Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Femeia intre familie si societate in Moldova regulamentara

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
FAMILIA LA RASCRUCE - VIOLENTA DOMESTICA IN FAMILIE
ATITUDINE
INTERACTIUNEA ATENTA SI DEZVOLTAREA MINTII COLECTIVE
SOCIALIZAREA NATIUNILOR
MISCARILE SOCIALE
Sanatatea vietii sexuale. Tulburarile psihosexuale
INITIEREA SEXUALA SI SEXUALITATEA PREMARITALA
SINELE CA „ORGANIZATIE” DE CUNOASTERE
Teorii socio-economice extrem de provocatoare - Societatea perfecta
CONFLICTUL CONJUGAL SI FACTORUL INDIVIDUAL

Femeia intre familie si societate in Moldova regulamentara




Perioada cuprinsa intre 1832 si 1856 a fost, pentru Moldova, o epoca de transformari vizibile, de tranzitie, un interval de timp dens in evenimente. Intre 1832, anul intrarii in vigoare a Regulamentului Organic, si 1856, cand a fost pus in miscare mecanismul ce avea sa duca, in final, la unirea celor doua Principate, au fost facuti pasii cei mai importanti spre edificarea Romaniei moderne.

In aceasta perioada, femeile erau in general lipsite de posibilitati de afirmare pe plan social, in sensul unei “cariere”; prezenta lor se facea mai ales simtita in viata privata, spatiul lor predilect de manifestare fiind familia. Din acest punct de vedere, situatia femeii in perioada regulamentara este legata strans de locul pe care il ocupa familia in societate, de legile care reglementau functionarea acesteia.

Pentru reconstituirea acestor aspecte, informatii importante ofera textele de lege, rapoartele functionarilor din domeniile sanatatii si instructiunii publice, discursurile pronuntate de unele personalitati in diverse imprejurari. Legislatia civila a epocii era cuprinsa in Codul Calimah, aplicat de la 1 octombrie 1817 pana la 1 decembrie 1864 cand a fost pus in vigoare codul civil.

Indicii importante pentru realitatea sociala a epocii se regasesc de asemenea in documentele vremii pastrate in arhive, mai ales cele aflate in fondul Mitropoliei Moldovei si Sucevei aflat la filiala Iasi a Arhivelor Nationale, unde a fost adus in 1941. In cadrul acestuia, o sursa foarte pretioasa de informatii o constituie arhiva Duhovnicestii Dicasterii a Moldovei (tribunalul ecleziatic ce functiona pe langa Mitropolie). Cele 7431 de dosare (inregistrate sub litera B, separat de cele privind chestiuni administrative, inventariate cu litera A) acopera o perioada cuprinsa intre 1827 (dosarele de pana la acest an au fost distruse de un incendiu) si 1869, cand Dicasteria a fost desfiintata, pricinile de judecati civile – divorturile – trecand asupra tribunalelor civile, iar acele privind persoanele bisericesti, pe seama Consistoriului.

In general, familia poate fi definita ca un grup social ai carui membri sunt legati prin raporturi de rudenie, casatorie sau adoptiune si care traiesc impreuna, coopereaza sub raport economic si au grija de copii. In sens restrans, prin familie se intelege un grup format dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia

Ipostaza cea mai evidenta a familiei este aceea de cadru principal in care se desfasoara viata cotidiana, de univers privat organizat in jurul a trei tipuri de raporturi: intre soti, intre parinti si copii, intre frati.

Familia constituia de asemenea obiectul reglementarilor laice si religioase precum si al discursului oficial. Conform Codului Calimah, o familie lua nastere “prin casatoreasca tocmeala, prin care doua persoane, partea barbateasca si partea femeiasca, arata cu un chip legiuit a lor vointa si hotarare de a vietui intr-o legiuita insotire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu si cu cinste intru o tovarasie nedespartita, de a naste prunci, de a-i creste, a se ajuta intre ei dupa putinta la toate imprejurarile” . Familia era rodul unei taine, ea era lasata de Dumnezeu pentru a asigura “odihna cea casnica, cresterea copiilor, moralul public si intr-un cuvant fericirea sociala” . Considerata temeiul fundamental al oricarei societati civilizate, familia facea obiectul interesului instantelor legiuitoare atat laice cat si bisericesti, care prin reglementarile lor incercau sa-i supravegheze indeaproape evolutia, pregatindu-se sa intervina atunci cand apareau probleme. Functiile familiei, precis delimitate, erau: reproducerea (nasterea unui numar suficient de copii pentru a asigura perpetuarea societatii), socializarea copiilor (transmiterea catre acestia a modelelor dominante in societate), ingrijirea, protectia si sprijinul emotional (acordate in special copiilor, batranilor, persoanelor bolnave), conferirea unui status (prin intermediul relatiilor de rudenie si a altor relatii de grup) si, in final, reglementarea comportamentului sexual.

Atunci cand apareau defectiuni in indeplinirea vreunuia din aceste roluri, societatea se considera indreptatita, prin institutii specifice, sa medieze intre membrii familiei pentru reinstaurarea starii de normalitate, sau chiar sa suplineasca unele dintre functiile ei. Familia este, asadar, nu doar o structura de relatii intre persoane, ci si o parte esentiala a societatii cu care interactioneaza continuu.

Situatia femeii era implicit determinata de aceea a familiei din care aceasta facea parte, situatie care poate fi urmarita, in documentele epocii, cu precadere in aspectele sale fundamentale: incheierea casatoriei, dizolvarea acesteia (atunci cand era cazul), prezenta copiilor.

Casatoria poate fi definita ca o modalitate acceptata la nivel social prin care doua persoane constituie o familie . In Moldova regulamentara, casatoria era cea care il facea pe individ om ca toti oamenii, in rand cu lumea, aceasta nefiind doar o conduita conformista, mai mult sau mai putin rituala, ci si una cu semnificatie identitar – statutara: a fi casatorit insemna a fi vrednic sa tii o femeie (respectiv un barbat) si sa cresti copii, intelegand prin aceasta o serie intreaga de insusiri valorizate de comunitate

Institutia care incerca sa controleze in amanuntime momentul inchegarii unei casnicii era Biserica ce dorea sa se asigure ca erau intrunite toate conditiile pentru ca noul mariaj sa fie viabil, interes provenit din constientizarea, in epoca, a importantei familiei.

O casatorie, pentru a fi legitima, avea nevoie asadar de sanctiunea formala a Bisericii care considera de datoria ei nu doar sa transmita valorile crestinesti ci sa si vegheze la modul in care acestea erau respectate in viata cotidiana . Institutia ecleziastica exercita astfel un adevarat control al comportamentului moral si social al individului in mijlocul comunitatii, fapt justificat, dupa cum am vazut, prin rolul esential atribuit casatoriei in bunul mers al societatii. Din acest motiv, statul recunostea dreptul Bisericii de a supraveghea si de a interveni in probleme tinand de viata privata a indivizilor (evolutia treptata a societatii spre secularizare avea sa duca, insa, la revendicarea de catre stat a acestui drept, fapt concretizat prin intrarea in vigoare a Codului Civil din 1864 prin care legitimitatea casatoriei era determinata de incheierea unui act in cadrul unei institutii laice, consacrarea nemaifiind necesara)

Principalul instrument prin care era exercitat controlul Bisericii era legislatia. Cum era, asadar, definita casatoria in Codul Calimah? “Legaturile familiei se alcatuiesc prin casatoreasca tocmeala, prin care doua persoane, partea barbateasca si partea femeiasca, arata cu un chip legiuit a lor vointa si hotarare de a vietui intr-o legiuita insotire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu si cu cinste, intr-o tovarasie nedespartita, de a naste prunci, de a-i creste, a se ajuta intre ei dupa putinta la toate intamplarile” .  Observam functia complexa pe care trebuie sa o aiba casnicia: ea trebuie sa ofere indivizilor un spatiu securizant caracterizat prin dragoste, respect si ajutor reciproc, fapt conditionat de consimtamantul mutual, de credinta in Dumnezeu si de o conduita morala. Aducerea pe lume a copiilor nu constituie, dupa cum vedem, motivatia principala a incheierii casatoriei (in Legiuirea Caragea, de exemplu, procreatia este singura care justifica mariajul: “Nunta este tocmeala unirii barbatului cu femeia spre facerea de copii”

Barbatul si femeia sunt in egala masura datori cu “credinta” si cu “cuviinciosa purtare” unul fata de celalalt. Rolurile lor in casnicie erau insa diferite si riguros delimitate. Barbatul era “capul familiei sale”, lui cuvenindu-i-se “a fi povatuitorul casnicei ocarmuiri”. El era dator sa asigure sotiei si copiilor cele necesare traiului si sa-i protejeze “intru toate intamplarile”. Femeia avea datoria de a-l “ajutora dupa puterile sale in ocarmuirea casei si spre folos si la cate cere casnica randuiala” si de a se supune “ea cat si toti casnicii, prin grija si silinta ei, celor de catra barbat hotarate oranduieli”. 

Casatoria era precedata de logodna, considerata “fagaduinta pentru urmatoarea insotire”, care putea sa dureze cel mult doi ani. Logodnicii trebuiau sa aiba cel putin 14 ani baietii si 12 ani fetele, varsta minima admisa pentru incheierea casatoriei fiind, asadar, destul de scazuta . Unele cercetari bazate pe registre de stare civila din 1832–1834 au evidentiat faptul ca majoritatea tinerilor se casatoreau intre 20 si 34 de ani, varsta medie la prima casatorie fiind, pentru barbati, de 27 de ani in timp ce majoritatea femeilor se maritau inainte de a implini 25 de ani. In general femeile aveau varsta mai mica decat a sotilor, insa rareori diferenta depasea 10 ani. Erau, desigur, si cazuri de femei mai in varsta decat sotii lor, inregistrandu-se, in aceasta perioada, un cuplu in care femeia avea 44 de ani iar barbatul 24 si un altul in care sotia avea 40 de ani iar sotul 30. Asemenea casatorii au fost puse pe seama unor interese materiale sau familiale

Un procent important din randul femeilor se casatoreau, insa, la varste sub 20 de ani. Acest fapt trebuie sa fi cauzat numeroase neajunsuri, deoarece in 1845 Biserica da instructiuni ca mariajul sa nu fie permis tinerilor sub 20 de ani “pentru ca negresit – se argumenta – cu cat vor fi mai in varsta cu atata starea sanatatii lor si a copiilor lor va fi mai bine pastrata” . Mortalitatea materna si infantila era, probabil, un fenomen deloc neglijabil.

Dreptul de a incheia o casatorie nu apartinea, conform legislatiei vremii, tuturor oamenilor. Codul Calimah stabileste cu grija o serie de persoane carora le era interzis mariajul incepand cu indivizii lipsiti de discernamant – alienatii mintali – alaturi de care erau mentionati - in acelasi articol ! – si tinerii nevarstnici. Casatoria le era, de asemenea, interzisa bolnavilor contagiosi precum si celor loviti de “deapururea neputinta spre implinirea casatorestii datorii” . Justificarea fixarii in lege a unor asemenea constrangeri se gaseste in realitatea epocii care demonstrase ca esecul a numeroase casatorii fusese determinat de sanatatea precara a unuia dintre soti. Un asemenea caz este acela al Ilincai, sotia unui oarecare Iordache Straton din Iasi, bolnava din copilarie de enurezis nocturn (“scaparea udului in asternut”). Boala s-a dovedit “pricina de neunire” intre soti “indata dupa luarea lor”. In fata cererii de divort adresata de catre sot Dicasteriei, femeia nu se apara ci “singura s-a aratat nevrednica de a tine gospodarie cu barbat din pricina patimii ce o are” (motiv pentru care isi si abandonase domiciliul la doar trei luni dupa nunta). Sotul reclamant nu invoca in sprijinul cererii sale necunoasterea, inainte de incheierea casatoriei, a bolii de care suferea sotia sa, fapt din care putem deduce ca facuse acest pas in cunostinta de cauza dar ca a refuzat – atunci cand s-a vazut confruntat cu consecintele acestei boli – sa-si asume raspunderea, asa cum teoretic consimtise. Tribunalul ecleziastic accepta aceasta cerere de divort bazata pe boala partenerului, ignorand parca obligatia sotilor – asumata in fata altarului – de a-si oferi sprijin reciproc.

Familia nu este numai o unitate socio-afectiva ci si un grup in care au loc tensiuni si conflicte. Succesul casatoriei depinde in buna masura de capacitatea partenerilor de a comunica si de a-si ajusta reciproc modalitatile de realizare a rolurilor. In situatiile in care acestia apreciaza ca tensiunile si conflictele sunt insurmontabile, cuplul familial se dizolva prin abandon sau prin divort . Modalitate prescrisa social si legal de disolutie a casatoriei, divortul nu este, totusi, un eveniment juridic izolat ci are legaturi cu alte actiuni si circumstante personale, familiale si sociale. Este stadiul final al unui proces ale carui principale etape sunt incheierea casatoriei, esecul ei, decizia uneia dintre parti (sau a ambelor) de a-i pune capat si, in sfarsit, disolutia ei legala prin divort

Moldova primei jumatati de veac XIX pare sa fi fost caracterizata de un numar ridicat de divorturi, desi nu dispunem de vreo statistica lamuritoare a acestei probleme (ar fi relevant raportul dintre numarul casatoriilor si numarul celor sfarsite prin divort). Registrele Dicasteriei contin foarte multe cereri de desfacere a casatoriei, dar numai o parte dintre ele a fost rezolvata astfel, deci nici macar “contabilizarea” acestor cereri nu ne poate oferi cifre concludente. Se observa totusi ca media anuala creste treptat spre mijlocul secolului, cele mai multe inregistrandu-se in anii de criza (razboaie, foamete, molimi, in 1848)

Marturii despre amploarea acestui fenomen gasim, insa, in literatura si in actele oficiale ale vremii.  La 9 martie 1839, mitropolitul Veniamin Costachi adresa o anafora domnului prin care facea cunoscut despre “deasa dispartenie a casatoritilor care din zi in zi sporeste, latindu-se ca si o epidemie fara stavila de la cei mari pana la cei mai mici ai norodului”. Arhipastorul Moldovei avertiza ca “infioratorul acest rau va sa aduca pe norodul acestei tari la cea mai mare demoralizatie si sleire” si cerea adoptarea imediata a unor masuri riguroase care sa oblige la respectarea legilor civile solicitand chiar ca timp de un an din acel moment sa nu se mai elibereze nici o carte de despartenie “decat numai la intamplari neaparate”. Desi domnul a fost de acord cu propunerile mitropolitului, anul 1840 nu marcheaza un spatiu gol in inventarul Dicasteriei, cererile de divort inregistrate fiind o dovada ca masurile cerute de venerabilul parinte nu fusesera aplicate.

Vasile Alecsandri deplangea la randul sau usurinta cu care “sfanta Dicasterie din Mitropolie dezlega ce era legat de sfanta biserica”, considerand-o principala cauza a multor despartiri din acea epoca. Alte cauze, dupa parerea sa, erau casatoriile silite, incheiate dupa interesul parintilor fara a tine cont de parerea copiilor, precum si diferenta de educatie existenta intre barbatii si femeile aceleiasi generatii . Femeile ar fi fost primele care au primit o educatie ingrijita in pensioanele din tara si din strainatate, unde au invatat franceza si germana si au deprins manierele europene adoptand vestimentatia si ideile noi. Pe de alta parte, tinerii destinati sa le fie tovarasi de viata erau formati in scolile grecesti in care “varga si chiar falanga serveau de mijloc de emulatie.” Aceasta educatie era invinovatita de a-i impiedica sa raspunda aspiratiilor sufletesti ale delicatelor fiinte ce ajungeau sotiile lor ca urmare a vointei parintesti. In asemenea conditii divortul era, in viziunea lui Vasile Alecsandri, o necesitate sociala: sub imoralitatea aparenta era creata posibilitatea formarii unor noi legaturi, prin libera alegere, dupa “evadarea” prin divort dintr-o casatorie silita

Aprecierile lui Alecsandri se refera, evident, doar la elita societatii. Dosarele Dicasteriei ne arata ca nu doar aristocratele divortau. Iar pentru sotiile de marunti functionari, de tarani sau de mestesugari saraci, nu toate cauzele invocate de Vasile Alecsandri pot fi valabile. In mod cert aceste femei nu erau mai educate decat barbatii lor, multe dintre ele erau chiar analfabete (“semnau” prin punerea degetului). Raman silirea de catre parinti spre casatorie si, desigur, “generozitatea” tribunalului ecleziastic in acordarea divortului.

Divortul este un fenomen dependent de o serie de factori sociali precum legislatia referitoare la acest domeniu, scaderea influentei religiei si a altor elemente legate de traditie, schimbari in atitudinea oamenilor fata de casatorie, cresterea gradului de emancipare a femeii, modificari in functiile familiei, procesul de urbanizare.

In ceea ce priveste legislatia, Codul Calimah este cel care contine reglementarile referitoare la divort. Acesta prevedea ca sotii nu aveau permisiunea de a “desface de la sinesi legatura casatoriei” ci trebuiau sa se infatiseze in fata Dicasteriei care avea datoria de a cerceta “prin cuviincioase chipuri” cauzele neintelegerii dintre ei . In cazul in care aceasta dispozitie era incalcata iar sotii “se vor desface intre ei cu buna invoiala”, culpabilii erau pedepsiti prin inchiderea intr-o manastire “sub purtarea de grija a arhiereului”

Ideea predominanta este aceea a divortului – sanctiune, ajuns necesar datorita culpei unuia dintre parteneri.

Principalul motiv prevazut in lege pentru care casatoria putea fi desfacuta din vina femeii era acela al detinerii si nedivulgarii de informatii privind un eventual complot impotriva stapanirii sau a “obstestii sigurantii”. In arhive nu am intalnit, insa, nici o cerere de divort formulata pe asemenea temei, fapt explicabil daca ne gandim ca esecul unei casnicii tinea in primul rand de nepotrivirile din viata privata, avand mai putin de-a face cu loialitatea fata de stat. Plasarea, de catre legiuitor, a acestui motiv pe prima pozitie pe lista culpelor ce indreptateau divortul, ne lasa sa banuim lipsa unei demarcatii clare intre viata privata si cea publica, aceasta din urma fiind reprezentata de imixtiunea statului.

Femeia mai putea fi la originea divortului atunci cand se dovedea “precurva” sau era condamnata pentru “fapte criminalicesti”; cand era descoperita ca “a vrajmasit viata barbatului sau stiind ca altii o vrajmasesc nu i-au facut aratare indata”; “daca, desfatandu-se, mananca si bea sau se scalda impreuna cu alti straini fara de voia barbatului ei” (intimitatea cu alte persoane – se subintelege ca de sex masculin - putea fi o ispita spre pacatul adulterului care ameninta dreptul exclusiv al sotului la posesiunea sexuala); daca fara voia lui va mane in casa straina si nu la parintii ei sau daca barbatul va goni–o, fara a se afla ea in vreo vinovatie din cele mai sus pomenite si neavand parinti sau departata fiind de locuinta lor, va petrece noaptea in alt loc” (victima devenea astfel, cu usurinta, culpabila); “daca fara de vointa si stirea lui va merge la privelisti sau alte asemenea locuri”; “daca inadins va pricinui pierderea copiilor zamisliti sau ii va ucide dupa ce se vor naste” (acest delict mentionat separat de “faptele criminalicesti” avea o gravitate deosebita, prin comiterea lui femeia sabotand unul din rolurile fundamentale ale familiei, procreatia. Avortul si pruncuciderea sunt, mai ales pentru o femeie casatorita, forme ale refuzului maternitatii; sanctionarea lor reprezinta negarea dreptului femeii de a decide daca vrea sau nu sa fie mama, maternitatea fiind privita ca o trasatura implicita faptului de a fi femeie); “daca va cadea cu totul in patima betiei” (alcoolismul nu era doar un viciu degradant ci primejduia buna functionare a familiei).

Unele dintre aceste “culpe” ar putea parea la o prima vedere reminiscente ale veacului fanariot, tinand cont si de anul (1817) in care a intrat in vigoare Codul Calimah. Intalnim, insa, de exemplu, intr-o jalba inaintata mitropolitului de catre comisul Andronache Donici, drept importante capete de acuzare faptul ca sotia reclamantului mersese la nunta “unei jidoavce” fara stirea lui, unde “nu s-au multumit sa priveasca dar au imbracat pe jidoavca mireasa si apoi au jucat pana aproape de zi”, la aceasta adaugandu-se participarea tot fara permisiune la o alta nunta “unde s-au aflat petrecand cu slujnici si alti asemenea ce se gasesc acolo, petrecand iarasi cu giocuri” . Nu reiese destul de clar de aici care era exact vina sotiei comisului: nesupunerea fata de sot (faptele ei erau in acelasi timp gesturi publice prin care isi afirma emanciparea) sau faptul de a fi vazuta in compania unor persoane aflate in partea de jos a ierarhiei sociale.



Cele mai importante motive pentru care casnicia putea fi desfacuta din vina barbatului erau conspirarea impotriva “stapanirei sau a obstestii sigurantii” precum si tainuirea unor asemenea fapte chiar in cazul in care persoana in cauza nu era direct implicata. Observam si aici cum vina fata de stat, fata de societate, avea, in viziunea legislatorilor cel putin, mai multa importanta decat vina fata de partenerul de viata.

Condamnarea pentru o fapta penala indreptatea, de asemenea, cererea divortului.

Abia mai la urma figureaza printre motive si vina fata de sotie. Astfel, casatoria se putea desface din pricina barbatului daca acesta atentase la viata sotiei sale, daca “au viclenit cinstea si curatenia ei, dandu-o pe mana altor barbati”, daca, acuzand-o de adulter, n-a fost in masura sa aduca dovezi concludente. In timp ce pentru infidelitatea femeii divortul putea fi acordat fara probleme, necredinta barbatului era pana la un punct tolerata: casatoria se desfacea doar daca sotul, “cazand in dragostea altei femei, nu se va parasi de aceasta”. Se observa si aici aprecierea vinei cu masuri inegale: in timp ce adulterul o transforma pe femeie, in mod degradant, in “precurva” (singurul barbat pe care o femeie maritata avea voie sa-l iubeasca – nu ne referim aici la dragostea filiala sau fraterna – era sotul ei), infidelitatea masculina era doar “cadere in dragoste”.

In fine, “patima betiei” era, de asemenea, motiv de divort, ca un factor ce provoca “vatamare in buna oranduiala si in casnica economie”

Mergand pe aceeasi linie, legiuitorii au prevazut pedepse foarte aspre pentru adulterul feminin, considerat primejdios mai ales fiindca punea in pericol perpetuarea familiei, putand aduce o “samanta straina” in cadrul acesteia. Sotul era singurul “proprietar” al pantecelui femeii si al rodului sau. Necredinta ei putea arunca suspiciuni asupra copiilor-mostenitori periclitand succesiunea. Astfel, odata dovedita (“prin judecata”) adultera, femeia era inchisa intr-o manastire pierzandu-si zestrea care revenea in deplina proprietate barbatului in cazul in care nu aveau copii; in caz contrar, proprietatea asupra zestrei revenea acestora, sotul beneficiind doar de uzufructul ei. Calea spre impacare ramanea deschisa daca sotul o dorea. Daca in rastimp de doi ani nu se ajungea la nici o intelegere sau daca barbatul murea, sotia era silita, teoretic cel putin, sa ramana in manastire pentru tot restul vietii, pierzandu-si in acelasi timp si averea, din care zestrea si castigurile nuntesti reveneau copiilor sau sotului (dupa caz), iar din alte averi in afara acestora, doua parti reveneau copiilor iar o parte era data manastirii

In cazul in care “precurva” nu avea copii, erau indreptatiti parintii ei sau fratii sau nepotii de frate sa primeasca a treia parte din averea ei (se subintelege: in afara de zestre si de darurile nuntesti) cu conditia de a nu fi fost complici la savarsirea adulterului, restul impartindu-se in mod egal intre biserica si cutia milelor. Cand femeia nu avea asemenea rude, averea ei revenea in parti egale manastirii si cutiei milelor.

Femeia divortata din pricina adulterului sau a atentatului la viata sotului nu mai avea dreptul sa se recasatoreasca. Vinovata fiind de alte fapte, avea aceasta permisiune doar dupa trecerea a cinci ani de la pronuntarea despartirii pierzandu-si totodata zestrea si darul nuntesc in favoarea fostului sot si a copiilor.

Daca unirea celor doi se desfacuse din cauza barbatului, femeia avea permisiunea de a se recasatori dupa implinirea unui an, ramanand cu proprietatea asupra venitului nuntesc in cazul in care nu avea copii, si doar cu uzufructul acestuia in cazul in care avea.

Numarul mare al articolelor care trateaza, in Codul Calimah, aceasta problema a averilor celor doi soti (observam preocuparea de a lasa o cat mai mare parte a acestora in familia din care proveneau) arata in ce masura casatoria era si o “afacere”, fapt care dadea nastere, putem presupune, la numeroase abuzuri.

Existau, insa, si cateva cazuri in care casatoria putea fi desfacuta si fara aplicarea acestor sanctiuni materiale. Astfel, era aprobat divortul daca anumiti factori, de multe ori independenti de vointa celor implicati, impiedicau functionarea mariajului. Acesti factori erau neputinta timp de trei ani  a unuia dintre soti de a-si indeplini “casatoreasca datorie”, absenta fara nici o stire a unuia dintre soti timp de cinci ani sau boala psihica nevindecata timp de cinci ani la barbat si trei ani la femeie. Despartirea era permisa fara sanctiuni si sotilor care hotarau de comun acord sa mearga la manastire precum si daca unul dintre ei devenea rob. Robia si consecintele ei erau tolerate, desi se recunostea ca era “impotriva firescului drit al omului”, pe motiv ca era o situatie existenta din vechime in Principat.

Divortul mai era acordat fara aplicarea unor sanctiuni atunci cand sotul cerea despartirea pe motiv ca sotia lui nu era virgina desi o considerase ca atare, sau atunci cand aceasta era “ingreunata din samanta straina” fara ca el sa fi stiut mai dinainte

Reglementand atat de minutios conditiile acordarii divortului, legiuitorii lasau deschisa in acelasi timp portita reconcilierii. Daca “despartitii soti” doreau sa traiasca iarasi impreuna in buna intelegere, le era permis acest lucru socotindu-se “una si aceeasi insotire ca si cum n-ar fi fost despartiti”

Procedura acordarii divortului era relativ simpla: acel membru al cuplului care se considera parte vatamata adresa o plangere mitropolitului, la sesizarea caruia era declansata o ancheta incredintata, de regula, preotilor parohiilor in care locuiau impricinatii. Cercetarea cazului consta in audierea celor care puteau depune marturie in cunostinta de cauza: vecinii persoanelor implicate, rudele lor, prietenii etc., declaratiile acestora fiind consemnate si incluse in dosar. In cele din urma era intocmita anaforaua – un rezumat al investigatiilor – prezentata mitropolitului care dadea sentinta. Abia dupa consfintirea, prin hotarare canonica, a desfacerii legaturii duhovnicesti dintre parteneri, puteau merge acestia inaintea “tribunalului politicesc” pentru judecarea eventualelor litigii legate de impartirea averii.

O mare parte dintre cererile de divort sunt adresate de femei, cel mai adesea pe baza acuzatiilor de violenta si de dezinteres fata de familie.

Un asemenea caz este acela al presviterei Ileana din Iasi care depune o jalba impotriva sotului ei, “preotul Nita din Copou”, acuzandu-l ca “necontenit nu lipsesc betii de la dansul, si nu numai ca sunt lipsita de painea cea de toate zilele, cu doua copile ce le am cu el facute, ci inca si ingrecata (insarcinata – n.n.) fiind, se duce dimineata cum poate si seara vine la un ceas sau la doua din noapte (…). Pot eu sa traiesc cu copiii mei cu o paine pe zi sau cu doua ? (…) Apoi sfintia sa daca vine de pe unde umbla el, (…) nu ca sa ma intrebe de ceva ca un gospodar sau sa se uite la copiii lui, decat eu alt nume nu am, curva, tarfa”

Paratul este acuzat, asadar, de incapacitatea de a se purta asa cum o femeie este indreptatita sa se astepte de la barbatul ei: sa fie om gospodar, sa intretina familia, sa participe la educarea copiilor. Manifestarea dezacordului fata de comportamentul considerat ca inacceptabil declanseaza accese de violenta: “Preuteasa inca este iute, nu-i sufera lui ce zice, si pentru aceea o bate” – declara vecinii acestei perechi aflate in conflict. De multe ori, insa, “corectia” fizica poate pune in pericol viata victimei: “Am alergat cu totii cand o bate pe preuteasa – povestesc aceiasi vecini – si am gasit pe biata preuteasa in mijlocul casei trantita, mai moarta, si sfintia sa de ciuda luand o tingire ce era pe foc cu niste pesti si umbland sa o toarne maica-si in cap si nu l-am lasat noi, si asa au trantit-o la pamant si au stricat-o” . Intuim, in spatele acestei relatari remarcabile prin aspectul ei aproape cinematografic, drama unei casnicii dominate de o violenta ce se manifesta irational, aproape isteric. Interesanta este atitudinea vecinilor: acestia sunt departe de a considera ca certurile dintre soti sunt o problema care-i priveste exclusiv pe cei doi. Ei se implica, simpatizeaza cu victima, incearca sa limiteze raul provocat de agresor.

Prezentandu-se in fata Dicasteriei cu asemenea motive, presvitera Ileana nu obtine, totusi, divortul. Cei doi soti sunt chemati la conciliere iar paratul accepta sa semneze un zapis prin care se angaja sa-si schimbe atitudinea fata de sotia lui. Asadar, desi betia si violenta conjugala extrema (“vrajmasirea vietii”) erau motive de divort prevazute de lege, Dicasteria nu le considera cu desavarsire intolerabile atata timp cat nu se grabea sa puna capat acestei situatii. Caci un angajament formal intre cei doi soti avea putine sanse sa imbunatateasca relatia dintre ei.

O dovada in acest sens este un alt caz, acela al Elenei Alexandru care, la patru ani dupa ce acceptase o impacare cu sotul ei, polcovnicul Gavril Jigu, apare din nou in fata instantei plangandu-se ca l-a vazut, in acest rastimp, “neparasindu-se dupa fagaduinta ci mai rau facandu-se”. Femeia aducea ca argument situatia ei in cei doisprezece ani de casnicie: “In diiastima vreme  a traiului vietii ceas bun in ochi nu am vazut, ci tot batuta si tiranisita de catre pomenitul meu barbat am fost fara a fi vinovata cat de putin; si chiar vinovata de as fi fost, inca atata tiranisire trupului meu nu s-ar fi cazut a-i implini, caci un ucigas de oameni se pedepseste pana la o vreme si apoi se iarta, iara eu ticaloasa si osandita de ce merge mai rau se face, si mai mult mi se innoiesc schingiuirile, cu nimic neputandu-i intra in voie.(…) in sfarsit acum lovindu-ma peste un picior, mai mi l-au frant, de istov asamine si mainile, incat acum mai am venit in stare de a nu-mi putea spala o camasa” . Cosiderand situatia intolerabila, femeia hotaraste sa ceara din nou divortul. Remarcam si in acest caz implicarea vecinilor: “De multe ori mergand si in casa numitei jeluitoare – afirma capitanul Stefan Costin, solicitat ca martor –  l-am si mustrat in multe randuri pentru a lor trai necuviincios, si asupra numitei nu am aflat nici o pricina”

Nici de aceasta data Dicasteria nu acorda divortul ci face o noua incercare de impacare a celor doi. Paratul se recunoaste, printr-un zapis, vinovat de cele aratate de sotia sa si se angajeaza formal sa traiasca cu ea cum se cuvine, sa o iubeasca “din tot sufletul” asa cum legea il indatoreste, sa nu o mai “pedepseasca cu batai” si sa-i asigure cele necesare traiului, in caz contrar acceptand sa suporte “cea mai aspra pedeapsa” (fara a se preciza, insa, care anume). Drept garant al bunei sale credinte si supraveghetor al comportamentului sau este numit un cunoscut de-al sau cu datoria de a informa Dicasteria de orice abatere.

Femeia  se angajeaza si ea ca in cazul in care sotul ei respecta cele asumate, sa-l asculte “la toate cele ce va poronci, ca pe un sot”, sa-i acorde respectul cuvenit fara a-i “raspunde la ceva”, acceptand la randul ei sa fie “greu pedepsita” daca ar incalca aceste promisiuni.

In ambele cazuri prezentate (din numeroasele existente) sotii aflati in conflict au destui ani de casnicie in urma lor, fapt din care putem presupune ca decizia prezentarii in fata tribunalului nu a fost luata cu usurinta ci dimpotriva, privita ca singura posibilitate ramasa. Esecul mariajului este de fapt o realitate, caci violenta constanta si lipsa purtarii de grija ascund scaderea respectului si a afectiunii dintre soti precum si absenta comunicarii. Copiii sunt, la randul lor, afectati de aceasta situatie. In fata acestei destramari de fapt a casniciei, apelul la Dicasterie nu face decat sa ceara incetarea de drept a acesteia. Ca prima reactie insa, tribunalul ecleziastic se opune, se straduieste sa medieze conflictele si sa instituie, prin chezasii (garanti – n.n.) care se angajeaza sa-i supravegheze pe sotii dezbinati, un control strans al procesului de dezbinare a familiei. Rezultatul este, de cele mai multe ori, mentinerea artificiala a unei casnicii care in realitate a incetat sa-si mai indeplineasca functiile. Iar inventarele Dicasteriei ne arata ca in ciuda acestor incercari numarul divorturilor ramanea la un nivel ridicat.

Cele mai invocate, de catre femei, motive de divort sunt, asadar, violenta, alcoolismul si neasigurarea de catre sot a celor necesare traiului. In randul claselor superioare incep sa apara, insa, si alte motive: femeile mai educate erau mai constiente de aspectul afectiv al unei casnicii, de nevoia de comunicare dintre soti.

Un caz semnificativ aste acela al Aristitei Bals. Aceasta se casatorise cu logofatul Costachi Filipescu din dragoste, dupa ce fusese nevoie, in prealabil, de o dispensa din partea mitropolitului deoarece mirii erau intr-un grad de rudenie (“spita a sasea de sange”) in care Biserica nu permitea unirea. Fata de eforturile pe care cei doi au trebuit sa le faca pentru a obtine dreptul de a fi impreuna pentru tot restul vietii, atitudinea logofatului a inceput foarte repede sa se schimbe. “In putina vreme dupa a noastra casatorie – se plange Aristita Bals – pomenitul barbat al meu, caindu-se pentru pasul acesta, sau fiind ratacit in alte osabite placeri, a inceput deodata a se arata catre mine cu mare raceala, iar mai pe urma, dupa ce din aceasta insotire am castigat si doi copii, eu am ramas in privirea lui ca o sarcina, incat a-l vedea o data pe zi trebuia sa ma socotesc foarte norocita, iar noptile Dumnezeu stie unde petrecea, si aceasta aproape de cinci ani” . Simtindu-se in asemenea masura neglijata, femeia se considera indreptatita sa ceara desfacerea casatoriei.

La randul ei, Smaranda, fiica spatarului Grigore Codreanu, se plange de sotul ei, comisul Andronache Donici, ca “nu-si aduce aminte” de ea desi se afla “inca in varsta tineretilor”

In astfel de cazuri femeile - avand in general o zestre care le permitea asigurarea celor necesare traiului – nu cautau in mariaj in primul rand siguranta materiala sau un tovaras care sa le ajute sa infrunte mai usor greutatile castigarii mijloacelor de subzistenta. Insatisfactia lor provenea din lipsa de comunicare afectiva cu partenerul. Dorinta lor de a divorta pe baza acestui motiv semnifica refuzul de a accepta o casatorie golita de continutul ei afectiv.

Decizia de a cere desfacerea casatoriei este in primul rand un gest de refuz al unei situatii devenite intolerabila. Este interesant, insa, ce mult variaza, de la caz la caz, nivelul de acceptabilitate: unele femei indura ani de zile un comportament abuziv, violent, din partea sotului pana cand, intr-un gest de revolta, hotarasc sa-i puna capat cerand divortul. Pentru altele, lipsa dragostei si a atentiei din partea sotului este deja considerata ca inacceptabila.  Aceste diferente sunt in stransa legatura cu ceea ce asteptau femeile sa le ofere casnicia, cu gradul in care mariajul le implinea unele nevoi interioare. Cu cat aceste cerinte erau mai inalte (stima reciproca, afectiune, comunicare sufleteasca), cu atat mai rapid erau resimtite “defectiunile”.

Exista si numeroase cazuri in care barbatul era cel care se considera parte vatamata, chemandu-si sotia, ca acuzata, in fata Dicasteriei. Asemenea situatii gasim pe toate palierele scarii sociale.

Un mare boier, de exemplu, hatmanul Anastasie Basota, isi acuza sotia, pe Ruxandra Bals, ca in loc sa “petreaca cu dragoste si cu blandete “ asa cum sunt “datoriile unei sotii”, ea, dimpotriva, “indaratnicindu-se, staruieste in tot chipul a se dezbina vietuirea dintre noi”

O lista mult mai lunga de plangeri are de facut despre sotia sa Smaranda  comisul Andronache Donici. Aceasta –afirma el – se dovedise in mai multe randuri necredincioasa, fiind surprinsa o data chiar de sotul ei care “intr-o seara” o gasise “in bratele unui prieten a ei chemat de dansa”. In alt rand aceasta, “vazand pe un tanar bacal din Vaslui fecior al unei vaduve, anume Castroeneasa, au poftit sa se multumeasca si de dansul, si pentru acest sfarsit au mers la casa Castroenesei noapte si ziua in cateva randuri, sub cuvant de vizita, unde au si mancat”. Intamplandu-se o data sa nu-si gaseasca iubitul acasa si afland ca era la culesul viei, femeia “n-a pierdut vremea si pana seara s-a dus la vie pe jos, fara sluga macar, departare aproape de un ceas, pana la un sat numit …(ilizibil in text), si de acolo nemaiputand de osteneala, s-au intors intr-un car cu lemne”. Ghicim in spatele acestor amanunte o veritabila investigatie condusa de sotul inselat care, impins de gelozie (sau poate de dorinta de a strange probe spre a obtine un divort in favoarea sa), nu s-a dat in laturi de la angajarea unor “spioni” care sa-i supravegheze sotia.

Comisul acuza, in plus, lipsa de spirit gospodaresc a consoartei sale: “nu se indeletniceste nici intru casnicele sale datorii – se plangea reclamantul - incat in vreme de opt ani nu m-am invrednicit sa vad a se lucra cel mai mic lucru in casa mea, sau a avea purtare de grija pentru lucrurile casei care se imprastie toata, si fara nadejde ca sa-mi pot lasa casa macar pentru o zi fara osabit purtator de grija”.

Femeia atat de grav acuzata incerca sa se apere aratandu-l pe sotul ei mai putin virtuos si rabdator fata de cum incerca acesta sa se prezinte. Demersul ei s-a soldat, insa, cu un esec: acuzatia de violenta “nu s-a putut dovedi, caci marturia slugilor nu poate fi primita, dupa pravile”, desi comisul insusi admitea in jalba sa ca a folosit “chipuri de blandeta si mai aspre” pentru a-si “disciplina” sotia; nici acuzatia de preacurvie nu a putut fi dovedita, caci “acele tigance aratate prin jalba (ca ar fi fost tiitoarele boierului – n.n.) sunt fugite de la casa paratului de mai inainte vreme”.

Andronache Donici isi repudiaza hotarat sotia si obtine desfacerea casatoriei

In acest dosar putem intr-adevar banui Dicasteria de partinire, asa cum lasa sa se inteleaga Vasile Alecsandri. Stiind ca la mijloc era zestrea Smarandei pe care femeia o pierdea daca se dovedea vinovata, intelegem mai bine inversunarea boierului, caz in care devenea suspecta lipsa de zel a tribunalului ecleziastic in anchetarea afirmatiilor acuzatei. Observam, in plus, dubla masura cu care erau apreciate faptele celor doi : acuzatia de adulter adusa femeii atarna greu in balanta; adusa, insa, barbatului, nu era, de fapt, luata in considerare.



Pe masura ce coboram treptele scarii sociale, altele sunt faptele de care sunt acuzate femeile. Astfel, Anastasia, sotia unui oarecare Ioan Ardeleanul “de aice din orasul Esi”, era “patimasa de betie, si cum se imbata se apuca la ocarat pe sotul ei cu fel de fel de batjocuri necinstite, care sta toata mahalaua in intristare – aceste marturii apartin vecinilor – pentru ca numita se lauda de-a pururea ca va da foc in casa, apoi (…) dupa ce se imbata il lasa pe numitul barbat si unde se duce, ea stie, decat o vedem ca vine cu ocari sarind la bataie, stricand gardurile casei (…) si ce apuca din casa vinde si bea si umbla fugara cate trei, patru zile” . Dicasteria incearca sa-i impace pe cei doi: sotia se angajeaza sa se lase de baut, sa-si vada de casa si sa se supuna intru totul sotului iar acesta promitea sa n-o mai bata “fara vreo pricina” ci sa-i poarte de grija si sa o iubeasca “ca pe o sotie”.

Asemenea probleme nu erau specifice doar mediului urban. Un exemplu ar putea fi acela al lui Vasile Chiril din satul Metesti, departamentul Sucevei: acesta isi acuza sotia ca in cei trei ani ai casniciei lor si-a parasit de numeroase ori domiciliul iar in timp ce el era plecat sa o caute, copilul lor “a pierit de aprinderea hainelor” odata cu incendiul care mistuise casa. Gasindu-si in cele din urma sotia angajata ca servitoare la Iasi, reclamantul se loveste de refuzul acesteia de a se intoarce acasa, fapt pentru care cerea Dicasteriei ajutorul pentru a “i se da femeia pe mana”. Motivul acestei solicitari nu este, asa cum s-ar putea crede, afectiunea fata de sotia fugara, ci unul tinand de interesul material: “caci pana acum am cheltuit peste 300 lei bez zile pierdute cu cautarea ei si un fecior al ei (dintr-o casatorie anterioara – n.n.) ce-i in slujba strajii pamantesti ma apuca sa-i dau zestrea ei”.

Desi in acest caz nu este vorba despre o cerere de divort, realitatea care ar fi putut-o inspira exista. Dicasteria insa accepta cererea de mediere si cei doi semneaza un zapis prin care se angajeaza, ea – sa nu-si mai paraseasca locuinta, sa-si vada de gospodarie si sa-si iubeasca barbatul, iar el – sa o iubeasca, sa-i poarte de grija si, lasand in urma neintelegerile, sa traiasca asa cum fac “si alti de treaba casnici” fara a o mai “pedepsi cu batai” (aflam acum si motivul instrainarii femeii).

O problema care intriga este, in aceste cazuri, aceea a motivelor care le determina pe aceste femei sa consimta la impacare, deci sa accepte iarasi niste conditii de viata pe care, prin denuntarea lor in fata instantei, le-au considerat drept inadmisibile (posibilitatea ca sotii lor sa se indrepte era, asa cum o demonstra realitatea, minima). O explicatie poate fi insusi refuzul barbatilor de a divorta, determinat cu siguranta nu de sentimentele tandre fata de sotii ci de alte considerente cum ar fi teama de pierderea zestrei acesteia. In unele cazuri chiar, femeia era cea care asigura intretinerea familiei, un asemenea exemplu fiind acela al Ioanei, sotia lui Gheorghe Mindirigiu. Despre acesta din urma vecinii aduceau marturie ca este “patimas de betie, ca ce castiga el bea, si vine uneori noaptea beat si o apuca pe sotia lui la batai (…) si biata sotia lui umbla noaptea cu copilul in brate pe la case ca sa o primeasca”. Aceasta asigura subzistenta familiei “muncind cu mainile, spaland camesi pe la jidovi si altii, si din ceea ce castiga hraneste atat pe dansul cat si pe copil”

Ar fi interesat de aflat ce rol juca in acest refuz teama de a nu ramane, la o varsta nu foarte tanara, fara cineva care sa le poarte de grija in problemele vietii de zi cu zi (hrana, imbracaminte etc.). Ar trebui sa cunoastem, pentru aceasta, ponderea detinuta de incheierea unei a doua casatorii din numarul total al acestora pentru a vedea ce sanse aveau barbatii divortati (dar si femeile) sa se recasatoreasca (stim doar ca in inalta societate multe divorturi erau urmate de o noua casatorie, dar pentru acesti oameni e putin probabil ca motivul sa fi fost cel ale dorintei purtarii de grija). Nu stim, de asemenea, nici cum erau priviti de catre anturaj oamenii care divortasera. Numarul mare al divortului ne indreptateste sa credem ca era un fenomen tolerat (daca nu chiar acceptat) intr-o anumita masura, dar nu trebuie sa uitam, in acelasi timp, ca mentalitatea oamenilor de atunci era inca predominat traditionalista, conservatoare in ceea ce priveste rolul familiei. Persoanele divortate ar putea avea o imagine nu prea buna in comunitate, fapt care ar putea fi inca un motiv al refuzului barbatilor de a consimti la despartire.

In numeroase cazuri femeia accepta solutia impacarii din considerente economice, divortul putand antrena scaderea nivelului ei de trai pana la un punct in care insasi existenta zilnica devenea anevoioasa. Un exemplu concludent este acela al Soltanei care, izgonita de sotul ei Costachi Nistor impreuna cu fiul ei de sase ani, se vede silita sa munceasca din greu pentru a asigura supravietuirea ei si a copilului, dupa cum insasi marturiseste: “Eu ma aflu izgonita de barbatul meu de sase ani, cu un copil mic de sase ani, anume Toma, care eu vazandu-ma izgonita de numitul barbat, am umblat cu copilul de mana si am lucrat la salahori unde gaseam, pana si la caramidarie am lucrat, numai ca sa-mi scot hrana de toate zilele si a-mi hrani bietul copil”

In asemenea situatii, conditia economica precara nu lasa alternativa decat tolerarea unui comportament pe care femeia ajunsese sa-l considere inacceptabil. Femeile singure (cu exceptia cazurilor – rare, daca le raportam la ansamblul societatii - in care dispuneau de o avere personala) erau expuse si vulnerabile.

In ceea ce priveste atitudinea Dicasteriei fata de cererile de divort, distingem deosebiri in functie de statutul social si de averea partilor implicate. Observam ca este acordata cu usurinta permisiunea desfacerii casatoriei la clasele instarite, in timp ce pentru cuplurile aflate in josul ierarhiei sociale predomina tendinta de a forta o reconciliere.

O posibila explicatie pentru aceasta dualitate poate tine de dificultatile de care se loveau persoanele divortate (dar situatia era valabila si pentru despartirile nesanctionate formal de catre tribunalul eceziastic). Dupa cum am vazut, femeile erau cele mai afectate in urma separarii, nivelul lor de trai scadea drastic iar posibilitatile de a-si castiga traiul erau  limitate. De multe ori erau silite sa se prostitueze, fapt ce nu le permitea, insa, intotdeauna supravietuirea, asa cum arata cazul Ilenei, sotia unui oarecare Iordache Straton din Dorohoi: parasindu-si barbatul, aceasta “s-a dedat desfranarii”, fiind gasita peste un timp “cu un copil mic in brate, facut in faradelege, (…) ticalosita cu totul, neavand nici casa nici masa”

O solutie viabila era, pentru aceste femei, angajarea ca slujnice departe de sotii pe care ii abandonasera cu sau fara forme legale. Spre mijlocul secolului, fenomenul luase o asemenea amploare incat ajunsese sa trezeasca ingrijorari. In 1852 mitropolitul trimitea Departamentului Dinlauntru o instiintare cum ca “din duhovnicestile protesuri dintre casnici s-au luat incredintare ca unele din sotiile de clasa de jos, dupa oarecare neintelegeri ce au cu barbatii lor in casnica vietuire, se prilejesc a pribegi prin targuri si sate”. Acest fapt n-ar fi o problema, considera  mitropolitul, daca acele femei nu s-ar da drept vaduve sau nemaritate “pentru inlesnirea traiului sau pentru aparare” (putem deduce, din aceste masuri de precautie, ca o femeie maritata si singura era suspecta). De pe aceste pozitii, femeile se angajau la stapan primind bani in avans, iar in cazul in care apareau sotii abandonati intervenind, impreuna cu Dicasteria, pentru intoarcerea lor acasa, se iveau neintelegeri si nemultumiri din partea stapanilor pagubiti de acesti bani

Problema femeilor ce se angajau ca slujnice mai avea un aspect care ii irita in mod deosebit pe inaltii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe: femeile (ortodoxe) ce slujeau la evrei, numeroase nu doar in orasul Iasi. In tinutul Dorohoi, de exemplu, fenomenul era asa de raspandit incat “nu pot gasi crestinii sa tocmeasca slugi cu anul fiindca jidov pe aicea nu se gaseste care sa nu aiba sluga femeie moldovanca in casa”. Raul cel mai mare era faptul ca aceste persoane “atata au venit a parasi religia crestineasca, incat tin cu jidovii sambata iar duminica lucreaza, posturile mananca carne, nu se ispovedesc nici se impartasesc astfel incat pe cele mai multe  nici ii cunosti dintre evrei, ca mai bine au deprins limba evreiasca dar limba lor au parasit-o cu totul” . Toate incercarile autoritatilor de a le interzice acest lucru au ramas fara succes, caci femeile izgonite o data de catre politisti se intorceau iarasi la stapanii lor, de complicitatea carora se bucurau

In fata acestor probleme, Dicasteria a considerat drept singura posibilitate de indreptare limitarea numarului femeilor nevoite sa se angajeze drept slujnice. Acesta poate fi un motiv pentru reticenta, in unele cazuri, de a acorda divortul. Din aceasta atitudine putem presupune ca societatea, luata prin surprindere de cresterea numarului de femei ramase singure in urma despartirii, nu gasea pentru ele un loc bine definit, situatie rezultand din rolul exclusiv de sotie si mama care era atribuit femeii in acea epoca.

Fenomenul divortului in Moldova regulamentara reflecta, prin amploarea si caracteristicile sale, aparitia in cadrul societatii a unei tendinte tot mai accentuate de liberalizare a moravurilor, de desprindere de rolul traditional de unitate functionala care era atribuit familiei, curent impotriva caruia se ridica Biserica avand si sprijinul statului. In cadrul acestei tendinte, femeile jucau un rol esential refuzand din ce in ce mai mult sa accepte, in numele supunerii pe care traditia le-o impunea fata de barbatii lor, atitudini si gesturi vatamatoare trupeste si sufleteste.  

O alta ipostaza a femeii este aceea de parinte, de mama. Parintii erau, prin intermediul legislatiei, “indatoriti a da fiilor lor cuviincioasa crestere, adica ingrijindu-se pentru viata si sanatatea lor, sa li se deie trebuincioasa hrana, deprinzandu-le puterile trupesti si iscusintele sufletesti spre bine si intemeind fericirea lor cea viitoare prin invataturi mai ales a dogmelor credintei si apoi a celorlalte folositoare stiinte” . Desigur, ne imaginam cu usurinta ca realitatea nu corespundea intotdeauna acestor prevederi. Ramane insa semnificativ rolul complex pe care era chemata familia sa-l aiba in educarea copiilor, in pregatirea lor pentru a deveni adulti folositori societatii. Acest rol este cu atat mai usor de inteles daca ne gandim ca in epoca in care a fost redactat Codul Calimah (la 1 decembrie 1817 intra in vigoare) invatamantul public era ca si inexistent.

Continuand cu reglementarea relatiilor parinti – copii, condica civila prevede roluri diferite pentru cele doua sexe in cresterea fiilor: “Tatal, mai ales, este indatorit a se ingriji pentru hrana copiilor, pana ce vor veni in varsta de a se hrani de sinesi, iar mama pentru nevatamarea trupului si a sanatatii lor” . Aceasta impartire era fireasca avand in vedere ca sarcina de a intretine familia revenea, in acele vremuri, barbatului, activitatea femeii ramanand concentrata asupra gospodariei, a casei.

Amandoi parintii aveau, insa, drepturi egale in ceea ce priveste supravegherea educatiei copiilor, putand adopta masuri coercitive in caz de nevoie. “Copiii cei cu naravuri rele”, “cei nesupusi” sau “cei ce tulbura casnica linistire” puteau fi pedepsiti, insa “cu un chip cuviincios si nepricinuitor de vatamare”. Nu se precizeaza sensul acestei din urma expresii, dar ea lasa sa se inteleaga  ca era admisa, intr-o anumita doza, folosirea violentei impotriva copiilor atunci cand parintii o considerau necesara. Legiuitorii incercau, insa, sa limiteze autoritatea acestora asupra copiilor lor. Astfel, este prevazuta decaderea din drepturile parintesti a acelor parinti care “nicidecum nu se ingrijesc pentru hrana si buna crestere a fiilor”, sau a acelora care abuzau de autoritatea lor. De data aceasta ni se explica ce se intelegea prin abuzuri: “Reaua intrebuintare a puterii parintesti se face atunci cand tatal vatama prin fapta trupeasca sigurantie a fiului, firescul drit, cinstea, curatenia moravurilor, averea lui sau alte drituri cuvenite fiului. Aceste fapte sunt: vrajmasia impotriva fiului sau indemnarea catra naravuri rele, pedepse nemasurate, silnicia spre insurare sau catra alegerea chipului vietuirii lui” . Semnificativ este faptul ca legile nu contineau mentiuni despre “reaua intrebuintare a puterii parintesti” de catre mama.

   Legislatia prevedea o mediere institutionala si pentru aparitia unor tensiuni intre proiectele de viitor ale parintilor pentru copiii lor si dorintele acestora. Tatal, caruia ii revenea, conform legii, cea mai mare autoritate, putea “da crestere fiului sau celui nevrastnic potrivit cu rangul, starea si chipul vietii ce va socoti de cuviinta; ajungand insa fiul la sprevrasnicie, daca el nu va fi multumit cu chipul acela si va descoperi tatalui sau dorinta ce are catra vreun alt feli de chip spre petrecerea vietii sale, mai potrivita cu plecarea inimii si cu puterile lui, si nu va fi putand castiga dorinta sa de la parinti, este slobod sa faca cererea sa la cuviincioasa judecatorie”. Mama avea si ea un cuvant greu de spus, asa cum aflam din unele marturii ale epocii. Un asemenea exemplu este acela al lui George Sion, al carui tata il destinase pe viitorul scriitor vietii monahale, tintind, pentru fiul sau, spre cea mai inalta demnitate ecleziastica, aceea de mitropolit (care era “ca un al doilea voda in tara”). Tanarul Sion acceptase, mama acestuia opunandu-se in schimb cu vehementa si reusind sa-si impuna punctul de vedere in urma caruia fiul ei a fost trimis la colegiul Sf. Sava din Bucuresti

Un alt caz este acela la sotiei logofatului Nicolae Canta, Pulcheria, care hotarase sa-si calugareasca trei dintre fete desi acestea nu prea erau de acord. La vederea  protestelor energice si a scenelor induiosatoare facute de una dintre ele, Veniamina, logofatul ar fi fost dispus sa renunte, sotia sa fiind cea care s-a dovedit inflexibila. Demn de semnalat este faptul ca nici fata nu s-a aparat apeland la tribunal impotriva mamei sale, asa cum ii permitea legea. O posibila explicatie ar fi aceea ca in societatea inca patriarhala de atunci un copil care isi infrunta parintele cu sprijinul legilor era de neimaginat. Ne intrebam, pe de alta parte, in ce masura erau cunoscute aceste prevederi in randul celor care ar fi putut beneficia de ele (analfabetismul, in special cel feminin, era cu deosebire ridicat).

Este foarte posibil ca aceste dispozitii legale privitoare la protejarea copiilor de constrangerile parintilor sa fi ramas neaplicate. Ramane, insa, demna de remarcat ideea care inspirase intocmirea acestor articole de lege, si anume aceea ca un copil nu era proprietatea deplina a familiei sale ci o fiinta care dispunea de anumite drepturi pe care societatea era datoare sa le apere atunci cand erau incalcate, intervenind in universul privat in favoarea celui considerat mai slab.

In familia sa, copilul nu avea numai valoare in sine, el era in primul rand mostenitorul averii si al pozitiei parintilor sai in societate, avand un rol esential in perpetuarea sistemului social. Faptul ca aceasta era principala “functie” a copilului este dovedit de diferenta de statut dintre legitimi si nelegitimi (“Fiii cei nelegiuiti nu dobandesc drituri deopotriva cu cei legiuiti” ). Nascuti in afara casatoriei, acestia nu puteau primi decat numele mamei, fiindu-le refuzat dreptul asupra numelui si averii tatalui chiar daca acesta isi asuma responsabilitatea paternitatii si contribuia la cresterea lor. Chiar cand acesti copii erau legitimati (prin act intarit la tribunal si cu permisiunea Divanului), ei nu dobandeau dreptul decat la mostenirea parintilor, nu si a rudelor acestora. Legea limita, insa, discriminarea la situatia acestor copii in raport cu familia; in ceea ce priveste evolutia lor sociala, se preciza ca “nelegiuita insotire nu poate sa pricinuiasca copilului jignire la cinstea politiceasca si la inaintirea lor”

Un caz aparte il reprezentau femeile care refuzau maternitatea abandonandu-si copiii, silindu-i sa creasca in afara unei familii.

In Moldova acestei epoci, numarul sarcinilor nedorite atinge proportii semnificative, din cauze insuficient limpezite. O posibila explicatie poate fi fenomenul prostitutiei, care trebuie sa fi avut o anume amploare daca s-a simtit nevoia reglementarii lui printr-o lege speciala (“femeile publice” erau inclusiv clasificate  - “tiitoare”, “femei publice avand mobilitatea lor”, ”femei de bordel adica in gazda la vreo starastoaie”, “femei de ulita” – si puse sa plateasca anumite taxe, masuri care nu-si au rostul decat daca realitatea le face necesare) . Alta explicatie poate fi relaxarea moravurilor, in sensul acceptarii legaturilor trupesti – cu posibilele lor consecinte - si in absenta casatoriei.

Femeile aflate in aceste situatii hotarau, nu de putine ori, sa scape de copiii conceputi in conditii neacceptate de societate. Avortul pare sa fi fost o practica raspandita, dupa cum reiese dintr-un raport intocmit in 1855 de catre Ludovic Steege, unul dintre medicii orasului Iasi. Imaginea desprinsa din acest raport este deosebit de sugestiva: “Nu e prea de mult – spunea doctorul – ca se putea zice inca la noi ca greselile femeilor savarsite afara de cuviintele sociale nu aveau alt refugiu spre a scapa de rusine decat crima. Sapand cineva prin locuri unde niciodata nu au fost cimitire, scurgand iazuri, destupand gropi, nu i se intampla prea rar a descoperi schelete de copii care se presupuneau a fi fost ingropati acolo de catre insesi mamele lor, mai inainte de a ajunge inca la termenul firesc al nasterii” . Autoritatile au incercat sa stavileasca fenomenul impunand ca indatorire moaselor “sa arate in secret stapanirii locale pe femeile care le fac indemnare spre scopuri nelegiuite si care cer de la dansele mijloace ce ar putea sluji spre pierderea pruncului” . In fondurile arhivistice cercetate nu am gasit asemenea denunturi; aceasta incurajare teoretica a delatiunii nu era insotita si de un stimulent material, fapt care ne indreptateste sa presupunem ca numarul acestor denunturi nu era mare, mai ales daca femeile aflate in asemenea situatii isi asigurau, contra cost, discretia moaselor la care apelau.

Moasele mai erau obligate, in cazul in care erau solicitate sa trateze femei necasatorite ce acuzau dureri abdominale, sa se asigure daca nu era vorba de fapt despre o sarcina. Daca acest diagnostic se confirma, aveau datoria de a informa despre aceasta pe mamele respectivelor femei sau, in cazul slugilor, pe stapanii lor, veghind totodata, in momentul nasterii, ca nou-nascutul sa nu fie ucis sau abandonat . Din aceste dispozitii putem deduce ca femeile din randul carora se alegeau mamele care isi lepadau copiii erau mai ales cele tinere, inca nemaritate, care erau impiedicate sa-si pastreze progenitura din cauza constrangerilor sociale sau a lipsurilor materiale.

Odata sarcina nedorita ajunsa la termen, copilul rezultat astfel era de multe ori abandonat pe la vreo biserica, cruzimea insotind nu de putine ori acest gest al lepadarii. Documentele mentioneaza cazuri de prunci lasati in toiul noptii “in gunoi afara” sau “numai cu pielea goala in mijlocul drumului “ intr-o noapte geroasa de februarie



Pentru a reduce pe cat posibil numarul acestor situatii, a fost infiintat, la initiativa si cu sprijinul lui Gr. Al. Ghica, un institut (Institutul Gregorian) care sa favorizeze, prin specificul activitatii sale, soarta pruncilor veniti pe lume in conditii mai putin prielnice. In cadrul acestui institut ajung sa functioneze o maternitate, o scoala de moase, un birou pentru plasarea doicilor la familiile care le solicitau, o clinica pentru vaccinarea copiilor si o sectie pentru primirea copiilor abandonati. Poarta institutiei era prevazuta cu un ghiseu special unde copiii de care parintii lor nu aveau nevoie puteau fi abandonati in conditii discrete si sigure, evitandu-se astfel moartea sau imbolnavirea lor prin parasirea pe treptele bisericilor sau la portile oamenilor. Acest ghiseu pare sa-si fi dovedit din plin utilitatea: intr-un rastimp de trei ani de la infiintarea institutului au fost abandonati in acest mod 362 de nou-nascuti, numar deosebit de mare avand in vedere ca se refera doar la regiunea orasului Iasi. In celelalte orase, ingrijirea copiilor parasiti era in continuare incredintata in principal comunitatii

Persoana blamata pentru abandonarea copiilor era indeobste mama, femeia care zamislise in pacat. Cum este nevoie de doi oameni pentru a concepe un copil, apare intrebarea fireasca ce atitudine aveau, in aceste circumstante, tatii biologici ai fiintelor lepadate. Asa cum arata documentele vremii, acestia refuzau de multe ori sa-si asume responsabilitatea noii vieti, lasandu-si fostele partenere sa se descurce singure, silindu-le de multe ori, prin aceasta “dezertare”, la gesturi disperate.    

Incercand sa limiteze asemenea rele, statul isi punea speranta in dezvoltarea invatamantului, incepand sa acorde o atentie sporita educarii fetelor. In mod obisnuit, fetele, cu exceptia celor din inalta societate, nu beneficiau de o instruire speciala. Educatia primita in familie (lucrari manuale, gospodarie), era menita sa le pregateasca pentru destinatia lor principala, aceea de sotie si mama. In unele cazuri, atunci cand in familie se aflau si frati mai mari instruiti, se intampla ca acestia sa predea surorilor lor rudimente de scriere si citire. Un asemenea exemplu este acela al lui George Sion (membru al unei familii cu treisprezece copiii) care tinea lectii surorilor lui, intristat ca parintii sai (tatal era boier de treapta a doua, deci nu din clasele de jos) nu avusesera mijloacele de a lua masuri pentru a le scoate din ignoranta

Analfabetismul feminin era dominant in epoca, exceptie facand unele fiice de mari boieri educate in pensioane sau acasa cu guvernante. In Moldova acelei vremi fetele prea numeroase reprezentau o povara in familie (trebuiau inzestrate), situatie care se rezolva prin trimiterea unora dintre ele, cu sau fara voia lor, la manastiri pentru a imbraca haina monahala. Doua dintre surorile lui George Sion au urmat aceasta cale, dar nici familia unui mare boier precum Nicolae Canta nu a fost straina de o asemenea practica.

Deschiderea, pentru fete, a accesului la educatia publica, nu urmarea instruirea lor la acelasi nivel cu acela al baietilor, ci avea rolul de a face din ele bune mame si sotii, cu cunostintele gospodaresti necesare precum si de a le pregati sa fie de folos tarii in unele conditii ca “profesorite”, “spre a fi scutita societatea de aducerea guvernantelor din strainatate cu multe cheltuieli si adesea cu nemerirea instructiei potrivite” . In acest scop fetele invatau si cate putina religie, gramatica, aritmetica, geografie, istorie naturala, pe langa indeletnicirile specifice (“deprinderea a tot lucrul de mana femeesc precum facerea caltunilor, cusutul de camasi, de straie, cusutul la gherghef, tapiseria si alte lucruri folositoare pentru casnicia economica”

In fond o buna parte din “programa” pe care trebuiau sa o parcurga fetele consta in ocupatii care se invatau in mod obisnuit in familie. Sa exprime, oare, acest fapt, neincrederea societatii in educatia primita de fete acasa? Sau poate reflecta confuzia care insotea debutul invatamantului public feminin, faza in care organizatorii acestuia nu aveau inca o imagine clara a rolului fetelor in societate. Ramane insa dorinta lor de “inavutire cu zestre statornica (invatatura – n.n.) menita a inchega sirul fericirii sociale”

Contextul social al Moldovei regulamentare nu le-a permis femeilor sa se manifeste in alte planuri decat cel familial. Parte integranta a unor structuri traditionaliste, femeile aveau o situatie mai putin privilegiata decat partenerii lor, menirea lor fiind – in viziunea epocii – aceea de a contribui la bunul mers al societatii facandu-si datoria ca sotii si mame. Tot acum, insa, femeile incep treptat sa se sustraga imperativului patriarhal al supunerii fata de barbatii lor: numarul din ce in ce mai mare de cereri de divort si motivele pe care acestea se intemeiaza indica o tendinta tot mai pronuntata spre emancipare, caracterizata de protestul impotriva unor situatii considerate injositoare sau vatamatoare.


Daniela Marza este absolventa a Facultatii de Istorie, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iasi. Cercetator la Centrul de Studii Transilvane din Cluj. Doctorand cu o tema privind invatamantul confesional din Transilvania la sfarsitul sec. XIX – inceputul sec. XX. Alte arii de interes: istoria familiei, istoria vietii cotidiene.

Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, Dictionar de sociologie, Bucuresti, Ed. Babel, 1993, p. 238.

Codul Calimah, ed. critica de A. Radulescu, Bucuresti, 1958, p. 92, art. 63.

Anaforaua mitropolitului la domn relativa la masurile ce ar fi de luat pentru marginirea desparteniilor casatoriilor, in “Analele Parlamentare ale Romaniei”, t. IX (1839), p. a II a, pp. 464–465.  

C. Zamfir, L. Vlasceanu, op. cit., p. 91.

Elisabeta Stanciulescu, Sociologia educatiei familiale, vol. II, Iasi, Ed. Polirom,1998, p. 60.

Violeta Barbu, “Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta.” Studiu asupra divortului in Tara Romaneasca in perioada 1780–1850, in “Revista Istorica”, III, 1992, 11–12, p. 169.

Art. 151: “Casatoria se va celebra in public inaintea ofiterului starii civile al domiciliului uneia dintre partile care se insoteste”, Codul Civil, 1864, in C. Harmangiu (antolog.), Codul general al Romaniei, vol. II, Bucuresti, 1907, p. 132.

Codul Calimah, ed. cit., p. 92.

Legiuirea Caragea, Bucuresti, 1865, p. 316.

Codul Calimah, ed. cit., p. 93.

Ecaterina Negruti, Structura demografica a oraselor si targurilor din Moldova 1800–1859, Iasi, Fundatia Academica “A. D. Xenopol”, 1997, p. 99.

Directia Judeteana Iasi a Arhivelor Nationale (in continuare ANI), fond Mitropolia Moldovei si Sucevei (in continuare MMS), dosarul A 17/1839.

Codul Calimah, ed. cit., p. 92–95.

C. Zamfir, L. Vlasceanu, op. cit., p. 238.

Roderick Phillips, Untying the Knot. A Short History of Divorce, Cambridge University Press, 1991, p. 93.

M. R. Ungureanu, Granitele morale ale Europei. Despre morala cuplului in societatea romaneasca la inceput de secol XIX, in “Secolul XX, 7–9, 1996, p. 104.

V. Alecsandri, Introducere la scrierile lui Constantin Negruzzi, in C. Negruzzi, Scrieri, vol I, Bucuresti, 1872, p. XVII.

Ibidem, p. XIX.

Codul Calimah, ed. cit., art. 108–109, p. 101.

Ibidem, art. 136, p. 111.

ANI, MMS, B 85/1832, f. 1.

Codul Calimah, ed. cit., art. 122,  p. 107.

In Codul Civil din 1864, motive de divort mai erau doar adulterul (art. 211), excesele, cruzimile sau insultele grave (art. 212), condamnarea la munca silnica sau inchisoare (art. 213), consimtamantul “mutual si staruitor al sotilor ca viata in comun le este nesuferita” (art. 214). Codul Civil, 1864, in C. Hamangiu (antolog.), Codul general al Romaniei, vol. II, Bucuresti, 1907, p. 305.

Codul Calimah, ed. cit., art. 124–126,  p. 107.

Ibidem, art. 143, p. 115.

Ibidem,  art. 123, p.  107.

ANI, MMS, B 20/1835.

Ibidem.

ANI, MMS, B 1/1838.

Ibidem.

ANI, MMS, B 7/1840.

Ibidem, B 85/1832.

Ibidem, B 11/1837.

Ibidem, B 85/1832.

Ibidem, B 14/1839.

Ibidem, B 24/1837.

Ibidem, B 61/1837.

Ibidem, B 10/1833.

Ibidem, A 18/1852, f. 17.

Ibidem,  f. 18.

Ibidem, A 14/1836, f. 4.

Codul Calimah, ed. cit., art. 182, p. 125.

Ibidem, art. 183.

Ibidem, art. 190, p. 127.

G. Sion, Suvenire contimpurane, Iasi, 1886, p. 411.

Codul Calimah, ed. cit., art. 208, p. 131.

Ibidem, art. 217.

Manualul Administrativ al Principatului Moldovei, vol. I, Iasi, 1855, p. 345 (mai departe, prescurtat: Manualul).

“Gazeta de Moldavia”, Iasi, 29, 1835, p. 2.

Manualul, ed. cit., vol. II, p. 447.

Ibidem.

ANI, fondul Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon, 132.

Ibidem, 150, f. 43.

“Gazeta de Moldavia”, Iasi, 2, 1852.

G. Sion, op. cit., p. 416.

V. A. Urechia, Istoria scoalelor de la 1800–1864, vol. I, p. 130.

Ibidem, p. 271.

“Albina Romaneasca”, Iasi, 47, 1839.

 








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 660
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site