Tipuri de fisiere

Tipuri de fisiere

Fisierele, la randul lor, pot avea diverse tipuri, caracteristica principala a sistemului Linux fiind aceea ca orice entitate a sistemului de operare (data, memorie, process,dispozitiv fizic sau virtual , conexiune cu alt calculator etc.) este privita ca fisier. Astfel, fisierele in Linux(Unix)pot fi ordinare, directoare sau speciale.

Fisierele ordinare sunt constituite dintr-un sir de octeti, fiind de cele mai multe ori stocate pe disc. Se pot structura pe linii, caz in care se numesc fisiere text, fiecare linie continand caracterele afisabile si terminandu-se cu caracterul special Line Feed (LF). Fisierele care nu sunt organizate pe linii de text se vor denumi fisier binare si deseori sunt constituite din siruri de caractere care nu se pot afisa in mod uzual, fiind folosite pentru stocarea de cod executabil, informatii multimedia, date diverse etc. Intern, fisierele ordinare nu poseda nume, ci sunt identificate de sistem prin intermediul unui numar denumit i-number, un index al unui sir de i-noduri .Aceste i-noduri contin diverse informatii(atribute)importante asociate unui fisier, dintre care enumeram:

tipul;

proprietarul (UID-identificatorul utilizatorului care detine acel fisier si GID-identificatorul grupului utilizatorului);

permisiunile, de trei tipuri: citire(read), scriere(write)si executie(execute),grupate pe trei categorii: pentru proprietar(user),grupul din care face parte proprietarul(group) si altii(others);

lungimea in octeti

timpii ultimei operatiuni de accesare, modificare si schimbare a starii(modificarea i-nodului insusi);

numarul de legaturi.

Asupra acestor informatii vom reveni mai tarziu.

Fisierele directoare ofera modalitate de accesare prin nume si nu prin i-noduri a fisierelor, plus un mod de structurare ierarhica a acestora, in forma arborescenta (o radacina avand drept ramuri alte directoare, care la randul lor pot include alte sub-directoare si asa mai departe).

In Linux, numele de fisiere pot avea lungimea de maxim 255 de caractere, literele mici diferind de cele mari(case-sensitive). Astfel, numele de fisier Manual este considerat diferit de manual, ceea ce nu se intampla la sistemele de fisiere Windows. In componenta unui nume de fisier, pot intra orice caractere, exceptand "/" care reprezinta delimitatorul de nume de director. Conceptul de extensie (cele maxim trei caractere prefixate de punct care terminau numele unui fisier )nu exista in Linux(Unix),fiind doar o conventie de denumire a fisierelor si nefiind impusa de sistem. In mod obisnuit, programele vor accesa datele stocate intr-un anumit fisier fara a depinde de extensia acestuia, caracterul punct nefiind delimitator al numelui de extensia unui fisier. Dupa cum vom vedea, extensiile . com sau . exe nu determina ca un fisier sa devina executabil, asa cum era DOS/Windows (uzual, fisierele executabile nu extensie in Linux ). Totusi, anumite utilitare impun existenta unor extensii specifice e.g.,compilatorul de C sau serverul Web ).Un nume de fisier poate contine deci oricate caractere ". " , fara nici o restrictie de exemplu, numele de fisier "." este perfect valid). Fisierele al caror nume incepe cu punct (in genere fisiere de configurare ale aplicatiilor)vor fi invizibile in mod normal.

Directoarele sunt stocate ca fisiere obisnuite, permitand astfel aranjarea fisierelor in maniera ierarhica. Astfel un fisier va fi referit printr-o cale de directoare path care va avea in componenta nume de directoare delimitate "/" si la sfarsit numele fisierului dorit.

In practica, s-a constatat ca, deseori, utilizatorul lucreaza perioade lungi de timp in mod preponderent cu fisierele dintr-un anumit director (ceea ce este normal, deoarece structura de directoare a fost creata tocmai pentru a permite gruparea fisierelor dupa rolul lor ). Deoarece este relativ dificil a scrie de fiecare data numele unui fisier precedat de cale pe care se afla in sistemul de fisiere, s-a introdus notiunea de director curent. Directorul curent are proprietatea ca toate fisierele (si sub-directoarele) pe care le contine pot fi identificate prin numele lor, fara a mai fi necesar sa se precizeze si calea. Pentru a evita conflictele, un sistem de fisiere nu poseda decat un singur director curent la un moment dat. Utilizatorul poate schimba directorul curent in orice clipa, dupa dorinta.

Putem avea cai relative care incep avand ca punct de referinta directorul curent sau absolute, acestea din urma fiind prefixate intotdeauna de "/" si pornind de la directorul radacina.

Directorul radacina root) este stabilit atunci cand se instaleaza sistemul de operare si va contine toate fisierele ce vor fi stocate intr-un arbore consistent de directoare. Chiar daca vom putea accesa mai multe sisteme de fisiere, posibil aflate pe discuri ori calculatoare diferite, va exista un director radacina unic, spre deosebire de alte sisteme de operare. Asadar, nu va mai trebui sa prefixam calea de directoare spre un fisier de numele discului pe care acesta rezida (in fapt nici nu exista literele A:,C: sau D : care sa desemneze discuri ori partitii, asa cum se petrecea la DOS Windows

In cadrul fiecarui director, exista doua fitiere cu numele speciale  ." si  .." care semnifica directorul curent si directorul parinte , respectiv .Desigur, pentru directorul "/" intrarea ".." nu va avea sens. Aceste doua directoare cu nume special vor putea fi utilizate in specificarea cailor relative. De exemplu, ../tmp va desemna directorul tmp al directorului parinte, iar .-doc-manual.pdf va conduce la fisierul manual . pdf aflat in sub-directorul curent. Putem asadar finaliza discutia referitoare la directoare cu urmatoarele observatii

• cu unele exceptii, numarul de fisiere dintr-un director nu este limitat mai mult, spatiul ocupat de catre un director depinde de numarul fisierelor, si nu de dimensiunea acestora, deoarece directorul nu contine fizic fisierele, ci doar informatii despre acestea
• un director poate stoca nu numai fisiere, ci si alte directoare - numite in acest caz sub-directoare in acest fel, structura directoarelor de pe un disc este arborescenta. Drept consecinta, trebuie sa existe un director unic, denumit director radacina, care poate contine sub-directoare, insa care nu este continut de nici un alt director.

Fisierele speciale sunt utilizate pentru a memora date privind dispozitivele fizice (discuri, imprimante, mouse etc.) sau virtuale (e.g., memoria interna, terminale).

De asemenea, tot fisiere speciale sunt considerate mecanismele de pasare a datelor intre procese locale (cozi First In First Out , referite si drept pipe-uri ) sau la distanta (socket-uri). Fisierele speciale de tip dispozitiv pot fi orientate caracter - citirile si scrierile se efectueaza direct, in mod uzual transferandu-se cantitati mici de date - sau bloc - citirile si scrierile se realizeaza prin intermediul unor zone de memorie tampon, buffer-ele.

Terminalele sunt dispozitive caracter character devices), iar discurile - dispozitive bloc block devices

Cum dispozitivele sunt, din punctual de vedere al sistemului, tot fisiere, putem utiliza aceleasi comenzi si pentru fisiere si pentru periferice. Un program, asadar, poate fi folosit si implementat indiferent de tipul de fisier pe care-l poate manipula. Mai mult, fisierele speciale beneficiaza de mecanismul de protectie a fisierelor obisnuite.

Utilizatorul poate crea legaturi care reprezinta shortcut-uri catre un fisier sau director, pentru a putea fi mai usor de regasit sau accesat ; astfel, un fisier poate fi regasit in cadrul sistemului de fisiere prin mai multe nume, eventual in directoare diferite. Legaturile, spre deosebire de Windows, sunt implementate la nivel de sistem de fisiere si nu in cadrul interfetei cu utilizatorul.

O asemenea legatura (link) este perceputa de catre utilizator drept fisier avand un nume propriu, dar care in realitate refera un alt fisier de pe disc. Orice operatie care se executa asupra fisierului indicat de acea legatura. Daca este solicitata stergerea, efectul depinde de tipul legaturii respective. Legaturile pot fi de doua tipuri fizice hard links) si simbolice (symbolic links

In concluzie, sistemul de fisiere in Linux este caracterizat prin

structura logica arborescenta a directoarelor

tratarea dispozitivelor terminale, imprimante, memorie etc.) in maniera unitara si consistenta, ca fisiere (in sensul conceptual al termenului

protectia resurselor prin intermediul unui sistem de permisiuni.