Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AccessAdobe photoshopAlgoritmiAutocadBaze de dateCC sharp
CalculatoareCorel drawDot netExcelFox proFrontpageHardware
HtmlInternetJavaLinuxMatlabMs dosPascal
PhpPower pointRetele calculatoareSqlTutorialsWebdesignWindows
WordXml


Comunicatii de date prin fibre optice - Bazele sistemelor cu fibra optica

retele calculatoare

+ Font mai mare | - Font mai mic



Comunicatii de date prin fibre optice




Acest capitol descrie transmisia datelor utilizand lumina drept purtatoare. Capitolul incepe cu istoricul acestei forme de comunicatie, explicand de ce a suscitat aceasta tehnica atat de mult interes in lumea comunicatiilor. Vom discuta modul de functionare a sistemelor de fibre optice  si vom explica o parte din termenii utilizati la descrierea acestora. Vor fi prezentate unele sisteme actuale de fibre optice terestre  si submarine. De asemenea, vom discuta despre implementarea fibrelor optice in retelele locale de date. in fine, vom examina unele tehnici si aspecte din domeniul transmiterii datelor prin intermediul satelitilor geostationari.

Prezentare din perspectiva istorica

Alexander Graham Bell a fost un om foarte curios si inventiv. in 1880, la patru ani de la inventarea telefonului, el a inregistrat patentul unui „aparat pentru semnalizare si comunicare' numit Fotofon. Acest dispozitiv, ilustrat in figura de mai jos, transmitea un semnal vocal la o distanta de 2.000 de metri, utilizand  ca  purtatoare  o  raza  de  soare.  Pe  masura  ce  se  vorbea  intr-o portavoce, oglinda acesteia incepea sa vibreze, ceea ce conducea la variatia energiei  luminoase  reflectate  asupra  celulei  fotovoltaice.  Curentul  electric produs de celula varia in concordanta cu variatia energiei luminoase.

Fotofonul lui Alexander Graham Bell.

Dispozitivul a demonstrat principiul de baza al comunicatiilor optice, valabil  si la ora actuala. Cele doua cerinte necesare unui succes comercial erau insa la o departare de o suta de ani. Aceste cerinte erau o sursa de lumina puternica si fiabila si un mediu de transmisie fiabil si cu pret scazut.

in 1960, laserul a fost recunoscut ca sursa de lumina mult asteptata si s-au incercat sisteme care utilizau ca mediu de transmisie atat atmosfera, cat si ghidurile de unda. In 1966 s-a propus aplicarea unui invelis peste o fibra de sticla, iar prin 1970 s-au facut demonstratii cu fibre care aveau pierderi de numai 20 decibeli pe km (dB/km). De atunci, progresul in domeniul aplicatiilor cu fibre optice a fost uimitor. In 1979 s-au experimentat (in laborator) fibre optice  cu  pierderi  mai  mici  de  0,2  dB/km,  precum  si  sisteme  care  pot transmite date cu viteze de peste 400 milioane de biti pe secunda (Mbps) la distante de peste 100 km, fara repetoare sau amplificatoare. Progresele din


domeniul fibrelor optice au inceput sa ameninte sistemele de comunicatie prin satelit, care risca sa devina depasite in anumite tipuri de comunicatie (de tip punct-la-punct, in care se cere o largime de banda mare, cum ar fi de exemplu  sistemele  telefonice  trans-oceanice),  la  numai  15  ani  dupa  ce sistemele prin sateliti au fost lansate ca sisteme de comunicatii ale viitorului.

Transmisia prin fibra optica este considerata ca o inovatie majora in telecomunicatii. Aceste sisteme ofera o largime de banda extrem de mare, independenta fata de interferentele externe, imunitate  la interceptare prin mijloace externe si materie prima ieftina (siliciul, cel mai abundent material de pe Pamant).

Bazele sistemelor cu fibra optica

Fibrele optice ghideaza lumina in interiorul materialului fibrei. Acest proces este posibil deoarece razele de lumina isi schimba directia atunci cand trec dintr-un mediu in altul. Fenomenul se numeste refractie. Un exemplu de refractie poate fi observat atunci cand stati la marginea unui bazin si va uitati la un obiect aflat pe fundul bazinului. Cu exceptia situatiei in care va aflati exact deasupra obiectului, ca in figura de mai jos, obiectul pare mai departat decat este in realitate asa cum se arata in a doua figura. Acest efect apare deoarece viteza razelor de lumina dinspre obiect creste la trecerea lor din apa in aer. Aceasta crestere a vitezei provoaca o „indoire' a razelor (o schimbare de directie) si, ca urmare, modificarea unghiului de perceptie a obiectului.


Legea lui Snell

Functionarea fibrelor optice poate fi explicata prin legea lui Snell, care spune ca raportul dintre sinusul unghiului de incidenta si sinusul unghiului de refractie este egal cu raportul dintre vitezele de propagare a undei in cele doua medii. Acesta este egal cu o constanta, care reprezinta raportul dintre indicele de refractie al celui de-al doilea mediu  si indicele de refractie al primului mediu. Sub forma de ecuatie, Legea lui Snell arata astfel:

sin   1A   = V1 = K = n2


In aceasta ecuatie,


sin    2A    V 2              1n


Ai si A2 sunt unghiul de incidenta, respectiv de refractie;

Vi si V2 sunt vitezele de propagare a undei in cele doua medii;

ni si n2 sunt indicii de refractie ai celor doua medii.

Acesti parametri sunt prezentati grafic in figura de mai sus. In toate cazurile,  A1  este  unghiul  de  incidenta,  iar  A2  este  unghiul  de  refractie. Indicele de refractie al mediului 1, n1, este mai mare decat indicele de refractie al mediului 2, n2. Aceasta inseamna ca viteza de propagare a luminii in mediul 2 este mai mare decat cea din mediul 1.

In figura anterioara a. ilustreaza modul in care o raza de lumina care trece din mediul 1 in mediul 2 este refractata in mediului 2 atunci cand A1 este mai mic decat unghiul critic. Figura b. ilustreaza situatia in care A1 este chiar unghiul critic si unghiul A2 este de 90°. Raza de lumina este directionata de-a lungul frontierei dintre cele doua medii.

Asa cum se arata in figura c., orice raza de lumina care are un unghi de incidenta mai mare decat unghiul A1 din figura b. va fi reflectata inapoi in mediul 1, sub un unghi A2 egal cu unghiul A1. Conditia din figura c. prezinta un  interes  particular  pentru  fibrele  optice,  fiind  discutata  in  sectiunile urmatoare.

Structura fibrei optice

O  fibra  optica  este  un  ghid  de  unda  dielectric  (care  nu  conduce electricitatea)  fabricat  din  sticla  sau  plastic.  Asa  cum  se  arata  in  figura urmatoare, fibra este constituita din trei regiuni distincte: miez, infasurare si teaca sau camasa. Indicele de refractie al ansamblului variaza de-a lungul razei cablului, miezul avand un indice de refractie constant sau cu variatie uniforma,  nc,  iar  regiunea  infasuratoare  avand  un  alt  indice  de  refractie constant, n. Miezul are un indice de refractie mare, in timp ce infasuratoarea este construita cu un indice de refractie mic. Rezultatul diferentei dintre indicii de refractie este faptul ca lumina este constransa sa circule prin miez dupa ce patrunde in acesta, chiar daca fibra este indoita sau innodata. In cazul unei


fibre destinate sa transporte lumina prin mai multe moduri de propagare

(numita fibra multimod), diametrul miezului este de cateva ori mai mare decat lungimea de unda a luminii transportate. Lungimea de unda este o masura a distantei parcurse intre doua perioade ale aceleiasi unde si este exprimata in nanometri (nm) sau miliardimi  de metru, iar grosimea infasurarii este mai mare decat raza miezului. In continuare, sunt prezentate cateva valori tipice pentru o fibra multimod:

     O lungime de unda a luminii de lucru de 0,8 µm.

     Un indice nc de refractie al miezului de 1,5.

     Un indice n de refractie al infasurarii de 1,485 (= 0,99 x nc).

     Un diametru al miezului de 50 µm.

     O grosime a infasurarii de 37,5 µm.

Fibra  infasurata  ar  avea  un  diametru  de  125  µm  iar  lumina  s-ar propaga conform figurii de mai jos.

Conform Legii lui Snell, razele de lumina sunt mentinute in totalitate in fibra optica atunci cand unghiul de incidenta este mai mare decat unghiul critic. Fibrele optice au trei regiuni distincte: miezul fibrei, infasurarea din jurul miezului si invelisul exterior de protectie.

O sursa de lumina emite raze de lumina sub diferite unghiuri, in raport cu  centrul  fibrei.  in  figura  anterioara,  raza  de  lumina  A  intra  in  fibra perpendicular pe sectiunea transversala a miezului  si paralel cu axa fibrei. Unghiul sau de incidenta A1 este zero; de aceea, ea nu este refractata  si circula paralel cu axa. Raza de lumina B intra din aer (n1 = 1) in miezul fibrei sub un unghi de incidenta A1B si este reflectata sub un unghi A2B, deoarece n2 este mai mare decat n1. Atunci cand raza de lumina B atinge frontiera dintre miez si infasurare, unghiul sau de incidenta A1’B este mai mare decat unghiul critic. De aceea, unghiul de refractie A2’B este egal cu A1’B  si raza de lumina


este refractata inapoi in miez. Raza se propaga in zigzag prin miez, pana

ajunge la celalalt capat al fibrei.

Daca unghiul de incidenta A1C este prea mare, asa cum se intampla in cazul razei de lumina C, raza cade pe suprafata de separatie dintre miez si infasurare sub un unghi de incidenta A1’C mai mic decat unghiul critic. Raza intra in infasurare si se propaga, sau este absorbita de aceasta si de camasa

(care este opaca).

Propagare multimod si monomod

In cazul fibrelor optice care au diametrul miezului mult mai mare decat lungimea de unda a luminii transmise, fasciculul luminos circula prin fibra balansandu-se inainte si inapoi la interfata dintre miez si infasurare. Razele care patrund in fibra sub diferite unghiuri sunt refractate de un numar variabil de ori, pe masura ce deplaseaza de la un capat la celalalt al fibrei  si, in consecinta, nu ajung la capatul indepartat cu aceeasi relatie de faza ca in momentul  inceperii  propagarii.  Unghiurile  diferite  de  intrare  sunt  numite moduri de propagare (sau, pe scurt, moduri), iar o fibra care transporta mai multe moduri se numeste fibra multimod. Propagarea multimod face ca razele care parasesc fibra sa interfere atat intr-o maniera constructiva, cat si intr-una distructiva. Acest efect este numit imprastiere (dispersie) modala a intarzierii. Unghiul sub care lumina intra intr-o fibra optica se numeste mod de propagare.  O  fibra  care  transporta  mai  multe  moduri  se  numeste  fibra

multimod.

Deoarece  majoritatea  sistemelor  optice  de  comunicatie  transmit informatia in forma digitala, constand in impulsuri de lumina, efectul dispersiei modale a intarzierii limiteaza capacitatea fibrei de a transporta impulsuri care sa  poata  fi  recunoscute.  Aceasta  deoarece  dispersia  modala  largeste impulsurile in domeniul timp, asa cum se arata in figura de mai jos. Efectul dispersiei impulsurilor consta in dificultatea sau imposibilitatea unui receptor optic de a distinge un impuls de altul, la o anumita distanta de transmisie. Astfel,  dupa  o  distanta  de  transmisie  predefinita,  o  fibra  multimod  fie determina o rata foarte mare de erori, fie exclude posibilitatea recunoasterii impulsului si anuleaza posibilitatea de utilizare a cablului pentru comunicatii.

Dispersia impulsurilor.

Daca diametrul miezului fibrei este doar de cateva ori mai mare decat lungimea de unda a luminii transmise (sa presupunem de 3 ori mai mare), va fi propagata doar o singura raza (sau mod) si nu va aparea nici o interferenta distructiva  intre  raze.  Aceste  fibre,  numite  fibre  monomod,  sunt  mediile


utilizate in majoritatea sistemelor de transmisie. In figura de mai jos a. si  b. ilustreaza distributia indicelui de refractie de-a lungul fibrelor multimod  si monomod, precum si diametrele tipice ale acestora.



Una din diferentele principale dintre fibrele monomod si multimod este ca, in cazul fibrei multimod, cea mai mare parte a puterii este transportata prin miez in timp ce in cazul fibrelor monomod, o mare parte a puterii este propagata in infasurarea din jurul miezului. In cazul in care lungimea de unda a luminii devine suficient de mare pentru a provoca propagarea monomod, aproximativ 20% din putere este transportata in infasurare, iar daca lungimea de unda a luminii se dubleaza, acest procent depaseste 50%.

Figura c. ilustreaza distributia unui alt tip de fibra multimod, numita fibra cu indice gradat. Indicele de refractie variaza lin de-a lungul diametrului miezului,  dar  ramane  constant  in  infasurare.  Aceasta  proprietate  reduce dispersia inter-modala, deoarece razele care se deplaseaza de-a lungul unei fibre cu indice gradat au intarzieri aproape egale. Au fost generate  si alte profile de indice, de refractie, pentru a rezolva diverse probleme, cum ar fi reducerea dispersiei cromatice. O parte dintre aceste profile sunt ilustrate in figura urmatoare; profilele in treapta si gradat sunt reluate pentru comparatie. Fibrele multimod cu indice gradat au intarzieri de propagare aproape egale, datorita reducerii dispersiei intermodale.


Diverse profile de indici de refractie pentru fibre optice.

Largimea de banda

Limitarile largimii de banda a sistemelor de fibre optice provin din doua surse  principale:  dispersia  modala  a  intarzierii  si  dispersia  de  material. Dispersia modala a intarzierii, descrisa anterior, este esentiala in cazul fibrelor multimod. Dispersia de material provine din variatia vitezei luminii prin fibra in functie de lungimea de unda a luminii. Daca sursa de lumina, de exemplu o dioda electroluminiscenta (LED), emite impulsuri de lumina cu mai multe lungimi de unda, acestea se deplaseaza prin fibra cu viteze diferite. Acest fenomen provoaca imprastierea (dispersia) impulsurilor. La o lungime de unda tipica pentru un LED, de 0,8 µm, variatia intarzierii este de aproximativ 100 picosecunde (ps) pe nanometru (nm), pe o lungime de 1 km. Daca latimea spectrului emis de LED este de 50 nm, impulsurile de la sursa sunt imprastiate cu 5 nanosecunde (ns) pe km. Aceasta limiteaza eficienta largimii de banda a modulatiei la aproximativ 50 pana la 100 MHz/km. Din fericire, la anumite lungimi de unda (in jurul valorilor de 1,3 si 1,5 nm pentru anumite tipuri de fibre), exista un punct de minim in curba dispersiei de material ceea ce permite o performanta mult mai buna a largimii de banda a modulatiei. Figura de mai jos ilustreaza relatia dintre pierderile din fibrele de sticla din siliciu dopat si lungimea de unda a luminii. O buna parte din eforturile actuale de dezvoltare  sunt  indreptate  spre  producerea  de  fibre,  surse  de  lumina   si detectoare  care  sa  functioneze  eficient  la  valori  minime  ale  pierderilor, corespunzatoare lungimilor de unda de 1,3 si 1,5 µm.

Dispersia de material consta in imprastierea impulsurilor care apare atunci cand sursa de lumina transmite prin fibra optica lumina cu mai multe lungimi de unda.


Atenuarea

Pierderea de putere a semnalului pe masura ce lumina se deplaseaza prin  fibra  se  numeste  atenuare.  Atenuarea  din  fibre  este  influentata  in principal de patru factori:

1.  radiatia luminii propagate, numita dispersie;

2.  conversia energiei luminoase in caldura, numita absorbtie;

3.  pierderile in conexiuni, in nodurile si in punctele de jonctiune ale fibrei;

4.  pierderile in punctele de indoire ale fibrei.

Pierderile prin dispersie

Dispersia apare ca urmare a imperfectiunilor microscopice ale fibrei, cum ar fi particulele de apa introduse in sticla. Efectul impuritatilor din mediul de transmisie este evident atunci cand ne uitam la cer  si vedem o culoare albastra. De fapt, spatiul nu are nici o culoare (apare negru) dar, datorita imprastierii luminii solare de catre praful din atmosfera, cerul apare ca fiind albastru stralucitor.

Exista o limita sub care dispersia nu mai poate fi redusa, indiferent cat de perfect este fabricata fibra de sticla, datorita neregularitatilor din structura moleculara a sticlei. Aceasta limita, numita limita de imprastiere Rayleigh, depinde puternic de lungimea de unda ( 1λ  ). Astfel, pe masura ce lungimea

4

de  unda  a  sursei  de  lumina  creste,  efectul  dispersiei  Rayleigh  asupra pierderilor optice scade. Acest efect este ilustrat grafic in figura in cazul luminii cu lungimea de unda de 0,8 µm, limita este de aproximativ 2,9 dB/km. La o lungime de unda de 1,3 µm, valoarea limita este de 0,3 dB/km, iar la o lungime de unda de 1,55 µm, limita este de aproximativ 1,15 dB/km. Fibrele de sticla comercializate au pierderi de aproximativ 3,5 dB/km la 0,8 µm si de

0,7 pana la 1,5 dB/km la 1,3 si 1,5 µm. Atenuarea printr-o fibra optica din sticla de buna calitate cu lungimea de 6 metri (20 de picioare) este mai mica decat cea printr-o fereastra obisnuita.

Pierderile prin absorbtie

Absorbtia se refera la transformarea energie fasciculului luminos in


caldura in unele materiale sau in imperfectiuni care sunt partial sau complet opace. Aceasta proprietate este benefica, de exemplu in cazul camasii fibrei, pentru a impiedica lumina sa iasa din cablu, dar constituie o problema atunci cand apare la incluziunile sau imperfectiunile din fibra. Sistemele actuale de fibre  optice  sunt  proiectate  astfel  incat  sa  reduca  la  minimum  absorbtia intrinseca prin transmisii la lungimi de unda de 0,8, 1,3 si 1,5 µm, valori la care curba absorbtiei luminii prezinta puncte de minim.

Pierderile in conexiuni

Pierderile  in  conexiuni  sunt  inevitabile.  Ele  reprezinta  o  sursa importanta de pierderi in sistemele comerciale de fibre optice. In afara de conexiunile de instalare, vor fi necesare conexiuni pentru reparatii, deoarece experienta a aratat ca o linie obisnuita va fi intrerupta accidental de doua sau trei ori pe kilometru, intr-o perioada de 30 de ani. Alinierea fibrelor optice, necesara la fiecare conexiune, reprezinta o performanta mecanica importanta. Scopul conexiunii nu este atins decat daca partile componente sunt aliniate. Capetele fibrelor trebuie sa fie paralele, cu o toleranta mai mica de un grad, iar miezul trebuie sa fie concentric cu infasurarea, cu o toleranta de 0,5 µm. Au fost dezvoltate tehnici de fabricatie care cupleaza fibre monomod cu diametre mai mici de 10 µm,  prin utilizarea unei monturi  si a unui mic incalzitor electric. Incalzitorul este de obicei un arc electric care netezeste cele doua capete taiate ale fibrei si permite ca fibrele sa fie lipite impreuna. Din cauza costului unui arc electric si a timpului necesar racirii capetelor incalzite, pentru conectarea fibrelor intrerupte se utilizeaza mai frecvent alte metode, cum ar fi jonctiuni  si cuple mecanice. Jonctiunile mecanice se bazeaza pe utilizarea  unei  clame  mecanice  care  fixeaza  permanent  cele  doua  fibre. Aceasta operatie se realizeaza cu ajutorul unui banc de lucru portabil, care este  folosit  la  pregatirea  fiecarui  capat  de  fibra.  Pregatirea  cuprinde indepartarea unui strat subtire din invelisul de plastic al miezului fibrei, inainte de fixare. Pierderea tipica intr-o jonctiune mecanica este de aproximativ 0,15 dB. Prin comparatie, utilizarea unui conector permite lipirea fibrelor de acest dispozitiv cu ajutorul unei rasini epoxidice, dupa ce fibrele au fost aduse la dimensiunea  adecvata.  Conectorul  asigura  o  imbinare  a  celor  doua  fibre pentru a permite luminii sa treaca dintr-o fibra in alta. Desi pierderile in conectori variaza de la 0,25 pana la 1,5 dB, se prefera utilizarea lor in multe aplicatii care implica un efort mare de lucru, deoarece operatia este relativ rapida, putand fi finalizata in cel mult 30 de minute, cu un minimum de echipamente.

Imperfectiunile  opace  provoaca  de  asemenea  pierderi  de  putere  a semnalului, deoarece atunci cand sunt atinse de un fascicul de lumina, o parte din energia luminoasa se transforma in caldura. O parte relativ mare din puterea semnalului se pierde in fiecare punct de conexiune, in special in jonctiunile destinate reparatiilor.

Pierderile prin indoire

Indoirea unei fibre optice provoaca, de asemenea, pierderi de putere. La deplasarea razelor de lumina printr-o indoitura, lumina dinspre exteriorul indoiturii  trebuie  sa  se  deplaseze  mai  repede  pentru  a  mentine  o  faza constanta a undei. Pe masura ce se micsoreaza raza de curbura, se atinge un


puna in care o parte a undei trebuie sa se deplaseze mai repede decat viteza luminii in mediul respectiv - ceea ce, evident, este imposibil. In acel punct, lumina se pierde din ghidul de unda. In cazul cablurilor din fibra optica monomod de uz comercial care functioneaza la 1,3 si 1,5 µm, indoirile care apar in procesul de fabricare (cablurile sunt produse cu fibrele bobinate in spirala in jurul unui centru) si de instalare nu conduc la cresteri sesizabile ale atenuarii.

Apertura numerica si unghiul de acceptanta

Apertura  numerica  a  fibrei  optice  este  o  masura  a  capacitatii  de concentrare  a  luminii  (foarte  asemanatoare  cu  apertura  unui  obiectiv  de aparat  fotografic).  Apertura  numerica  este  definita  ca  unghiul  maxim  de incidenta al unei raze care este reflectata total la frontiera dintre miez  si infasurare.

Puterea  optica  acceptata  de  fibra  variaza  cu  patratul  aperturii numerice, dar, spre deosebire de apertura unui obiectiv, apertura numerica nu depinde de nici o dimensiune fizica a fibrei.

Unghiul de acceptanta este unghiul maxim pe care il poate face o raza care intra in fibra, cu axa fibrei si care permite inca propagarea de-a lungul fibrei. Un unghi mare de acceptanta face ca alinierea capetelor sa fie mai putin critica, atunci cand fibrele sunt imbinate sau conectate.

Subsisteme si componente specifice fibrelor optice

Exista mai multe componente care stau la baza constructiei sistemelor

si subsistemelor de fibre optice.

Fabricarea fibrelor optice

Fibrele optice sunt fabricate in diverse moduri, in functie de producator

si de destinatia sistemului. Zonele miezului  si infasurarii fibrei sunt tratate

(dopate) pentru a li se modifica indicele de refractie. Tratarea se realizeaza prin incalzirea vaporilor unor substante, cum ar fi germaniu, fosfor si fluor, si depunerea particulelor de vapori oxidati (asa-numita funingine') pe bare din sticla de siliciu topita, numite preforme. Preformele reprezinta o versiune la scara mare a miezului  si infasurarii, care sunt incalzite pana ajung la o consistenta adecvata si sunt introduse in fibra propriu-zisa.

Dimensiunile miezului si infasurarii verifica exact aceeasi relatie in fibra finala  si in preforma. Depunerile de vapori se realizeaza in trei modalitati standard: depunere exterioara, interioara si axiala.

Surse de lumina

Sursele  de  lumina  pentru  sistemele  de  fibre  optice  trebuie  sa converteasca  energia  electrica  primita  de  la  calculator  sau  de  la  circuite terminale in energie optica (fotoni), intr-o maniera care sa permita luminii parcurgerea  efectiva  a  fibrei.  Exista  doua  asemenea  surse  in  productie curenta: dioda electroluminiscenta (LED) si dioda laser (ILD).


Diode electroluminiscente (LED-uri)

Figura de mai sus ilustreaza o sectiune transversala printr-un LED. Acest tip de dioda emite lumina cu un spectru relativ larg  si disperseaza lumina  emisa  sub  un  unghi  destul  de  mare.  Aceasta  face  ca  LED-ul  sa introduca in fibra semnale luminoase de mai mica putere, sub un unghi de acceptanta dat, decat o dioda laser. La ora actuala, LED-urile sunt capabile sa genereze  o  putere  de  aproximativ  100  microwati  (nW)  intr-o  fibra  cu  o apertura numerica de 0,2 sau mai mult, ceea ce inseamna o eficienta de aproximativ 2%. Avantajele principale ale LED-urilor sunt costul scazut  si fiabilitatea ridicata.



Pentru a converti energia electrica a calculatorului sau a terminalului in energie luminoasa utilizabila de un sistem de fibre optice, se folosesc LED-uri si diode laser.

Diode laser

Figura de mai sus ilustreaza o sectiune transversala printr-o dioda laser. Datorita spectrului de emisie ingust si eficientei de cuplare a luminii in ghidul de lumina al fibrei, dioda laser furnizeaza niveluri de putere intre 5 si 7 miliwati (mW). In prezent, diodele laser sunt mult mai scumpe decat LED- urile, iar durata lor de viata este in general de 10 ori mai mica decat a LED- urilor. Alte dezavantaje ale diodelor laser sunt necesitatea unor circuite de reglare automata a nivelului necesitatea reglarii puterii de iesire a razelor laser si faptul ca dispozitivul trebuie protejat la varfurile tranzitorii ale sursei


de alimentare.

Detectoare de lumina

Receptorul sistemului de comunicatii optice trebuie sa aiba o mare senzitivitate  si un zgomot scazut. Pentru a indeplini aceste cerinte, exista doua tipuri de dispozitive care detecteaza fasciculul de lumina, il amplifica si il convertesc intr-un semnal electric: ansamblul integrat de tip tranzistor p-i-n cu efect de camp (FET) si fotodioda in avalansa (APD).

In dispozitivul FET de tip p-i-n, exista o fotodioda cu amplificare unitara

(dispozitivul p-i-n), care este cuplata cu un amplificator de linie cu impedata mare de intrare. Acest dispozitiv asigura functionarea la tensiuni scazute, sensibilitate redusa fata de temperatura de lucru, fiabilitate ridicata  si un proces simplu de fabricare.

Fotodioda in avalansa asigura o amplificare de 100 de ori sau mai mult; ea produce totusi un zgomot care poate limita  senzitivitatea receptorului. Dispozitivele  APD  necesita  tensiuni  inalte  de  referinta  care  variaza  cu temperatura. Receptoarele care utilizeaza diode APD sunt atat de sensibile incat necesita detectia la receptor a doar 200 de fotoni pentru fiecare bit transmis cu viteze de la 200 la 400 Mbps.

Multiplexarea lungimilor de unda

Combinarea fibrei monomod (dispersie scazuta introdusa de mediul de transmisie) cu spectrul ingust de iesire (putere concentrata pe o singura frecventa)  si unghiul mic de dispersie (cuplare buna de putere) specifice diodelor laser conduce  la caracteristicile largime de banda-distanta foarte performante ale sistemelor de fibra optica, prezentate la inceputul acestui capitol. Spectrul ingust de emisie al diodei laser face posibila si transmisia mai multor semnale de la surse diferite prin aceeasi fibra, printr-o tehnica numita multiplexarea lungimilor de unda.


Asa cum este ilustrat in figura de mai sus, multiplexarea lungimilor de unda la frecvente optice reprezinta echivalentul multiplexarii FDM la frecvente joase. Lumina cu doua sau mai multe frecvente discrete este cuplata in fibra, fiecare  lungime  de  unda  transportand  un  canal,  indiferent  de  viteza  de modulatie utilizata de echipamentul de transmisie care comanda sursa de lumina. Astfel, capacitatea informationala a fiecarei fibre este dublata sau triplata.

Pentru a transmite pe aceeasi fibra semnale luminoase de la mai multe surse de lumina, se utilizeaza multiplexarea lungimilor de unda, o tehnica similara cu multiplexarea prin divizarea frecventei.

Sisteme de transmisie

In  ultimii  20  de  ani,  majoritatea  sistemelor  de  transmisie  din comunicatii au trecut de la firele de cupru la fibrele optice. De fapt, pe la mijlocul lui 1994, aproape 100% din comunicatiile la distanta se realizau in S.U.A. prin sisteme optice de transmisie.

Sisteme locale si interurbane - sistemul FT3C

Un studiu AT&T din 1978 a relevat un avantaj major al instalarii unui sistem de transmisie digital asupra sistemelor analogice: doar 900 $ pentru fiecare capat terminal de circuit atunci cand se interconecteaza mai multe echipamente de comutare digitala. Economiile proveneau din cerintele diferite ale echipamentelor terminale de multiplexare. A fost dezvoltat astfel sistemul optic FT3C al companiei AT&T, pentru a furniza cel mai economic sistem de transmisie digitala la nivelul din acea vreme al tehnologiei fibrelor optice. Acest sistem utiliza tehnici de multiplexare a lungimii de unda  pentru  a transmite trei semnale de 90 Mbps prin aceeasi fibra, oferind peste 240.000 de canale la 64.000 bps, intr-un cablu ce continea 144 de fibre optice. Prima aplicatie a sistemului a fost in cadrul proiectului AT&T North-East Corridor

(Coridorul Nord-Est), intre Boston  si Washington,  si in proiectul similar al companiei Pacific Telesis, pentru coasta de vest a Statelor Unite, intre San Francisco si San Diego. Figura anterioara prezinta o harta a sistemului North- East Corridor, care contine 78.000 de kilometri de circuite cu fibre optice.


Figura  b.  de  mai  jos  este  o  harta  a  proiectului  North/South  Lightwave, dezvoltat  de  compania  Pacific  Telesis.  Cele  doua  sisteme  au  devenit operationale in 1983 si, de atunci, au fost considerabil extinse.

Avantajele semnificative asociate cu utilizarea sistemelor de transmisie prin fibre optice au condus la instalarea a zeci de mii de mile de fibre optice in anii '80. La inceputul lui 1991, compania U.S. Sprint si-a convertit in proportie de 100% sistemele de transmisie interurbana, trecand de la microunde la fibre optice. Cativa ani mai tarziu, AT&T si MCI Communications au finalizat conversia la fibre optice a propriilor sisteme.

SONET

Progresele obtinute in utilizarea sistemelor de transmisie cu fibre optice au relevat necesitatea unor standarde care sa permita interoperabilitatea dintre transportatorii la nivel de centrale  si companiile telefonice. in plus, cresterea    considerabila    a    comunicatiilor    companiilor     si    agentiilor guvernamentale  a  condus  la  necesitatea  definirii  unei  interfete  intre echipamentele  comerciale  de  comunicatii         si  reteaua  optica  in  curs  de  prefigurare. Standardul rezultat, cunoscut sub numele Retea Optica Sincrona

(Synchronous Optical NETwork - SONET) reprezinta un mijloc de transport capabil  sa  ofere  viteze  de  date  in  domeniul  gigabit,  interfete  optice, posibilitatea administrarii retelei si metode de testare si diagnosticare.

Pana   la   dezvoltarea   standardelor   SONET,   exista   un   vid   de compatibilitate intre echipamentele terminale de fibra optica ce functionau la viteze superioare vitezei de transmisie DS3 de 44,736 Mbps. Aceasta viteza de operare este asigurata de un transportator de comunicatii care utilizeaza un dispozitiv cunoscut sub numele de multiplexor M13 pentru a combina 28 de semnale  DS1  intr-un  semnal  DS3.  Semnalul  DS3  rezultat  este  asincron, deoarece  fiecare  semnal  DS1  este  temporizat  fa  mod  independent.  Desi fiecare semnal DS1 include 8.000 bps pentru incadrare, semnalul multiplexat DS3  include  trei  semnale  de  incadrare  mixate,  ceea  ce  face  aproape imposibila localizarea unui semnal DS0 individual In semnalul DS3. astfel, eliminarea unui semnal vocal digitizat PCM dintr-o ierarhie de transmisie DS3 a  unui  transportator  impunea  de                                                                   obicei  demultiplexarea  prealabila  a semnalului DS3, ceea ce necesita echipamente suplimentare si crestea costul


infrastucturii   de   transport.   Identificand   aceasta   problema,   creatorii standardului SONET au dezvoltat o structura de cadru care permite eliminarea sau adaugarea simpla a canalelor de joasa viteza intr-un semnal de mare viteza.  Acest  proces  este  cunoscut  sub  numele  de  extragere  (eliminarea semnalului dintr-un canal) si inserare (adaugarea unui semnal la un canal).

SONET  este  asadar  un  standard  optic  care  permite  sistemelor  de transmisii  prin  fibre  optice  ale  transportatorilor  la  nivel  de  centrale                                                                          si companiilor telefonice sa fie interoperabile.

Figura de mai sus ilustreaza structura unui cadru SONET. Asa cum este indicat, cadrul de baza SONET consta in noua linii de octeti, cu cate 90 de octeti pe linie transmitandu-se 8.000 de astfel de cadre pe secunda. Aceasta organizare conduce la o viteza compusa de date de 51,84 Mbps. Deoarece cei

27 de octeti din fiecare cadru de 810 octeti reprezinta o supraincarcare, viteza utila  a  cadrului  de  baza  SONET  este  de  50,112  Mbps,  cu  2,3  Mbps supraincarcare. Aceasta supraincarcare include informatia de pozitionare, care permite identificarea unui canal individual DS0  si extragerea sau inserarea datelor in pozitia corespunzatoare a canalului.

Aceasta  mai  inseamna  ca  un  semnal  DS3  care  reprezinta  28  de semnale DS1 poate fi transportat intr-un cadru de baza SONET, iar datele fiecaruia din cele 672 de canale DS0 continute In cele 28 de semnale DSl pot fi extrase (eliminate) sau adaugate (inserate).

Cadrul de baza SONET, ilustrat in mai sus, care este transmis de 8.000 de ori intr-o secunda, este cunoscut sub numele de Semnal de Transport Sincron-Nivel 1 sau STS-1. Standardul SONET se numeste sincron deoarece cadrul este sincronizat in raport cu  fiecare intrare a unui canal DS0, prin utilizarea pointerilor din cei 27 de octeti suplimentari ai cadrului, ceea ce conduce la un format de multiplexare sincron. In afara de pointeri, o mare parte a octetilor suplimentari din cadrul STS-1 este rezervata pentru date de gestiune, care permit functiilor de administrare a retelei, cum ar fi buclele, testarea   ratelor   de   erori           si   colectarea                                      si   raportarea   statisticilor   de performanta, sa fie transportate intr-un cadru SONET.


Interfata optica

Unul dintre elementele majore din standardul SONET este definirea unui set de interfete optice. Pana la aparitia standardului SONET, fiecare producator   isi   dezvolta   echipamentele   terminele   de   fibra   optica   in conformitate cu propriile interfete de semnal optic. Aceasta abordare de tip

„autodotare' a impiedicat (interconectarea dispozitivelor terminale provenind de la diversi furnizori la o magistrala comuna de fibre optice. In standardul SONET sunt definite 256 de interfete optice OC (Optical Carriers - purtatoare optice),  desi  standardul  actual  necesita  explicit  doar  8  interfete.  Aceste interfete,  prezentate  in  tabelul  7.1,  definesc  ierarhia  de  semnale  digitale SONET. Observati ca nivelul OC-1 reprezinta un semnal STS-1, iar nivelurile superioare reprezinta semnale STS-1 multiplexate.

Desi   SONET   reprezinta   in   primul   rand   un   standard   pentru interoperabilitatea  furnizorilor  de  transmisii  prin  retele  publice,  el  ofera posibilitatea ca organizatii mari sau agentii guvernamentale sa transmita un semnal STS-1 catre sediul central al unui furnizor de retea publica, printr-un multiplexor optic conectat la o fibra optica instalata de la sediul clientului la sediul central al transportatorului. Figura de mai jos ilustreaza utilizarea unui semnal STS-1 in reteaua publica. Observati ca, datorita pointerilor inclusi in cadrul  SONET,  transportatorul  poate  descompune  semnalele  multiplexate anterior, provenind de la multiplexorul optic al clientului, fara sa fie nevoie de demultiplexarea si remultiplexarea fluxului de date, ca in cazul utilizarii unui semnal  DS-3.  in  cele  din  urma,  SONET  ar  trebui  sa  micsoreze  costul transmisiilor  pentru  utilizatorii  retelelor  mari,  crescand  in  acelasi  timp fiabilitatea retelei, datorita utilizarii fibrei optice direct la sediul clientului.

Pointerii dintr-un cadru SONET permit adaugarea si eliminarea directa a  datelor  din  canale  individuale  DSO,  fara  a  necesita  demultiplexarea prealabila a semnalului compus.

Sisteme internationale - cablul submarin SL

Introducerea tehnologiei fibrelor optice la cablurile submarine asigura canale  de  comunicatie  punct-la-punct  cu  performante  egale  cu  cele  ale sistemelor de sateliti, cu costuri reduse si fara intarzieri mari de transmisie, interferente  datorate  mediului  instabil,  zgomot  indus  sau  difuzarea  unor informatii confidentiale pe jumatate de glob.



Sistemele  de cabluri submarine au conditii de mediu dificile, usor de


inteles. Mediul respectiv presupune presiuni de 10.000 de livre pe inci patrati

(psi) la adancimi de 7.300 m, apa sarata si posibilitatea deteriorilor mecanice datorate  ancorelor  si  miscarilor  terestre  in  apele  putin  adanci.  O  cerinta importanta a acestor sisteme este ca spatierea regeneratoarelor sa fie cat se poate de mare, pentru a reduce probabilitatea de defectare a sistemului  si necesarul de putere, deoarece alimentarea cu energie trebuie realizata la capetele cablului.

Figura de mai jos ilustreaza schematic sistemul SL Undersea Lightguide

(Ghid de lumina submarin). Acesta se compune dintr-o sursa de alimentare de inalta  tensiune,  un  terminal  de  supraveghere,  un  multiplexor  cu  intrari specifice diverselor tipuri de informatie, sursa de lumina a cablului, cablul propriu-zis si repetoarele. Cablul este compus dintr-un miez central inconjurat de un suport, asa cum este ilustrat in figura. Miezul are un diametru exterior de 2,6 mm si consta din 12 fibre optice infasurate elicoidal in jurul unui fir de otel invelit in cupru, numit fir-rege, toate acestea fiind incluse intr-o substanta elastomera si acoperite cu o camasa de nylon. Acest ansamblu este la randul sau acoperit cu fire de otel, apoi cu un tub sudat din cupru si cu un strat izolator din polietilena de mica densitate, pentru izolare electrica  si rezistenta abraziva.  Diametrul  exterior  al  cablului  complet  echipat  este  de  21  mm

(aproximativ 0,8 inci).

Fibrele sunt ghiduri optice de lumina monomod care functioneaza la

1,312 µm. Viteza datelor prin fiecare pereche de fibre este de 280 Mbps, iar


repetoarele sunt plasate la distante de 35 km. Capacitatea totala a sistemului este de peste 35.000 de canale vocale bidirectionale. Intrarile de la sursele de date  binare  sunt  multiplexate  direct  in  fluxul  de  comunicatie.  Canalele analogice sunt mai intai convertite in binar prin tehnica de modulatie adaptiva delta, apoi sunt procesate de un circuit digital (Digital TASI) care intretese intrarile de la un numar de canale vocale de intrare intr-un numar mic de canale  de  iesire.  Sursele  de  lumina  ale  sistemului  sunt  diode  laser  care functioneaza la 1,3 µm, cu o putere medie de iesire de 1mW (0 dBm). Detectoarele de lumina sunt diode receptoare p-i-n din arseniura de galiu- indiu (InGaAs), urmate de amplificatoare bipolare trans-impedanta din siliciu. Pentru fiecare circuit sunt prevazute trei diode laser de siguranta, care pot fi activate de la distanta in cazul aparitiei unei defectiuni.

Spre sfarsitul anilor '80, au fost instalate mai multe cabluri submarine din fibre optice care traverseaza Adanticul, legand orasul New York de Anglia, Franta  si Spania, prin transmisie optica. Functionarea cu succes a acestor sisteme a determinat extinderea planurilor transportatorilor de comunicatii de a instala cabluri submarine din fibre optice. La inceputul anilor '90, erau in functiune sau in curs de instalare mai  multe cabluri din fibre optice trans- pacifice si   trans-medi-teraneene.   La   mijlocul   anilor   '90,   majoritatea transmisiilor vocale, de date si video intre Statele Unite si Europa, Japonia si Australia erau realizate prin cabluri intercontinentale de fibra optica.

Pe masura ce a crescut utilizarea cablurilor din fibre optice, s-a redus utilizarea  satelitilor  in  transmisiile  vocale.  Motivul  principal  al  raspandirii fibrelor optice in dauna satelitilor este imunitatea cablului din fibra optica la interferente electromagnetice, ca  si eliminarea intarzierilor de jumatate de secunda sau mai mult, asociate cu utilizarea satelitilor, datorita faptului ca semnalul trebuie sa strabata o distanta de cel putin 50.000 mile in timpul transmisiei.  Astazi,  majoritatea  satelitilor  sunt  utilizati  in  televiziune            si transmisii  de  date,  care  sunt  mai  putin  pretentioase  la  intarzierile  de transmisie. Totusi, lansarea unei noi serii de sateliti de joasa orbita va creste probabil in mod semnificativ utilizarea acestora in comunicatiile vocale. Acesti sateliti sunt destinati sa asigure o noua clasa de comunicatii mobile, numita Serviciu  de  Comunicatii  Personale  (PCS),  descrisa  de  asemenea  in  acest capitol.

Fibre optice la domiciliu

Unul din termenii cei mai popularizati din domeniul comunicatiilor este asa   numita   „autostrada   informationala'.   Lansat   pentru   a   desemna interconectarea  centrelor  de  cercetari  din  domeniul  calculatoarelor  prin transmisii optice de mare viteza, termenul a fost aplicat tuturor comunicatiilor de mare capacitate, inclusiv fibrelor optice instalate pana in locuinte.

La inceptul lui 1994, in California si Florida au fost efectuate mai multe teste cu fibre optice conectate la domiciliu. Fiecare test a fost similar, prin faptul ca o fibra optica de banda foarte larga a permis transmisia simultana a sute  de  semnale  de  televiziune,  impreuna  cu  transmisii  vocale  si  canale interactive de date. Testele au diferit prin domeniul interactivitatii oferite consumatorului  de  la  domiciliu  si  prin  posibilitatea  acestuia  de  a  solicita diverse functii in mod interactiv. Unele teste au permis consumatorului sa comande filme care sa fie difuzate la o anumita ora, facilitate cunoscuta sub numele de video la cerere. Alte teste s-au concentrat in principal pe oferta de


acces on-line la banci, comenzi catre magazine  si cumparaturi pe baza de catalog. Un termen nou, care defineste serviciile integrate de voce, date  si video,  este  multimedia,  dar  gama  de  servicii  oferite  de  diversi  furnizori multimedia variaza considerabil de la un furnizor la altul.

HFC si modemuri pe cablu

In afara de incercarile de tip „fibre la domiciliu' efectuate atat de operatorii telefonici, cat si de cei de cablu TV (CATV), televiziunea prin cablu si-a modernizat o buna parte a infrastructurii sale, utilizand o combinatie de cablu jiibrid fibra-coaxial (HFC). Prin utilizarea cablului HFC, pot fi gestionati intre 500 si 3.000 de abonati, printr-un nod al unui trunchi principal din fibra optica,  conectat  cu  receptoare  coaxiale  si  cabluri  de  legatura.  In  plus, largimea de banda a trunchiului de fibra permite operatorului sa accepte transmisii  in  directie  inversa,  de  la  abonati.  Astfel,  o  infrastructura  HFC asigura posibilitatea operatorilor de cablu TV sa ofere servicii telefonice, acces la Internet si alte servicii care necesita transmisii bidirectionale intr-o forma economica.

Figura de mai sus ilustreaza, in forma schematica, o retea hibrida din fibre optice si cablu coaxial. Observati ca fiecare trunchi principal consta dintr- un cablu de fibra optica, pe cand receptoarele si cablurile de legatura pana la abonati  sunt  in  continuare  coaxiale.  Aceasta  metoda  de  cablare  permite operatorului CATV sa creasca in mod considerabil capacitatea sistemului, intr- o maniera economica, deoarece cablurile coaxiale existente, instalate anterior la abonati, continua sa fie folosite. Examinand figura, se poate observa ca, pentru  a  asigura  servicii  bidirectionale,  operatorii  CATV  trebuie  sa-si modernizeze amplificatoarele. In plus, observati ca postul principal de TV prin cablu reprezinta zona de emisie in care semnalele video de la sateliti sunt receptionate  si difuzate catre abonati. Desi figura ilustreaza o retea hibrida fibra-coaxial care permite transmisii bidirectionale pentru servicii telefonice, observati ca TV interactiva, aplicatiile Internet si alte aplicatii similare pot fi asigurate  de  sistemele  TV  conventionale  pe  cablu  coaxial,  care  au  fost modernizate  astfel  incat  sa  permita  transmisia  bidirectionala.  Diferenta principala intre cele doua sisteme este faptul ca utilizarea trunchiurilor din fibra optica reduce in mod semnificativ numarul de trunchiuri care trebuie


amplasate  in  zonele  deservite          si  ofera  imunitate  la  zgomot          si  la  alte imperfectiuni ale transmisiei, rezultate din perturbatiile electrice.

Aplicatii

Cea  mai  importanta  aplicatie  a  infrastructurii  de  cablare  HFC  este accesul  rapid  la  Internet,  prin  utilizarea  unui  modem  de  cablu  (coaxial) instalat la sediul abonatului. Desi la data revizuirii editiei curente a acestei carti standardele specifice erau in curs de dezvoltare, cei mai multi furnizori care au anuntat modemuri de cablu  si-au bazat produsele pe o tehnologie similara. Aceasta tehnologie implica utilizarea de canale TV de 6 MHz pentru transmisia si receptia datelor. Pentru a intelege functionarea unui modem de cablu, este necesara o scurta digresiune despre largimea de banda utilizata in sistemele de cablu TV din America de Nord.

Canalele directe si inverse standardizate pentru America de Nord difera atat in ceea ce priveste largimea de banda de frecventa, cat si largimea de banda pentru date. in America de Nord, banda directa destinata transmisiei de la postul principal CATV la abonat este cuprinsa intre 50 si 550 MHz, cu cate 6 MHz pentru canalele TV utilizate pentru difuzarile prin cablu analogic TV „mostenite'. Majoritatea noilor sisteme permit la ora actuala o banda superioara directa de 750 MHz, ceea ce asigura peste 110 canale TV. Banda inversa de la abonat la postul principal este cuprinsa intre 5 si 42 MHz. Spre deosebire de banda directa, care este bine definita in subdiviziuni de 6 MHz, banda inversa nu a fost utilizata pana de curand, iar subdiviziunile ei nu sunt inca standardizate.

Diferenta  principala  intre  modemurile  destinate  retelei  telefonice publice comutate (PSTN) si modemurile de cablu consta in largimea de banda utilizata. Un modem conventional destinat retelei telefonice comutate este limitat la o largime de banda cuprinsa intre 300 si 3300 Hz. Comparativ, un modem de cablu trebuie sa fie acordabil pentru a functiona pe orice canal TV disponibil, desemnat de operatorul CATV. Aceste canale permit transmisia directa  si inversa, fiecare dintre ele asigurand o banda considerabil mai mare decat reteaua comutata, ceea ce permite viteze de date cu cateva ordine de marime mai mari decat cele care se pot obtine in retelele PSTN.

Majoritatea modemurilor de cablu au un receptor acordabil intre 50 si

750 MHz, din 6 in 6 MHz, ceea ce permite modemului sa utilizeze un intreg canal  TV  pentru  receptia  datelor.  Printr-o  modulatie  de  amplitudine  in cuadratura (QAM) cu 64 sau 256 de puncte, se utilizeaza cea mai mare parte a benzii unui canal TV, obtinandu-se viteze de date de pana la 43 Mbps. In directia inversa, exista o diferenta considerabila in functionarea modemurilor de cablu, unele emitatoare de modem utilizand o banda de 2 MHz din spectrul cuprins intre 5 si 42 MHz. ceea ce asigura o viteza de date de 3 Mbps, in timp ce alte modemuri utilizeaza o banda cuprinsa intre o fractiune de MHz si 6

MHz din acelasi spectru, oferind viteze inverse de date de la 600 kbps pana la

10 Mbps.

La ora actuala, eforturile depuse pentru a asigura facilitati multimedia la domiciliu sunt inca in faza copilariei, la fel cum era industria calculatoarelor personale in anii 70. Desi rezultatele incercarilor actuale precum  si gama serviciilor oferite consumatorilor sunt dificil de estimat, un  lucru este sigur: indiferent de gama de servicii ce vor  fi oferite sub numele de „video la cerere', „multimedia' sau alt termen, aceste servicii vor fi transportate in locuinte prin cabluri de fibre optice, fie direct, fie prin utilizarea unor sisteme hibride din fibre optice si cablu coaxial.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1566
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site