Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracteEconomie
TransporturiTurismZootehnie


SISTEME DE PRODUCTIE AGRICOLA

Agricultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



SISTEME DE PRODUCTIE AGRICOLA. NOTIUNE, DEFINITIE

Crearea cadrului de functionare a mecanismului economic concurential determina cresterea rolului deciziei economice in procesul de conducere, element esential pentru realizarea unei productivitati ridicate a resurselor (factorilor), exprimata de raportul dintre productia obtinuta (fizica si valorica) si factorii utilizati (pamant, munca, capital). Modernizarea si organizarea stiintifica a unitatilor agricole se conjuga cu organizarea sistemelor de productie in noile structuri de proprietate. Extinderea si consolidarea proprietatii private si formarea sistemului exploatatiilor agricole de dimensiuni viabile va determina organizarea stiintifica a sistemelor de productie, cu efecte economice favorabile. In exploatatiile familiale individuale organizarea stiintifica a sistemelor de productie se va realiza in timp. In unitatile de tip asociativ si societatile comerciale private acest proces va fi mai accelerat ca urmare a concentrarii suprafetelor si efectivelor de animale.



Sistemul de productie este reprezentat de ansamblul resurselor materiale, umane si de cerintele agropedobiologice existente intr-o exploatatie sau zona agricola, precum si de legaturile si conexiunile ce se stabilesc intre acestea in procesul de organizare a activitatii. Sistemul de productie se caracterizeaza printr-o anumita combinare a resurselor, a resurselor cu ramurile agricole, a ramurilor si produselor intre ele, in marimi variate si perioade de timp diferite.

Se pot obtine rezultate asemanatoare prin combinarea in moduri diferite a ramurilor si activitatilor, daca managementul este creativ si deschis raporturilor cu piata. Este important ca alegerea combinatiei intre resurse, ca si a combinatiei intre produse sa asigure valorificarea superioara a conditiilor de mediu natural si economic.

Organizarea sistemului de productie urmareste realizarea unui complex structural armonios, folosind metode si tehnici specifice. Functionalitatea sistemului de productie se asigura prin organizarea legaturilor de interdependenta si conditionare, prin optimizarea secventiala si globala a tuturor componentelor sale structurale, in functie de structura de productie, zona agricola si caracterul individual sau asociativ a1unitatii agricole.

Caracterul aleatoriu a1 productiei agricole, necesitatea mentinerii echilibrului biologic, diversitatea conditiilor naturale si economice determina originalitatea sistemelor de productie nu numai zonal, ci si in fiecare unitate agricola. Ca urmare, gestiunea resurselor si a produselor agricole imbraca particularitati fata de alte sectoare economice si necesita abordari de la caz la caz.

Alegerea sistemului de productie sta la baza programarii procesului de productie in toate fazele sale componente. Programarea procesului de productie se face in functie de structura sistemului de productie si de organizarea proceselor din interiorul sistemului. In aceasta etapa, in alegerea variantei optime de sistem de productie un factor restrictiv deosebit este consumul de energie, in special conventionala si costul energiei. De acea, sistemele de productie ale viitorului sunt orientate spre influentarea si dirijarea resurselor in functie de bilantul energetic al fiecarui produs, de modernizarea si optimizarea tehnologiilor, toate acestea fiind cerinte ale noilor orientari catre piata a productiei agricole.

Existenta celor doua mari grupe de ramuri in agricultura - ramuri de productie vegetala si ramuri de productie animala - conditioneaza organizarea a doua tipuri principale de sisteme de productie in unitatile agricole: sisteme de productie vegetala si sisteme de crestere a animalelor.

Fundamentarea tehnico-organizatorica si economica a sistemelor de productie agricola trebuie sa asigure eficienta globala superioara. Eficienta economica a productiei agricole se exprima printr-un sistem unitar si dinamic de indicatori. Sistemul de indicatori de eficienta a productiei agricole evidentiaza interdependentele dintre:

a) indicatorii factoriali, care exprima consumul de resurse;

b) indicatorii rezultativi, care exprima eficienta utilizarii resurselor;

c) indicatorii fizici si valorici;

d) indicatorii cantitativi si calitativi.

La nivelul unitatilor agricole, un rol important il detin indicatorii rezultativi (finali): productia fizica, cifra de afaceri, valoarea adaugata, profitul etc.

Cand toti indicatorii de eficienta au valori optime se realizeaza cea mai rationala utilizare a resurselor. Necesitatea unei noi abordari a sistemelor de productie, in consens cu politica de economisire, conservare si restructurare a consumului de energie impune optimizarea deciziilor privind dezvoltarea bazei tehnico-materiale si sporirea productiei agricole, folosind criterii economice in corelatie cu criterii energetice, sociale si de protectie a mediului. Impactul energie-dezvoltare si identificarea momentelor cand apare "risipa de energie", eficienta economica a utilizarii diferitelor surse de energie pot fi evidentiate cu ajutorul analizei energetice si a sistemului de indicatori care exprima eficienta energetica, cum ar fi: coeficientul de conversie, rata medie anuala a energointensivitatii, indicatori de evaluare a inputurilor si outputurilor energetice, randament energetic etc. Acesti indicatori trebuie abordati si sub aspectul impactului consumului de energie asupra mediului, pentru a preveni poluarea alimentelor, apei, aerului si a asigura pe termen lung dezvoltarea unui sistem de agricultura durabila.

Alegerea si organizarea sistemului de productie raspunde optiunii strategice pe termen lung si fundamenteaza "planul strategic" al unitatilor agricole, a carui detaliere si aprofundare se realizeaza pe termen mediu si scurt, pe ramuri si activitati si chiar pe faze ale fluxului tehnologic.

Organizarea stiintifica a sistemelor de productie agricola este specifica nu numai intreprinderilor mari, ci si fermelor familiale intrucat patrunderea progresului tehnico-stiintific are caracter larg. Esential in procesul de organizare a productiei in noile structuri de proprietate este cresterea randamentelor si a eficientei economice, prin promovarea progresului tehnico-stiintific si dezvoltarea cooperarii pe orizontala si verticala intre variate tipuri de unitati agricole, intre unitatile agricole si cele de servicii, de prelucrare si comercializare.

1.1. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE CULTURA A PLANTELOR

1.1.1. Continutul si clasificarea sistemelor de cultura a plantelor

Sistemul de cultura a plantelor este definit de structura culturilor si organizarea asolamentelor, precum si de tehnologiile de productie practicate. Alegerea sistemelor de cultura a plantelor se face pe baza unor studii privind elementele structurale ale acestora si fundamentarea lor pe criterii economice energetice si ecologice.

Organizarea sistemelor rationale de cultura trebuie sa asigure respectarea corelatiilor optime intre ansamblul factorilor natural-economici specifici fiecarei zone si unitati agricole si cerintele pietei. Organizarea sistemului de cultura a plantelor urmareste realizarea unor productii sporite prin utilizarea mai buna a resurselor existente, astfel incat intreaga activitate sa fie rentabila.

Datorita faptului ca intre resursele (factorii) de productie, precum si intre diferite ramuri si culturi se pot realiza combinatii multiple, sistemele de cultura practicate sunt variate. Clasificarea lor se poate face din mai multe puncte de vedere, astfel:

a) din punct de vedere al investitiilor de capital deosebim:

-sisteme de cultura intensive;

- sisteme de cultura extensive.

In functie de volumul capitalului alocat si de specificul culturilor agricole, sistemul de cultura a plantelor poate avea grade diferite de intensivitate (semiintensiv, intensiv, superintensiv). Sistemul extensiv de cultura a plantelor este specific gospodariilor taranesti lipsite de resurse de capital; sistemul intensiv de cultura a plantelor se practica in unitatile agricole moderne dar si in exploatatiile taranesti, atunci cand se aloca factorii de productie stabiliti de tehnologie;

b) din punct de vedere al gradului si nivelului de aplicare a progresului tehnico-stiintific in agricultura, a influentarii si dirijarii factorilor climatici, deosebim:

-sisteme de cultura traditionale;

- modernizate;

-de tip industrial.

Sistemele traditionale sunt, de regula, sisteme extensive si se practica in special in gospodariile taranesti din zonele de deal si munte. Sistemele de cultura modernizate sunt sisteme semiintensive, caracterizate prin nivelul ridicat al agrotehnicii aplicate si prin mecanizarea lucrarilor de baza; se practica in societatile agricole si in fermele familiale comerciale. Sistemele de tip industrial sunt sisteme intensive si superintensive; se caracterizeaza prin extinderea mecanizarii si automatizarii proceselor de munca, chimizare, irigatii, asigura un nivel ridicat al productivitatii muncii si rentabilitatii; se practica in productia legumelor de sera si se extind in viticultura, pomicultura etc. Se pot practica in toate tipurile de unitati agricole, daca se fac investitii si se asigura dimensiunile rationale ale acestora;

c) din punct de vedere al numarului de ramuri sau culturi dintr-o unitate agricola deosebim:

-sisteme de cultura bazate pe monocultura;

- sisteme de cultura bazate pe policultura

In agricultura noastra se practica sistemele bazate pe policultura. Monocultura se intalneste numai in unitati strict specializate (viticultura, pomicultura, cultura ciupercilor etc.);

d) din punct de vedere al modului de actionare a factorilor de vegetatie, deosebim:

-sisteme de cultura in camp deschis (culturi de camp);

- sisteme de culturi fortate (sere, solarii etc.).

e) din punct de vedere al reglarii factorului apa, deosebim:

-sisteme de cultura irigate;

- sisteme de cultura neirigate.
Sistemele irigate solicita investitii importante, ceea ce le confera caracteristici de

sisteme intensive; f) din punct de vedere al varietatii conditiilor zonale, deosebim:

-sisteme de cultura specifice zonelor de campie;

- sisteme de cultura din zonele podzolice;

- sisteme de cultura specifice zonelor in panta;

- sisteme de cultura din zonele montane etc

In raport de nivelul de intensificare a productiei, de orografia terenului, de natura solului, de caracteristicile categoriilor de folosinta a terenului, sistemele de cultura zonale pot fi: irigate, neirigate, antierozionale etc.

Alegerea celui mai potrivit sistem de cultura a plantelor, pentru fiecare unitate agricola se face pe baza prospectarii pietei si obiectivelor strategice stabilite de management. Deoarece profilul unitatii se stabileste la perioade mai lungi de timp, iar sistemele de cultura a plantelor, in unele componente, se fundamenteaza la perioade scurte de timp, optimizarea lor secventionala sta la baza realizarii unei activitati economice competitive, care impune adaptarea permanenta la cerintele pietei.

1.1.2. Optimizarea structurii culturilor si organizarea asolamentelor

Structura culturilor este data de totalitatea culturilor amplasate pe suprafata cultivata (arabila) a unei unitati agricole (ferme sau grupe de ferme); se bazeaza pe organizarea asolamentelor care asigura rotatia culturilor. Asolamentele se pot organiza si prin cooperarea producatorilor individuali care se organizeaza in forme asociative permanente sau temporare, cu sau fara personalitate juridica.

Rotatia culturilor, pe baza planului de asolament, permite utilizarea unor sisteme anuale alternative de cultura a plantelor si stabilirea structurii optime in functie de o serie de criterii. Cea mai buna combinatie a culturilor este aceea care aduce avantaje majore unitatii agricole, care utilizeaza cel mai bine pamantul, munca si capitalul si se finalizeaza cu realizarea unui profit (venit) ridicat.

In alegerea asolamentelor este necesar sa se foloseasca principiul "avantajului comparativ", care arata efectele favorabile asupra activitatii economice pe termen lung, daca culturile raspund exigentelor pietei si protejeaza mediul. Acest principiu are in vedere necesitatea evaluarii efectului plantei premergatoare, determinarea cheltuielilor legate de restabilirea echilibrului intre planta-sol-apa, alegerea si combinarea ramurilor cu cel mai bun cost de oportunitate (cost alternativ) care asigura obtinerea unui profit ridicat.

Asolamentul este o componenta a sistemului de cultura a plantelor care, prin structura si rotatia culturilor programata anual, nu necesita consumuri suplimentare de energie. Prin rotatia rationala a culturilor se urmareste cresterea capacitatii productive a pamantului si se asigura sporuri insemnate de recolta la hectar, prin solicitarea factorilor naturali si biologici fara investitii suplimentare ridicate. Amplasarea rationala a culturilor si stabilirea asolamentelor necesita elaborarea unor scheme de asolament diferentiate, in functie de conditiile de sol, clima, irigatii si de nivelul eficientei economice realizate in anii anteriori. Studiul eficientei economice a culturilor in fiecare zona, unitate agricola si pe tipuri de sol este o necesitate in organizarea stiintifica a productiei. Din studii facute de institutele de cercetare stiintifica rezulta efectul favorabil al dezvoltarii intensive a productiei agricole pe baza asolamentelor.

Structura culturilor este componenta de baza a sistemului de cultura a plantelor, in functie de care se stabilesc tehnologiile de productie si se organizeaza intregul proces de productie. De aceea, alegerea celei mai potrivite variante de structura trebuie sa conduca la influente pozitive asupra solului si mediului inconjurator. Structura culturilor se fundamenteaza pe criterii tehnice, economice, energetice, ecologice si sociale. In functie de aceste criterii si pe baza studiilor de piata se aleg culturile care folosesc cel mai eficient complexul de factori naturali si economici existenti in intreprindere si zona.

Diferentierea structurii culturilor are la baza notele de bonitare a solurilor, care exprima potentialul productiv al acestora. Deoarece mentinerea fertilitatii solurilor, combaterea eroziunii sunt probleme economice si sociale cardinale ale agriculturii, ele devin restrictii in modelele de optimizare a structurii culturilor. Alaturi de acestea, consumurile energetice sunt restrictii deosebit de importante. Reconsiderarea structurii culturilor in scopul economisirii energiei vizeaza extinderea culturilor intensive, a soiurilor si hibrizilor care au o capacitate ridicata de conversie de catre plante a energiei cinetice solare in energie potentiala, a culturilor cu un continut ridicat in substanta utila si cu valoare biologica ridicata. In stabilirea proportiilor dintre culturi se are in vedere succesiunea si rotatia diferitelor plante in timp si spatiu. Acestea depind de cerintele diferitelor plante fata de sol si de efectele ce le are planta premergatoare asupra noii plante cultivate. Plantele cu restrictii fitosanitare (floarea soarelui, soia, sfecla de zahar, canepa etc.) nu trebuie sa revina pe aceeasi sola sau parcela decat dupa 4-6 ani. Din punct de vedere economic este rationala acea structura a culturilor care asigura conditii ca planta premergatoare sa aiba o perioada cat mai scurta de vegetatie, sa nu secatuiasca solul, sa permita practicarea culturilor duble, sa asigure valorificarea superioara a solului, exprimata in productii ridicate si profit maxim, cu respectarea restrictiilor de mediu.

Diversitatea conditiilor economice si sociale din tara noastra determina existenta unor tipuri variate de structuri ale culturilor, incadrate in asolamente si rotatii specifice fiecarei zone de productie agricola, sistem de cultura si chiar tip de exploatatie. Astfel, in zonele de ses structura culturilor se caracterizeaza prin ponderea ridicata a cerealelor (in special porumb si grau), urmate de plante tehnice, culturi furajere, legume. In zonele mai inalte predomina sfecla de zahar, cartofii, graul, culturile furajere etc. In perimetrele irigate predomina culturile care dau cele mai bune rezultate economice in conditii de irigare (sfecla de zahar, porumbul, culturile furajere, legumele etc.).

In societatile agricole mari predomina, in general, culturile care au un grad ridicat de mecanizare, din cauza lipsei fortei de munca. In asociatiile agricole si gospodariile familiale, care dispun de suficienta forta de munca, se cultiva plante care necesita, chiar in conditii de mecanizare avansata, un consum ridicat de forta de munca (legume, sfecla de zahar etc.).

Optimizarea structurii culturilor se poate realiza folosind un model de programare liniara. Studiile care fundamenteaza modelul matematic se refera la: a) stabilirea resurselor zonei sau unitatii agricole (pamant, mecanizare, ingrasaminte chimice si organice, apa de irigat, forta de munca etc.);

b) ansamblu conditiilor naturale si biologice;

c) restrictii tehnologice care se refera mai ales la succesiunea si rotatia culturilor;

d) restrictii care privesc cantitatile de produse contractate;

e) restrictii privind evolutia preturilor resurselor si a produselor etc.

Pentru fundamentarea structurii culturilor intr-o ferma vegetala se poate folosi un model economic-matematic de programare liniara. Elementele componente ale unui astfel de model sunt: variabilele; restrictiile; criteriul (criteriile) de optimizare. In exemplul luat variabilele modelului sunt trei culturi (porumb, grau si orz). Coeficientii specifici fiecarei variabile (zile-om la hectar, productii medii si profit la hectar) se stabilesc pe baza resurselor existente in ferma si a normelor orientative de consum de resurse.

Resursele de productie sunt reprezentate de: suprafata de teren si gradul de favorabilitate a acestuia pentru diferite culturi, exprimate de nota medie de bonitare a solului. Pe aceasta baza s-au stabilit productiile medii la hectar; forta de munca disponibila, in functie de care se calculeaza necesarul de zile-om la hectar; resursele materiale si banesti sunt reprezentate de veniturile fermei si de mijloacele ce intra in dotarea tehnico-materiala. In functie de disponibilul existent in ferma se poate asigura un anumit nivel al cheltuielilor de productie in anul de plan. Pe baza normelor de consum de forta de munca si a consumurilor specifice materiale se calculeaza cheltuielile la hectar, in functie de nivelul productiilor medii proiectate.

Restrictiile modelului asigura o anumita folosire optima a resurselor. Pentru a putea fi optimizate se aloca in asa fel incat sa fie respectat scopul propus si sa asigure o functionalitate maxima a fiecareia dintre ele si anume:

a) suprafata arabila sa fie integral cultivata;
b) restrictii de asolament;
c) folosirea fortei de munca la intreaga sa capacitate;
d) cheltuielile la hectar sa fie astfel dimensionate incat sa nu depaseasca

disponibilul de resurse banesti.

Structura culturilor in cadrul diferitelor sisteme de agricultura (%din suprafata cultivata) Tabelul 1.1.

Nr. Crt .

Cultura

Sistemul de cultura irigata

Sistemul de agricultura neirigata si antierozionala

1.

Grau

22-25

40-45

2.

Orz

8-10

3-5

3.

Porumb boabe

30-35

15-18

4.

Soia

4-5

-

5.

Floarea soarelui

4-5



5-8

6.

In pentru ulei

-

10-12

7.

Fasole

0,5-1

1-1,5

8.

Mazare

-

4-6

9.

Naut

-

4-6

10.

Sfecla de zahar

6-8

-

11.

Legume si cartofi

2-3

-

12.

Plante de nutret

10-13

3-5

13.

Plante medicinale

-

2-3

14.

Seminte si seminceri

1-2

-

Sursa: V. Ploae, Intensificarea productiei agricole din Judetul Tulcea Teza de doctorat, Bucuresti, 1985

Criteriul de optimizare (functia obiectiv) poate fi maximizarea profitului sau a

venitului total pe ferma. Urmarirea realizarii acestui obiectiv are semnificatie numai in legatura cu respectarea limitelor impuse de restrictiile modelului. Modificarea restrictiilor duce la modificarea rolului functiei obiectiv.

Modelul elaborat trebuie sa asigure realizarea productiei stabilite si utilizarea cat mai completa a resurselor. Se pot folosi mai multe criterii de optimizare, dar niciodata concomitent.

Rezolvarea unui asemenea model se poate face la calculator, folosind programarea liniara. In urma rularii programului rezulta structura optima a culturilor, productia fizica, profitul sau venitul maxim ce se poate obtine.

1.1.3. Fundamentarea economica si modernizarea tehnologiilor de productie

Prin tehnologia de productie a unei culturi se intelege ansamblul, de activitati agrofitotehnice, fundamentate din punct de vedere tehnic si economic menite sa asigure, in conditiile date, obtinerea unor productii vegetale ridicate cu cheltuieli minime. Se elaboreaza pentru fiecare cultura in parte, pe zone pedoclimatice si pe sisteme de cultura. Componentele tehnologiei de productie elementele sistemului tehnologic in cultura plantelor sunt:

a) soiurile si hibrizii folositi;

b) lucrarile solului;

c) densitatea plantelor la ha;

d) fertilizarea solului;

e) combaterea buruienilor;

f) combaterea bolilor si daunatorilor;

g) irigarea culturilor;

h) consumul de forta de munca;

i) recoltarea.

Fundamentarea economica a acestor componente a tehnologiilor tin de managementul economic si este o conditie a realizarii costurilor care sa permita competitivitatea pe piata. Tehnologiile agricole se caracterizeaza prin imbinarea proceselor de munca cu procesele naturale biologice. Succesiunea lucrarilor si a operatiilor necesare in realizarea fiecarei componente tehnologice trebuie sa se stabileasca in functie de acest specific. Deoarece tehnologia de productie presupune un ansamblu de procese de munca, dependente de natura si structura resurselor de productie folosite, optimizarea acesteia constituie nu numai o activitate tehnica, ci si una economica. Cele doua laturi ale tehnologiei de productie, tehnica si economica, trebuie abordate in interdependenta, deoarece fiecare componenta tehnologica presupune alocarea de resurse si efectuarea unor cheltuieli.

A organiza si a conduce aplicarea unei tehnologii inseamna a-i ordona componentele si a realiza succesiunea lor in functie de criterii tehnice, economice si energetice si ecologice. Optimizarea sistemului tehnologic presupune o tratare sistemica, ceea ce inseamna optimizarea secventiala a fiecarei componente tehnologice si optimizarea de ansamblu, globala, a tehnologiilor fiecarei culturi. Calculele se fac la hectar.

Tehnologiile de productie reunesc intr-o imbinare armonioasa activitatile de mecanizare, chimizare, irigatii, organizarea muncii etc. Deoarece fluxul tehnologic din productia vegetala poate fi continuu (la cultura legumelor in sera, in complexele zootehnice etc. si discontinuu (la majoritatea culturilor de camp) trebuie sa se practice variante tehnologice adecvate. Optimizarea solutiilor, in functie de criterii multiple, are in vedere stabilirea variantelor fiecarui nivel de productie, pe culturi si sisteme de productie.

Perfectionarea tehnologiilor la culturile vegetale vizeaza urmatoarele directii: elaborarea unor variante tehnologice pe tipuri de unitati agricole si pe zone pedoclimatice; practicarea unui astfel de sistem de lucrari agricole incat sa se asigure un minim de treceri a agregatelor pe sol, pentru evitarea tasarii acestuia; asigurarea mecanizarii complexe a lucrarilor agricole in vederea cresterii productivitatii si usurarii muncii; eliminarea pierderilor; perfectionarea sistemului de producere a semintelor de soi, hibrizilor si materialului saditor (hibridare intre specii); cunoasterea si respectarea normelor de densitate a plantelor la hectar; revederea normelor in privinta folosirii pesticidelor si a necesitatii protectiei mediului inconjurator; dezvoltarea sistemelor de combatere pe cale biologica a daunatorilor; reducerea consumurilor specifice de materiale, combustibili si exploatarea rationala a sistemelor de masini; perfectionarea sistemelor de fertilizare a solului; fundamentarea economica a normelor de irigare; reducerea generala a consumurilor energetice si folosirea unor surse energetice neconventionale (energie solara, eoliana, geotermala) etc.

In agricultura Romaniei sunt necesare tehnologii de o mare varietate zonala si in functie de forma de exploatare a solului. Intrucat gospodariile taranesti nu au resurse suficiente pentru practicarea unor tehnologii moderne, acestea trebuie adaptate la conditiile date si simplificate, dar si respectarea lor este obligatorie, intrucat soiurile si hibrizii actuali nu pot deveni performanti fara utilizarea corecta a celorlalti factori (ingrasaminte, apa etc.).

Tehnologiile viitorului trebuie sa fie simple, eficiente, mici consumatoare de energie, sa protejeze mediul ambiant, sa nu favorizeze poluarea alimentelor. Intrucat eficienta economica a tehnologiilor de productie este parte componenta eficientei produselor agricole si in stransa interdependenta cu celelalte componente ale eficientei economice din agricultura (eficienta investitiilor, eficienta capitalului, productivitatea munci vii etc.), este imperios necesara fundamentarea lor pe criterii de eficienta economica, energetica si ecologica.

Pe masura consolidarii sectorului privat in agricultura sunt necesare optiuni tehnologice noi, care sa raspunda cooperarii si integrarii pe filierele agroalimentare organizate in conditiile functionarii pietei libere. Noile tehnologii trebuie sa asigure obtinerea unor produse in partizi mari, nepoluate, de calitate superioara si ieftine. Factorii determinanti in elaborarea acestor tehnologii sunt institutele de cercetare stiintifica, industriile producatoare de mijloace tehnico-materiale pentru agricultura, specialistii agricoli, organismele de indrumare si orientare a agriculturii.

Exemplificam fundamentarea multicriteriala si organizarea a doua componente de baza ale tehnologiilor de productie in cultura plantelor: fertilizarea solului si irigatiile.

A. Optimizarea sistemului de fertilizare a solului

Sistemul de fertilizare constituie un element fundamental de care depinde conservarea si cresterea capacitatii productive a solului; se stabileste in functie de particularitatile solului si de sistemul de cultura practicat. Fertilizarea solului cuprinde: folosirea ingrasamintelor chimice si a altor substante chimice care asigura cresterea productiei si inlaturarea pierderilor cauzate de boli si daunatori; folosirea ingrasamintelor naturale; folosirea amendamentelor pentru corectarea aciditatii solurilor etc. Corelarea ansamblului de factori si masuri agrotehnice (lucrarile de baza ale solului si pregatirea terenului pentru semanat, planta premergatoare, soiurile si hibrizii folositi, densitatea plantelor, lucrarile de intretinere, irigarea etc.) cu sistemul de fertilizare a solului este premisa realizari unor productii vegetale ridicate.

Fertilizarea cu ingrasaminte chimice si organice este una din principalele verigi ale sistemului de cultura a plantelor. Datorita ponderii insemnate a cheltuielilor cu ingrasaminte chimice intr-o agricultura intensiva, problema producerii si utilizarii rationale a acestora are o mare insemnatate economica si ecologica.

Deoarece costurile sunt mari, utilizarea rationala a ingrasamintelor chimice cere ca in aplicarea lor sa se tina seama atat de particularitatile biologice ale plantelor, cat si de transformarile substantelor nutritive suferite de sol, in asa fel incat pierderile sa se reduca la minimum iar coeficientul de valorificare de catre planta sa fie maxim.

Determinarea necesarului optim de ingrasaminte chimice, dupa trei criterii: tehnic, economic si energetic, permite folosirea unui sistem complex de indicatori de eficienta si anume:

a) sporul de productie la hectar si pe kg ingrasamant;

b) bilantul energetic sau productia neta de energie la hectar;

c) randamentul (raportul) energetic;

d) valoarea sporului de productie la hectar;

e) cheltuieli suplimentare la hectar;

f) costul sporului de productie;

g) profitul suplimentar la hectar si pe unitate de produs;

h) rata profitului etc.

Adoptarea unor solutii corespunzatoare de fertilizare a culturilor implica supunerea acestei importante verigi tehnologice unui amplu proces de optimizare tehnico-economica, care vizeaza atat stabilirea nivelului optim de alocare a fiecarui sortiment de ingrasamant, cat si al combinatiilor optime intre NPK, in vederea asigurarii profitului maxim. Stabilirea dozelor optime de ingrasaminte se poate face cu ajutorul functiilor de productie si economice.

B. Utilizarea rationala a apei pentru irigatii

Irigatiile constituie una dintre cele mai importante componente ale sistemului de lucrari hidroameliorative. Problema majora a agriculturii intensive moderne este cea a irigatiilor care asigura recolte constante si de calitate superioara.

Organizarea activitatii de irigare trebuie astfel conceputa incat acest important factor al dezvoltarii sa nu aduca prejudicii, prin efectele sale negative, fertilitatii solului (inmlastinare, saraturare etc.). De aceea se impune fundamentarea stiintifica, pe baza unor studii temeinice, a programelor de irigatii, atat la nivel zonal, cat si local. Aceste studii au doua parti distincte: una care apartine domeniului tehnicii constructive si alta care apartine fazei agricole, care pune in valoare investitiile efectuate in amenajarile pentru irigatii, la nivelul sistemului si in fiecare unitate agricola.

Eficienta economica a irigatiilor se poate aprecia cu ajutorul unui sistem de indicatori, dintre care semnificativi sunt:

a) indicatori specifici fazei de exploatare a sistemelor de irigatii, (cifra de afaceri, profitul la 100 ha si 1.000 mc apa, costul mc apa etc.);

b) indicatori care reflecta consumurile de energie si bilantul energetic (consumurienergetice la hectar, costul kwh etc.). In literatura de specialitate se apreciaza ca raportul energie consumata/energie produsa este mai mare in sistemele neirigate (1:6,6; 1:5,1), fata de sistemele irigate (1:5,5; 1:4,4), daca se realizeaza sporuri de productie corespunzatoare sistemelor de cultura irigate;

c) indicatori ai eficientei productiei suplimentare obtinute pe terenurile irigate (sporul de productie la hectar si 1.000 mc apa, productivitatea muncii vii, costul sporului de productie, profitul pe tona de produs, rata profitului etc.).

Eficienta economica a irigatiilor este puternic influentata de costul apei de irigat. Aplicarea unor cantitati suplimentare de apa este justificata economic prin costul mc de apa si sporul de productie realizat. De aceea, fundamentarea stiintifica a normei de irigare impune studii riguroase pentru fiecare cultura in parte, in diferite zone irigate, pentru conditii diferite de clima si sol si pe luni ale anului. Totodata, aceste studii trebuie fundamentate economic si in legatura cu sistemul de fertilizare, soiurile si hibrizii folositi, densitatea culturilor etc. care sunt importante variabile ce se interconditioneaza cu apa in cresterea productiei. Intre acesti factori trebuie realizata cea mai economica combinatie pentru a folosi apa pana la un optim ridicat. Optimizarea normelor de irigare trebuie realizata in corelatie cu verigile sistemului tehnologic si cu conditiile de mediu, deoarece apa este factorul de productie cel mai aleator, sporurile de productie sunt dependente adesea mai mult de momentul critic de aplicare a udarii decat de cantitatea totala de apa administrata. Analiza dependentei productiei de cantitatea de apa aplicata, respectiv de norma de irigare, asigura informatiile necesare programarii volumului de apa, determinarii gradului de conversie al apei de irigatii si limitele economice de administrare a apei la fiecare planta. Din punct de vedere economic este deosebit de important sa se stabileasca cu cata apa si cu ce doze de ingrasaminte chimice se poate realiza cel mai mare spor de productie, cel mai redus cost pe unitatea de produs si cel mai ridicat profit la hectar.

Nu toate culturile raspund la fel la aplicarea apei si se obtin rezultate diferite in functie de momentul irigarii. Dificultati de cuantificare a rezultatelor obtinute prin aplicarea factorului apa apar si datorita interdependentei dintre apa si alti factori (ingrasaminte, densitatea plantelor, soiuri etc.). De aceea, pentru determinarea maximului tehnic (productia maxima la hectar irigat) si a optimului economic (costul minim al unitatii de produs sau profitul maxim la ha) sunt necesare calcule riguroase, care sa tina seama de toate conditiile cerute de sistemul de culturi irigate. Alegerea celor mai bune combinatii dintre factori si culturi depinde foarte mult de costul apei.

Daca costul apei este ridicat, venitul marginal al apei (venit/mc apa) este scazut. Cand costul apei este scazut, optimul economic se aproprie de maximul tehnic. Daca apa este pompata la mare inaltime, costul ei creste si implicit si costul productiei. In functie de aceste situatii trebuie alese si cele mai bune alternative de irigare. De aceea, costul variabil in sistemul de culturi irigate are o mare importanta in fundamentarea deciziilor, intrucat influenteaza decisiv costul final al produsului. Ca urmare, in practica culturilor irigate trebuie sa se utilizeze costul variabil pentru fundamentarea costului final, ca si costul de oportunitate pentru alegerea celor mai bune alternative de combinare a culturilor.

O importanta deosebita pentru cresterea eficientei economice a sistemului de culturi irigate au structura culturilor si agrotehnica fiecarei culturi, precum si prioritatile acordate unor plante in raport cu altele in conditiile resurselor limitate de apa. Cantitatile optime de apa nu se pot asigura intotdeauna si pentru toate culturile. Reactioneaza deosebit de favorabil la irigare culturile de: legume, furaje, sfecla de zahar, porumb, pomi fructiferi in plantatii intensive. etc. In general, se acorda prioritati culturilor intensive care realizeaza sporuri mari la hectar si pe mc apa.



La stabilirea structurii culturilor in unitatile agricole cu terenuri irigate trebuie sa se tina seama nu numai de culturile cele mai eficiente, ci si de posibilitatile practicarii sistemului de culturi duble. Cultivarea plantelor cu perioada lunga de vegetatie (porumb, sfecla, soia, floarea soarelui etc.), in alternanta cu cele care se recolteaza timpuriu si dau posibilitatea obtinerii celei de-a doua recolte in acelasi an (grau, orz, borceag, mazare, legume etc.), reprezinta un principiu economic de baza in sistemul de agricultura irigata.

Optimizarea secventionala a sistemului de cultura a plantelor (structura culturilor in fiecare veriga a tehnologiei de productie) trebuie finalizata printr-un model de optimizare globala a tuturor verigilor tehnologice. Pentru fundamentarea deciziei de plan se pot folosi mai multe metode, dintre care programarea liniara are cea mai mare extindere. In acest scop se elaboreaza fisa tehnologica a fiecarei culturi, care cuprinde toate lucrarile necesare in ordinea cronologica a efectuarii lor, mijloacele tehnice folosite si agregatele formate, necesarul de forta de munca pe lucrari, perioadele optime de executare a lucrarilor mecanice si manuale.

Produsul

Productia medie (kg/ha)

Productia marfa (kg/ha)

Bugetul partial la cultura

Tabelul 1.2.

Nr.

Denumirea

U.M.

Consumuri

Pret unitar

Valoare

Crt.

cheltuielilor

pe hecta

pe total

sau tarifar

lei la

lei pe unit.

r

(lei)

ha

de prod

us

1.

Chelt. mat.

lei

x

x
totale, din care

1.1 Chelt. mat.

lei

x

x
directe, din care

-samanta si

kg
material de
plantat

-ingrasaminte

kg
chimice

-ingrasaminte

t
naturale

-erbicide si

kg
pesticide

-amendamente

kg

-alte materiale

kg

-lucrari si

lei
servicii
mecanizate

-consum de

kwh
energie

-transportul

t/km

2.

Salarii totale, lei

x

x
din care :

-directe

lei

x

x

-impozit pe lei

x

x
salarii

-contrib. pt.

lei

x

x
asig. sociale si
fondul de pensii

3.

Cheltuieli

lei

x

x
indirecte totale

4.

Valoarea prod.

lei

x

x
secundare

5.

Cheltuieli

Lei

x

x
aferente prod.
princ.

6.

Arenda

lei

7.

Costul de

lei/t

x

x

x
productie

in exploatatiile familiale remunerarea muncii vii la ha

in cazul arendarii terenurilor agricole

Calculele se fundamenteaza pe norme tehnologice si economice, ce tin seama de cerintele agrotehnice si de evolutiile raporturilor cerere-oferta pentru fiecare produs ce urmeaza a se obtine in unitatea agricola. Finalizarea acestor calcule se realizeaza in bugetul partial de venituri si cheltuieli al fiecarei culturi, care constituie o lucrare esentiala pentru fundamentarea planului de productie si a bugetului de venituri si cheltuieli pe exploatatia agricola (tabelul 1.2.).

Pe baza studiilor efectuate, a fiselor tehnologice si devizelor de cheltuieli se poate elabora un model economico-matematic de programare liniara pentru optimizarea de ansamblu a sistemului de cultura a plantelor. Pentru elaborarea modelului economicomatematic trebuie avut in vedere faptul ca, prin optimizarea de ansamblu a sistemului de cultura a plantelor se urmareste selectarea din multimea variantelor admisibile sub raport tehnic a alternativei de imbinare a culturilor si tehnologiilor de productie care asigura utilizarea cu eficienta maxima a resurselor disponibile in intreprindere si raspunde cerintelor pietei. Prin solutionarea modelului este necesar sa fie identificate culturile ce urmeaza sa fie infiintate, suprafetele (diferentiate pe categorii de fertilitate) care ar fi oportun sa fie alocate diferitelor culturi, tehnologiile cu ajutorul carora este eficient sa fie obtinute diferitele produse in functie de limitele impuse de resursele existente si in scopul realizarii obiectivului principal al activitatii economice - profitul si respectiv venitul maxim.

Pentru realizarea unei performante manageriale ridicate, esentialul este competitivitatea intreprinderii pe piata, segmentul de piata pe care se poate mentine si in functie de aceasta sa opteze pentru o structura sau alta a culturilor.

1.2. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE CRESTERE A ANIMALELOR

Dezvoltarea intensiva, complexa a agriculturii se bazeaza pe imbinarea armonioasa a productiei vegetale cu productia animala. Prin specificul sau, zootehnia este

o ramura intensiva care asigura valorificarea superioara a resurselor furajere si folosirea rationala a fortei de munca din fiecare unitate agricola. In mod special gospodariile taranesti trebuie sa combine armonios productia vegetala cu cea animala pentru a-si asigura venituri constante si utilizarea completa a timpului de munca al familiei.

Concentrarea si specializarea productiei, introducerea tehnologiilor moderne de crestere si exploatare a animalelor asigura un nivel ridicat de eficienta economica. In conditiile transformarilor in structura proprietatii din agricultura sectorul zootehnic trece printr-o faza de mutatii profunde in ce priveste dimensiunile fermelor si tehnologiile de productie practicate. Asezarea acestui sector pe baze noi necesita eforturi deosebite pentru pastrarea si imbunatatirea fondului genetic si biologic al septelului, redimensionarea fermelor zootehnice in noile structuri de organizare economica a sectorului privat.

Finalitatea obiectivelor de dezvoltare ale sectorului de crestere a animalelor este asigurarea necesarului de produse cerute de segmente ale pietei interne deficitare in prezent (lapte, carne etc.).

Sprijinirea dezvoltarii productiei zootehnice in gospodariile taranesti, retehnologizarea fermelor familiale de tip asociativ si din societatile comerciale private sau in curs de privatizare sunt optiuni fundamentale pentru cresterea productiei animale.

Cresterea eficientei economice in zootehnie trebuie sa se bazeze pe sporirea insemnata a productiei si a efectivelor, pe eliminarea tehnologiilor costisitoare si inlocuirea lor cu tehnologii ieftine, simple. Un rol deosebit revine aplicarii in practica a rezultatelor cercetarii stiintifice si organizarii rationale a intregului proces de productie. Restructurarea si dezvoltarea zootehniei in profil de ramura si introducerea noilor orientari tehnologice trebuie sa se realizeze in scopul cresterii eficientei economice. Costul energiei determina in perspectiva modificari in tehnologii si in utilizarea resurselor de furaje.

Pentru cunoasterea si aplicarea noilor tehnologii de catre agricultori este necesara cresterea rolului specialistilor de la centrele agricole comunale si oficiile de consultanta. Totodata, trebuie sa se dezvolte formele private de organizare a sistemului de aparare a sanatatii animalelor, in limitele unui sistem institutional de control si aparare a fondului genetic national creat la nivel national si in teritoriu.

1.2.1. Continutul si clasificarea sistemelor de crestere a animalelor

Sistemul de crestere a animalelor cuprinde un ansamblu de componente tehnice, organizatorice si economice, reflectate in tehnologii specifice (de reproductie, nutritie, crestere, exploatare si ingrasare). Organizarea sistemelor de crestere a animalelor, diferentiat pe zone agricole si in functie de conditiile natural-economice din fiecare unitate agricola, urmareste valorificarea superioara a tuturor resurselor interne, in vederea realizarii unor productii ridicate in conditii de eficienta economica.

Principalele elemente care definesc sistemul de crestere a animalelor sunt:

-Organizarea reproductiei si selectiei;

- Structura efectivului de animale pe specii, rase si categorii de varsta si sex;

- Sistemul de intretinere a animalelor, care cuprinde: tipul de adaposturi, gradul de mecanizare a lucrarilor, modul de ingrijire, tipul de furajare etc.;

- Alegerea celui mai potrivit sistem de alimentatie, pe baza: optimizarii ratiilor, a stabilirii marimii si structurii bazei furajere, a stabilirii surselor de aprovizionare cu furaje, organizarea bazei furajere si a tehnologiei de furajare;

- Stabilirea ansamblului de masuri zooveterinare, organizarea prevenirii si combaterii epizootiilor;

- Stabilirea necesarului de forta de munca, a normelor de munca si a programului zilnic de lucru;

- Stabilirea dimensiunii si specializarii fermelor si complexelor, organizarea cooperarii in productie intre toate categoriile de producatori;

- Alegerea variantei tehnologice de crestere, exploatare sau ingrasare a animalelor;

-Organizarea pietei produselor animale, care sa functioneze in conditii de concurenta loiala;

-Organizarea sistemului informational etc.

Datorita marii varietati a conditiilor natural-economice existente in tara noastra si a necesitatii utilizarii eficiente a tuturor resurselor agriculturii se practica sisteme de crestere a animalelor care se deosebesc intr-o serie de componente.

Criteriile de clasificare a sistemelor de crestere a animalelor sunt diferite, astfel: din punct de vedere al volumului si structurii capitalului investit, al organizarii reproductiei si selectiei, al sistemului de intretinere si alimentatie, deosebim sisteme: intensive, semiintensive, traditionale. In cadrul acestor tipuri se contureaza o mare varietate de sisteme de crestere a animalelor.

Sistemele intensive de crestere a animalelor se caracterizeaza prin volumul ridicat al capitalului investit pentru constructii si instalatii tehnologice, ameliorarea raselor, prepararea si administrarea furajelor. In unitatile agricole care practica sisteme intensive de crestere, exploatare sau ingrasare a animalelor nivelul randamentelor medii este ridicat si se pot asigura conditii de competitivitate pe piata si, in final, se poate obtine profit ridicat.

Progresul tehnico-stiintific si organizarea moderna a activitatilor unitatilor zootehnice a permis patrunderea si extinderea tehnologiilor de tip industrial, conferind sistemelor intensive de crestere a animalelor caracteristici noi. Principalele caracteristici ale sistemului industrial de cresterea animalelor sunt: practicarea unor tehnologii avansate de crestere si exploatare; concentrarea animalelor in ferme de dimensiuni economice; noi orientari tehnologice in desfasurarea si dirijarea reproductiei; practicarea incrucisarilor industriale; organizarea de unitati specializate in producerea materialului de inlocuire; organizarea in unele complexe de laboratoare proprii de cercetare-dezvoltare; organizarea productiei si a reproductiei efectivelor de animale pe baza principiului "totul plin, totul gol", cu efecte pozitive asupra productiei, consumurilor specifice si starii de sanatate a animalelor; practicarea unei alimentatii bazate pe prepararea industriala a furajelor; consumuri specifice de furaje reduse; sisteme de masini si instalatii care sa permita mecanizarea totala a productiei, prepararii si administrarii furajelor; grad ridicat de mecanizare a tuturor lucrarilor, cu elemente de automatizare; conditii de microclimat artificial; un nivel ridicat de calificare a fortei de munca; realizarea de productii mari si stabile; cantitati de produse in serie mare si de calitate superioara; lichiditatea sezonalitatii productiei, livrari ritmice de animale si produse; un grad ridicat de integrare agroindustriala (abatoare proprii, unitati de prelucrare a produselor, instalatii de sortare si ambalare, refrigerare si transport, magazine de desfacere); realizarea unui nivel, al productivitatii muncii similar cu cel din industrie; costuri mai reduse si rentabilitate ridicata etc. Productia in flux continuu creeaza posibilitatea organizarii stiintifice si cresterea productivitatii muncii. Cu toate acestea, complexele de tip industrial de crestere a animalelor sunt mari consumatoare de energie si deci costisitoare. Majoritatea complexelor zootehnice de tip industrial au fost supradimensionate in raport cu resursele de furaje si posibilitatile de practicare a managementului performant. Cea mai mare parte din aceste complexe din sectorul de stat sunt privatizate sau sunt in curs de restructurareprivatizare. Orientarile de viitor vizeaza organizarea de ferme modulare de capacitate mica si mijlocie, a caror multiplicare sa se poata face in raport cu modalitatile concrete de asigurare a resurselor, a conditiilor pedoclimatice din fiecare zona si cu disponibilitatile financiare ale gospodariilor taranesti.

Sistemele traditionale de crestere a animalelor se caracterizeaza prin: nivelul scazut al capitalului investit si, ca urmare, gradul scazut de mecanizare a lucrarilor; intretinerea animalelor pe pasune in timpul verii; randamente mai scazute (mai ales la speciile porcine, pasari). Aceste sisteme se practica in gospodariile taranesti si asociatiile agricole si se pot introduce elemente de modernizare.

Cresterea animalelor in sisteme de tip gospodaresc modernizat asigura randamente medii ridicate si costuri de productie mai reduse. Practicand tehnologii mici consumatoare de energie si asigurand valorificarea superioara a resurselor ieftine de furaje, acest sistem va avea un rol primordial in cresterea bovinelor si ovinelor in fermele familiale. In unitatile de tip asociativ se impune introducerea unor elemente ale tehnologiilor industriale in sistemul traditional de crestere la speciile porcine si bovine la ingrasat (imbunatatirea conditiilor de microclimat, instalatiile de mecanizare a proceselor de munca, folosirea nutreturilor combinate, imbunatatirea sistemului de reproductie etc.).

Elementul hotarator in clasificarea sistemelor de cresterea animalelor il constituie tehnologiile de intretinere practicate (in stabulatie, la pasune sau mixte). Daca sistemului de tip industrial ii este caracteristica intretinerea in stabulatie a animalelor in tot cursul anului (combinate avicole, ingrasatorii de porci), sistemului gospodaresc ii este caracteristica intretinerea la pasune, cu variante traditionale care merg pana la transhumanta. Tehnologia de intretinere mixta presupune o imbinare a intretinerii la pasune cu intretinerea in stabulatie (bovine, ovine). In etapa actuala accentul se pune pe extinderea tehnologiilor mixte de intretinere a animalelor, care asigura valorificarea masei verzi de pe intinsele suprafete de pasuni naturale de care dispunem si reduc, consumurile energetice pentru producerea, recoltarea si transportul furajelor verzi la grajduri, asigura cresterea in libertate a animalelor, ceea ce influenteaza pozitiv starea de sanatate, reproductia, calitatea si costul produselor animale obtinute. Sistemul de crestere a animalelor in care se imbina intretinerea la pasune cu intretinerea in stabulatie si care cuprinde elemente de modernizare este un sistem semiintensiv de crestere a animalelor care poarta si denumirea de sistem clasic. In gospodariile taranesti cresterea animalelor se poate realiza in sistem intensiv, fara a se practica tehnologii de tip industrial. Intre aceste gospodarii si fermele zootehnice specializate se pot stabili legaturi de cooperare privind livrarea materialului biologic, prepararea furajelor combinate etc.



Din punct de vedere al organizarii reproductiei si a asigurarii materialului biologic pentru ingrasat, deosebim: sisteme cu circuit inchis si sisteme cu circuit deschis. In cazul sistemului de crestere a animalelor cu circuit inchis autoproducerea materialului de reproductie a animalelor pentru ingrasat sau a celor care produc produse pentru consum se realizeaza in cadrul aceleiasi intreprinderi (ferma). In cazul sistemului cu circuit deschis, unitatile agricole isi procura materialul de reproductie, ingrasare sau pentru exploatare de la ferme, complexe zootehnice sau intreprinderi specializate, producatori particulari. Avantajul specializarii in cresterea unei categorii de animale (vaci de lapte, taurine la ingrasat, porci la ingrasat, pui de carne etc.) este diminuat uneori prin lipsa de preocupare a fermelor producatoare de material de inlocuire pentru calitatea acestuia, respectarea termenelor de livrare, preturile la care se face livrarea etc. Din aceasta cauza chiar si combinatele de tip industrial, organizate initial fara sectoare de producere a materialului de inlocuire (puicute pentru oua de consum, scrofite de inlocuire etc.), au trecut la inchiderea circuitului de reproductie.

In zootehnie se pot organiza forme diversificate de cooperare intre toate tipurile de unitati agricole, ca si intre producatorii individuali care se pot asocia pentru organizarea unor ferme zootehnice (porcine, pasari) sau pentru anumite activitati de intrajutorare (pasunatul taurinelor, ovinelor etc.).

1.2.2. Fundamentarea economico-organizatorica a sistemelor de crestere a animalelor

Cresterea productiei zootehnice in conditii de eficienta economica este influentata de deciziile care se iau in faza de proiectare a sistemelor de crestere a animalelor, de organizarea reproductiei si selectiei, de alegerea si organizarea tehnologiilor de productie si a bazei furajere, de greutatea optima la livrare etc. Optiunea pentru o varianta sau alta de investitii are la baza posibilitatile fiecarei ferme agricole si cerintele diferitelor specii de animale fata de baza furajera. Se urmareste adoptarea solutiilor tehnologice ieftine, mici consumatoare de energie, care sa conduca la cresterea productivitatii muncii si la realizarea confortului tehnologic necesar sporirii productiei. Fundamentarea fiecarei verigi a procesului tehnologic necesita studii tehnice, organizatorice si economice. Realizarea nivelului optim al eficientei economice este influentata de potentialul productiv si fiziologic al animalelor puse in conditii diferite de exploatare.

Indicatorii tehnici si economici care exprima utilizarea potentialului productiv al animalelor si a conditiilor locale pot fi grupati astfel:

a) indicatori specifici procesului de reproductie (durata perioadei de serviciu, prolificitate, procent de reforma etc.);

b) indicatori tehnici specifici fazei de productie (structura de varsta a animalelor, greutatea animalelor in diferite faze de ingrasare, durata fazelor de crestere si ingrasare, spor de greutate pe animal in diferite faze ale fluxului tehnologic, randamente medii, consum specific de furaje, procent de pierderi prin mortalitati, greutatea la livrare etc.);

c) indicatori economici (costuri partiale pe unitatea de produs in diferite faze ale procesului tehnologic, costul final, productivitatea muncii, cheltuieli la 1.000 lei cifra de afaceri si profit la 1.000 lei capital fix, rata profitului la capitalul investit si pe produs in fiecare faza a fluxului tehnologic si in final).

1.2.3. Organizarea reproductiei economice a animalelor

Functia de reproductie a animalelor, ca orice insusire biologica, se exprima printrun anumit potential - prolificitatea - care poate fi evaluat si cuantificat. Dar prolificitatea este puternic influentata de factorii de nutritie, intretinere, de momentul optim al montei etc. Acesti factori trebuie conjugati cu potentialul biologic al rasei si cu crearea unor conditii tehnice si organizatorice normale. De exemplu, pentru a obtine de la o scroafa 21 purcei pe an este necesara o astfel de organizare a procesului de reproductie incat sa se realizeze 2,2 fatari pe an. De aceea, in organizarea reproductiei trebuie sa se tina seama de particularitatile ramurilor zootehnice, determinate de impletirea reproductiei naturale cu reproductia economica. Aceasta din urma poate fi organizata si dirijata in vederea cresterii numarului de produsi pe animal si a randamentelor medii, de reducerea sterilitatii, reducerea consumurilor specifice de furaje, cu efecte favorabile asupra costurilor de productie si a rentabilitatii.

Organizarea stiintifica a reproductiei economice a animalelor se face in functie de specie, categorie de animale, tehnologia de productie, sistemul de intretinere, starea adaposturilor si alte conditii locale. Se urmareste sporirea efectivelor de animale si realizarea structurii planificate pe rase, specii si categorii, sporirea productiei pe animal si reducerea costurilor de productie.

Dependenta procesului de productie la nivel microeconomic de un lant de procese biologice exogene a determinat organizarea sistemului de selectie a animalelor pe specii si pe zone agricole. Aceste actiuni se bazeaza pe scheme de selectie stiintifica, ce se repeta si in unitatile agricole care practica sisteme de crestere a animalelor cu circuit inchis. Principalele componente ale organizarii reproductiei economice a animalelor sunt:

- planificarea pentru monta a femelelor matca si a tineretului femel pentru reproductie;

- gruparea animalelor si esalonarea montelor si fatarilor, in functie de zona agricola, tehnologie etc.;

-masuri in vederea cresterii indicelui de prolificitate;

- organizarea riguroasa a montelor si a intretinerii animalelor gestante in vederea cresterii indicilor de monta, fecunditate si prolificitate;

- practicarea incrucisarilor industriale sau a metisarilor in unitatile in care tehnologia nu impune cresterea animalelor in rasa pura;

-cresterea rationala a tineretului de reproductie si folosirea acestuia la inlocuirea animalelor matca reformate, la cresterea efectivului matca sau la vanzari catre alte unitati;

- organizarea selectiei si retinerea pentru reproductie numai a animalelor corespunzatoare in vederea imbunatatirii calitatii efectivului;

-urmarirea varstei si a productiei femelelor matca, pentru efectuarea la timpul oportun a reformelor;

- asigurarea unui raport optim intre reproducatorii masculi si femelele de reproductie;

- extinderea insamantarilor artificiale la toate speciile animale si in toate zonele agricole;

- elaborarea de catre fiecare ferma a planului de monta si fatari;

- planificarea miscarii efectivului de animale pe luni si trimestre;

- organizarea sistemului informational privind montele, fatarile, sacrificarile, livrarile de animale, productia, selectia, trecerea animalelor dintr-o categorie de varsta in alta etc.

Pentru organizarea reproductiei animalelor se utilizeaza un sistem informational specific, evidenta si analiza economica, cum ar fi: planul de monta si fatari, miscarea (evolutia) efectivului de animale, registrul de ferma, registrul de selectie, documente primare privind fatarile, productia, vanzarea, sacrificarea, trecerea animalelor dintr-o categorie de varsta in alta.

1.2.4. Optimizarea structurii efectivului de animale

Structura efectivului de animale exprima proportia detinuta de diferite categorii de varsta si sex in totalul efectivului speciei respective. De ponderea detinuta de efectivul matca in total depinde realizarea corespunzatoare a reproductiei economice si a productiei planificate. Inlocuirea periodica a efectivului matca cere optimizarea structurii categoriilor de varsta si sex. Optimizarea structurii efectivului este influentata de o serie de particularitati naturale si economice:

a) caracteristicile reproductiei biologice si economice ale fiecarei specii (indici de natalitate, durata gestatiei, numarul de fatari pe an, durata de crestere a tineretului, varsta de monta, procent de reforma, durata de exploatare a animalelor, caracterul bazei furajere etc.);

b) specializarea productiei (lapte, carne, oua, material de prasila etc.); c) conditiile zonale (sistemul de intretinere si furajare, distanta fata de centrele populate si de unitatile de prelucrare a produselor etc.).

Influenta fiecarui factor in parte determina un numar considerabil de variante ale structurii efectivului. De exemplu, o ferma specializata in cresterea vacilor de lapte, amplasata intr-o zona de ses, trebuie sa aiba in structura efectivului cel putin 60% vaci lapte. O ferma similara, amplasata intr-o zona de deal, care trebuie sa asigure material biologic necesar ingrasatoriilor de tineret si reproductiei, are o structura a efectivului corespunzatoare daca se respecta urmatoarele proportii: vaci 50%; juninci 10%; vitele 1218 luni 17%, vitele 0-12 luni 22%, taurasi 1%; procent de reforma pe an 10-15%. Elementul hotarator in functie de care este data marimea categoriei de animale este ponderea efectivului matca. Efectivul mediu al fiecarei categorii de tineret va fi egal cu necesarul de animale pentru inlocuirea celor care ies din categoria superioara, plus animalele reformate. In unitatile agricole cu circuit inchis, in care ponderea vacilor de lapte este mare se obtin mari cantitati de lapte, iar in fermele cu o pondere mai scazuta a vacilor se obtine o cantitate mai mare de carne.

Pentru optimizarea structurii efectivelor se poate folosi modelarea economico-matematica, in special programarea liniara.

In cadrul efectivului de animale al unei ferme au loc modificari continuu prin fatari, cumparari sau vanzari de animale, treceri de la o categorie la alta etc. Urmarirea acestor modificari si a efectivului la anumite termene, pe categorii de animale, se realizeaza prin miscarea efectivului de animale (balanta efectivului de animale, componenta de baza a planului de productie). Miscarea efectivului de animale reda evolutia acestuia, pe categorii, in cadrul unor termene calendaristice (luna, trimestru), pe perioadele de intretinere (pasunat, stabulatie etc.) sau pe faze de crestere si ingrasare.

Datele furnizate de miscarea efectivului de animale sunt folosite la fundamentarea altor capitole din planul de productie si din bugetul de venituri si cheltuieli.

Miscarea efectivului de animale sta la baza determinarii efectivului mediu furajat si a zilelor de furajare pe categorii de animale. Acesti indicatori se folosesc pentru fundamentarea marimii si structurii bazei furajere, pentru intocmirea balantei furajelor si a planului de afaceri.

Organizarea reproductiei animalelor si stabilirea structurii rationale a efectivelor sunt necesare si in gospodariile familiale, in care scop trebuie realizate schimburi de experienta si o larga informare a producatorilor.

1.2.5. Eficienta economica a organizarii productiei in fermele zootehnice

Organizarea activitatii de productie in fermele si complexele zootehnice cuprinde un ansamblu de masuri menite sa asigure respectarea tehnologiilor stabilite diferentiat pe sisteme de crestere, exploatare si ingrasare a animalelor, realizarea sarcinilor de productie, a bugetului de venituri si cheltuieli, sa asigure nivelul optim de eficienta economica in toate verigile fluxului tehnologic. La baza organizarii productiei stau fisele tehnologice si bugetele partiale de venituri si cheltuieli, elaborate pe specii si categorii de animale. Deoarece exista o mare varietate de conditii natural-economice, functionalitatea sistemelor de crestere a animalelor necesita o organizare specifica, pe categorii si specii de animale.

Practicarea unor sisteme de crestere si ingrasare moderne si modernizate intr-o ferma de porcine in sistem industrial este o conditie esentiala pentru cresterea productiei si reducerea costurilor. Dintre componentele tehnologiilor moderne un rol important pentru cresterea eficientei il au: folosirea de rase de carne perfectionate; organizarea stiintifica a reproductiei; aplicarea unui sistem corespunzator de ingrasare si furajare rationala; organizarea productiei in circuit inchis si flux continuu; concentrarea efectivelor in unitati de productie, optim dimensionate; sprijinirea producatorilor individuali in modernizarea sistemelor de crestere si ingrasarea porcilor etc. Structura sistemului tehnologic de crestere si ingrasare a porcilor in fermele si complexele moderne este urmatoarea:

S - subsistemul "monta, gestatie, maternitate, crescatorie" (pana la 27 kg), tineret de prasila;

S - subsistemul "ingrasare";

S - subsistemul "sector mecanic";

S - subsistemul "sector aprovizionare-desfacere-transport";

S - subsistemul "economic".

Principalele caracteristici ale complexelor de ingrasarea porcilor sunt continuitatea productiei si ritmicitatea livrarilor. Aceste caracteristici determina avantaje economice favorabile, ca: utilizarea integrala a capacitatii de productie, folosirea mai uniforma a fortei de munca si a investitiilor, ritmicitate in consumurile intermediare, livrarea productiei si obtinerea veniturilor in tot timpul anului, conducerea si organizarea rationala a procesului tehnologic etc.

Sporirea productiei de carne depinde de cresterea efectivelor totale de porci, iar eficienta economica de randamente, de costuri si de preturi. Ritmul de sporire a efectivelor de porcine depinde, in primul rand, de asigurarea numarului de scroafe matca si folosirea intensiva a acestora la reproductie.

De acesti doi factori depinde direct numarul de purcei obtinuti si indirect productia totala de carne realizata pe scroafa anual. Folosirea intensiva a scroafelor la reproductie are loc prin organizarea pe baze moderne a procesului de reproductie.

Indicatorii principali cu ajutorul carora se exprima activitatea de reproductie

sunt: fecunditatea, natalitatea, prolificitatea, numarul de purcei intarcati pe scroafa si indicele de utilizare a scroafelor la reproductie. Fecunditatea normala la scroafe se situeaza in jurul a 90%. Prolificitatea, exprimata prin numarul de purcei produsi anual pe scroafa furajata, constituie unul dintre factorii hotaratori pentru sporirea numarului de porci si a productiei de carne. Obtinerea unui numar redus de purcei pe scroafa furajata necesita intretinerea unui numar marit de scroafe pentru a obtine acelasi numar de purcei. La o prolificitate de 10 purcei numarul scroafelor se dubleaza fata de 20 purcei, la fel ca si cheltuielile suplimentare pentru intretinerea lor care, in final, se rasfrang asupra costului carnii.

Indicele de utilizare a scroafelor depinde de durata ciclului de productie si se calculeaza raportand numarul de zile dintr-un an la durata ciclului de reproductie. Cu cat durata ciclului este mai redusa cu atat se obtin mai multe fatari pe scroafa si deci creste indicele de utilizare. La randul lui, ciclul de reproductie este in functie de duratele fazelor care-1 compun, adica: repausul sexual, gestatia si lactatia. Pentru scurtarea duratei ciclului de reproductie se poate actiona asupra scurtarii repausului sexual si a perioadei de alaptare a purceilor.

Folosirea intensiva a scroafelor de reproductie asigura reducerea cheltuielilor de intretinere si scaderea costului purceilor intarcati, cu impact pozitiv asupra costului final al carnii.

Reducerea duratei de alaptare a purceilor permite folosirea mai economica a furajelor prin administrarea directa si nu prin intermediul scroafei. Scroafa consuma circa 4 kg furaje pentru a produce laptele necesar pentru realizarea unui kg spor la purcei, pe cand prin consumul direct de catre purcei se folosesc numai 2 kg furaje pe kg spor.

Sporirea productiei de carne pe scroafa anual depinde si de realizarea unui spor de crestere in greutate cat mai ridicata, atat la tineretul porcin cat si la porcii la ingrasat. Cresterea sporului in greutate la tineretul porcin si la porcii la ingrasat este influentata de un complex de factori, dintre care mentionam: utilizarea tineretului din rasele specializate in productia de carne, aplicarea pe scara larga a incrucisarilor industriale, furajarea rationala, organizarea procesului de productie pe baza aplicarii tehnologiilor moderne, alegerea sistemului corespunzator de ingrasare etc.

Cresterea eficientei economice a productiei de carne de porc depinde de: reproductie, nivelul randamentelor medii, alegerea celui mai potrivit sistem de ingrasare, precum si de ingrasarea porcilor pana la greutatea la care furajele sunt utilizate cu maximum de eficienta (coeficientul ridicat de conversie a furajelor in carne), respectiv greutatea optima la livrare.

Dintre sistemele de ingrasare (ingrasare pentru carne, pentru bacon, ingrasare mixta si ingrasare pentru grasime), cel mai mult se practica sistemul de ingrasare pentru carne (ingrasare timpurie). La ingrasarea pentru carne este deosebit de avantajos ca aceasta sa inceapa la 25 kg (75-80 zile) si sa se termine la 100-110 kg (220-240 zile). Prin acest sistem se pot realiza sporuri medii zilnice ridicate, cu un consum redus de furaje (3,5-4,0 kg furaje combinate pe kg spor). Perioada de ingrasare este de circa 180200 zile in sistemul gospodaresc si de 140-160 zile in fermele de tip industrial. Continuarea ingrasarii peste aceasta greutate duce la cresterea consumului de furaje pe un kg spor, la modificarea structurii sporului in greutate si la cresterea simtitoare a costului unitar.

Sporirea eficientei economice in cresterea si ingrasarea porcinelor necesita pe langa realizarea unei productii sporite de carne pe scroafa si un complex de masuri care sa conduca la reducerea costurilor de productie, in special pe seama reducerii costului furajarii (cheltuielile cu furajele detin 50-70% in costul total al carnii). Realizarea unui profit ridicat depinde de nivelul costului pe kilogramul de spor in greutate vie si de calitatea carnii, care are o mare influenta asupra pretului (pretul competitiv).

In conditiile noii structuri de proprietate si a dificultatilor din marile complexe de porcine sunt necesare proiecte de organizare a unor ferme de dimensiuni mici si mijlocii pentru sectorul individual, redimensionarea fermelor din societatile comerciale si perfectionarea tehnologiilor de productie, in stransa legatura cu necesitatile reciclarii dejectiilor si protectia mediului.

1.2.6. Organizarea sistemului de alimentatie a animalelor

Optimizarea marimii si structurii bazei furajere

Sistemul rational de alimentatie a animalelor are un rol determinant in cresterea productiei si a eficientei economice. Deoarece in totalul cheltuielilor de productie cheltuielile in zootehnie cu furajele detin intre 50-80%, organizarea stiintifica a intregii activitati de producere si utilizare a furajelor este conditia principala a obtinerii unor productii ridicate si a profitului in unitatile zootehnice. Conceptia economica in producerea, asigurarea si folosirea furajelor are in vedere: acoperirea in intregime a necesarului de furaje de volum din resurse interne; reconsiderarea rolului suprafetelor ocupate cu pasuni si fanete naturale ca sursa principala de furaje la speciile bovine si ovine; folosirea rationala a suprafetelor cultivate cu furaje prin utilizarea speciilor si soiurilor cu valoare nutritiva ridicata; dezvoltarea culturilor duble; organizarea pajistilor cultivate in zonele de campie; imbunatatirea calitatii furajelor prin cresterea ponderii leguminoaselor perene in structura culturilor; cresterea continutului in proteina a ratiei si a conversiei energetice; cresterea randamentelor la hectar, prin promovarea rezultatelor cercetarii stiintifice; imbunatatirea tehnologiei de producere si preparare a furajelor; valorificarea superioara a tuturor resurselor de furaje; organizarea rationala a depozitarii si pastrarii furajelor etc.

Factorii principali care influenteaza costul produselor animale sunt randamentul mediu pe animal si costul furajelor.

Calculul necesarului de furaje in ferme sau complexe zootehnice se face in functie de: normele de furajare stiintifica; potentialul productiv al animalelor; randamentele medii planificate; particularitatile fiziologice ale animalelor. Calculul se face pe specii si categorii de animale, pe luni, trimestre, perioade de stabulatie sau pasunat etc.

Optimizarea ratiilor furajere asigura fundamentarea economica a sistemului rational de hranire a animalelor. Ratia optima pe animal si pe zi furajata reflecta necesarul cantitativ si calitativ de nutreturi, pe sortimente care asigura realizarea

productiei planificate si costul minim al furajelor. In stabilirea acesteia se tine seama de capacitatea productiva a animalelor si de conditiile existente pentru a produce cele mai

- Costul unei tone de furaj

- Cheltuieli de transport, preparare si administrare a furajelor

- Pierderi in timpul manipularii furajelor

Fig. 1.1. Factorii care influenteaza costul furajelor pe unitatea de produs

Organizarea bazei furajere in unitatile agricole necesita masuri tehnice si economice care sa conduca la valorificarea superioara a resurselor locale si la asigurarea intregului necesar de furaje. In acest scop sunt necesare urmatoarele masuri mai importante: inventarierea tuturor resurselor furajere, inclusiv a subproduselor si stabilirea valorii nutritive a acestora; fundamentarea economica a tehnologiilor de cultivare, recoltare si preparare a furajelor; intocmirea balantei furajelor; optimizarea structurii culturilor furajere etc.

Balanta furajelor stabileste necesarul de furaje pe specii si categorii de animale pe perioade ale anului, pe sortimente de furaje si pe surse de aprovizionare.

Balanta furajelor poate fi calculata in unitati fizice pe grupe si sortimente de furaje sau in unitati conventionale (unitati nutritive, proteina bruta etc.). In vederea asigurarii eficientei economice a culturilor furajere, structura acestora trebuie corelata cu structura efectivului de animale, cu necesarul total de furaje si cu eficienta economica realizata la 100 ha cultivate cu furaje. Functia de optimizat, in acest caz, poate fi obtinerea maximului de U.N. si P.D. la 100 ha, cu costuri minime. Modelul economico-matematic de optimizare a structurii culturilor este de acelasi tip ca si in cazul optimizarii culturilor de camp.





Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5652
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved