Mecanisme de corijare a dezechilibrelor contractuale bazate pe principiile clasice ale dreptului civil

Mecanisme de corijare a dezechilibrelor contractuale bazate pe principiile clasice ale dreptului civil.

In conceptia clasica contractul si efectele sale au fost explicate pe principiul autonomiei de vointa atribuit lui Kant (in sec. XIX) care se intemeia pe doua binecunoscute texte ale acestuia: "autonomia de vointa este principiul unic al tuturor legilor morale si al indatoririlor conforme acestor legi"[1] si "cand cineva decide ceva cu privire la un altul este intotdeauna posibil sa-i faca o nedreptate, dar orice nedreptate este imposibila cand decide ultimul pentru el insusi" . De aici s-a dedus fundamentul acestui principiu potrivit caruia o persoana nu poate fi supusa decat obligatiei care izvoraste dintr-un contract la incheierea caruia si-a exprimat vointa in mod liber.

In aceasta conceptie este exclusa orice interventie din partea vreunei autoritati etatice, sau a judecatorului, iar doctrina "qui dit contractuel, dit juste" nega orice posibilitate ca un contract sa fie injust.

Corolarele juridice ale autonomiei de vointa sunt considerate libertatea contractuala, forta obligatorie a contractului si efectul relativ al contractelor.

Libertatea contractuala se exprima prin facultatea individului de a intra intr-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contracteaza si de a stabili in mod liber, in acord cu cealalta parte, continutul contractului. Libertatea contractuala este ingradita doar de bunele moravuri si de ordinea publica.

Din momentul incheierii valabile a contractului, acesta va avea aceeasi forta obligatorie atat fata de parti, cat si fata de instanta si legiuitor. Nici una dintre partile contractului nu e autorizata, decat in cazuri exceptionale[3], sa rupa in mod unilateral intelegerea. De asemenea, judecatorul este chemat doar sa interpreteze contractul in acord cu vointa interna a partilor, fara a putea modifica sau adapta aceasta vointa, circumstantelor ulterioare manifestarii de vointa , oricat de echitabila ar fi interventia.

Astfel, libertatea si securitatea contractuala au constituit fundamentul oricarui contract: libertatea se manifesta la incheierea contractului, in timp ce securitatea se exprima in efectele contractului, prin forta obligatorie a contractului.

Evolutia societatii si economiei a pus insa semnul intrebarii postulatului liberal al egalitatii partilor in capacitati si mijloace, au aparut contractele in care deja in momentul contractarii exista o puternica inegalitate intre parti, in care libertatea partii mai puternice duce la subordonarea celui slab[5].

In vederea restabilirii echilibrului contractual, doctrina si jurisprudenta au incercat sa gaseasca solutii intemeiate pe regulile prescrise de codul civil.

Astfel, pot fi mentionate:

Teoria cauzei. Conform art. 966 Cod civil: "Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita nu poate avea nici un efect". Aceasta teorie s-a dovedit ineficace pentru ca judecatorul nu poate anula contractul decat in cazul in care lipseste contraprestatia uneia dintre parti. Deci aceasta teorie nu va putea fi aplicata in cazul contractelor incheiate cu consumatorii in care contraprestatiile sunt disproportionate.

Teoria leziunii, viciu de consimtamant. Are un domeniu restrans de aplicare, numai in sfera actelor juridice civile comutative si lezionare pentru minorul de 14-18 ani care incheie acte de administrare fara incuviintarea ocrotitorului legal. Leziunea vizeaza dezechilibrul dintre prestatiile principale si nu caracterul abuziv al anumitor clauze contractuale. Anumite state occidentale au legiferat leziunea intre persoanele majore.

Teoria bunei-credinte. Buna-credinta este o notiune de sorginte morala si psihologica. Ea nu a fost definita de codul civil, dar conceptul a fost conturat de catre doctrina juridica si se refera la acea atitudine prezumata de lege, de corectitudine, fidelitate, temperanta, lealitate pe care contractantul trebuie sa o aiba la incheierea si executarea contractului[6]. Conform art. 970 Cod civil: "Conventiile trebuie executate cu buna-credinta". Desi in formularea deciziilor de catre judecatori se tine cont de acest principiu, buna-credinta nu constituie o tehnica juridica autonoma .

Teoria abuzului de drept. Aceasta teorie a fost criticata pe motivul ca ea comporta notiunile de "libertate" si "drept subiectiv" care sunt foarte vagi pentru a trasa frontierele acestei teorii. Unii autori francezi au motivat ca inserarea clauzelor abuzive intr-un contract de adeziune nu constituie un drept subiectiv care sa puna in discutie notiunea abuzului de drept. Pe de alta parte, nici criteriul abuzului de drept nu este definit, astfel incat, de multe ori profesionistul care impune consumatorului clauze abuzive nu are neaparat    intentia de a dauna sau vatama .

Conform prevederilor Codului civil sunt considerate abuzive si deci susceptibile de sanctiunea nulitatii clauzele prin care[9]:

una din parti isi rezerva facultatea discretionara de a nu-si executa obligatia, clauza cunoscuta sun numele de conditie potestativa (art. 1003 Cod civil);

se permite unei parti sa determine in mod unilateral pretul vanzarii, contractul fiind anulabil in lumina art. 1303 Cod civil in conformitate cu care pretul trebuie sa fie serios si determinat intre parti;

se suprima sau se reduce garantia ce incumba vanzatorului in caz de vicii ascunse ale lucrului vandut;

clauzele de neraspundere, clauze leonine.

Pentru ca aceste teorii remediu s-au dovedit insuficiente pentru restabilirea echilibrului contractual in multe situatii si acestea nici nu pot asigura o protectie sistematica a partii mai slabe din contract, a fost necesara interventia legiuitorul care sa garanteze prin norme juridice de ordine publica, derogatorii de la dreptul comun, un minim de protectie contractantilor considerati mai "slabi" la incheierea contractului: muncitori, consumatori, asigurati.