Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

AccessAdobe photoshopAlgoritmiAutocadBaze de dateC
C sharpCalculatoareCorel drawDot netExcelFox pro
FrontpageHardwareHtmlInternetJavaLinux
MatlabMs dosPascalPhpPower pointRetele calculatoare
SqlTutorialsWebdesignWindowsWordXml

LIMBAJ ARHITECTURAL

calculatoare

+ Font mai mare | - Font mai mic






LIMBAJ ARHITECTURAL 1

Argument

I. Atributele vitruviene ca surse ale expresiei arhitecturale

- firmitas si expresia tectonica

- utilitas si expresia functiunii

- venustas si expresia poetica

II. Forma arhitecturala ca limbaj – expresie, perceptie si semnificatie

1. Paliere ale perceptiei si semnificatiei

- palierul primar (universal, natural)

- palierul cultural-simbolic (conventional)

- palierul individual

2. Palierul primar: perceptie si forma

- experiente primare ale relatiei cu mediul

- predispozitii perceptive; raportul figura-fond

- efecte optice

Ipostazele complementare ale formei arhitecturale

- (+) si (-), volum si spatiu

- relatii intre forme ca parti ale unei compozitii arhitectural - urbane; evolutia istorica a relatiei dintre volumul construit si spatiul urban

- interpretarea relatiei spatiu/volum prin prisma raportului figura/fond – implicatii ale perceptiei arhitectural

Argument

Continutul cursului se doreste o introducere in teoria arhitecturii, dar nu in formula traditionala, ci sub semnul conceptului de semnificatie, concept foarte vehiculat in ultimul timp, ca o consecinta a golirii treptate de continut a creatiei arhitecturale in epoca moderna si contemporana.

In perioada premoderna, edificiile (in primul rand cele reprezentative pentru o societate: templul, biserica, palatul) intrupau fara exceptie idealurile comune unei epoci sau societati si in acelasi timp valori universale ale spiritualitatii umane – deci un adevar mai inalt, transcendent.

O data cu modernitatea, din considerente complexe (mutatia catre noile idealuri ale libertatii si emanciparii fata de orice autoritate, ale individualismului si ale progresului tehnologic; dezvoltarea accelerata a societatii industriale si explozia cererii in materie de spatiu construit, etc.), dimensiunea transcendenta a creatiei arhitecturale se pierde treptat, iar edificiile, desacralizate, nu fac decat sa materializeze adevaruri (chiar interese) imediate sau se reprezinte pe sine.

Ca urmare, arhitectul devine, dupa caz, din interpret sensibil, de talent, al aspiratiilor colective si al adevarurilor universale, un mare artist sau un simplu prestator de servicii, un om de afaceri pragmatic sau un dictator implacabil. Fenomenul arhitectural se ramifica intr-o multitudine de directii, curente si tendinte, fapt pozitiv in sine, daca multe din aceste tendinte nu ar piede cu desavarsire finalitatea umana a demersului, ducand la manifestari extreme (comercialism si kitsch, formalism si gratuitate, intelectualism excesiv, functionalism sau rationalism rigid, etc.).

Gandirea postmoderna initiaza, incepand din deceniul al saptelea al sec. XX, o ampla reactie critica fata de agenda modernitatii si de consecintele negative ale acesteia, propunand o revenire (cu corectiile necesare impuse de situatia actuala) la sensul originar al creatiei arhitecturale, denaturat sau ignorat in decursul perioadei anterioare. In acest context trebuie inteles accentul important pus pe mesajul (continutul) formei arhitecturale, pe mecanismul inglobarii si al transmiterii semnificatiilor necesare unei relatii optime intre om si cadrul construit.

Cursul propune intelegerea arhitecturii ca limbaj al formelor semnificante, ca vehicul al semnificatiilor umane si in acelasi timp ca materializare a lor sub forma cadrului construit.

Definirea gestului arhitectural a constituit si constituie una din principalele teme ale Teoriei Arhitecturii, disciplina care sta la baza practicii arhitecturale si a formarii profesionale a arhitectului.

Definitii de lucru:

Theoria (gr.) = privire, contemplare de la distanta a realitatii.

Teoria

Arhitecturii = un discurs asupra practicii si productiei de arhitectura, care, in virtutea naturii sale speculative si anticipatoare, se ocupa nu numai de realizari, dar si de concepte, principii, directii sau intentii, de relatia dintre arhitectura si natura, cultura, societate, tehnologie, precum si de definirea propriu-zisa a arhitecturii ca disciplina, cu originile, instrumentele si scopurile sale.

Definirea arhitecturii din perspectiva cursului:

Arhitectura = nu un produs al unui subiect creator liber de orice constrangeri

= nu rezultatul unor determinari imediate, conjuncturale (de natura

functionala, structurala, comerciala, etc.)

= un mod de raportare a omului la realitatea inconjuratoare

(dar nu o raportare pragmatica, utilitara, asemenea

productiei de bunuri, ci una semnificanta), in ultima instanta

un mod de existenta specific uman

= un act de transformare a mediului inconjurator intr-o lume a

omului prin investirea spatiului existential cu semnificatii

umane

= un sistem de forme semnificante cu ajutorul carora omul

modeleaza si remodeleaza existentul

Fiind un suport al continuturilor sau semnificatiilor umane, arhitectura poate fi privita ca un limbaj, desi nu este un simplu act de comunicare (dupa cum nu este nici un simplu act estetic, asemenea celorlalte arte), ci are in esenta alt scop.

Definitii de lucru:

Limbaj = mod de expresie format dintr-un sistem de semne destinat comunicarii,

transmiterii de mesaje

Expresie = proces de „traducere” a unei entitati printr-o alta entitate cu caracter observabil

= manifestarea vizibila a unui continut invizibil, suportul concret al unei semnificatii - ex. ordinul grec reprezinta expresia „poetica” a stabilitatii si a echilibrului tectonic.

Chiar si adeptii abordarii fenomenologice (care, de regula, critica abordarea semiotica, abstractizata, a realitatii ca un sistem de semne, si propune reintoarcerea la o relatie autentica, directa, intre om si lume - v. Norberg-Schulz) recunosc ca limbajul (de fapt vocabularul) exprima continuturile existentei, iar structurarea cuvintelor prin relatii sintactice ne arata ca lucrurile sunt puse in relatii cu inteles reciproc. De altfel, orice fenomen cultural poate fi analizat ca un sistem de semne, dupa cum cultura in ansamblul ei poate fi considerata un act de comunicare.

Analiza limbajului arhitectural conduce la intelegerea arhitecturii ca:

- expresie a existentei umane in sens generic, strans legata de

realitatea concreta a lucrurilor, de legile care o structureaza, de semnificatii cu

caracter universal, general (perspectiva fenomenologica)

- expresie a societatii, a sistemului sau de valori si reprezentari, a semnificatiilor cultural-simbolice specifice fiecarei comunitati (perspectiva istorica).

Definitiile propuse ca premisa a cursului sunt, probabil, incomplete, data fiind natura complexa si, uneori, paradoxala a disciplinei denumite „arhitectura”. Ca urmare, pentru o mai corecta si mai profunda intelegere a acesteia, devine utila o trecere in revista a diferitelor ipostaze in care se manifesta.

ipostaze ale arhitecturii: - arta

- stiinta

- serviciu social

- mestesug

- disciplina intelectuala

- activitate antropogenetica

Arhitectura ca arta

- dimensiunea estetica este inerenta arhitecturii ca diferenta specifica in cadrul categoriei mai largi a „constructiei” (altfel spus, ca principala deosebire fata de constructia utilitara)

- intentia estetica se poate traduce prin „expresivitate”; esteticul nu se rezuma la frumos, ci cuprinde si alte categorii (in speta, in arhitectura: pitorescul, sublimul, monumentalul, gratiosul, bizarul, grotescul sau chiar uratul)

- arhitectura beneficiaza de o conditie superioara fata de celelalte arte: este considerata prima arta in ordinea existentei, regina si mama a tuturor artelor (Hegel); sub aspectul mimesis-ului (relectare a realitatii care defineste orice arta, dupa Platon), arhitectura, ca si muzica, este o arta cosmica, demiurgica (non-reprezentationala, abstracta, nu reproduce forme ale naturii, ci legi si principii universale precum proportionalitatea, simetria, ritmul, repetitia, echilibrul, etc.)

- in acelasi timp apare ca inferioara altor arte datorita unor servituti care ingradesc creativitatea (servituti materiale – supunerea fata de legile fizicii, in primul rand gravitatia, si fata de legitatile materialelor; servituti sociale – dependenta fata de comanda; servituti morale – care tin de responsabilitatea fata de societate)

- originea etimologica [artha (lb. sanscrita) = utilitate + semnificatie] desemneaza arta in sens general ca utilitate simbolica (semnificanta), ca activitate necesara, utila prin menirea ei de a transmite semnificatii

- analog, arhitectura se defineste ca arta a organizarii spatiului si a investirii lui cu semnificatii (arhitectura = constructie + semnificatie) - ex. monumentele megalitice.

Arhitectura ca stiinta

- ca si stiinta, arhitectura presupune cunoastere, metoda si o atitudine bazata pe rigoare si disciplina a gandirii

- in proiectarea de arhitectura se iau in calcul si se relationeaza o multitudine de date, factori, determinari, norme, principii, regulamente

- la origine, stiinta si arta sunt nediferentiate, unificate in categoriile sincretice ale magiei si mitului, din care se desprind cu timpul (nu intamplator, primul arhitect cunoscut, Imhotep, era mare preot, magician, matematician si medic)

- in Evul Mediu, in mod paradoxal, constructia, ingineria este considerata o arta, iar stiinta este exprimarea adevarului  (in timp ce arhitectura este considerata un simplu mestesug); ulterior scientia se va lega exclusiv de ratiune

- filonul rationalist este fundamental pentru arhitectura moderna, de la rationalismul structural al lui Viollet-le-Duc la cel functionalist al scolii Bauhaus

- dar, dupa cum a demonstrat-o experienta modernismului, exacerbarea dimensiunii rationale, stiintifice a arhitecturii s-a dovedit falimentara.

Arhitectura ca serviciu social

- arhitectura nu poate exista in lipsa unei comenzi, iar arhitectul devine astfel un prestator de servicii calificat

- totalitatea cerintelor unei societati la un moment dat in materie de spatiu construit formeaza comanda sociala, factor determinant pentru fenomenul arhitectural

- aspecte ale comenzii sociale:

1. practic-material – concretizat in diferitele tipuri de cladiri (numite si programe de

arhitectura) care raspund unei anumite functiuni

2. idealideologic sau cultural

- aspectul ideologic se refera in primul rand la relatia arhitecturii cu puterea (politica, sociala, religioasa, economica); ex. arhitectura regimurilor autoritare, care impun un anumit caracter (monumental, de prestigiu), sustinut de regula de limbajul clasic (v. concursul pentru aripa de est a Luvrului)

- aspectul cultural se refera la sistemul de valori si reprezentari al unui grup uman, la traditii, mod de viata, gust, identitate, memorie culturala – de care arhitectul trebuie sa tina seama daca se adreseaza acelui grup; ex. impunerea viziunii proprii si ignorarea aspectului cultural, sortite esecului (Le Corbusier cu ansamblul de locuinte sociale de la Pessac, langa Bordeaux), si, la polul opus, succesul unei arhitecturi participative, care respecta modul de viata si valorile unei comunitati (Ralph Erskine cu ansamblul Byker Wall, Newcastle upon Tyne, Marea Britanie – v. Architecture d’Aujourd’hui 187 / noiembrie 1976 si Architectural Review 1018 / decembrie 1981).

- importanta raportului intre „supunere” si „impunere” in relatia arhitect-beneficiar, a compromisului care nu face rabat de la principiile profesiunii

- arhitectura presupune o creativitate de tip special (asemanatoare cu aceea a unui actor de talent), care nu trebuie sa se exprime pe sine, ci sa interpreteze, in maniera sa unica, semnificatiile proprii unui loc sau unui grup uman, precum si semnificatii cu valoare universala.

Arhitectura ca mestesug

- arhitectul era, la origine, un archi (prim, principal) – tekton (dulgher, tamplar), deci un sef de echipa, un mester constructor, strans legat de executie si bun cunoscator al materialelor si tehnicilor artizanale – statut pe care il pastreaza si in Evul Mediu

-odata cu Renasterea, meseria se intelectualizeaza treptat, indepartandu-se de realitatea concreta a formei construite; conceptia se separa de executie, care este incredintata uneori, in perioada contemporana, unei firme specializate.

- rezultatul este dat de inconsistenta si simplismul care caracterizeaza detaliile Stilului International sau ale postmodernismului istoricist

- apar insa, chiar in sec. XX, arhitecti preocupati de detaliul constructiv, care da expresivitate, sens si ordine intregii opere (ex. miscarea Arts & Crafts; Frank Lloyd Wright; Mies van der Rohe – celebru pentru maxima: Dumnezeu se afla in detaliu; Louis Kahn; Carlo Scarpa)

- expresia tectonica, datorata materialului, tehnicii sau detaliului constructiv, revine in prezent in forta in teoria si practica arhitecturala (v. Kenneth Frampton, Studies in Tectonic Culture); tectonica nu exprima numai propria sa producere producere si functionare, ci si relatia constructiei cu cerul si pamantul, ancorarea ei in realitatea ontologica.

Arhitectura ca disciplina intelectuala

- ipostaza complementara celei anterioare - se opun, dar se completeaza reciproc (ideal fiind echilibrul perfect intre cele doua)

- Adolf Loos: arhitectul este un zidar care a invatat latina

- Alberti este primul arhitect in sens modern (desi contemporan, in sec. XV, cu Brunelleschi, in esenta ultimul mare constructor gotic, care lucreaza dupa machete in situ); avand o pregatire teoretica (drept, retorica, matematica), Alberti se preocupa de conceptie, delegandu-si discipolii pentru supravegherea executiei

- indepartarea de realitate, abstractizarea formei arhitecturale atinge apogeul in cadrul modernismului (interbelic si postbelic) – ex. Brasilia – o compozitie perfecta, dar lipsita de finalitate umana

- dincolo de neajunsurile excesivei intelectualizari a meseriei, arhitectura ramane o disciplina de sinteza, care pretinde celui ce o practica sa jongleze cu notiuni din domeniile cele mai diferite: sociologie, psihologie, antropologie, urbanism, filozofie, estetica, istoria artei, istorie, geografie, fizica, rezistenta materialelor, instalatii, eficienta economica etc.

Arhitectura ca mod de existenta

- componenta fundamentala a modului de viata, dimensiune specific umana, arhitectura este definita de Françoise Choay ca activitate antropogenetica (prin care omul isi construieste lumea si se construieste pe sine, transforma natura intr-o lume a omului); ceea ce trimite la conceptul de semnificatie

- arhitectura trebuie inteleasa nu ca o simpla actiune de organizare a spatiului, ci ca gest semnificant, de investire a realitatii cu continuturi umane

- Mircea Eliade: o casa este universul pe care omul si-l construieste pentru sine, reluand cosmogonia - creatia paradigmatica a zeilor; acelasi lucru se poate afirma si despre asezarile umane; decurge de aici dimensiunea demiurgica a omului si a arhitecturii ca activitate umana definitorie

- prin modelarea semnificanta a spatiului, omul creeaza 'locuri' (spatii calitativ diferite, in care se manifesta sensibil o semnificatie existentiala, simbolica, rituala sau sociala, si nu spatii adaptate pur si simplu unor necesitati practice) – pasibile a fi insusite, intelectual si afectiv, a fi „traite” in mod autentic

- concluzie : arhitectura constituie o expresie directa a prezentei omului in lume - deci o imagine a existentei umane

I. Atributele vitruviene ca surse ale expresiei arhitecturale

Expresia arhitecturala – sinteza a expresiei celor trei atribute (componente, cerinte) fundamentale ale operei de arhitectura (firmitas, utilitas, venustas), identificate de Vitruviu (Marcus Vitruvius Pollio) in De architectura libri decem, primul (si singurul) tratat de arhitectura care ne-a parvenit din Antichitatea clasica (cca. 25 I.Hr., in perioada domniei lui Octavian Augustus).

1 – firmitas (soliditate, stabilitate) – domeniul staticii, al tehnicilor si al materialelor de constructie + alegerea sitului

2 – utilitas (functionalitate) – folosinta cladirii si garantia unei bune functionari

3 – venustas (frumusete, expresivitate) – cerinte estetice / calitati formale (proportii, echilibru, ornament)

Cele trei atribute, prezente in cadrul oricarui obiect arhitectural, pot fi interpretate, in termenii unei analize lingvistice, ca niveluri paralele ale comunicarii

firmitas: suportul material – nivelul semiotic (suportul comunicarii)

utilitas: continutul (scopul) – nivelul semantic

venustas: forma – nivelul “poetic” / estetic / artistic

Pentru a raspunde cerintelor reprezentate de atributele vitruviene, arhitectul propune anumite forme care genereaza efecte (expresii) si semnificatii structurale/tectonice, functionale si estetico-simbolice, in dozaje diferite, in functie de program, de context, de optiunea autorului sau a comanditarului. Rezultanta acestora constituie expresia arhitecturala, mesajul final al operei.

  1. firmitas

- conditie absolut necesara pentru existenta fizica a cladirii, dar nu suficienta pentru statutul de obiect arhitectural

- definit ca rezistenta fata de factorii care ameninta integritatea cladirii: incarcari statice (gravitationale) sau dinamice (din actiunea seismelor si vanturilor puternice), factori fizico-chimici naturali (intemperii, diferente de temperatura, umiditate) sau artificiali (eroziune, infiltratii, coroziune), factori accidentali (socuri, explozii, incendii, inundatii)

- se concretizeaza in sistemul constructiv, materiale, tehnologie, echipare tehnica.

De cele mai multe ori se manifesta ca o prezenta discreta, implicita, si nu ca scop in sine.

- exista insa momente, in istoria arhitecturii, in care firmitas prevaleaza fata de celelalte atribute, constituind o sursa importanta a innoirii limbajului arhitectural, iar expresia tectonica devine esentiala pentru expresia arhitecturala generala – momente in care cerintele functionale (practice sau simbolice) depasesc posibilitatile tehnice ale epocii si se cauta/se experimenteaza noi solutii.

Preocuparile structurale predomina in:

- perioada arhaica - strans legate de problema acoperirii pe orizontala a golurilor si a spatiilor de mari dimensiuni (rezistenta la intindere / incovoiere a materialelor de constructie), care duce la aparitia principalelor sisteme constructive traditionale – sistemul trilitic si sistemul in arc si bolta

ex. Poarta Leilor, Micene, Grecia

- perioada gotica – legate nu de cautarea performantei constructive (de altfel realizate), ci de cerinte simbolice: crearea unor spatii cat mai ample pentru a raspunde elanului religios al multimilor; a unor deschideri cat mai largi, prin care lumina, simbol al divinitatii, sa patrunda in spatiul de cult (mistica luminii); a unor edificii cat mai impunatoare, ca expresie a orgoliului civic al oraselor-comune care incep sa depinda direct de rege, si nu de seniorii feudali

ex. catedralele gotice, in special din Franta si Germania

- perioada moderna (in special incepand din sec. XIX)– legate de dezvoltarea fara precedent a economiei, de aparitia unor noi programe (cladiri industriale, gari, hale pentru expozitii universale, poduri, birouri, etc.) cu necesitati structurale noi (deschideri mari si inaltimi mari, eforturi structurale diferite, etc.):

→ de aceste constructii se ocupa inginerii, care sunt acum purtatorii noului in materie de limbaj arhitectural (v. si denumirea de “arhitectura inginerilor”)

ex. Hala Masinilor de la Expozitia Internationala de la Paris, Tour Eiffel (ambele 1899)

→ arhitectii incep treptat sa utilizeze noile materiale si structuri, performante, camuflate insa sub aparenta celor traditionale, cel putin la exterior, ca apoi sa descopere mijloace de expresie specifice

ex. Biblioteca Sainte-Geneviève, Paris – Henri Labrouste; Bursa din Amsterdam – H.P. Berlage; magazinele universale (temple ale comertului): Lafayette, Samaritaine, Printemps – Paris; Halele din Paris - Victor Baltard

→ in sec. XX, arhitectii par fascinati de valentele estetice ale noilor forme constructive, ale structurilor speciale si ale tehnologiilor inovatoare - panze subtiri de beton, structuri metalice tridimensionale sau pe cabluri, grinzi din beton precomprimat, celule spatiale prefabricate, etc.

ex. Felix Candela, Pier Luigi Nervi (Palazetto dello Sport, Roma), Eero Saarinen (Aeroportul Dulles, Washington D.C.), Noriaki Kurokawa (Nakajin Building,Tokyo)

→ la sfarsitul secolului, manifestare a unui modernism tarziu inca atras de mitul progresului tehnologic, apare curentul high-tech – ca o demonstratie de forta, adesea gratuita, a tehnicii de ultima ora

ex. Centrul Pompidou, Paris – Richard Rogers & Renzo Piano: o expresie contemporana a culturii noastre, mai mult metafora tehnicista decat raspuns la cerinte concrete – propune de fapt un nou sistem ornamental

ex. Cladirea Lloyds, Londra - Richard Rogers – problema masurii in care se justifica expresia tehnicista in arhitectura civila

Pentru expresia arhitecturala este importanta diferenta intre structura reala, fizica si structura perceputa (care poate fi chiar cea reala, lasata aparenta si exprimata cu sinceritate, sau o structura figurata).

ex. zidarii portante, masive, care, datorita tratarii decorative cu pilastri si antablamente, apar ca structuri liniare (cadre) cu umplutura de zidarie (Palazzo Ruccellai - Florenta, palatele din piata Capitoliului - Roma)

Firmitas (formele tectonice, materialele) = sursa importanta de semnificatii universale, pe care se construiesc cele simbolice

ex.

Piramida:

- semnificatii primare: stabilitate, ascensiune, masivitate, impenetrabilitate

- semnificatii secundare: relatie intre cer si pamant, scara simbolica spre Soarele Ra, mormant al lui Osiris, zeu al fertilitatii si garant al prosperitatii regatului (daca mormantul nu este profanat)

Ordinul grec:

- semnificatii primare: echilibru perfect, absolut, intre orizontala si verticala, intre plin si gol, intre umbra si lumina; regularitate, armonie, proportionalitate

- semnificatii secundare: kosmopoiesis, metafora a ordinii universale reflectate in proportiile corpului uman

Goticul:

- semnificatii primare: ascensiune, dematerializare, dinamism, organicitate

- semnificatii secundare: elan religios, imn inchinat lui Dumnezeu – definit ca “lumina supraesentiala”, glorificare a naturii in care se poate deslusi opera divina

Arhitectii, in special in perioada moderna, in care progresul tehnologic le-a permis o mare libertate a formei, au adoptat diferite atitudini fata de tehnica constructiva (enumerate de Pierre von Meiss):

a.       integrare a tehnicii: forma plastica si tehnica apar in echilibru perfect (ex. Frank Lloyd Wright);

b.      exaltare: tehnica, pusa in valoare, este principalul mijloc de expresie arhitecturala (ex. Pier Luigi Nervi);

c.       figurare: tehnica nu este decat o imagine tehnicista sofisticata -metafora suprapusa realitatii structurale (ex. arhitectura high-tech);

d.      disimulare: tehnica este camuflata sub aparenta unei alte tehnici din ratiuni diferite – se cauta o imagine de prestigiu (ex. Andrea Palladio) sau inca nu exista o expresie proprie (ex. Henri Labrouste);

e.       subordonare: tehnica este supusa unei expresii plastice dominante (ex. capela de la Ronchamp – Le Corbusier).

Accentul pe expresia tectonica = o tendinta importanta (sustinuta in prezent de Kenneth Frampton), care porneste de la intelegerea arhitecturii ca activitate tectonica, si nu scenografica, profund ancorata in realitatea ontologica si de aceea apta sa redea omului sentimentul de apartenenta la lumea in care traieste.

ex. Mies van der Rohe, Louis Kahn, Carlo Scarpa

utilitas



- continutul propriu-zis al arhitecturii, echivalentul anecdoticului din artele plastice, literatura sau muzica programatica

- definit drept capacitatea unei cladiri de a se adecva in mod optim la o anumita functiune sau destinatie

Sens dublu:

a. functionalitate practica, materiala, utilitara - se refera la conformarea si dimensionarea spatiilor si volumelor, la conditionarea spatiilor si la relatiile dintre acestea (ierarhie sau egalitate, legaturi obligatorii sau facultative, schema functionala) etc. – aspect cantitativ, cuantificabil

b. functionalitate idealaaspect calitativ, inefabil – tine de adecvarea

optima la functiune

psihologica – se refera la ambianta, la perceptia subiectiva a cadrului arhitectural si la un grad de confort fara de care omul poate desfasura o activitate, dar nu se poate identifica cu spatiul care o adaposteste;

- confortul psihologic poate insemna intimitate, cordialitate, lux, grad de personalizare, atmosfera, etc.

ex. atrium-urile hotelurilor lui John Portman (Atlanta): caracterul inedit, spectaculos, animatia continua → un mare succes comercial datorat ambiantei;

ex. cladirea administrativa a companiei Johnson Wax, Racine, Wisconsin – Frank Lloyd Wright, 1936: spatiu pe doua niveluri, spectaculos datorita stalpilor ciuperca (rol portant + estetic) si luminatorului, finisat cu materiale calde → randament crescut al angajatilor.

simbolica ( semnificanta / metaforica) teren comun cu venustas

– transmite semnificatii legate de destinatie, context cultural sau fizic, aspiratii si valori individuale, de grup sau universale etc.

- termenul “simbol” este utilizat in mod curent pentru a denumi orice semn, dar reprezinta de fapt numai unul din cele 3 tipuri de semne recunoscute de semiotica:

a. semne indexice: semne abstracte; anunta, semnalizeaza o realitate – ex. semnele de circulatie; chioscul de gogosi (doughnuts) anuntat printr-un mare doughnut in varf de catarg (Robert Venturi)

b. semne iconice (metafora) : trimit la o realitate cu care au ceva in comun; cel mai des utilizate in arhitectura, in special in perioada moderna (imagini ale functiunii): de la duck (fast-foodul in forma de pasare) la aeroportul TWA (Eero Saarinen) ca metafora a zborului sau la Biblioteca Nationala din Paris (Dominique Perrault), cu cele 4 turnuri de colt ca niste carti deschise - trecand prin asa-numita architecture parlante din sec. XVIII (Boulée, Ledoux, Lequeu)

c. semne simbolice: reprezinta prin conventie o realitate absenta, invizibila (transcendenta) cu care se identifica (ex. pestele, semn de recunoastere al primilor crestini); distileaza memoria culturala a unei colectivitati, o transforma in conventii - ex. ordinul clasic (simbol al ordinii cosmice), porticul cu fronton, cupola (pana la Palladio simboluri ale sacrului) etc.

- expresia functionala se refera la transmiterea, in primul rand, a semnificatiilor legate, explicit sau implicit, de functiunea propriu-zisa (semnificatii functionale), dar si a unor semnificatii cu caracter mai larg (sociale, culturale, ideologice, simbolice), legate de un anumit context:

1. semnificatii functionale (semne iconice, mai rar indexice):

-la nivelul spatiului

ex. functiuni principale si secundare exprimate prin scara, tratare arhitecturala, ambianta

- la nivelul elementelor de arhitectura si al unor subansambluri

ex. identificarea facila a functiunilor dupa forma si dimensiunile golurilor din fatada (scara, incaperile principale, serviciile, etc.) sau dupa forma caracteristica a unor subansambluri (casa scarii, casa liftului)

- la nivelul volumului general

ex. imaginea uzinelor cu seduri si cos de fum devenita semn indexic (v. legendele hartilor)

- la nivelul programului (asociatii, conexiuni legate de programe)

ex. soliditatea si impenetrabilitate fatadelor unei banci (in stil egiptean sau asiro-babilonian in sec. XIX; pereti masivi, mari plinuri de zidarie + o sugestie a fermoarului la Banca del Gottardo, Lugano - Mario Botta); imaginea unei zburatoare la aeroportul TWA, New York – Eero Saarinen, 1962

2. semnificatii sociale (semne iconice sau simbolice) - indica un statut individual sau de grup,

ex. identitatea corporativa - Chrysler Building, New York, sau orice sediu de mare companie

3. semnificatii culturale (semne iconice sau simbolice) - exprima identitatea culturala a unui grup sau a unui loc

ex. spiritul national sau regional in arhitectura (stilul neoromanesc)

4. semnificatii ideologice (semne simbolice) – legate de propaganda puterii sau a unor grupari social-politice

ex. neoclasicismul ca arhitectura a revolutiilor si regimurilor burgheze; clasicismul regimurilor autoritare (nazist, fascist, stalinist); monumentalitatea arhitecturii industriale din perioada de ascensiune a Germaniei ante-1914 (Fabrica de turbine AEG, Berlin – Peter Behrens, 1911)

5. semnificatii simbolice (semne simbolice cu un grad de ambiguitate semantica – se preteaza la multe interpretari)

ex. opera din Sydney – forma spectaculoasa, cu sugestii multiple, care marcheaza rolul cladirii ca eveniment urban si ca semnal al orasului

Decorum - principiu al teoriei clasice echivalent cu functionalitatea simbolica; traductibil prin convenienta, adecvare la scop

- provenit din retorica, unde decorum (parte a elocutio) = congruenta dintre discursul retoric si destinatia sa ca loc, timp si tip de public (adaptare la scop)

- decor-ul lui Vitruviu: o categorie estetica complexa (cu implicatii sociale si morale + asociata cu Frumosul) cerand ca aspectul unei cladiri sa fie compus corect (adecvarea formei la continut – ex. ordinul templului la personalitatea zeului), respectand conventiile sociale si culturale (reprezentate prin teme ornamentale), ca si canonul artistic (regulile, auctoritas)

- teoria clasica (sec. XVII-XVIII) dezvolta conceptul de decorum ca bienséance sau convenance, punand accentul pe legitimitatea ornamentului; Laugier (considerat un promotor al rationalismului in teoria arhitecturii) recomanda pentru locuintele sarace “beaucoup de propreté et de comodité, point de faste” - o manifestare a ierarhiei sociale

- prin decorum, teoria clasica articuleaza viziunea unui univers ordonat, armonios, coerent, ierarhizat, in care totul are un rol si o semnificatie bine determinate, stabilite odata pentru totdeauna; ordinea divina se materializeaza in ordinea societatii si a artei si devine manifesta prin ornament (la randul sau conceput in concordanta cu paradigma parurii)

- decorum = o teorie a reprezentarii structurii sociale prin forma construita

- posteritatea conceptului de decorum strabate perioada moderna, fundamentand premisele functionaliste ale miscarii Arts & Crafts, ca si functionalismul insusi, chiar daca adecvarea la scop nu se mai refera la o ordine a lucrurilor data de Dumnezeu, ci la o ordine laica determinata de ratiuni social-politice, etice, estetice, practice.

Functionalismul orientare / directie / tendinta care promoveaza primatul functiunii in conceptia arhitecturala

- scindare a atributelor specifica modernitatii (spre deosebire de unitatea indestructibila a conceptiei despre lume, pusa sub semnul credintei specifica lumii pre-moderne; ca reflectare a dezvoltarii complexe a societatii, modernitatea separa diferite domenii - ratiune si sensibilitate, util si frumos, structura si ornament - in componente pana atunci considerate inseparabile, formand un tot unitar);

- consacrat ca un curent major in perioada interbelica, sinonim cu termenii de “modernism interbelic” sau “Stil International”, functionalismul (de fapt o forma de rationalism functional) are radacini mai vechi

Primele manifestari ale atitudinii functionaliste:

- Miscarea Arts & Crafts – arhitectura domestica burgheza din Anglia victoriana nu mai incearca sa imite stilurile istorice ale resedintelor aristocratice, ci, promovand valori tipic burgheze (confortul, eficienta), apeleaza la formele arhitecturii vernaculare, la materialele locale si la tehnici traditionale (de unde denumirea de FreeStyle Architecture); fiecare functiune sau bloc functional capata propriul volum si propriul acoperis, precum si o expresie proprie, sincer afisata in fatada

ex. Red House, Philip Webb, Marea Britanie, 1859 (locuinta lui William Morris)

- Louis Sullivan, fondatorul Scolii de la Chicago – autorul motto-ului functionalist “form follows function” (idee preluata de la naturalistul Lamarck: functia creeaza organul); Sullivan gandeste arhitectura intr-o unitate organica forma - functiune, dupa modelul biologic

ex. Guaranty Building, Buffalo, 1895 – turn de birouri conceput dupa principiul coloanei: baza = parter + mezanin, spatii publice gandite ca un decor fastuos al strazii; fusul canelat = zona de birouri, tratata mai neutru, cu riflaje verticale; capitelul = coronamentul, spatii tehnice (rezervorul de apa si camera troliului), dar zona cu functie estetica si reprezentativa (participa la silueta urbana)

- curentul functionalist propriu-zis se dezvolta mai ales incepand din anii `20, fundamentat de Le Corbusier si de reprezentantii Scolii Bauhaus – promoveaza adecvarea formei la functiune, in forme simple, geometrice, austere (lipsite de ornament), posibil de realizat cu mijloace industriale

ex. cladirea Scolii Bauhaus, Dessau – Walter Gropius,1925 – ilustreaza principiile functionaliste – zonificarea functionala (organizare pavilionara, in blocuri functionale distincte, articulate prin circulatii verticale), conformarea fiecarui spatiu dupa functiune, expresia proprie fiecarei functiuni etc.

- devine o estetica functionalista, definita in 1932, cu ocazia expozitiei The International Style (MoMA, New York), de catre Henry-Russell Hitchcock si Philip Johnson, in opozitie cu estetica clasica:

- masa inlocuita prin volum

- simetria axiala inlocuita prin regularitate

- ornamentul aplicat inlocuit prin proportii si calitati estetice ale  materialelor

=> o estetica abstracta, care se va generaliza dupa al doilea razboi mondial in special in arhitectura locuintei de masa, conducand la depersonalizare, uniformizare, pierdere a identitatii

- principiile functionaliste se extind si la scara orasului (urbanismul functionalist): zonificarea functionala (zoning) dupa principalele functiuni ale orasului (locuirea, productia, recreerea si circulatia)

- ex. cartierul experimental Weissenhof, langa Stuttgart – 1927 (proiect coordonat de Mies van der Rohe la care au participat toti marii reprezentanti ai functionalismului) – cladirile de locuit sunt amplasate intr-o zona izolata de centrul orasului, un parc cu alei pietonale si alei de acces carosabil; circulatia carosabila este scoasa in afara cartierului, perimetral, disparand ideea de strada traditionala;

ideile urbanismului functionalist sunt meritorii pentru incercarea de a solutiona criza urbana a secolului XX – dar aplicarea lor rigida, mecanica, fara a tine seama de situatia particulara a fiecarei teme, a condus la un adevarat esec uman (v. demolarea, in ultimele zeci de ani, a unor cartiere de locuinte ieftine devenite focare de infractionalitate)

- ex. cartierul Pruitt Igoe din St. Louis, Missouri – arh. Minoru Yamasaki, aruncat in aer in 1972 (moment in care Charles Jencks recunoaste sfarsitul modernismului si al idealurilor sale)

- exemplele de functionalism de buna calitate sunt cele in care aspectele utilitare si cele psihologico-simbolice sunt inseparabile

ex. Alvar Aalto – sanatoriul TBC de la Paimio, Finlanda, 1929, unde aplica principiile functionaliste (forme simple, geometrice, zonificare functionala), dar se concentreaza asupra confortului psihologic al bolnavilor - ambianta calda (lemnul si designul original) + detalii tehnice (tamplarii exterioare cu sistem de circulatie a aerului etc.)

ex. cartier muncitoresc Hook van Holland – arh. J.J.P. Oud, 1924; se pastreaza scara domestica si o anume traditie a locuirii (locuinte individuale cu mici dotari de comert, strada-coridor) care da utilizatorilor un sentiment al comunitatii, al apartenentei (chiar daca locuintele sunt identice, repetabile, impersonale)

venustas

- componenta estetica / artistica / poetica a arhitecturii, care include si o dimensiune simbolica - expresivitatea pur formala, detasata de ratiuni extraestetice (functionale, structurale), in virtutea unei anumite autonomii a formei artistice care permite experimentul gratuit

- venustas = artisticitate + simbolism (dimensiunea artistica a unei opere nu consta numai in realitatea ei fizica, ci in primul rand in semnificatiile transmise de forme, in ceea ce exprima)

- atributul cel mai teoretizat, problema centrala a teoriei clasice de arhitectura (forma, proportii, ornament, ordin).

- pentru Vitruviu, venustas include cerintele estetice, in primul rand proportiile, dar si inventivitatea artistica + adecvarea fata de destinatia cladirii (importanta sursa a Frumosului): cerintele frumosului sunt indeplinite “cand opera are o aparenta eleganta si placuta, iar proportiile relative ale partilor individuale au fost calculate pe baza adevaratei simetrii” - simetria in sensul antic = comensurabilitate (a partilor intre ele sau a partilor fata de un modul), armonie;

- conceptul de decor (congruenta, adecvarea dintre forma si continut cu respectarea conventiilor social-culturale si a canonului) este o componenta a lui Venustas – v. cap. Utilitas (din perspectiva actuala, decor apartine unei zone de suprapunere intre Utilitas ca functionalitate simbolica si Venustas);

- decor dicteaza modul de utilizare a ordinelor (in functie de caracterul si calitatile lor - probleme de iconologie arhitecturala):

- doric: pentru zeitati virile, razboinice (Marte, Hercule, Minerva)

- ionic: pentru zeitati cu caracter intermediar intre severitatea masculina si zveltetea feminina (Junona, Diana, Bacchus)

- corintic: pentru zeitati cu o natura delicata (Venus, Flora, Proserpina, nimfe ale izvoarelor)

- proportiile sunt definite in 3 moduri:

1. prin relatia partilor intre ele

2. prin relatia tuturor elementelor cu un modul

3. prin analogia cu proportiile corpului uman

=> dualitate a conceptului de proportie: proportii matematice versus proportii antropomorfice (legate in imaginea omului vitruvian)

- Alberti nu utilizeaza termenul Venustas, ci, cu acelasi sens (Frumos, frumusete), termenul de pulchritudo; criteriul suprem al Frumosului = armonia (concinnitas), concept cheie al teoriei sale, bazat pe numar (numerus), proportie (finitio) si distributie (collocatio)

- regulile date de numere deriva din natura; ex. numere pare-impare: picioarele animalelor sunt in numar par, la fel si coloanele sau colturile; deschiderile (gura sau, pe fiecare parte a corpului animalelor, urechea, nara, ochiul) – in numar impar, la fel si golurile fatadei etc.

- legile proportiilor, ca si legile armoniei muzicale (in linia lui Pitagora) deriva de asemenea din Natura; intervalurile armonice ale scarii muzicale erau vazute ca dovada audibila a frumusetii rapoartelor numerice care stau la baza ordinii universale

- legile distributiei, inspirate si ele din natura, se refera la pozitia relativa a partilor unei cladiri unele fata de altele, de ex. simetria (in sensul modern de echilibru al partilor)

- in linia lui Vitruviu, teoria renascentista (inclusiv Alberti) considera ca

- dupa cum omul este imaginea lui Dumnezeu (proportiile sale sunt concepute si fixate de vointa divina), tot asa proportiile arhitecturii trebuie sa exprime ordinea cosmica

- analogia dintre acordurile muzicale audibile si proportiile arhitecturale vizibile este expresia si in acelasi timp dovada incontestabila a structurii armonice a universului

- doctrina unui univers matematic, guvernat de legile proportiilor armonice, este reafirmata de marii ganditori ai sec. XVI-XVIII (Kepler, Galilei)

- erodarea legilor proportiilor se produce o data cu desacralizarea treptata a viziunii despre lume (opera a modenitatii)

-Claude Perrault introduce relativismul: nu exista rapoarte “frumoase” aprioric, frumusetea proportiilor clasice se datoreaza obisnuintei (pierderea dimensiunii transcendente a ordinului – considerat pana acum un simbol al ordinii cosmice); notiunea de frumos se scindeaza in (1) frumos obiectiv / pozitiv (natural, real, necesar – ex. calitatea materialelor si a executiei) si (2) frumos subiectiv / arbitrar (relativ – ex. proportiile)

- Francesco Milizia (sec. XVIII): proportiile si, implicit, impresia produsa de un edificiu, depind de senzatie, de experienta anterioara

- linia senzualista engleza (sec. XVIII) – cu teoriile filozofului David Hume si ale pictorului William Hogarth – transforma estetica obiectiva intr-o sensibilitate subiectiva

- Hogarth, in “On the Standard of Taste” ataca fundamentul teoriei clasice: frumusetea nu este inerenta obiectului pentru ca acesta sa fie in acord cu armonia suprema, ci apartine sensibilitatii, ca si diformitatea

- Richard Payne Knight - proportiile vizibile depind de asociatiile de idei, nu de o ratiune abstracta (demonstreaza ca armonia muzicala si proportiile spatiale nu au nimic in comun: aceleasi dimensiuni relative care fac un animal frumos il fac pe un altul urat)

=> proportia devine un rezultat al sensibilitatii individuale, iar arhitectura se emancipeaza complet fata de rapoartele matematice; proportia ramane totusi valabila in forma degenerata ca reteta didactica - instrumentalizata, desacralizata, fara legatura cu semnificatia originara

- sec. XVIII inlocuieste primatul proportiei cu notiunea de caracter (introdusa de Germain Boffrand): transpunerea in arhitectura nu a unor rapoarte deduse din proportiile corpului uman, ci a nuantelor umane de caracter

- se cauta identitatea nu intre rapoartele muzicale si arhitecturale, ci intre sentimentele declansate de muzica si arhitectura;

- o cladire trebuie sa exprime caracterului ocupantului sau al functiunii; arhitectura produce un efect, se adreseaza observatorului;

- Boffrand propune o estetica a efectului, derivata din retorica

- conceptul de caracter fundamenteaza ideile arhitecturii “vizionare” si ale asa-numitei architecture parlante.

- sec. XIX: dezbateri despre stilul, urmate de o problematica non-estetica (sociala, tehnologica, urbanistica, ideologica – ex. specificul national)

- incepand cu Viollet-le-Duc, teoria arhitecturii nu mai este privita ca un sistem estetic speculativ, ci ca rezultat al unei cercetari stiintifice empirice inatacabile

- sec. XX – nihilismul avangardelor aduce o revizuire a valorilor; se propune o estetica a masinii, iar frumosul ajunge sa se identifice cu “forma justa” (perfect adaptata functiunii, automat frumoasa); simultan, se constata o revenire la teoria proportiilor din considerente estetico-functionale (Modulorul lui Le Corbusier)

- in prezent, problematica frumosului si a expresivitatii formei este inlocuita in teoria de arhitectura de teme mai apropiate de preocuparile societatii contemporane, dar ramane, implicit, o cerinta fundamentala, continuta in subtext de o mare parte a acestor teme (semnificatia si fenomenologia locului, legatura cu traditia, contextul, expresia tectonica, originalitatea in arta).

Venustas ca expresie a formei

Expresivitatea formelor arhitecturale este determinata atat de realitatea lor concreta (geometrie, textura, culoare), cat si de semnificatiile pe care le transmit, deci de modul cum sunt receptate de observator, in functie de asociatiile sau conexiunile pe care le suscita (de fapt chiar aparenta concreta contine sugestii perceptive, adesea indepartate de realitatea imediata)). Formele nu sunt niciodata pure, “inocente”, ci poarta o incarcatura de semnificatii pe care experienta umana o recunoaste intotdeauna.

Sursa (provenienta) formelor arhitecturale, in sensul de reflectare a unei realitati (mimesis) devine astfel un criteriu important in identificarea semnificatiilor pe care le transmit.

Tipuri de forme dupa criteriul mimetic:

1. Forme derivate din ratiuni extraestetice (structurale sau functionale)– care primesc o interpretare estetica si ajung sa para ornamentale

ex. ordinul clasic, nascut din “mirabilul dialog intre forma tectonica si apa de ploaie” (Paolo Portoghesi): are la origine rol structural, dar devine o interpretare poetica a structurii (curbura echinei dorice si a fusului, precum si sensul descendent al volutelor ionice si al frunzelor de acant corintice, care exprima reactia pietrei la actiunea incarcarilor gravitationale, structura antablamentului din piatra care imita structura din lemn); elemente gandite pentru a facilita scurgerea apelor meteorice sau efectele neplacute ale degradarilor pe care le produc – profilele cornisei, in special lacrimarul (reprodus si la cornisele interioare), canelurile coloanelor etc.

ex. modenatura gotica – ansamblul profilelor si al decoratiilor (inclusiv garguiele proeminente, in forma de monstri sau demoni) este gandit pentru a proteja fatada de efectele apei de ploaie;

ex. ancadramentele au o origine structurala - intarirea structurii (zidarie portanta, deci suprafata continua) in dreptul golurilor – lintoul (buiandrugul) care uneori trebuie sustinut de montanti si de o baza; la finisarea zidului se poate renunta la exprimarea vizibila a ramei rezultate; dar, din ratiuni de confort psihologic (si estetico-simbolice), rama structurala este reprodusa si amplificata decorativ.

2. forme ideale, derivate din interpretarea unor modele estetice si/sau simbolice

a. modelul cosmic (imago mundi):

- asezarea, locuinta si sanctuarul (in perioada primitiva si arhaica) – ritualuri de intemeiere cu marcarea centrului si a limitei, care echivaleaza cu creatia lumii

- biserica in perioada crestina timpurie (cupola simbol al cerului, nava – al

lumii terestre)

- temple budiste sau hinduiste – planul figureaza o mandala (simbol cosmic transpus intr-o magine capabila sa conduca la iluminare): forma rectangulara, orientata dupa punctele cardinale; incinte concentrice (trepte initiatice); sanctuarul in centru ca axis mundi

ex. Angkor-Vat (Cambodgia), Borobudur (Java)

b. modele arhetipale sau mitice:

muntele sacru (piramide, ziggurate, temple indiene)

- labirintul (palatul din Cnossos, Creta) – simbol initiatic

- Chivotul (Tabernacolul) → templul lui Solomon (model pentru tipul spatial central)

- Civitas Dei (cetatea lui Dumnezeu = Ierusalimul ceresc, model pentru tipul bazilical)

c. modele istorice de prestigiu:

- templul grec: ex. preluat din Renastere (Palladio) pana in neoclasicism (La Madeleine, Paris; Walhalla, Regensburg)

- templul circular roman (al zeitei Vesta): ex. Bramante (Tempietto)

- arcul de triumf roman: ex. Alberti (portaluri la San Francesco din Rimini sau Sant’Andrea din Mantova)

- Panteonul: ex. Bramante (Tempietto), Palladio (vila Capra), Thomas Jefferson (Biblioteca Universitatii din Virginia)

- Tempietto: ex. Sir Christopher Wren (St. Paul, Londra)

- Vila Capra: ex. Lord Burlington

d. modele geometrice abstracte:

- compozitii bazate pe forme geometrice simple si trasee regulatoare

ex. orasele ideale ale Renasterii, care imbina formalismul estetic, simbologia cosmica si noile tehnici de fortificatie intr-o forma ideala pusa in legatura cu rectitudinea morala a cetatenilor – Sforzinda (Antonio Filarete, sec. XV), Palmanuova (Vincenzo Scamozzi, sec. XVI)

ex. planurile vilelor lui Palladio

ex. fatade ale vilelor lui Le Corbusier (Maison Ozenfant, Garches)

e. modele estetice (derivate din doctrine / programe estetice elaborate de arhitecti sau plasticieni)

- Grupul De Stijl: se bazeaza pe principiile neoplasticismului (Piet Mondrian), curent pictural care propune descoperirea esentei realitatii, a structurilor sale elementare; forma este descompusa in elementele sale simple (linii, suprafete, culori primare si non-culori)

ex. Casa Schroeder, Utrecht – Gerrit Rietveld: obiect artistic la care se aplica principiul descompunerii volumului in linii si suprafete (elemente primare); fatadele par explodate, deconstruite, elementele se citesc net, intr-o izolare reciproca;

- Mies van der Rohe - prisma transparenta din metal si sticla, forma ideala cu vocatie universala, care poate fi utilizata indiferent de functiune;

ex. prisma verticala: Seagram Building, New York - birouri; Lake Shore Drive, Chicago – locuinte (forma improprie – lipsa de intimitate);

ex. prisma orizontala: Crown Hall, Illinois Institute of Technology, New York; Casa Farnsworth; Neue Nationalgalerie, Berlin (forma improprie pentru functiunea de muzeu de arta – lumina naturala laterala este nociva pentru tablouri);

- Le Corbusier - Capela de la Ronchamp, Franta (1950) - forma sculpturala cu multiple aluzii simbolice; capela de pelerinaj in sit natural pe locul unui sanctuar celtic, marcheaza orientarea autorului spre un stil sculptural, bazat pe organicitatea formei; forma plastica este suverana, dominand atat minimalele cerinte functionale, cat si problemele tehnice: dubla cochilie sprijinita pe samburi de beton inglobati in zidarie, lasand o fanta continua de lumina si parand ca leviteaza; peretele de sud perforat de ferestre neregulate dispuse int-o compozitie elaborata, care dau nastere unui spectacol continuu de culoare si lumina; peretele de est concav (opusul absidei traditionale, convexe) care devine un mare altar in aer liber pentru slujbele de hram; formele absidate bogate in reminiscente ale unei traditii mediteraneene arhaice – sunt numai cateva din mijloacele de expresie la care apeleaza Le Corbusier;

- Frank Lloyd Wright - Muzeul Guggenheim, New York: forma ideala a spiralei descendente ca partiu muzeal; criticata pentru ca nu incita la contemplarea operei de arta, ci la miscare (rampa, spirala=forme dinamice), iar spatiul total, unic distrage atentia vizitatorului; pe de alta parte, spatiul-eveniment il incita sa recepteze mai bine arta (muzeul, sala de concerte), il transpune intr-un alt registru perceptiv, superior celui curent.

Concluzie

Frontiera intre atribute si expresiile lor nu este ferma, ci fluctuanta, elastica; de altfel, aspectele reflectate de cele trei comandamente se pot regrupa in doua categorii, care produc doua clase de forme:

Firmitas si Utilitas practic reflecta aspecte concrete, materiale, ale existentei, determinari obiective

→ produc forme “utile” (structurale sau functionale) care pot deveni expresii / imagini / metafore ale propriilor scopuri

Venustas si Utilitas ideal (psihologico-simbolic) reflecta aspecte generale ale existentei si spiritualitatii umane, legate de valori universale sau specifice unei comunitati

→ produc forme “artistice” / “poetice” care pot fi simbolice sau libere (pur estetice)

Bibliografie capitolul I:

William Curtis, Architecture since 1900, Phaidon, London, 1996

Kenneth Frampton, Modern Architecture – A Critical History, Thames & Hudson, New York, 1985 (cota II 4837)

Sorin Vasilescu, Istoria arhitecturii moderne (curs)

Charles Jencks, Le Langage de l'architecture post-moderne, London, Academy Editions / Éditions Denoël, 1985, pp. 39-79

William Curtis, Architecture since 1900, Phaidon, London, 1996

Pierre von Meiss – From Form to Place, capitolul 8 : “Form and the Nature of Materials” (despre atitudinea fata de tehnica) , p.165-192

Kenneth Frampton, Studies in Tectonic Culture, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, 1996

II. Forma arhitecturala ca limbaj – expresie, perceptie si semnificatie

1. Paliere ale perceptiei si semnificatiei

In arta si arhitectura, fenomenul de comunicare (de transmitere a unor continuturi sau semnificatii) trebuie privit sub un dublu aspect:

expresia (apanajul emitatorului de mesaje, deci al creatorului)

perceptia (apanajul receptorului, deci al „destinatarului” mesajelor, al „consumatorului” sau al utilizatorului)




In teoria artei se considera ca fenomenul de receptare a obiectului artistic este o forma de cunoastere care poate fi asimilata cu perceptia. Locul acesteia pe scara cunoasterii (de fapt a reflectarii realitatii) se poate observa din clasificarea de mai jos.

Cunoasterea – 2 trepte:

a-       empirica (senzoriala); forme de reflectare

- senzatia (reflectarea nemijlocita a unor insusiri ale obiectelor din realitate care actioneaza asupra organelor de simt)

- perceptia (reflectarea ca un intreg unitar a obiectelor care, prin anumite insusiri, actioneaza asupra simturilor; se bazeaza pe experienta anterioara) - se pare ca, pe scara evolutiva, de la mamifere in sus nu mai exista senzatii pure, ci numai perceptii

- reprezentarea (imagine senzoriala a unor obiecte/fenomene din realitate, evocata mental in absenta lor) - face trecerea spre gandirea abstracta

b-       teoretica (rationala); forme de reflectare

- notiuni, categorii, judecati, rationamente, teorii

Spre deosebire de poeti, muzicieni sau artisti plastici, care se pot manifesta oricat de liber in exprimarea mesajului artistic (si, la fel de liber, isi pot asuma conditia de artisti neintelesi), arhitectii, ca si ceilalti creatori implicati in modelarea cadrului de viata al omului (urbanisti, designeri), sunt datori sa asigure o relatie optima intre productiile lor si beneficiari, si deci o perceptie corespunzatoare a acestor creatii si a mesajelor pe care le transmit. In consecinta, este important ca aceste categorii de creatori sa se familiarizeze cu problematica perceptiei, cu modul in care sunt interpretate formele, cu potentialul lor expresiv.

De la experienta la perceptie si de la perceptie la semnificatie

Mintea umana este astfel programata incat sa caute semnificatia (intelesul) fiecarei informatii senzoriale / a fiecarui stimul pe care o/il primeste din exterior. Semnificatiile  pe care le transmit obiectele si fenomenele cu care venim in contact depind de perceptie, iar perceptia se bazeaza pe experienta.

Fiecare obiect/fenomen cunoscut isi are, in memoria umana, propriul sau fisier; obiectele/fenomenele nemaiintalnite sau intamplatoare primesc automat o interpretare preliminara pe baza informatiei deja dobandite, fiind provizoriu introduse in fisierul corespunzator unui obiect/fenomen asemanator, deja cunoscut. Daca se repeta, li se creeaza ulterior un fisier propriu. Interpretarea informatiilor se realizeaza deci pe baza memoriei stocate, care, la randul sau, se datoreaza experientei. Este vorba despre experienta dobandita de fiecare individ atat pe parcursul propriei existente, cat si despre cea transmisa prin educatie sau genetic.

Prin urmare, se pot identifica trei paliere ale experientei si perceptiei:

Palierul universal (primar, general, biologic), al speciei – constand din experiente comune tuturor membrilor speciei umane (Homo Sapiens Sapiens), legate de corporalitatea omului, de relatiile sale cu mediul inconjurator

Palierul cultural-simbolic, de grup – format din experientele comune unui anumit grup cultural (rasa, etnie, natiune, colectivitate urbana sau rurala, grup religios, secta, club, asociatie profesionala, etc.), care impartaseste un sistem de valori si reprezentari comune

Palierul individual – format din experientele personale ale fiecaruia

Acestor paliere le corespund, in mod analog, trei paliere ale semnificatiei:

Palierul semnificatiilor universale (primare, naturale) – transmise pe cale biologica, genetica; ex. amenintarea pe care o reprezinta un perete inclinat spre observator, pasibil de prabusire (v. Turnul din Pisa) sau protectia pe care o poate oferi o adancitura in sol sau intr-un perete vertical

Palierul semnificatiilor cultural-simbolice (conventionale) – bazate pe mituri, traditii, experiente comune ale unei colectivitati, formate prin conventie intre membrii acesteia si transmise prin educatie; ex. culoarea de doliu (negru pentru europeni, alb pentru japonezi, galben pentru indieni) sau semnul de recunoastere al crestinilor in perioada persecutiilor (pestele, cuvant care, in limba greaca - ιχτυς, reprezenta acronimul denumirii complete a lui Isus Cristos).

Palierul semnificatiilor individuale – derivate din memoriile si experientele proprii fiecarui individ, ex. prajitura numita madeleine, care ii evoca lui Proust o amintire atat de puternica, incat declanseaza acel flux al memoriei care produce romanul In cautarea timpului pierdut

Cursul se ocupa in mod special de palierul primar, care poate constitui baza unui limbaj universal, accesibil tuturor, indiferent de timp si loc, dar se vor face referiri si la palierul cultural-simbolic, avand in vedere ca adesea semnificatiile simbolice se construiesc pe semnificatiile naturale.

2. Palierul primar: perceptie si forma

Buna relatie cu mediul de viata decurge din posibilitatea omului de a-si insusi (apropria) obiectele si spatiul existential – nu in sens fizic, material, ci in sensul capacitatii de a le intelege si de a le interpreta semnificatiile. Insusirea realitatii inconjuratoare este fundamentala pentru o buna situare a omului in lume, pentru echilibrul si normalitatea existentei sale.

La nivelul palierului primar, corespunzator intregii specii umane, perceptia este influentata de habitudini (obisnuinte) ancestrale, constituite in urma unor experiente repetate si fixate in memoria speciei, ca adaptare la conditiile de existenta. Ele intervin instinctiv in fiecare moment al raportarii noastre la mediul inconjurator, ca un fel de tipare sau scheme care faciliteaza si ordoneaza perceptia realitatii.

Manifestari ale habitudinilor perceptive:

a – experientele primare ale relatiei cu mediul

b – predispozitiile perceptive

c – efectele optice

a.     Experientele primare ale relatiei cu mediul

Se bazeaza pe informatiile furnizate de simturi, ca si pe relatiile topologice – cele mai simple forme de relatii pe care omul le stabileste cu spatiul inconjurator (relatii de proximitate, separare, similitudine, succesiune, continuitate, inchidere, etc.).

Tipuri de experiente:

1. experiente corporale (senzoriale) - bazate pe simturi: cald-frig, lumina-intuneric, liniste-zgomot, umed-uscat, neted-rugos, opac-transparent, mat-lucios + culori, reflexe, texturi, sunete, mirosuri, gusturi etc.

2. experiente spatiale

2.1. experiente ale verticalitatii (gravitationale)

- datorate impactului gravitatiei asupra perceptiei;

- existenta pe Terra, in camp gravitational, si nu in imponderabilitate, face ca in arhitectura axa sau planul de simetrie orizontale sa fie lipsite de logica;

- determina efecte ca: greu-usor, echilibru-dezechilibru, ascendent-descendent etc., precum si semnificatii tectonice legate de transmiterea si preluarea incarcarilor gravitationale (ex. in ordinul clasic, galbul coloanei, curbura echinei dorice, sensul in care sunt trasate volutele capitelului ionic, inclinarea frunzelor de acant ale corinticului, orientarea profilelor cu ove si sulite etc.)

2.2. experiente ale orizontalitatii (de orientare in camp orizontal)

- sunt in esenta experiente motorii, care se refera la

- directionare / miscare

- delimitare (inchidere) / oprire a miscarii

- miscarea in spatiu, ca si orientarea, depind de organizarea spatiala a mediului, de imaginea acestuia, pe care omul o percepe prin intermediul unor scheme mentale apriorice, constituite pe baza relatiilor topologice in etapa de inceput a existentei speciei umane

- sunt scheme de orientare si de structurare a spatiului (perceput initial ca omogen si nediferentiat), cu scopul de a-l face inteligibil – identificate de Kevin Lynch: centrul (nodul), parcursul (traseul) si domeniul (teritoriul), la care se adauga limitele (pragurile) si reperele (care se pot insa considera ca incluse in primele trei)

- sunt arhetipuri structurale (le regasim oriunde si ne ajuta sa ne orientam intr-un spatiu necunoscut) si structurante (devin modele de organizare spatiala)

- se regasesc la diferite scari: peisaj, asezare, edificiu.

centrele

- locuri in care, datorita unei activitati sau unui interes al omului, se manifesta o anumita semnificatie (ex. asezarea la nivelul peisajului; o piata urbana la nivelul asezarii; un edificiu public fie la nivelul asezarii, fie la nivelul unui spatiu urban; spatiul principal al unui edificiu la nivelul acestuia; locuinta ca centru al vietii personale etc)

- experimentate ca “interior”, relativ mici (definite prin proximitate) fata de spatiul inconjurator

- Mircea Eliade arata ca primele locuri experimentate ca centre au fost spatiile sacre (legate de elemente al peisajului divinizate, de cultul mortilor sau de diferite ritualuri), reprezentand prima forma de intrerupere a omogenitatii spatiului fizic - un loc calitativ diferit, de comunicare cu supranaturalul (prin manifestarea axei verticale, axa sacra, Axis mundi, care fixeaza centrul intre cer si pamant)

- ulterior incep sa fie experimentate ca centre (cu grade diferite de importanta) asezarile in intregul lor, locuintele, locurile de vanatoare sau de pasunat etc.

- centrul este perceput ca spatiu organizat si protejat, cosmos (cunoscut) – separat de haos (necunoscut, amenintator) – iar crearea centrului echivaleaza cu Facerea Lumii (de unde si ritualurile de intemeiere a asezarilor sau edificiilor)

parcursurile

- din 3 directii posibile, numai cele 2 orizontale formeaza campul actiunii concrete a omului, planul in care acesta se poate deplasa cu mijloace proprii; verticala, interzisa datorita fie gravitatiei, fie solului sau invelisurilor sale, a devenit axa sacra, parcursul spre o realitate transcendenta

- determinate de relatia de continuitate

- leaga centre (tinte cunoscute) sau pornesc spre necunoscut

- pot fi: liniare sau labirintice, orientate sau neorientate

domeniile

- teritorii (preerii, lacuri, mari, deserturi, paduri, regiuni, asezari) definite de limite

- fundal relativ neutru, calitativ uniform, nestructurat pe care se profileaza ca figura harta (reteaua) de parcursuri si centre

- au o functiune unificatoare pentru spatiul existential

limitele

- naturale (ape, paduri, munti) sau artificiale (parcursuri, imprejmuiri, fortificatii, santuri)

- definesc atat domeniile, cat si centrele sau parcursurile

- pot fi continue sau discontinue (fronturile unei strazi), opace, semi-transparente sau transparente (ecrane construite, imprejmuiri, perdele de vegetatie)

reperele

- elemente accesibile sau inaccesibile, care pot apartine domeniului, centrelor sau traseelor

- ex. obiecte singulare (monumente, fantani, flese/turle de biserici), piatete sau largo-uri, intersectii sau schimbari de directie ale strazilor);

- toate aceste elemente alcatuiesc harti mentale/cognitive, care ordoneaza perceptia spatiala si faciliteaza orientarea

- posibilitatea orientarii da senzatia de siguranta (v. orasele vechi, cu numeroase repere, cu centre si strazi-coridor formand o retea bine ierarhizata), in timp ce dezorientarea produce angoase (v. cartierele moderne de locuinte si efectele lor asupra psihicului utilizatorilor)

-dezordinea la scara mica (pe segmente reduse) poate fi agreabila, benefica, stimulatoare (cu elemente-surpriza), insa la scara marilor spatii publice (institutii, cartiere, orase) arhitectura si structura urbana trebuie sa orienteze

b. Predispozitiile perceptive

Se bazeaza pe scheme mentale, aparute din nevoia de a simplifica si a organiza multitudinea de stimuli exteriori. Sunt rezultatul repetarii unor experiente primare si intervin automat, aprioric, in procesul de interpretare a formelor si fenomenelor din realitate, ca aproximari ale acestora. Studiate initial exclusiv in domeniul perceptiei vizuale de catre teoria gestaltista (Gestalttheorie, teorie a formei care a generat o intreaga ramura a psihologiei), pot fi identificate si in legatura cu alte simturi (in primul rand cel tactil) sau cu experiente ale miscarii si pozitiei corpului in spatiu. Chiar si in aceste cazuri, predispozitiile perceptive se transpun, in ultima instanta, tot in domeniul vizualului, simt pe care omul il utilizeaza cu predilectie si care, in special in perceptia arhitecturala, este fundamental.

1. Predispozitii (sugestii) vizuale, numite si preferinte innascute, bazate pe relatiile topologice (proximitatea, similitudinea, continuitatea, inchiderea etc.):

- aproximarea distantelor (pornind de la relatia de proximitate) – obiecte sau puncte din spatiu sunt considerate coplanare, chiar daca se afla la distante diferite fata de observator (ex. constelatiile – scheme simplificatoare constand din figuri recognoscibile, necesare orientarii);

- aproximarea egalitatii (pornind de la relatia de similitudine) – o serie de obiecte comparabile (dar nu identice) aflate la distante comparabile (de asemenea nu identice) este considerata ca fiind o serie uniforma (constituita din elemente egale aflate la distante egale);

- impulsul spre continuitate si inchidere (aproximarea cu figura cea mai simpla si cea mai mare (pornind de la relatiile de continuitate si inchidere) – o forma necunoscuta este completata mental, prin asociere cu o imagine cunoscuta, prin adaugarea elementelor necesare pentru a se obtine figura in acelasi timp cea mai simpla, mai mare si apropiata ca forma;

- raportul figura/fond (pornind de la relatiile de separare si inchidere), esential in perceptia arhitectural-urbana – o forma clar delimitata, inchisa intr-o alta forma este interpretata ca figura (individualizata, reliefata, beneficiind de un statut ierarhic superior in ordinea perceptiei), iar restul imaginii ca fond (camp uniform, nediferentiat, nelimitat, neutru); statutul de figura este accentuat de anumite caracteristici ale formelor (contur ferm, cat mai regulat sau cat mai pregnant, usor lizibil; culoare, textura, structura lizibila, scara, pozitie privilegiata intr-un context); figura are caracter de obiect de sine-statator, iar fondul – de tesut difuz.

Observatii:

figura si fondul sunt componente interdependente ale intregului

raportul figura-fond este reversibil in cazul unei relatii ambigue intre componentele imaginii (suprafete, contururi comparabile, forme ce se pot citi alternativ); ex. de reversibilitate a raportului figura-fond, unde nu exista un contrast clar intre elemente: profilele afrontate care formeaza o cupa, desenele lui Escher etc.

nu in orice situatie se pot identifica forme-figura si forme-fond; campul vizual poate fi ocupat numai de un fond continuu (desert sau mare vazute de sus; spatiu subacvatic; intuneric total; tesut urban omogen; o multitudine de forme disparate, neierarhizate etc.)

statutul de figura al unei forme nu este absolut, ci depinde de sistemul de referinta ales (campul de perceptie mai larg sau mai restrans, scara sau pozitia aleasa); astfel, un oras (cel mai clar – un oras delimitat de fortificatii), in vedere aeriana, se citeste ca figura pe fondul teritoriului inconjurator, un monument (catedrala) sau o piata urbana importanta devin figuri fata de fondul reprezentat de un tesut urban omogen, deci fata de oras, un element arhitectural (portic, cupola, portal, bovindou) – fata de frontul unei piete sau fatada unui monument, o compozitie decorativa (friza, ancadrament, terminatie, cartus) – fata de elementul-suport, un detaliu sau un motiv ornamental (profil, imbinare, vrej, acant, voluta, fleuron) - fata de compozitia in care se inscrie, etc. Fiecare forma perceputa ca figura la o scara superioara poate deveni fond pentru un element component al sau sau fata de o alta forma la o scara inferioara.

ex. Piata San Marco, Venetia: privind de sus (sau in plan), spatiul pietei se citeste ca figura pe fondul reprezentat de tesutul urban inconjurator; restrangand campul vizual la spatiul pietei, acesta devine fond pentru biserica San Marco sau pentru campanil (ambele figuri); la nivelul pietonului, biserica si campanilul se percep ca figuri pe fondul fronturilor uniforme ale Procuratiilor etc.

in peisajul urban se pot identifica spatii-figura delimitate de masa construita cu rol de fond, cladiri-figura (izolate in spatiu) pe fondul spatiului liber, dar si al cladirilor din jur, si fatade-figura pe fondul fronturilor in care sunt inscrise (fronturi rectilinii, ondulate, de colt)

ex. cladire-figura: biserica Cretulescu (prin pozitie, tipo-morfologie, tratare - culoare, decoratie, materiale etc.)

ex. fatada-figura: biserica Sant’Agnese, Piazza Navona, Roma (arh. Francesco Borromini, 1661)

raportul figura-fond se poate aplica si spatiilor interioare ale unei cladiri, facand lizibila ierarhizarea acestora: ex. rotonda centrala de la vila Capra (Palladio) fata de restul spatiului interior; sala de spectacole a teatrului din Säinäjoki, (Finlanda, Alvar Aalto) fata de foaier (o forma rezultata) etc.

2. Predispozitii (sugestii) tactile; formele obiectelor pot sugera, prin anumite caracteristici, diferite tipuri de materiale cunoscute, chiar daca nu pot fi atinse, ex.:

- formele anguloase, fatetate, par dure, cristaline

ex. Bruno Taut - Pavilionul Sticlei, Expozitia Asociatiei Werkbund, Köln, 1914 (sugereaza, prin fatetare, modul de prelucrare a sticlei)

- formele rotunjite, organice par moi, usor de modelat

ex. Eric Mendelsohn – Turnul lui Einstein, Potsdam (absenta muchiilor – colturile rotunjite dau impresia de materie maleabila);

3. Predispozitii (sugestii) kinestezice si motorii – create prin asociere cu pozitia si miscarea corpului in spatiu (kinesis = miscare, aisthesis = senzatie):

- linia orizontala si formele preponderent orizontale exprima stabilitate, echilibru static, prin analogie cu corpul intins, aflat in repaos absolut, care nu contrazice legea gravitatiei

ex. Frank Lloyd Wright, la Casele Preeriei – mizeaza pe orizontalitate, pentru a sugera stabilitatea si protectia, ideea de camin; terasele orizontale se muleaza usor pe curbele de nivel, se adapteaza fara probleme unei topografii accidentate

- linia verticala si formele preponderent verticale exprima elan, indrazneala, triumf, tensiune intre cer si pamant (tensiune statica), prin analogie cu pozitia bipeda, care este rezultatul actiunii concertate a unui mare numar de muschi; constituie de fapt o victorie impotriva gravitatiei

ex. turnurile - exprima prestigiul, autoritatea, puterea ex. turnurile nobiliare de la San Gimignano, Italia, sau zgarie-norii din Manhattan, in New York

- linia oblica si formele preponderent oblice exprima o tensiune dinamica, data de o potentiala rezistenta fata de impulsul gravitational care ar determina caderea unui corp inclinat; sunt forme dinamice prin excelenta (v. scarile, rampele – care permit deplasarea pe directie oblica)

ex. Vladimir Tatlin - monumentul Internationalei a III-a, 1919

- spatiile de plan central (cerc sau poligon regulat) sunt statice, nedirectionate si orientate spre centru datorita directiilor echivalente, care se neutralizeaza reciproc in camp orizontal; valabil si pentru planuri dreptunghiulare cu dimensiuni echivalente ale laturilor

ex. biserici de plan central (Bizant, Renastere)

- spatiile de plan longitudinal sunt dinamice, directionate, orientate spre capete (induc un impuls de miscare dintr-un capat in celalat)

ex. biserici de plan bazilical

C. Efectele optice

Efectele optice constituie un exemplu relevant pentru modul in care omul percepe realitatea in functie de experientele anterioare, cu atat mai mult cu cat vazul este simtul pe care se bazeaza in primul rand, spre deosebire de restul clasei mamiferelor, iar perceptia arhitecturala este in principal vizuala.

-Platon: “gandirea intemeiata pe vedere este plina de erori” (pe vedere, deci pe simturi); de multe ori realitatea perceptiilor noastre este inselatoare, nu coincide cu realitatea obiectiva, absoluta, iar arta este, prin natura ei mimetica, amagitoare si prezinta o imagine deformata a realitatii

-Aristotel (despre poeti): ideea ca arta, pentru a trezi bucuria estetica, amageste, arata adevarul in mod abil - valabila si pentru arhitectura

- idealul sinceritatii in arhitectura, formulat odata cu aparitia conceptiilor rationalist-functionaliste in sec. al XIX-lea (ca reactie impotriva exceselor formaliste ale epocii), este discutabil si nu poate constitui un scop in sine

Efectele optice (iluzii si corectii): instrument important al arhitectului, necesar pentru:

a – a pune in valoare un obiect (ex. Piazza Campidoglio, Piazza San Pietro)

b - a crea / modifica un efect nedorit sau dezagreabil, a obtine un rezultat, o anume perceptie / expresie: modificarea spatialitatii (ex. oglinzi, picturi murale in trompe l’oeil), in particular a adancimii (ex. perspectiva scenografica; culori calde care apropie sau culori reci care indeparteaza; Scala Regia) sau a inaltimii; atenuare a masivitatii (ex. Ronchamp); efecte de miscare (directionare a unui spatiu prin forma, prin tratarea pavimentului, a peretilor sau a acoperirii – spatiul bazilical), de lumina (ex. altarul Trasparente, catedrala din Toledo)

c – a preveni o perceptie eronata (ex. Partenon)

Clasificare:

Efecte rezultate (naturale), care decurg dintr-o configuratie anume, dar pe care arhitectii le pot exploata (specula) in avantajul operei:

Ex. - Michelangelo - Piazza Campidoglio, Roma: platoul colinei capitoline formeaza un soclu monumental al ansamblului, iar piesa principala, Palatul Senatorilor, aflata in ax, este pusa in valoare prin panta usoara a platoului (edificiul pare optic mai inalt) si impinsa in fata, apropiata, prin efectul antiperspectiv al evazarii lateralelor catre fundal (forma de trapez impusa de dispozitia cladirilor existente, dar speculata favorabil de arhitect)

- in legatura cu semnificatiile naturale si simbolice, pantele scarilor catre Piazza Campidoglio si catre biserica Santa Maria in Aracoeli, plasata pe un monticul al colinei, au urmatorul efect rezultat din topografia terenului: scara accesibila si solemna catre spatiul vietii publice in care cetateanul este suveran, si scara abrupta, dificila catre spatiul sacru.

Efecte intentionate (artificiale), cu caracter scenografic (in special barocul a excelat in efecte teatrale, iluzionistice):

ex. Teatrul Olimpic din Vicenza (Palladio – decorul fix reprezentand un spatiu urban cu strazi care fug in perspectiva)

- Scala Regia (Bernini – combinatie de efecte rezultate si intentionate, creand un efect de amplificare a adancimii spatiului, la care se adauga efecte de lumina)

- San Pietro (colonada focalizeaza imaginea spre fatada principala; spatiul este dublu comprimat – observatorul este propulsat spre catedrala prin forma aplatizata a elipsei, iar fatada catedralei este propulsata spre observator prin efectul antiperspectiv al trapezului)

- contrastul - procedeu folosit pentru a amplifica si potenta caracteristicile formelor juxtapuse - ex. vestibulul si galeria Bibliotecii Laurenziana din Florenta (Michelangelo), rotonda si coridoarele de acces de la Villa Capra (Palladio), motivul “cheii urbane”.

3. Efecte intentionate de corectare a unor efecte rezultate

ex. corectiile optice ale Partenonului tind sa repare iluziile rezultate din perceperea obiectului, iluzii datorate unor particularitati fiziologice

- curbura convexa a stilobatului si a antablamentului

-orizontalele de o anumita lungime par a se curba sub efectul unor presupuse incarcari gravitationale (fac sageata) => contracarare prin curbura convexa

- inclinarea coloanelor spre interior pentru a preveni efectul de desfacere in evantai a cladirii la partea superioara

- proiectia axelor inclinate este de 7 cm

- rezulta in acelasi timp un efect de stabilitate, dat de evazarea formei spre baza, si de elansare a siluetei generale, principiu care se regaseste si in conformarea coloanei

- intarirea coltului cladirii - avand ca efect marirea impresiei de stabilitate (tectonica si vizuala) - prin:

(a) ingrosarea cu 4cm a diametrului coloanei de colt, care se percepe in contre-jour, intunecata pe fondul luminos al cerului, si pare ”devorata de lumina”, subtiata, conform legii iradiatiei (in timp ce coloanele de camp par luminate fata de fundalul umbrit al cellei)

(b) micsorarea intercolonamentului de capat, pe care unii autori nu o considera o corectie, ci un efect rezultat din necesitatea de a alinia fusul ultimei coloane fata de antablament, astfel incat coloana nu mai poate fi axata pe ultimul triglif; dar, daca mentinerea pasului coloanelor ar fi fost o prioritate, in mod sigur s-ar fi gasit o solutie (la subtilitatea si rafinamentul de care dau dovada autorii Parthenonului); probabil insa ca apropierea ultimei coloane a parut oportuna pentru unitatea si coeziunea volumului, ca o terminatie necesara a ritmului colonadei.

- Partenonul, expresie a idealului clasic de perfectiune, a echilibrului si a armoniei intre verticala si orizontala, este realizat paradoxal numai din curbe si oblice

- conceput cu suplete, ca un organism natural perfect, Partenonul a fost comparat cu vibratia, viata unui crochiu facut cu mana libera fata de un desen sec la teu si echer (vezi alte temple grecesti, in special din perioada elenistica)

- Partenonul este celebru deoarece comunica ideea de perfectiune omului marcat de propria sa imperfectiune

Bibliografie:

- P. A. Michelis, Estetica arhitecturii, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1982, pp. 340-384

Ipostazele complementare ale formei arhitecturale

a. (+) si (-), volum si spatiu

Forma, definita in filozofie ca principiu de organizare a materiei, ca matrice ideala a lucrurilor (eidos-ul platonician inseamna in acelasi timp idee, esenta si forma), poate fi conceputa in arhitectura in 2 moduri:

1 - forma (+) , care imbraca din exterior o masa, o cantitate sau un fragment de materie (ex. o coloana sau un obelisc) sau invelisul solid al unui spatiu, pentru care constituie suprafata exterioara, extradosul (caracterizat prin convexitate, sculpturalitate);

2 – forma (-), care sapa, scobeste in materia solida o cavitate (un gol, o incinta), pentru care constituie suprafata interioara, intradosul (caracterizat prin concavitate).



Ca urmare, intr-un camp tridimensional (in spatiul fizic, concret), forma (in sensul sau originar), este de fapt anvelopanta volumelor sau a spatiilor, suprafata separatoare intre plin si gol, care delimiteaza solidul de vid – o abstractie matematica lipsita de materialitate. Ea constituie tiparul, „matrita” in care se toarna materia solida (cu texturile, culorile si reflexele sale), generand volume, si aerul (cu luminozitatea, transparenta si umiditatea sa), generand spatii. Intr-un camp bidimensional (intr-o compozitie plana – tablou, fresca, paviment, planuri sau elevatii ale unui edificiu), forma este un contur linear care delimiteaza, separa sau compartimenteaza suprafete.

In mod curent insa, conceptul de forma este utilizat cel mai frecvent cu sensul de forma materiala, care exprima unitatea dintre anvelopanta modelatoare si suportul sau (materia solida sau eterica). Arhitectul manevreaza si creeaza de fapt forme materiale, volume si spatii, chiar daca, uneori, porneste de la entitati abstracte, de la modele ideale pe care apoi le transpune in concretul materiei (de ex. in Renastere).

In harta lui Nolli (celebrul plan al Romei din 1748 in care edificiile publice sunt figurate in sectiune orizontala, cu planurile parterului, iar cele private in vedere aeriana, ca suprafete compacte, astfel citindu-se continuitatea spatiului public interior si exterior) se pot identifica diferite tipuri de forme materiale:

forme (+)  - simple (elemente arhitecturale): coloane, ziduri (la care

se adauga si alte elemente simple, vizibile in sectiuni si

elevatii: arce, grinzi, plansee, bolti, cupole)

- complexe (volume construite)

forme (-)  - simple (elemente arhitecturale): goluri (usi, ferestre)

- complexe (spatii)

Ansamblul acestor elemente simple si complexe, forme pozitive si negative, constituie repertoriul specific al limbajului arhitectural.

Arhitectii pot opta pentru afirmarea complementaritatii intre volum construit si spatiu sau intre plin si gol (ex. Mario Botta) cu ponderi egale, sau pentru subordonarea unei categorii de forme fata de cealalta (ex. arhitectura Greciei si a Romei antice).

Christian Norberg Schulz apreciaza diferenta fundamentala dintre cele doua viziuni arhitecturale, relevanta de altfel pentru opozitia dintre formele (+) si (-), ca fiind rezultatul a doua moduri diferite de a concepe forma, datorate, la randul lor, gestului originar de a construi specific celor doua civilizatii:

- grecii modeleaza volumul in spatiu – ca organism plastic, ca sculptura izolata in spatiul liber, in dialog cu natura, pentru ca, la origine, sunt tektoni, constructori in lemn si piatra;

- romanii modeleaza spatiul in volumul construit – ca incinta, fiind, la origine, grottaiuoli, sapatori de grote (meserie existenta si astazi) in terenul vulcanic moale, deja brazdat de afluentii Tibrului; ei au vocatia de a inchide spatiul, chiar si cel exterior (v. forul delimitat de portice continue, cu templul adosat la una din laturi).

Modelul urban instaurat de Roma - cu un tesut dens si omogen in care sunt decupate spatiile urbane, iar edificiile majore se detaseaza ca „evenimente” - sta la baza dezvoltarii oraselor europene pana tarziu, in sec. al XIX-lea.

b. relatii intre forme ca elemente ale unei compozitii arhitectural-urbane

Intre formele spatiale si volumetrice privite ca elemente de limbaj se stabilesc diferite relatii, care structureaza compozitia si ii dau o anumita expresie. Din studiul ansamblurilor arhitectural-urbane se poate constata o anumita variatie a prioritatii acordate celor doua ipostaze ale formei, in mod spontan sau deliberat. Apar astfel situatii clare de subordonare a spatiului fata de volumul construit sau, invers, a volumului construit fata de spatiul urban (cazuri prezentate in continuare sub forma evolutiei istorice a compozitiei urbane), dar si situatii de complementaritate sau dialog, in care spatiul si volumul detin ponderi egale in cadrul compozitiei.

Un exemplu relevant de complementaritate, de contrapunct compozitional intre piese de naturi diferite, dar echivalente ca pondere, il ofera Piazza San Marco din Venetia.

ex.Piata, alcatuita dintr-un ciorchine de forme spatiale si volumetrice, domina orasul. Forma net decupata a pietei isi subordoneaza cladirile cu tratare uniforma si repetitiva (Procuratiile) care o delimiteaza pe trei laturi, dar nu si edificiile monumentale ale Bazilicii si Campanilului, cu care intra intr-o relatie de echilibru al contrariilor. Cele doua cladiri, ele insele aflate intr-o relatie de contrast, formeaza un ansamblu dominant fata de cladirile din jur (Procuratii si tesut urban omogen) si aflat in relatie de complementaritate cu spatiul bine conturat al pietei.

Asemenea exemple se intalnesc curent in cazul unor ansambluri urbane dezvoltate organic, fara o planificare prealabila, sau care sufera in timp diferite transformari.

Evolutia istorica a relatiei dintre volumul construit si spatiul urban evidentiaza trecerea de la subordonarea instinctiva a spatiului fata de obiectul arhitectural semnificativ in perioada medievala la intentia explicita, din ce in ce mai accentuata pana la Miscarea Moderna, de a integra cladirile, chiar cele de prestigiu, in tiparele ordonatoare ale spatiului urban – proces intrerupt prin mutatia radicala introdusa de urbanismul functionalist.

Evul Mediu

- spatiul urban este o forma rezultata, neregulata, orasul dezvoltandu-se spontan, organic, fara o planificare prealabila

- edificiile majore (catedrala, palatul comunal sau episcopal etc.) sunt elemente modelatoare, active, iar spatiul este supus presiunii dintre masa densa a tesutului construit si masa monumentala a cladirilor de interes public

ex. Piata Catedralei din Massa Marittima, Italia: catedrala domina spatiul urban, il agreseaza si il deformeaza; spatiul este comprimat intre masa catedralei si masa caselor din jur

ex. Piata Domului si Piata Signoriei, Florenta: pietele rezulta din interactiunea dintre masa obiectului de prestigiu si presiunea tesutului urban inconjurator, dintre formele active (absidele convexe ale catedralei, pintenul volumului cubic al Signoriei) si tesut

- exceptie - Piazza del Campo, Siena: nu este o forma rezultata, ci gandita ca figura (evantai, cochilie) datorita configuratiei sitului care a dictat aceasta forma speciala (un amfiteatru natural situat la intersectia a trei culmi sau cumpene ale apelor; cladirile se muleaza pe forma pietei (inclusiv palatul comunal), de fapt pe curbele de nivel; in plus, existau deja regulamente urbane care, dictand dimensiunile ferestrelor, au uniformizat si unificat fronturile, punand in valoare forma spatiului; adaptarea formelor urbane la topografia terenului este o caracteristica a oraselor medievale, care in cazul de fata conduce la o situatie ne-caracteristica (spatiul modelator, activ, dominant fata de cladiri)

- concluzie: spatiul medieval este un spatiu rezultat, dominat / subordonat fata de cladirile de prestigiu ale comunitatii.

Renasterea si clasicismul

- caracterizate prin gesturi arhitectural-urbanistice ordonatoare, care dau prioritate spatiului urban, subordonand cladirile

- spatiul este conceput ca figura pe fondul tesutului construit, iar edificiile majore sunt integrate, supuse ordinii spatiale

-spatiile renascentiste, concepute dupa regulile perspectivei centrale, au forme regulate, inchise si sunt percepute axial, fiind usor de controlat

ex. prima mostra de planificare urbana „moderna” (dupa perioada antica): piata din Pienza, arh. Bernardo Rossellino (discipol al lui Alberti), la comanda papei Pius al II-lea Piccolomini ca spatiu urban monumental (Pienza fiind orasul natal al papei); Rossellino demoleaza vechea biserica si niste locuinte din zona sudica pentru a construi piata; el gandeste un spatiu cat mai regulat cu putinta in conditiile tesutului medieval neregulat: creeaza un ax de compozitie si simetrie in continuarea unei strazi existente, care asigura un acces axial, amplaseaza noua biserica in capatul acestuia si preia in oglinda latura oblica a palatului episcopal existent, piata rezultand sub forma unui trapez isoscel, o forma geometrica clara, controlabila; pentru a unifica ansamblul de obiecte eterogene foloseste in paviment un caroiaj din piatra ce se „ridica” pe fatada cladirilor noi (biserica si palatul Piccolomini) sub forma de pilastri => o grila tridimensionala care ordoneaza compozitia, catedrala fiind integrata unei ordini spatiale superioare

ex. Piazza della Santissima Annunziata, Florenta: forma pietei este din start regulata datorita tramei ortoganele a castrului roman pe care se dezvolta Florenta medievala; piata are deja un acces axial si o biserica in capatul opus; Filippo Brunelleschi construieste Ospedale degli Innocenti (1444), cladire-manifest a Renasterii timpurii, care ocupa o latura a pietei cu un portic continuu; ulterior se construiesc portice identice pe latura opusa (sec. XVI) si in fata bisericii (sec. XVII), astfel incat piata apare ca o curte interioara, in care biserica nu se mai percepe ca obiect dominant, ci este subordonata compozitiei de ansamblu, ca si celelale cladiri.

- conceptia renascentista a prioritatii spatiului asupra cladirilor este continuata si amplificata in perioada clasicismului francez, prin asa-numitele Places Royales – spatii de prestigiu gandite ca decoruri monumentale pentru statuia monarhului

ex. Place des Vosges, Paris: cladiri identice, cu arcade la parter, care delimiteaza un spatiu de forma patrata; Place Vendome, Paris, de forma octogonala, delimitata de ordonanta continua a unor fatade care au fost construite initial ca simple ecrane, in spatele carora cladirile s-au realizat ulterior, dupa cumpararea parcelelor din jur de catre administratia regelui Ludovic al XIV-lea.

Barocul

- se accentueaza principiul subordonarii cladirilor fata de spatiului urban (in paralel cu formarea unor sisteme de putere autoritare – papalitatea Contrareformei si regimurile monarhice absolutiste) – arhitectura devine o scenografie somptuoasa pentru marile procesiuni religioase sau pentru ceremoniile si serbarile regale, dar dincolo de spectacol exista o rigoare geometrica stricta a conceptiei spatiale (mult mai sofisticata si mai flexibila decat in perioada Renasterii)

ex. Piazza Sant’Ignazio, Roma, 1726, arh. Filippo Raguzzini – remodelare de spatiu urban in dreptul fatadei principale a bisericii Sant’Ignazio; spatiul, gandit ca o sala de spectacol avand ca scena fatada bisericii; forma spatiala are o geometrie complexa, dar riguroasa, si apare ca o matrita dupa care sunt modelate cladirile; spatiul este tinut sub control de un regizor nevazut, in timp ce observatorul are senzatia inselatoare a unui spatiu-surpriza.

Orasul modern

- pentru a raspunde transformarilor social-economice si dezvoltarii explozive a oraselor, spatiul urban este restructurat pe baza unor unor scheme urbanistice de ansamblu, care se definesc ca retele complexe de artere si piete, concepute si trasate inainte de construirea cladirilor care le vor da forma

- de la planul Romei redactat de Domenico Fontana in 1576 pentru papa Sixtus al V-lea la interventiile din Paris ale prefectului Haussmann (cca. 1850-1870), care au influentat dezvoltarea urbana a numeroase metropole europene (inclusiv a Bucurestiului), urbanismul modern subordoneaza in continuare forma construita unei forme spatiale gandite ca un sistem de linii de forta (sisteme deschise, stelare, spre deosebire de sistemele centralizate, inchise, ale Renasterii), care in timp se materializeaza prin completarea cu cladiri (uniforme, cu o arhitectura unitara de-a lungul arterelor, si monumentale, emblematice, in piete si/sau in capetele de perspectiva)

Orasul functionalist

- principiile Cartei de la Atena, definitorii pentru orasul functionalist, reprezinta o mutatie majora in gandirea urbanistica, mutatie care se reflecta in inversarea ierarhiei consacrate dintre spatiul urban si volumul construit

- orasul este transformat intr-un parc continuu, nediferentiat si nestructurat prin ierarhia lizibila a spatiilor urbane , asa cum se intampla in orasul traditional - in care reteaua de centre si parcursuri este dominata de spatiile semnificative (piata civica, piata comerciala ca loc al schimburilor sau piata catedralei), precum si de traseele care conduc spre acestea

- dispare notiunea de tesut omogen, in care cladirile curente (locuinte si locuri de productie) sunt simple „ochiuri” repetabile, neindividualizate, iar monumentele, edificiile publice (care intrupeaza valorile comunitatii sau ale societatii in ansamblu) se citesc ca evenimente („rupturi”, „accidente”) – statut perfect justificat de semnificatia lor

- spatiul devine un fond neutru in care volumele construite se percep ca figuri, ca obiecte izolate, dominatoare, chiar daca functiunea lor (practica si simbolica) nu justifica acest statut (ex. blocuri de locuinte sau cladiri de birouri).

Observatii:

- treptat, din Evul Mediu pana in secolul al XIX-lea se constata o subordonare din ce in ce mai vizibila a cladirii fata de spatiul public si de necesitatile acestuia (prin ordonarea unificatoare, regulamente urbane) – ceea ce atesta o gandire a cladirilor de la exterior spre interior si in consecinta, un oarecare formalism al conceptiei arhitecturale (aspru sanctionat de Miscarea Moderna, desi nu intotdeauna rezultatele sunt criticabile, nefiind cazul intotdeuna ca arhitectura sa raspunda unor cerinte functionale complexe)

- Miscarea Moderna propune gandirea cladirilor de la interior spre exterior (ex. Frank Lloyd Wright - Casele Preeriei), pentru satisfacerea necesitatilor din ce in ce mai complexe ale locuirii si, in general ale existentei umane in perioada moderna; dar atentia exclusiva acordata logicii interne a edificiului antreneaza neglijarea contextului; cladirile nu se mai supun presiunii exterioare a orasului si tesuturilor sale, devin toate „obiecte” in sine, indiferent de importanta lor

- aparent ierarhiile se inverseaza prin prioritatea acordata cladirilor fata de spatiu, dar nu se revine la modelul medieval (nu exista nici delimitarea neta a spatiului urban, nici ierarhizarea evidenta a cladirilor – care se pot observa in Evul Mediu); se poate afirma ca ierarhia este inlocuita de anarhie, idee sustinuta de libertatea excesiva a compozitiei urbane si a formelor arhitecturale

esecul urbanismului functionalist ca model (de studiat pentru a intelege lectia acestei experiente) este determinat, printre alte aspecte, de:

o disparitia ierarhiei valorice care dadea sens organizarii orasului – egalizarea, „democratizarea” compozitiei urbane (in paralel cu a societatii) conducand la pierderea semnificatiilor umane

o distrugerea tesutului urban ( de fapt „evaporarea” orasului) prin instaurarea unui primat al obiectului; obiectele izolate (ex. Unite d’Habitation) ocupa spatiul, dar nu il pot defini; ca urmare spatiul nu se contureaza ca figura semnificanta, nu poate fi insusit ca spatiu al existentei umane

Din analiza de mai sus se pot deduce tipurile de relatii care se pot stabili intre formele arhitecturale ca parti ale unui ansamblu:

1. relatii spatiu-cladiri:

- subordonare (ierarhizare) -spatiul domina volumul ex. Renastere, baroc

- volumul domina spatiul ex. Evul Mediu

- complementaritate (dialog) - ex. spatiul pietei si ansamblul format din Bazilica

si Campanil, Piazza San Marco, Venetia

2. relatii intre cladiri:

- subordonare (ierarhizare) - ex. biserica = dominanta in Piata Domului,

Pienza

- complementaritate (dialog) - ex. Bazilica si Campanilul, Piazza San Marco,

Venetia

- coordonare (egalitate) ex. cladirile din Place des Vosges, Paris;

Procuratiile din Piazza San Marco, Venetia

3. relatii intre spatii:

- subordonare (ierarhizare) - ex. rotonda centrala din Villa Capra, Vicenza –

spatiu dominant

- complementaritate (dialog) - ex. Vestibulul si Galeria Bibliotecii Laurenziana,

Florenta, Michelangelo

- egalitate / coordonare ex. spatii de tipul unor celule repetabile,

modulate (clase, camere de hotel, etc.)

c. interpretarea relatiei spatiu / volum prin prisma raportului figura / fond – implicatii ale perceptiei arhitecturale

Interpretarea relatiei intre formele (+) si (-) in spatiul urban prin prisma raportului figura/fond pune problema lizibilitatii si a inteligibilitatii ansamblurilor arhitectural-urbane, premisa a unei bune relatii dintre om si cadrul construit.

- comparatia dintre orasul preindustrial (traditional) si orasul modernist (bazat pe urbanismul functionalist generalizat dupa al doilea razboi mondial) poate fi explicitata in termenii raportului figura/fond:

in planul Romei realizat de Giambattista Nolli (1748) se observa caracterul de figura al spatiului urban (contur inchis, net delimitat) si caracterul de fond al tesutului construit (omogen, nelimitat, formand un fond continuu atat pentru spatiul urban, cat si pentru obiectele semnificative)

- planul lui Nolli ilustreaza modul cum se insereaza in tesut cladirile cu valoare de obiect (monumentele) si cum ordoneaza orasul prin iradiere (largire in dreptul lor a spatiului public – cedare a tesutului urban)

- „iradierea” se poate produce de jur-imprejur in cazul obiectelor izolate (cladiri-obiect) sau numai pe o singura directie, dinspre fatada principala, in cazul obiectelor incluse intr-un front (fatade obiect)

in macheta planului Voisin, realizat de Le Corbusier in 1925 (propunand construirea unei zone de afaceri cu turnuri de birouri in centrul istoric al Parisului) se observa inversarea raportului figura/fond in urbanismul functionalist cladirile se percep ca figuri, iar spatiul, transformat intr-un continuum nediferentiat, ca fond; in lipsa unor limite care sa il defineasca, spatiul nu poate fi inteles si insusit de catre utilizatorii sai, devine ilizibil si derutant.

- fenomen emblematic pentru cucerirea libertatii si continuitatii spatiale (deziderat al modernismului), inversarea raportului figura-fond se produce pe mai multe paliere:

1. la scara urbana, la nivelul spatiului exterior – cladirile primesc statut de figura:

- tesut traditional versus urbanism liber

2. la scara obiectului de arhitectura, la nivelul spatiului interior – inchiderile (peretii) devin obiecte (panouri) izolate, figuri pe fondul reprezentat de spatiul interior:

- plan structura versus plan liber

Ex. Mies van der Rohe – Pavilionul de la Barcelona sau vila Tugendhat: peretii devin panouri izolate in spatiu, statutul lor de figura fiind in plus legitimat prin placarea cu materiale nobile (onix, porfir, marmura, furniruri pretioase)

3. la scara fatadei, golurile (care in arhitectura traditionala se citeau ca figuri pe fondul peretelui) pot avea orice forma si dimensiune (datorita noilor tehnologii constructive), ajungand sa formeze, impreuna cu spatiul inconjurator, fondul pe care se profileaza plinurile (retea structurala, panouri de fatada, etc.) cu statut de figura

- fatada portanta versus fatada libera

Ex. Mies van der Rohe – Pavilionul de la Barcelona: in fatada, golul se citeste ca absenta a plinului, ca vid, ca o continuare a spatiului din jur, in care plutesc, explodate, elementele primare ale formei construite (pereti, planseu, stalpi).

- modernismul apare astfel ca un limbaj pe deplin coerent, ale carui paradigme se regasesc pe diferite paliere de complexitate a formei, cu rezultate remarcabile in plan estetic; dar, din cauza inversarii raportului figura/fond si a disparitiei ierarhiei valorice a formelor urbane, la scara orasului si a marilor spatii publice au aparut grave disfunctii, legate in primul rand de relatia cu omul (de modul cum acesta experimenteaza si percepe spatiul urban).

Concluzii generale:

Ordonarea formelor, in functie de semnificatii, prin

- raportul figura-fond

- diferitele tipuri de relatii

asigura, pentru expresia arhitecturala (apanajul creatorului), unitatea si coerenta necesare unei opere de calitate, precum si o buna inscriere in context, iar pentru perceptie (apanajul observatorului, de fapt beneficiarul operei), lizibilitate, claritate, inteligibilitate – premise esentiale pentru realizarea unui raport de echilibru si, de ce nu, chiar de simpatie, intre om si cadrul sau existential.

Ignorarea acestor factori de ordine in cazul oricarei interventii arhitecturale intr-un context dat poate genera anarhie, disonanta, coliziune.

Tributare atat individualismului specific creatorului modern, care si-a pierdut menirea de interpret al valorilor intregii societati, cat si reductivismului modernist, indiferent la varietatea indivizilor si situatiilor, marile edificii culturale, comerciale sau administrative contemporane exprima fie subiectivitatea orgolioasa a autorului, fie functiunea monumentalizata a cladirii, dar cel mai adesea se comunica pe sine ca obiecte unice, autoreferentiale, absolute.

Centrele urbane moderne sunt adeseori dominate de confuzia, discordanta sau conflictul dintre formele arhitecturale gandite individual, ca finalitati proprii, si nu ca elemente urbane subordonate unei ordini si unor semnificatii superioare.

ex. Regretand armonia atent orchestrata dintre Palatul Parlamentului si Westminster Abbey, Charles Jenks descrie sugestiv cheiul de sud al Tamisei ca un „dialog al surzilor”, in care „fiecare bloc se margineste sa exprime, mezzo voce, faptul ca este un monument important”. Anarhia domneste si in ansamblul Kulturforum din Berlin, un spatiu anti-urban conceput de Hans Scharoun ca un imens parc traversat de artere majore de circulatie si punctat de edificii culturale prestigioase: Neue Nationalgalerie (Mies van der Rohe), Filarmonica si o sala de concerte de camera (Hans Scharoun, Edgar Wisniewski), Biblioteca de Stat (Hans Scharoun) si un complex muzeal, la care se adauga o biserica neoromanica si, nu departe, siluetele exuberante ale noilor interventii din Potsdamer Platz – un camp nestructurat de forme neierarhizate, de sine-statatoare, fiecare clamandu-si unicitatea.

Pentru a recupera, in conditiile de astazi, calitatea pierduta a spatiului urban „de altadata”, e nevoie ca fiecare proiect sa fie conceput

ca o interventie intr-un organism care evolueaza permanent, cu conflictele si antagonismele sale

ca mediere, in scopul reconcilierii, intre oras si arhitectura, intre necesitatile individuale si cele ale orasului – cu descoperirea raportului just intre afirmarea individuala a edificiului si inscrierea benefica in context, eventual prin regenerarea tesuturilor, remodelarea lor, prin creerea / continuarea / interpretarea unui tesut urban existent.

Bibliografie capitolul II:

- Rudolf Arnheim, Dynamics of Architectural Form, Berkeley, Los Angeles and London, University of Californa Press, 1977, pp. 67-109, 205-213 (cota I 6212)

- Rudolf Arnheim, Arta si perceptie vizuala, Buc., Meridiane, 1979, pp. 221-247 (cota II 3715)

- Pierre von Meiss, De la forme au lieu, (trad. engl. From Form to Place), Lausanne, 1986, pp.25-40, 168-176 (cota I 9047)

- Christian Norberg-Schulz, La Signification dans l'Architecture Occidentale, Liège, Pierre Mardaga éd., 1984, pp. 430-433 (cota II 5041)

- Lynch, Kevin – L'image de la Cité (cota I 9203)

- Thomas Thiis-Evensen, Archetypes in Architecture, Oslo, Oxford and Norwegian University Press, 1987 (cota I 10008)

- Ching, Francis D.K. – Architecture : Form, Space & Order (cota I 4 T)

Sinteza documentara pentru cursul Forma si semnificatie (cota II 5845)

LIMBAJ  ARHITECTURAL 1

bibliografie generala

-William Curtis, Architecture since 1900, Phaidon, London, 1996

-Kenneth Frampton, Modern Architecture – A Critical History, Thames & Hudson, New York, 1985 (cota II 4837)

-Sorin Vasilescu, Istoria arhitecturii moderne (curs)

-Pierre von Meiss, De la forme au lieu, Lausanne, 1986, pp.179-192

-Frampton, Kenneth, Studies in Tectonic Culture (cota III 3636)

Charles Jencks, Le Langage de l'architecture post-moderne, London, Academy Editions / Éditions Denoël, 1985, pp. 39-79

-Rudolf Arnheim, Dynamics of Architectural Form, Berkeley, Los Angeles and London, University of California Press, 1977, pp. 67-109, 205-213 (cota I 6212)

-Rudolf Arnheim, Arta si perceptie vizuala, Buc., Meridiane, 1979, pp. 221-247 (cota II 3715)

-Pierre von Meiss, De la forme au lieu, (trad. engl. From Form to Place), Lausanne, 1986, pp.25-40, 168-176  (cota I 9047)

Christian Norberg-Schulz, La Signification dans l'Architecture Occidentale, Liège, Pierre Mardaga éd., 1984, pp. 430-433 (cota II 5041)

-Lynch, Kevin, L'image de la Cité (cota I 9203)

Thomas Thiis-Evensen, Archetypes in Architecture, Oslo, Oxford and Norwegian University Press, 1987 (cota I 10008)

-Ching, Francis D.K., Architecture : Form, Space & Order (cota I 4 T)

Sinteza documentara pentru cursul Forma si semnificatie (cota II 5845)








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1922
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site