·    dificultati de concentrare in sarcini de rutina si reducerea generala a performantei profesionale.

      Studiile efectuate au relevat faptul ca, in anumite conditii, orice persoana, chiar si cele „obisnuite” cu situatiile critice, pot dezvolta reactii tipice de stres traumatic [B 34]. Absenta raportarilor de acest gen dupa evenimente deosebite nu este nici pe departe un semn al „rezistentei psihice” ci, cel mai adesea, rezultatul unei „negari voluntare”, determinate de nevoia de conservare a imaginii de sine. La aceasta atitudine contribuie decisiv si promovarea programatica, de catre instantele de comanda, a unui model ideal, de cele mai multe ori nerealist, de militar „imun” la pericole.

      Daca armata este un mediu marcat prin natura lui de pericole si neprevazut, atunci se considera, in mod gresit, ca militarii „nu au dreptul” la vulnerabilitate psihica, perceputa, in unele situatii, drept „condamnabila” si „rusinoasa”, iar daca se intampla, acest lucru le poate fi „imputat” direct. In realitate, suprimarea ori mascarea emotiilor consecutive eveni­mentelor traumatice au un efect paradoxal, de crestere a anxietatii si depresiei.

Ca urmare, calea de urmat nu este aceea de reprimare ci, dimpotriva, de scoatere la suprafata, de „ventilare” a tensiunii psihice generate de evenimentul traumatic. Sa discuti despre un incident critic, cum ar fi de exemplu un incident aviatic, sau chiar o situatie speciala, aparuta pe timpul zborului si rezolvata cu bine, poate avea un efect „terapeutic” preventiv, chiar daca cel implicat nu acuza in mod evident efecte in plan psihic.

       Procedeul, denumit „analiza incidentelor critice” (Critical Stress Debriefing) [B 30], este in prezent una dintre cele mai raspandite modalitati de interventie psihologica in situatii post-traumatice.

      Potentialul trauma­tizant variaza, desigur, in functie de amploarea evenimentului. Studii recente arata ca, in cazul incidentelor critice, aproximativ 85% dintre persoane prezinta modificari psihice acute, 43% continua sa aiba probleme de natura psihica dupa trei saptamani, 20% dupa sase luni, 10% dupa un an, iar 4% pot prezenta modificari cronice, pe termen lung. Este de retinut faptul ca prezenta unor manifestari acute, care afecteaza starea psihica si capacitatea de adaptare personala se incadreaza in clasa modificarilor patologice, care necesita interventie medicala si suport adecvat [B 7, pag. 26]. 

      Pentru a combate eficient efectele stresului traumatic, s-a impus din ce in ce mai insistent in ultimul deceniu adoptarea unei atitudini umaniste, „tolerante”, fata de reactiile determinate de incidentele traumatice. Pe acest fond, s-au dezvoltat o serie de tehnici de interventie fie cu caracter preventiv, fie cu caracter terapeutic, al caror efect s-a dovedit cu adevarat spectaculos. In esenta, toate formele de interventie se bazeaza pe cateva principii esentiale, cum ar fi:

·        normalitatea reactiilor post-traumatice – potrivit caruia persoanele afectate nu sunt tratate ca bolnavi, ci ca persoane care reactioneaza normal la o situatie extrema;

·        interventia oportuna – potrivit caruia cu cat interventia de suport are loc mai devreme, in interval de ore de la impactul traumatic, cu atat sansa evitarii unui derapaj psihic este mai redusa. Oricum, primele 24 de ore sunt considerate critice pentru succesul interventiei ;

·        interventie preventiva – potrivit caruia chiar si in situatii in care nu sunt acuzate manifestari psihice adverse, se poate interveni cu respectarea, bineinteles, a liberului consimtamant;

·        durata relativ redusa a interventiei – potrivit caruia pentru cei mai multi este suficienta o singura sedinta, in cazurile mai dificile fiind necesare doua saptamani, dar nu mai mult de 30 de zile (care este pragul diagnostic pentru PTSDPost Traumatic Stress Disorder);

      In mod practic, in unele state ale lumii se constituie echipe de interventie formate din specialisti in analiza incidentelor traumatice care isi ofera serviciile tuturor celor expusi.

      Astfel de interventii specializate se desfasoara sistematic in diverse armate, ca de exemplu: germana  [B 31, pag 19], austriaca [B 28, pag. 2], portugheza [B 29, pag 9], pentru a enumera doar cateva.

      Mergand pe linia cresterii gradului de accesibilitate cu servicii de suport, J. Mitchell a elaborat in anul 1990 conceptul de Management al Stresului si al Incidentelor Critice (Critical Incident & Stress Management). Acesta urma­reste formarea unor echipe de facilitatori voluntari, compuse din persoane care fac parte din anumite colective de munca, si care sunt instruite si antrenate special in scopul inter­ventiei imediate la aparitia unui incident critic.

       In aviatie, acest model face obiectul unui efort sustinut de implementare in mediul contro­lorilor de trafic aerian. Echipe de volun­tari (denumiti „peers”) asigura, in conditii de confi­dentialitate absoluta, un proces de analiza imediata, la locul de munca, a oricarui incident critic (situatiile de „conflict aerian”, risc de coliziune, aterizari fortate, etc.). Etapele unei astfel de interventii, urmaresc succesiv evocarea faptelor, ecourilor cognitive, reactiilor comportamentale si emotio­nale generate de acestea si, in fine, desprin­derea unor concluzii concomitent cu reco­mandari utile procesului de reintegrare intra si interpersonala [B 27, pag. 9].



      In ceea ce ne priveste, pledez pentru dezvol­tarea si implementarea si in cadrul Statului Major al Fortelor Aeriene romane a unui sistem de interventie cu echipe specializate in situatii traumatice (de la incidente, la catastrofe).

      Existenta unui numar reprezentativ de psihologi in cadrul Laboratorului de evaluare, a Cabinetului de instruire in domeniul psihologiei aeronautice si al factorilor umani, precum si al Laboratorului de consiliere si interventie psihoterapeutica – toate acestea fiind elemente componente ale Sectia Psihologie din cadrul Institutului National de Medicina Aeronautica, dar si a psihologilor militari care insotesc contingentele de militari aflate in teatrele de operatii multinationale reprezinta o sursa de mare valoare, care ar putea utilizata in acest scop.     Aceasta nu ar fi decat partea „usoara” a unui asemenea proiect. Partea cu adevarat dificila tine, in opinia mea, de:

·        reglementarea procedurilor de interventie (baza legala pentru deplasare, garantarea confidentialitatii, etc.);

·        aspectele de natura logistica (mijloace de anuntare si de deplasare operativa, accesul la persoanele afectate, etc.);

·        constientizarea structurilor de comanda si, la fel de important, a personalului armatei cu privire la utilitatea acestor interventii.

       Un aspect important il constituie si informarea pe scara larga privind fundamentul stiintific si a conditiilor in care se desfasoara aceste interventii, pentru eliminarea prejudecatilor si a temerilor inerente care apar in legatura cu aproape orice tip de interventie psihologica, aspect care nu trebuie subestimat.

      Proiectul derulat de European Organisation for the Safety of Air Navigation in mediul controlorilor de trafic aerian (EUROCONTROL), de exemplu,  a presupus ani intregi de informare si implementarea graduala a sistemului.

      Crearea unor grupe de interventie si focalizarea acestora in anumite domenii ale institutiei militare (cum ar fi, de exemplu, aviatia militara), ar putea fi un inceput bun.

       In acest scop, Sectia Psihologie din Institutul de Medicina  Aeronautica si Spatiala a initiat un program de instruire si formare pentru interventia in incidente traumatice. Efectuat pe o durata de opt saptamani, cursul de interventie post-traumatica cuprinde dezbateri, analize si studii de caz.

      In continuare, consider ca trebuie intensificate demersurile pentru obtinerea cadrului legal si de reglementare a activitatilor de suport psihologic in cazul stresului traumatic. In plus, trebuie continuata activitatea de formare a psihologilor angajati in structurile Statului Major al Fortelor Aeriene si este deosebit de important ca acestia sa fie selectionati si si sa faca parte din detasamentele Statului Major al Fortelor Aeriene care vor participa la misiuni in teatrele de operatii militare multinationale.

      Este de asteptat ca intr-un timp cat mai scurt sa poata fi activata o retea de specialisti capabili sa ofere suport militarilor afectati psihologic de evenimente traumatizante.

      In absenta unei interventii specializate, consider ca este util ca sa prezint cateva reco­man­dari pentru prevenirea stresului post-traumatic si recuperarea dupa incidente critice pe care toti militarii apartinand Statului Major al Fortelor Aeriene participanti la misiuni multinationale ar trebui sa le cunoasca, astfel:

·        in intervalul primelor 24 – 48 de ore dupa producerea unui incident critic, sa se alterneze perioadele de activitate cu cele de relaxare. Prin aceasta, se vor atenua unele dintre manifestarile fizice generate de stresul traumatic (tensiune, tahicardie, agitatie etc.);

·        sa se evite lipsa de activitate ; persoanele afectate trebuie sa ramana ocupate, chiar daca se simt obosite si epuizate. Nu trebuie facut mult, dar este recomandabil ca sa-si propuna si sa faca ceva, fie si lucruri banale, cum ar fi, de exemplu, punerea in ordine a lucrurilor personale;

·        sa se evite reprimarea emotiilor sau a starii de tensiune prin abuzul de alcool, tutun sau medicamente. Trebuie acceptate emotiile legate de incident ca fiind firesti, nu trebuiesc negate, dar nici nu trebuie exagerate;

·        daca exista placerea exprimarii in scris, poate fi o idee buna aceea de a deschide un jurnal in care sa fie notate trairile legate de experientele prin care au trecut. Scrisul are un efect catarctic, linistitor si determina o detasare benefica de propriile emotii, daca sunt descrise cu sinceritate; 

·        nu trebuie uitat ca si cei din jur (familia, prietenii, sefii, colegii) sunt sub stres, fiecare in felul lui. O atentie aparte trebuie acordata relatiilor cu familia, care suporta un efect uneori extrem de intens. Este o atitudine gresita evitarea discutarii cu membrii familiei (colegii, pe timpul misiunii) a situatiei prin care s-a trecut. Pe de o parte, absenta oricarei informatii ii va speria si mai mult pe acestia, exagerand riscul prin care a trecut persoana afectata. Refuzand dialogul cu familia sau cu colegii, este foarte posibil ca persoana afectata sa se lipseasca de un suport pretios tocmai din partea celor care sunt cei mai dispusi sa il ofere.

·        rabdare cu sine, pentru ca revenirea cere uneori timp. Dar, daca trec mai mult de 30 de zile fara ca simptomele supara­toare sa dispara, este recomandabila interventia de specialitate;

·        trebuie evitat sa se ia decizii majore pe fondul starii de stres post-traumatic, cum ar fi demisia, schimbarea functiei sau a locului de munca etc. Stresul nu este un bun sfatuitor!

·        amintirile persistente ale eveni­mentului, visele grele, sunt normale si firesti pentru o perioada de timp. Ca urmare, nu trebuie sa se incerce reprimarea lor si nu trebuie sa fie un motiv de ingrijorare faptul ca acestea se petrec pentru ca se vor reduce pana la disparitie, cu timpul;

·        nu trebuie schimbate obiceiurile, nu trebuie evitate contactele cu care erau obisnuiti, izolarea este cel mai sigur mod de a fi plasat intr-un mediu artificial, in care trairile traumatice se vor accentua;

·        dieta trebuie sa fie echilibrata, regulata si fara excese. Corpul si mintea  au nevoie de un aport nutritiv adecvat pentru a se recupera.

      Daca unul dintre cei apropiati, membru de familie, prieten sau coleg a participat la o misiune multinationala si a trecut printr-o experienta traumatizanta, atunci urmatoarele recomandari pot ajuta la recuperarea mai usoara a acestora:

·    fiti un bun ascultator, daca vi se povesteste intamplarea, si nu ezitati sa va interesati despre trairile generate de aceasta; 

·        evitati cu grija orice observatie critica cu privire la eventualele „imperfectiuni” sau „greseli” facute de cel implicat pe parcursul evenimentului. Rezistati tentatiei de a scoate in evidenta felul, evident mai bun, in care dumneavoastra insiva ati fi actionat. Dupa razboi, multi viteji se arata! Mai mult, daca cel in cauza are tendinta de a se considera vinovat, incercati sa-l indepartati de acest gand;

·        daca sunteti tratat cu iritare sau agresivitate chiar, rezistati tentatiei de a replica si de a va simti jignit. Agresiunea nu va este decat aparent adresata, de fapt, cea „vizata” fiind de fapt situatia creata de incident;

·        incercati sa fiti alaturi cat mai mult timp fata de cel traumatizat, sigur, fara a exagera, dar manifestandu-va cu simpatie atentia si disponibilitatea;

·        nu incercati consolari de genul: „zi mersi ca ai scapat!”, „te-ai nascut a doua oara!”, „bine ca esti in viata, restul nu are importanta!”.

           Astfel de afirmatii nu fac decat sa accentueze si sa prelungeasca senti­mentul pericolului. Este mult mai important sa fie convins ca in prezent se afla intr-o situatie sigura si ca toate eventualele neajunsuri se vor rezolva.

 4 Concluzii

     Pentru scoaterea militarilor din starea de stres, inevitabila in perioada pregatirii si desfasurarii actiunilor militare propriu-zise, structurile de comanda si organismele specializate interaliate trebuie sa fie pregatite sa aplice un plan bine fundamentat stiintific, de deconectare a efectivelor dislocate.

 Astfel analistii comportamentelor umane in situatii de stres au incurajat, in Afganistan si Irak, de exemplu, modalitatile de a ocupa timpul liber (atat de putin!) aflat la dispozitia combatantilor, cum ar fi: jocurile electronice de buzunar si walkman”-urile (acele casetofoane mici la care se poate asculta, la casca, muzica preferata), constatand ca gradul de satisfactie personala si de reconfort al fiecarui individ a fost mai ridicat fata de situatiile in care militarilor li s-au oferit, cu predilectie, solutii de grup (cluburi de companie, spectacole in aer liber sau in sali de diferite capacitati, etc.).

     Un specialist militar a apreciat importanta elementelor care permit scoaterea de sub incidenta stresului a militarilor participanti la misiuni multinationale, in operatii altele decat razboiul , astfel: „Daca taberele de instructie ale trupelor dislocate pe alte meridiane rasunau de muzica«hard rock» si« rock and roll», in Arabia Saudita a domnit calmul si linistea in cele peste cinci luni de pregatire si asteptare a ofensivei antiirakiene. Fiecare militar isi asculta muzica preferata, se«lupta» cu adversarii de pe mini-ecranul propriului joc electronic, isi mentinea, in fapt nestresata, in buna dispozitie, propria-i personalitate”. [B 16, pag. 137]

     De asemenea, telefoanele primite de la familii si prieteni i-au facut pe militari sa nu se simta singuri, ci in preajma celor dragi gratie, mai ales, posibilitatilor de a fi contactati de catre familii si prieteni in doar cateva minute, din orice colt al pamantului. Un studiu efectuat pe militarii romani a pus in evidenta „. principalele mijloace de comunicare utilizate pentru a lua legatura cu rudele si prietenii din tara: scrisorile (67,5%), telefonul (65,5%), Internetul (7,7%), intermediarii (5,1%), statiile radio militare (4,3%) si posturile radio-TV (1%)”.[B 35, pag. 45]

          Gestionarea stresului de lupta devine astfel o componenta indispensabila indeplinirii cu rezultate corespunzatoare a misiunilor reprezentand, in aceste situatii, un ansamblu de masuri specifice menite sa-l sustina pe luptator in eforturile sale de a realiza la nivel maxim performanta de care este capabil. Masurile vizeaza, pe de-o parte, asigurarea protectiei si sprijinirea luptatorului, iar pe de alta parte, formarea unor mecanisme de autocontrol ale comportamentului propriu, scopul principal constituindu-l reechilibrarea psihicului militarului si optimizarea performantelor sale .








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 747
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site