Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


ArhitecturaAutoCasa gradinaConstructiiInstalatiiPomiculturaSilvicultura


INGRIJIREA SI CONDUCEREA PADURII

Silvicultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



INGRIJIREA SI CONDUCEREA PADURII

1. Generalitati



Lucrarile de ingrijire si conducere a arboretelor se refera la complexul de lucrari sau interventii silvotehnice prin care se dirijeaza procesul natural de crestere si dezvoltare a arboretelor, de la intemeiere si pana la exploatare (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973)

Numite si operatiuni culturale (taieri de ameliorare, taieri intermediare, taieri de educare a arboretelor - Dracea, 1923-1924), aceste lucrari constau din extragerea repetata a arborilor si deci aplicarea unui program de eliminare si selectie artificiala, prin care se indeparteaza din arboret exemplarele care devin, la un moment dat, daunatoare sau inutile, necorespunzatoare ca specie sau calitate. Deoarece aceste interventii prezinta caracterul unor recoltari de arbori, lucrarile respective au fost numite si taieri de ingrijire si conducere a arboretelor. Ultima denumire poate lasa impresia ca obiectivul principal al acestui sistem de lucrari este taierea de arbori in vederea recoltarii de masa lemnoasa cand, de fapt, se urmareste in principal ameliorarea permanenta a structurii si functionalitatii arboretului si a padurii.

Rezulta de aici ca operatiunile culturale se ocupa, in primul rand, de viitorul arboretului care se mentine, precum si de cantitatea de material lemnos care de recolteaza de fiecare data prin tehnica adoptata. In acest context, este evident ca eficienta operatiunilor culturale se judeca in principal prin valoarea arboretelor conduse la termenul exploatarii (varsta exploatabilitatii) si nu prin rentabilitatea produselor intermediare (produse secundare) care se obtin la fiecare interventie, desi nici acest aspect nu poate fi neglijat in activitatea practica.

De aceea, recoltarea arborilor necorespunzatori ca specie sau conformare are un caracter pronuntat selectiv. Ea nu trebuie inteleasa ca o reducere mecanica a numarului de arbori si nici ca un scop in sine, dictat de nevoia de a face fata unor interese momentane pentru anumite sortimente, deficitare in balanta masei lemnoase si imperios necesare pentru economie.

In acelasi timp, este demn de retinut adevarul potrivit caruia interventiile silvotehnice aplicate defectuos intr-o padure se pot solda cu efecte ecologice si economice mai nefavorabile pentru aceasta decat in cazul in care nu s-ar interveni deloc (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Negulescu, in Negulescu si Damian, 1966).

Clasificarea lucrarilor de ingrijire si conducere a padurii

Tinand seama de obiectivele lucrarilor de ingrijire si conducere, acestea difera ca scop si tehnica de executie in diferitele faze de dezvoltare ale padurii. Ca urmare, lucrarile mentionate se diferentiaza in functie de structura padurii, de stadiul de dezvoltare in care aceasta se gaseste, precum si de obiectivele urmarite prin aplicare (Tab. 1).

Tab. 1. Clasificarea lucrarilor de ingrijire si conducere a padurii

(din Florescu si Nicolescu, 1998)

Denumirea lucrarii

Stadiile (fazele) de dezvoltare in care se executa

Scopul principal

A. Lucrari de ingrijire cu caracter sistematic (Operatiuni culturale)

Degajari

Semintis, desis

Salvarea de coplesire si promovarea speciilor valoroase

Depresaje

Semintis, desis

Reglarea desimii regenerarilor naturale excesiv de dese

Curatiri

Nuielis, prajinis

Inlaturarea exemplarelor necorespunzatoare ca specie si conformare

Rarituri

Paris, codrisor, codru mijlociu

Ridicarea valorii productive (cantitative si calitative) si protectoare a padurii

B. Lucrari de ingrijire cu caracter special

Lucrari de igiena

Prajinis-codru batran

Realizarea si mentinerea unei stari fitosanitare cat mai bune a padurii

Elagaj artificial

Prajinis-paris

Ameliorarea accesului in arborete; cresterea valorii lemnului la exploatabilitate

Emondaj

Prajinis-paris

Mentinerea calitatii lemnului

Ingrijirea marginilor de masiv (lizierelor)

Toate stadiile

Formarea unor liziere rezistente la actiunea vanturilor periculoase

Nota: Stadiile de dezvoltare ale padurii dureaza: semintis - de la instalarea padurii pana la realizarea starii de masiv (consistenta K = 1, 0); desis - de la finele fazei de semintis pana cand se declanseaza elagajul natural si arboretul are un diametru mediu (dmed) de cca 2 cm; nuielis = dmed intre 3 si 5 cm; prajinis = dmed intre 6 si 10 cm; paris - dmed intre 11 si 20 cm; codrisor - dmed intre 21 si 35 cm, codru mijlociu - dmed intre 36 si 50 cm.

In general, lucrarile de ingrijire si conducere a padurii se aplica incepand din momentul realizarii starii de masiv (consistenta = 1,0) pe intreaga suprafata a arboretului sau numai pe o parte din aceasta, atat in arborete regulate (echiene si relativ echiene), cat si in cele neregulate (relativ pluriene si pluriene).

In arboretele echiene si relativ echiene lucrarile de ingrijire si conducere a padurii se aplica, cu caracter generalizat, in succesiunea degajari (depresaje) - curatiri - rarituri, lucrarile de ingrijire cu caracter special executandu-se numai atunci cand si acolo unde este oportun. In mod traditional, in diferite tari ale globului, aplicarea operatiunilor culturale (rariturilor) inceteaza cu 10-20 ani inainte de atingerea varstei exploatabilitatii (fig. 2).

In tara noastra, in conformitate cu recomandarile ultimelor norme tehnice (xxx, 2000), interventiile cu acest gen de lucrari se sisteaza, in general, in arborete parcurse sistematic si adecvat, dupa parcurgerea a circa 3/4 din varsta exploatabilitatii arboretului.

In schimb, in arboretele relativ pluriene si pluriene, lucrarile de ingrijire si conducere a padurii se aplica cu caracter continuu, partial sau generalizat pe intreaga suprafata, ca lucrari distincte. Astfel, in portiunile din arboret aflate in faza de desis se aplica degajari sau depresaje; in grupele de arbori cu dimensiuni caracteristice fazelor de nuielis sau prajinis se aplica curatiri, in timp ce in restul arboretului se aplica rarituri sau se extrag arbori exploatabili, care au atins sau depasit diametrul-tel (se intervine cu tratamente).

Fig Raportul dintre perioada de aplicare a lucrarilor de ingrijire si conducere a arboretelor (notata cu b) si perioada de aplicare a tratamentelor (a) intr-un arboret exploatabil la 120 ani

(dupa Johann, 1970, din Burschel si Huss, 1997)

Operatiunile culturale constituie un sistem unitar de masuri de ingrijire a arboretelor si se executa succesiv una dupa alta, fiecare dintre ele fiind conditionata de cea precedenta si pregatind terenul celei urmatoare (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959).

3. Degajarile si depresajele

Dupa realizarea starii de masiv, arborii trec de la existenta izolata la cea gregara (in grup), constituind un nou arboret.

In arboretele amestecate, unele specii, cu o crestere mai rapida in tinerete, tind sa le copleseasca pe celelalte, intre ele incepand sa se manifeste o concurenta intensa pentru spatiu, atat in sol, cat si in atmosfera. Fara interventia omului, din aceasta concurenta nu ar iesi intotdeauna invingatoare speciile cele mai valoroase din punct de vedere economic.

Aceeasi situatie se intalneste si in arboretele pure in care unele exemplare de dimensiuni mai mari (cele provenite din semintisuri preexistente neutilizabile neextrase la timp sau cele din lastari) devin coplesitoare pentru exemplarele valoroase si sanatoase instalate mai tarziu. De aceea, este necesar sa se intervina in procesul natural de autoreglare a arboretului, prin inlaturarea partiala sau integrala a speciilor sau exemplarelor coplesitoare.

Lucrarea de rarire a arboretelor amestecate prin care se realizeaza acest obiectiv se numeste degajare, are un caracter de selectie in masa si se executa in faza de desis, avand ca scop salvarea de coplesire si promovarea exemplarelor valoroase ca specie si conformare (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

In arboretele pure, regenerate pe cale naturala si excesiv de dese, aflate in aceeasi faza de dezvoltare, se executa depresaje, prin care se urmareste rarirea convenabila a acestora, precum si dirijarea raporturilor dintre exemplarele sanatoase, viabile si cele preexistente, vatamate sau provenite din lastari (Florescu, 1981).

Cele doua genuri de lucrari se executa in arboretele nou intemeiate dupa constituirea starii de masiv pe intreaga suprafata sau numai pe anumite portiuni. Aplicarea degajarilor sau depresajelor dureaza pana cand arboretul trece in faza de nuielis.

In cazuri speciale, daca s-a intarziat cu executarea degajarilor, se poate recurge la interventii si dupa inceperea fazei de nuielis, caz in care lucrarile sunt denumite degajari intarziate.

Tehnica de lucru. Prima degajare se executa la putin timp dupa constituirea starii de masiv a noului arboret, in timp ce urmatoarele interventii se succed la anumite intervale pana la trecerea in stadiul de nuielis.

Pentru realizarea lucrarii se parcurge arboretul (cu inaltimi cuprinse in general intre 1 si 2 m) in care urmeaza sa se intervina si se controleaza starea exemplarelor care apartin speciilor de valoare. Acolo unde se constata ca acestea au fost depasite in inaltime si sunt stanjenite in crestere de catre exemplarele nevaloroase ca specie sau conformare se intervine in ajutorul celor valoroase prin ruperea (frangerea) sau taierea coabitantilor care le stanjenesc (fig. 3).

Fig. 3. Desis inainte de degajare (a) si dupa degajare (b)

(dupa Ciumac, din Negulescu si Ciumac, 1959)

In cazul foioaselor, pentru a slabi producerea lastarilor si a nu modifica sensibil mediul de viata al arboretului, varfurile exemplarelor coplesitoare se frang sau se taie de la o inaltime astfel aleasa incat cel putin jumatate din inaltimea arborelui de protejat sa ramana libera (Nitescu si Achimescu, 1979).

In cazul rasinoaselor, exemplarele de extras se taie de jos. Aceeasi metoda se recomanda si la aplicarea degajarilor intarziate (fig. 4) sau in renisurile de salcie.

Fig. 4. Arboret parcurs cu degajari intarziate (a = inainte de interventie; b = dupa interventie) (dupa Ciumac, din Negulescu si Ciumac, 1959)

In cazul arborilor preexistenti mari, prin a caror doborare s-ar putea provoca vatamari exemplarelor din jur, este de preferat sa fie secuiti (inelati, adica li se indeparteaza scoarta pana la cambiu) si lasati pe loc (fig. 4').

Fig. 4'. Exemplar de mesteacan secuit (din Stanescu, 1968)

Este evident ca degajarile nu urmaresc inlaturarea, dintr-o data, a tot ceea ce este necorespunzator in arboretul tanar. Obiectivele urmarite se realizeaza treptat, prin mai multe interventii, astfel incat starea de masiv sa nu se intrerupa in nici un caz (consistenta sa nu se reduca in nici un punct, dupa degajare sau depresaj, sub 0,8).

Din acest motiv, prin degajari nu se extrag speciile de amestec si arbustii, daca acestia se mentin sub varful exemplarelor valoroase si nu impiedica executarea lucrarilor ori se gasesc in portiunile de arboret unde speciile de valoare lipsesc.

In arboretele pure sau practic pure se extrag cu precadere lastarii, exemplarele bolnave, vatamate, curbate, infurcite, lupii (arbori predominanti, cu coroane prea largi si ramuri groase), precum si formele nevaloroase (molidul tip pieptene, stejarul var. praecox, fagul in forma de matura etc.).

In mod practic, degajarile se pot executa in diverse moduri si anume:

A.     Degajari mecanice, realizate manual sau folosind unelte taietoare usoare gen cosoare, topoare, foarfeci de gradina, foarfeci cu amplificatoare de forta etc. Atunci cand dotarea tehnica o permite, se folosesc si motofierastraie tip Stihl, Husqvarna, Oregon, echipate cu cutite-disc. Degajarile mecanice se pot executa pe intreaga suprafata sau partial (pe suprafete reduse). Acestea din urma se aplica doar pe anumite coridoare sau benzi, cu latimea de 1-3 m, in jurul puietilor speciilor principale de baza.

B.     Degajarile chimice constau din folosirea unor substante chimice (arboricide) care, administrate in padure, produc vatamarea si uscarea masei exemplarelor din speciile nevaloroase. Substantele respective actioneaza prin contact (distrug tesuturile plantei foarte aproape de locul aplicarii) sau sistemic (sunt translocate in planta si actioneaza la o anumita distanta de locul aplicarii, spre radacini sau spre frunze).

Degajarile chimice se recomanda sa se aplice doar arborilor individuali, prin:

stropire directa (tratament foliar);

inelarea (secuirea) tulpinii pana la cambiu si aplicarea de arboricide (la exemplare mai inalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directa);

injectare de arboricide (la cativa cm deasupra solului, prin incizii inelare sau orificii punctiforme, situate la cca 5 cm unul de altul) (Petrescu, 1971; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Michaud, 1988; Willoughby si Dewar, 1995).

Sezonul de executare a degajarilor-depresajelor depinde de metoda aplicata, de speciile existente, precum si de conditiile de vegetatie. Astfel, la aplicarea degajarilor manuale, desi se considera ca optima perioada 15 august-30 septembrie, totusi este de preferat ca lucrarile sa fie executate diferentiat, in functie de compozitia arboretului. In cele amestecate, degajarile se recomanda sa se aplice doar in timpul sezonului de vegetatie, in timp ce in arboretele pure de rasinoase sau in amestecurile cu putine specii, lucrarea se poate executa si in repaosul vegetativ, primavara devreme, inainte de aparitia frunzelor sau toamna tarziu, dupa caderea lor. Este insa necesar sa se evite aplicarea degajarilor mecanice la inceputul sezonului de vegetatie (lujerii nou formati se rup usor), toamna, in noiembrie (lujerii degajati, inca insuficient lignificati, pot suferi din cauza gerului), precum si in perioadele cu arsita puternica din regiuni mai secetoase, cand desisul degajat poate fi vatamat (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Petrescu, 1971).

Degajarile chimice se pot executa la inceputul sezonului de vegetatie, imediat dupa infrunzirea speciilor secundare, respectiv inainte de intrarea in vegetatie a rasinoaselor. Aceste lucrari pot fi aplicate si vara, dupa incheierea primei cresteri (de primavara) si inceperea lignificarii lujerului anual al speciilor de protejat, urmarind devitalizarea speciilor coplesitoare sau a cioatelor acestora.

O problema deosebita in aplicarea degajarilor-depresajelor este desimea foarte ridicata a desisurilor naturale, care face accesul lucratorilor extrem de dificil. Datorita acestei desimi, inca de la inceputul secolului trecut (Antonescu, 1910; Dracea, 1923-1924) s-a recomandat combinarea degajarilor-depresajelor cu deschiderea unor culoare sau linii de accesibilizare interioara a arboretelor. Acestea au latimi de 1-2 m, sunt situate la distante (din ax in ax) intre 5-6 si 20-25 m si urmaresc reducerea suprafetei de parcurs cu degajari, facilitarea interventiei mecanizate (cu motofierastraie echipate cu cutite-disc) de pe culoarele de acces, fara a patrunde in zonele cu regenerari naturale foarte dese, precum si pregatirea unor conditii mai usoare de lucru in vederea aplicarii interventiilor silvotehnice ulterioare (curatiri si rarituri) (Nicolescu et al., 1992; Daia, 1996, 1998).

Intensitatea degajarilor-depresajelor se exprima prin raportul dintre numarul exemplarelor extrase (Ne) si numarul de exemplare din arboretul initial (Ni), exprimat in procente:

iN = (Ne/Ni) x 100

Intensitatea interventiei depinde de desimea initiala a arboretului, de proportia speciilor coplesitoare, a exemplarelor nevaloroase sau a preexistentilor, de efectul degajarilor-depresajelor anterioare, precum si de conditiile stationale.

Periodicitatea (numarul de ani dupa care se revine cu o noua degajare pe aceeasi suprafata) acestor lucrari depinde, de asemenea, de natura speciilor, de conditiile stationale, de starea si structura padurii. In general, periodicitatea degajarilor-depresajelor variaza de la 1 la 3 ani, fiind mai mica in arboretele constituite din specii repede crescatoare, cu temperament de lumina, ca si in amestecurile situate in conditiile stationale cele mai prielnice (tab. 2).

Tab Periodicitatea degajarilor-depresajelor (dupa xxx, 2000)

Formatia sau grupa de formatii forestiere

Periodicitatea interventiilor (ani)

Molidisuri

Bradete

Amestecuri de fag si rasinoase

Fagete

Goruneto-fagete, sleauri de deal cu gorun

Gorunete si stejarete, inclusiv de stejar brumariu si stejar pufos

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar pedunculat

Teisuri

Cerete, garnitete, amestecuri de cer si garnita

Salcamete

Aninisuri

Arborete de salcie

Arborete de plop negru si plop alb

Pinete si laricete

Arborete de duglas verde

Aspecte economice. Din cele de mai sus se observa ca, din executarea degajarilor sau depresajelor, cu putine exceptii (arbori preexistenti; nuiele de salcie, mladite de mesteacan; lastari de dimensiuni mai mari; frunzare etc.) nu rezulta material lemnos valorificabil. In plus, cele doua lucrari nu permit alegerea individuala a arborilor de viitor, motiv pentru care se recurge la selectia in masa, si sunt scumpe, nerealizand o rentabilitate imediata. Acest fapt a facut ca, de-a lungul timpului, sa fie imaginate diverse solutii pentru diminuarea sau chiar eliminarea costurilor generate de degajari sau depresaje, asa cum sunt:

plantarea la distante mai mari, cand starea de masiv se realizeaza mai tarziu iar primele interventii in arboret devin necesare in faze superioare de dezvoltare (nuielis-prajinis, chiar paris), cand a incetat necesitatea aplicarii degajarilor;

interventia cu degajari partiale sau pe cale chimica;

combinarea degajarilor sau depresajelor cu deschiderea de culoare pentru accesibilizarea interioara a arboretelor.

Oricum, executarea degajarilor sau depresajelor nu poate fi conditionata doar de rentabilitatea lor momentana. Fara a se interveni pentru reglarea competitiei inter- si intraspecifice, specia sau speciile de baza, precum si exemplarele valoroase ale unei specii dar mai putin viguroase, pot sa dispara, ceea ce obliga la declansarea imediata a regenerarii artificiale si constituirea unui nou masiv, cu toate costurile suplimentare pe care le presupun.

4. Curatirile

Curatirile sunt lucrari de ingrijire si conducere ce se aplica in arboretele aflate in fazele de nuielis si prajinis, in scopul inlaturarii exemplarelor necorespunzatoare ca specie si conformare (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

In cele doua stadii de dezvoltare, arboretul prezinta o desime ridicata si, ca urmare, o dinamica foarte activa a competitiei inter- si intraspecifice, ceea ce face ca eliminarea naturala sa fie intensa si, adesea, sa se desfasoare in contradictie cu telurile fixate. In aceasta situatie, este evident ca devine necesara inlaturarea din arboret a exemplarelor coplesitoare din speciile de mica valoare economica, precum si a celor cu o conformatie necorespunzatoare, indiferent de specie.

Curatirile sunt considerate, in general (scoala clasica, scoala negativa), lucrari de selectie negativa, atentia fiind indreptata mai ales spre speciile sau exemplarele mai putin valoroase, care urmeaza sa fie extrase (Schaedelin, 1937; Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Stanescu, 1984). Exista insa si o abordare diametral opusa (scoala pozitiva, ca in Danemarca sau Elvetia), prin care curatirile la finele fazei de prajinis reprezinta lucrari de selectie pozitiva, prin care se urmareste favorizarea si spatierea celor mai valoroase exemplare existente in arboret (Everard, 1985).

Tehnica de executie. Prima curatire se executa la cativa (3-5) ani dupa ultima degajare, cand arboretul se gaseste in fazele de nuielis-prajinis (diametrul mediu al arboretului = 3-10 cm), iar inaltimea sa medie depaseste, in general, 3 m (Nitescu si Achimescu, 1979; xxx, 2000).

Arborii care se extrag prin curatiri sunt:

exemplarele uscate, atacate, ranite, bolnave (in special cele cu boli infectioase evolutive gen cancere);

preexistentii (adesea considerati ca prima urgenta de extragere, datorita posibilelor vatamari produse arborilor remanenti prin doborare);

exemplarele speciilor coplesitoare, nedorite si neconforme cu compozitia-tel, daca sunt situate in plafonul superior al arboretului;

exemplarele cu defecte (arbori cu craci prea groase sau craci lacome, infurciti, cu trunchiuri strambe si sinuoase, intre care lupii se urmareste sa fie eliminati in totalitate pana la incheierea aplicarii curatirilor);

exemplarele din lastari, situate pe cioate imbatranite sau in arborete cu provenienta mixta, care le pot coplesi pe cele din samanta;

exemplarele din specia dorita, chiar de buna calitate, dar grupate in palcuri prea dese (fig. 5).

In toate cazurile, se recomanda ca starea de masiv sa se reduca moderat (consistenta sa nu coboare sub 0,8), iar subarboretul sa fie pastrat in intregime.

Fig. 5. Nuielis inainte de curatire (a) si dupa curatire (b)

(dupa Ciumac, din Negulescu si Ciumac, 1959)

Ca si degajarile-depresajele, curatirile se pot executa in mai multe moduri:

A.     Pe cale mecanica, realizate prin taierea de jos a arborilor nevalorosi, respectiv secuirea preexistentilor. Pentru acest scop se folosesc toporase, topoare, fierastraie manuale sau mecanice de tip usor, precum si motoagregate cu cutite-disc. Curatirile mecanice se realizeaza fie pe toata suprafata fie pe suprafete partiale, intre care cea mai recomandata metoda este cea in benzi alterne (benzile taiate alterneaza cu unele netaiate) de 6-8 m latime (Constantinescu, 1976; Nitescu si Achimescu, 1979).

Lemnul rezultat prin aplicarea curatirilor mecanice fie (1) se valorifica atunci cand exista piata locala de desfacere fie (2) se debiteaza si se lasa in padure, pentru a se descompune rapid pana la urmatoarea interventie. In cel de-al doilea caz lucrarea se numeste curatire in pierdere si este practicata pe scara larga atat in diverse tari europene, cat si in America de Nord sau Noua Zeelanda, atunci cand lemnul recoltat prin curatiri, datorita dimensiunilor mici, nu poate fi comercializat. In aceasta situatie, deoarece nu aduce venituri imediate, curatirea are caracterul unei investitii, care "va produce valoare in viitor" (Savill si Evans, 1986; Schtz, 1990).




B.     Pe cale chimica, aplicate in special foioaselor si realizate in trei modalitati:

prin stropire directa (tratament foliar, in cazul arborilor de talie mica, la primele interventii);

prin inelarea (secuirea) tulpinii pana la cambiu si aplicarea de arboricide (exemplare mai inalte, unde nu este posibil tratamentul foliar prin stropire directa);

prin injectare de arboricide (la cativa cm deasupra nivelului solului, prin incizii inelare sau orificii punctiforme, situate la cca 5 cm distanta unul de altul) (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Boudru, 1989; Sharpe et al., 1995; van Sambeek et al., 1995).

Materialul lemnos rezultat din curatiri se poate valorifica (acolo unde exista o piata locala) si consta din fascine, araci de vie, cozi pentru unelte, pari de legume, tutori pentru pomi, frunzare pentru hrana vanatului, nuiele pentru impletituri, pomi de Craciun, bile, manele, lemn pentru constructii rurale (C.R.) etc. Sortimentul principal rezultat din curatiri este insa gramada de craci, care are dimensiunea standard de 2 m latime, 1,5 m inaltime si 3 m lungime (volum aparent = 9 steri; volum real = 1,26 m3), sau figura de craci de 1 x 1,5 x 3 m (volum aparent = 4,5 steri; volum real = 0,63 m3). Aceasta din urma, datorita usurintei mai mari de construire in conditiile nuielisurilor-prajinisurilor dese, este modalitatea cea mai folosita pentru strangerea si stivuirea arborilor doborati.

Sezonul de executare a curatirilor depinde, ca si la degajari-depresaje, de metoda adoptata, de speciile existente, precum si de conditiile de vegetatie. Astfel, in arboretele amestecate, se recomanda ca grifarea (insemnarea) arborilor de extras sa se realizeze doar in perioada de vegetatie, aceasta restrictie eliminandu-se in arboretele pure sau amestecurile cu specii putine, unde lucrarea se poate efectua si in repausul vegetativ (primavara devreme, inaintea aparitiei frunzelor, sau toamna tarziu, dupa caderea acestora).

Si la curatiri se recomanda sa se evite aplicarea lor primavara, imediat dupa intrarea in vegetatie (1 mai-15 iunie la rasinoase), cand lujerii abia formati se pot rupe usor, iar vatamarile cauzate prin colectarea lemnului pot fi considerabile, sau toamna tarziu (in octombrie), cand lujerii insuficient lignificati ai arborilor ramasi pot suferi din cauza ingheturilor timpurii (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Petrescu, 1971; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

Intensitatea curatirilor se stabileste numai pe teren, in suprafete de proba instalate in portiuni reprezentative ale arboretului. In general, intensitatea se exprima (procentual) ca:

raport intre numarul de arbori extrasi si cel existent in arboret inainte de interventie

iN = (Ne/Ni) x 100

ca raport intre suprafata de baza a arborilor extrasi si suprafata de baza a arboretului inainte de curatire [iG = (Ge/Gi) x 100]

In general, in cazul curatirilor, datorita caracterului de selectie negativa al interventiilor, valoarea lui iN este mai mare decat a lui iG dar, daca se extrag mai multe exemplare din plafonul superior, iN poate fi mai mic sau egal cu iG.

Dupa intensitatea interventiei pe suprafata de baza, curatirile se impart in slabe (iG maximum 5%), moderate (iG = 6-15%), puternice (forte) (iG = 16-25%) si foarte puternice (iG peste 25%).

In general, in tara noastra se recomanda ca intensitatea curatirilor sa fie moderata, desi uneori, cand conditiile de arboret o permit (cazul molidisurilor, bradetelor sau al fagetelor foarte dese), poate ajunge puternica sau chiar foarte puternica. In toate aceste cazuri este necesar sa se respecte conditia suplimentara ca, in nici un punct al arboretului, consistenta sa nu se reduca sub 0,8 (chiar 0,75) dupa interventie, mai ales in padurile destinate sa indeplineasca functii de protectie a terenurilor si solurilor.

Periodicitatea curatirilor variaza, in general, intre 3 si 5 ani (tab. 3), in functie de natura speciilor, de starea arboretului, de conditiile stationale si de lucrarile executate anterior.

Tab. 3. Periodicitatea curatirilor (dupa xxx, 2000)

Formatia sau grupa de formatii forestiere

Periodicitatea interventiilor (ani)

Molidisuri

Bradete

Amestecuri de fag si rasinoase

Fagete

Goruneto-fagete, sleauri de deal cu gorun

Gorunete si stejarete, inclusiv de stejar brumariu si stejar pufos

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar pedunculat

Teisuri

Cerete, garnitete, amestecuri de cer si garnita

Salcamete

Aninisuri

Arborete de salcie

Arborete de plop negru si plop alb

Pinete si laricete

Arborete de duglas verde

Dupa cum s-a mentionat, este necesar ca prima curatire sa nu intarzie prea mult dupa ultima degajare, pentru a nu fi compromise rezultatele satisfacatoare obtinute. In general, urmatoarea interventie cu curatiri in padure se executa numai dupa ce masivul rarit prin interventia anterioara s-a inchis din nou (consistenta cel putin 0,9), fara a se intarzia prea mult deoarece s-ar produce diminuarea cresterilor, deformarea si reducerea dimensiunii coroanelor etc. In consecinta, chiar in conditiile recomandarilor facute, nu se poate prescrie un numar fix de ani intre doua curatiri succesive, periodicitatea adoptandu-se de fiecare data numai pe baza informatiilor de teren privind cresterea si dezvoltarea arboretelor (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Nitescu si Achimescu, 1979).

In padurile de la noi, aflate in faza de nuielis-prajinis, se recomanda sa se execute, in general, 2-3 curatiri, numarul acestora fiind redus chiar la o singura interventie in cazul arboretelor artificiale.

Probleme economice. Curatirile sunt operatii scumpe care, in general, cu exceptia zonelor unde exista o piata nesaturata pentru lemnul de mici dimensiuni, nu-si acopera cheltuielile de productie. Din aceasta cauza, aceste operatiuni culturale sunt adesea considerate lucrari de investitii (lucrari a caror eficienta economica este negativa, deoarece veniturile sunt mai mici decat cheltuielile), ceea ce a obligat la luarea unor masuri pentru limitarea ineficientei lor economice, asa cum sunt:

plantarea la distante mari, cand starea de masiv se realizeaza mai tarziu (in faza de nuielis sau chiar de prajinis), ceea ce reduce numarul de interventii cu curatiri,

interventia cu curatiri partiale sau pe cale chimica, daca din calculele economice rezulta costuri de productie mai reduse;

interventia cu curatiri de intensitate mare, cand se amplifica cresterile in diametru (deci fazele de dezvoltare se parcurg mai rapid) iar periodicitatea lucrarilor se mareste, in paralel cu reducerea numarului de interventii pe aceeasi suprafata;

aplicarea curatirilor in pierdere (asa cum se procedeaza in tarile bogate, care isi permit astfel de investitii, si cu silvicultura avansata), prin care se creaza premisele realizarii unor arborete de valoare in viitor.

Desi implica numeroase probleme economice, ca si la degajari-depresaje, este gresit sa se aprecieze doar rentabilitatea momentana a curatirilor prin simpla comparare a veniturilor si cheltuielilor. Este evident ca eficienta globala a acestor lucrari nu trebuie judecata doar in raport cu valoarea prezenta, ci in functie de valoarea de perspectiva a arboretului care ramane (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973), considerandu-se pe buna dreptate ca de punerea generalizata in practica a degajarilor si curatirilor depinde calitatea padurilor secolului urmator (Lanier, 1994).

5. Rariturile

5.1. Generalitati

Acestea sunt lucrari executate in fazele de paris, codrisor si codru mijlociu si se preocupa de selectia si ingrijirea individuala si intensiva a arborilor dintr-un arboret (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973)

Ele reprezinta un sistem de interventii care se aplica incepand din momentul trecerii padurii in faza de paris (diametrul mediu al arboretului intre 11 si 20 cm) si pana in apropierea termenului exploatarii. Actualmente, dupa cum s-a mentionat, interventiile cu rarituri trebuie sistate in tara noastra, in general, dupa parcurgerea a circa 3/4 din varsta exploatabilitatii arboretului (xxx, 2000).

Rariturile sunt, in general, lucrari de selectie individuala pozitiva, accentul fiind pus pe arborii valorosi care raman in arboret pana la termenul exploatarii (arbori de valoare, de viitor) si nu pe cei eliminati prin interventia respectiva (selectie negativa) (fig. 6).

Fig. 6. Selectia pozitiva si selectia negativa (din Schtz, 1990)

In acest mod, exemplarelor de valoare li se asigura permanent conditii favorabile de crestere si dezvoltare prin extragerea repetata a celor de mai mica valoare, care i-ar putea stanjeni intr-un fel oarecare.

Pornindu-se de la neuniformitatea padurii cultivate, in teoria si practica rariturilor din diverse tari s-au imaginat modalitati si procedee de lucru dintre cele mai variate. Acestea pot fi incluse in doua metode de baza (fig. 7):

Fig. 7. Diferite metode de raritura (din CRPF, 1991)

Rarituri selective, prin care, in general, se aleg arborii de valoare (de viitor), care trebuie promovati, dupa care se intervine asupra celor de valoare mai redusa, care se extrag. In aceasta categorie sunt incluse raritura de jos, raritura de sus, raritura combinata (mixta), raritura gradinarita etc.

Rarituri schematice (mecanice, geometrice, simplificate), cand arborii de extras se aleg in functie de o anumita schema prestabilita, fara sa mai fie diferentiati dupa anumite criterii.

In afara acestora s-au definit si (3) rariturile schematico-selective, cu caractere intermediare intre cele doua metode de baza si care cuprind combinatii intre extragerile schematice si cele selective.

In Romania, incepand din anul 1966, s-a generalizat aplicarea asa-numitei rarituri selective mixte (combinate) pentru toate padurile echiene. Exceptie fac doar culturile de plopi euramericani, pentru care a fost adoptata metoda rariturii schematice, prevazuta sa se aplice inca din anul 1961 (Petrescu, in Giurgiu (red.), 1995).

Raritura mixta include principiile a doua tipuri fundamentale de rarituri, respectiv raritura de jos si raritura de sus. Din acest motiv, pentru intelegerea modului sau de aplicare, se vor detalia in prealabil principiile de baza ale celor doua tipuri de raritura din care a derivat.

5. Raritura de jos

Raritura de jos (raritura in dominat) a fost fundamentata de Georg Ludwig Hartig in Germania la sfarsitul secolului al XVIII-lea (1791). Ea consta, in principal, din extragerea arborilor ramasi in urma cu cresterea, din clasele Kraft a IV-a si a V-a, situati in plafonul inferior al arboretului. Daca insa starea arboretului o impune, se poate interveni si in plafonul superior asupra exemplarelor uscate, rupte, puternic vatamate, din clasele Kraft I, a II-a si a III-a (fig. 8).

Fig. 8. Raritura de jos din Lanier, 1994 (a) si Smith et al., 1997 (b)]

Deoarece se preocupa mai ales de arborii de extras si nu de cei valorosi, raritura de jos are caracterul unei selectii negative (Petrescu, 1971; Stanescu, 1983, 1984).

Prin aplicarea acestui tip de raritura, adancimea coronamentului se reduce treptat si considerabil, arborii dominati si coplesiti disparand cu timpul, ceea ce conduce la realizarea de arborete monoetajate, uniforme si cu inchidere pe orizontala.

Datorita faptului ca se intervine in plafonul inferior al arboretului, raritura de jos nu modifica prea mult sensul selectiei naturale, deoarece prevede extragerea ceva mai devreme a arborilor care, oricum, ar fi disparut prin procesul de eliminare naturala (La rarituri sa se extraga numai exemplarele moarte sau coplesite - Hartig, 1791, in Dengler, 1935). De aceea, raritura de jos nu a fost considerata o adevarata operatiune culturala, fiind denumita in mod ironic operatie de inmormantare a raposatilor (Dracea, 1923-1924), iar cerinta de eliminare numai a arborilor ramasi in plafonul inferior aducandu-i lui Hartig si discipolilor lui porecla de oameni ai intunericului (Dengler, 1935).

In cazul aplicarii rariturii de jos, valorile medii (diametru, inaltime, suprafata de baza, volum) ale arborilor de extras sunt mai mici decat valorilor medii caracteristice arboretului initial. In acest sens, se considera ca raportul dintre volumul mediu al arborilor de extras si volumul mediu al arboretului initial (Ve/Vi) este cuprins intre (0,4) 0,5 si 0,6 (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Lanier, 1994; Savill et al., 1997). In aceleasi conditii, intensitatea interventiei dupa numarul de arbori este mai mare decat intensitatea pe suprafata de baza sau pe volum.

Raritura de jos, care a fost conceputa pentru monoculturile de molid din Germania, se recomanda sa se aplice in Europa in special in arboretele pure de rasinoase (molidisuri, pinete, laricete), in cele situate pe statiuni sarace sau chiar la primele rarituri in arborete de foioase cu temperament de lumina (Vuokila, 1969; Petrescu, 1971; Boudru, 1989; Lanier, 1994).

5.3. Raritura de sus

Raritura de sus (raritura in dominant) a fost conceputa pentru arboretele de cvercinee din Franta (Bagneris, 1878; Broilliard, 1881) si fagetele din Danemarca (von Reventlow, 1812). Consta din extragerea arborilor necorespunzatori si nedoriti (exemplare din specii secundare, precum si arbori din specia de baza insa rau conformati, atacati, cu coroane asimetrice sau labartate) din plafonul superior al arboretului (clasele Kraft I, a II-a si III-a), cu scopul de a permite dezvoltarea cat mai activa a arborilor de valoare din acelasi plafon (fig. 9).

Totodata, daca starea arboretului o cere, se extrag si arborii uscati, rupti, bolnavi, puternic vatamati, din plafonul inferior.

Fig. 9. Raritura de sus [din Lanier, 1994 (a) si Smith et al., 1997 (b)]

Procedand la rarirea plafonului superior prin inlaturarea exemplarelor care impiedica buna dezvoltare a celor valoroase, se are grija ca plafonul inferior sa se mentina cat mai des si continuu, in scopul realizarii protectiei solului si mentinerii unui ritm activ al elagajului natural la arborii situati deasupra.

Datorita acestui fapt, raritura in dominant nu mai urmeaza sensul eliminarii naturale si capata un caracter accentuat de selectie pozitiva (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Stanescu, 1983, 1984).

In cazul rariturii de sus, raportul dintre diametrul mediu al arborilor de extras si diametrul mediu al arboretului inainte de interventie (d/D) este mai mare sau egal cu 1 (Pard, 1978, in Schtz, 1990). In acelasi timp, raportul dintre volumul mediu al arborilor extrasi prin raritura si volumul mediu al arboretului inainte de interventie este cuprins, in general, intre 0,8 si 0,9 (tari central si vest-europene) (xxx, 1969; Boudru, 1989).

Actualmente, raritura de sus se aplica in Europa in amestecuri de foioase dominate de cvercinee, amestecuri de cvercinee si fag, fagete etc. (Schtz, 1990; Maheut, 1994). In Romania, aplicarea sa este recomandata in arborete de foioase (stejarete pure si amestecate, sleauri, cerete, garnitete) sau amestecuri de rasinoase si foioase, in care plafonul superior poate fi rarit, iar cel inferior se prezinta suficient de des pentru a asigura protectia solului si producerea elagajului natural.

5.4. Raritura mixta (combinata)

Din practica conducerii arboretelor a rezultat ca doar rareori este posibila o interventie numai in plafonul superior sau numai in cel inferior. Datorita acestei situatii a devenit necesara combinarea cele doua tipuri fundamentale de rarituri (de jos si de sus), in special in arboretele cu un anumit grad de neomogenitate sub raportul varstei, al desimii sau al compozitiei (Petrescu, 1971). Acest fapt a fost posibil datorita cercetarilor realizate in arborete de fag de catre Schrder (1905) in Danemarca, respectiv Engler (1905) si Schdelin (1926) in Elvetia, care au condus la fundamentarea rariturii mixte (combinate) (Lafouge, 1963; Silvy-Leligois, 1964). Aceasta consta din extragerea concomitenta a arborilor necorespunzatori atat din plafonul superior cat si din cel inferior ale arboretului (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973) (fig. 10).

Fig. 10. Raritura combinata [din Lanier, 1994 (a) si Smith et al., 1997 (b)]

Tehnica de executare a rariturii combinate. In cadrul acestei metode este specifica impartirea arborilor in functie de pozitia lor in arboret, precum si de rolul lor functional, in trei clase: arbori de valoare (de viitor), arbori ajutatori (folositori) si arbori daunatori (de extras) (fig. 11).

Fig. 11. Modul de clasificare a arborilor pe criterii functionale intr-un arboret de foioase

(dupa xxx, 1956, din Petrescu, 1971) (V = arbori de valoare; A = ajutatori; E = de extras)

Arborii de valoare (de viitor, notati cu V) se aleg dintre speciile principale de baza si se gasesc, in general, in clasele Kraft I si a II-a. Acestia trebuie sa fie sanatosi, cu trunchiuri cilindrice bine conformate, fara infurciri, cu coroane cat mai simetrice si elagaj natural bun, cu ramuri subtiri, fara craci lacome etc.

Adesea se recomanda ca arborii de valoare sa fie cat mai uniform repartizati pe intinderea arboretului, insa acest criteriu trebuie luat in considerare numai dupa ce celelalte au fost satisfacute, fara a se urmari obsesiv realizarea sa, deoarece mania echidistantei intre arbori este una dintre negarile principiului rariturilor selective (Pard, 1981, in Schtz, 1990).

Arborii ajutatori (folositori) (notati cu A) stimuleaza cresterea si dezvoltarea arborilor de valoare. Acestia ajuta la elagarea naturala, formarea trunchiurilor si coroanelor arborilor de viitor, indeplinind in acelasi timp un rol de protectie si ameliorare a solului. Se aleg fie dintre exemplarele aceleiasi specii (arborete pure), fie ale speciilor de baza sau de amestec, situate in general intr-o clasa Kraft inferioara (a II-a, a III-a sau chiar a IV-a). Pentru ca efectul lor favorabil sa se manifeste integral este de preferat ca arborii ajutatori sa aiba coroana situata imediat sub cea a arborilor de viitor si la o distanta convenabila fata de acestia.

In categoria arborilor ajutatori pot fi incluse, dupa caz, si exemplarele sanatoase din plafonul superior care nu au fost desemnate ca arbori de viitor, dar care nu-i jeneaza in crestere pe acestia din urma (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

Categoria arborilor daunatori (de extras) (E) include:

arborii din orice specie si orice plafon care, prin pozitia lor, impiedica cresterea si dezvoltarea coroanelor arborilor de viitor si chiar ale celor ajutatori, provocand biciuirea sau umbrirea tulpinilor, respectiv vatamarea cracilor;

arborii uscati sau in curs de uscare, rupti, atacati de daunatori sau cu defecte externe evidente (infurciti, inclinati, curbati, cu gelivuri etc.), care dauneaza celorlalti arbori si padurii in ansamblu;

unele exemplare cu crestere si dezvoltare satisfacatoare, in scopul raririi grupelor prea dese (Florescu, 1981).

Este important de retinut ca aceasta clasificare functionala a arborilor nu are caracter stabil; ea se revizuieste inaintea fiecarei noi interventii cu rarituri, luandu-se in considerare eventualele modificari produse in evolutia acestora (raniri, atacuri de boli si daunatori, rupturi si doboraturi de vant, schimbarea clasei Kraft etc.).

In situatia rariturii combinate, raportul dintre volumul mediu al arborilor extrasi si volumul mediu al arboretului inainte de interventie (Ve/Vi) este, in general, cuprins intre 0,6 si 0,9 (Lanier, 1994).

La aplicarea primelor rarituri combinate in faza de paris se urmareste alegerea si promovarea arborilor de viitor (rarituri de selectionare), dandu-se interventiei un pronuntat caracter de selectie pozitiva si o intensitate mai moderata, pentru a se mentine active cresterea in inaltime si producerea elagajului natural. De aceea, in faza de paris, rariturile sunt mai frecvente si cu o intensitate mai slaba si se urmareste in acelasi timp si apropierea compozitiei momentane de cea tel (raritura de dozare a speciilor) (Cochet, 1971; Florescu, 1981).

In fazele de codru tanar si codru mijlociu, cand se urmareste stimularea cresterii in grosime si in volum a arborilor remanenti, precum si crearea unor conditii favorabile pentru intensificarea fructificatiei si realizarea unei regenerari naturale corespunzatoare, interventiile pot avea intensitati si periodicitati mai mari, imprumutand caracterul unei rarituri de punere in lumina.

Alegerea arborilor de extras, care este in mod obligatoriu insotita de marcarea (realizarea de cioplaje la baza, unde se aplica marca rotunda a ocolului, precum si la inaltimea de cca 1,30 m, unde se noteaza numarul de ordine al arborelui respectiv) acestora, se face la foioase numai in timpul sezonului de vegetatie, pentru a se putea diferentia usor speciile si a se evalua cat mai exact gradul de inchidere a masivului, respectiv pe durata intregului an la rasinoase. Daca numarul arborilor daunatori este relativ mic, acestia se extrag integral la fiecare interventie. In schimb, in arboretele cu o frecventa mai mare a arborilor daunatori, pentru a nu se deregla starea de masiv, acestia se vor extrage treptat, in 2-3 reprize mai des repetate, in prima urgenta (la prima interventie) fiind eliminati cei uscati, dezradacinati, rupti, lancezi etc.

In plus, in arboretele sanatoase si conduse anterior corespunzator, se pot extrage si o parte din arborii folositori, avand insa grija ca, in nici un loc, sa nu se reduca consistenta arboretului sub 0,8.

5.5. Intensitatea si periodicitatea rariturilor selective

In mod obisnuit, intensitatea rariturilor se stabileste, in valori procentuale, pe numar de arbori (iN), pe suprafata de baza (iG) sau pe volum (iV), raportand numarul de arbori, suprafata de baza sau volumul arborilor extrasi la valorile corespunzatoare arboretului inainte de interventie (x 100).

In tara noastra, dupa intensitatea lor, rariturile se clasifica, intr-un mod identic curatirilor, in slabe (iV maximum 5%), moderate (iV = 6-15%), puternice (forte) (iV= 16-25%) si foarte puternice (iV peste 25%).

In mod evident, intensitatea rariturilor variaza in raport cu specia, varsta si structura arboretului, intensitatea interventiei anterioare cu acelasi gen de lucrari, telul de gospodarire fixat etc. In general insa, rariturile au intensitati mai mari in arborete din specii de lumina, situate in conditii stationale mai favorabile si prin care se urmareste obtinerea de sortimente de mari dimensiuni, prin comparatie cu cele din specii de umbra, situate in conditii stationale mai putin favorabile si in care se doreste sa se produca o cantitate de masa lemnoasa cat mai mare si nediferentiata sortimental (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

Intensitatea pe volum recomandata pentru aplicarea rariturilor in padurile din tara noastra este, in ansamblu, slaba-moderata (tab. 4).

Tab. 4. Indici de recoltare prin rarituri, in procente din volumul pe picior inainte de efectuarea interventiilor, pentru arborete cu consistenta 0,9-1,0 parcurse

sistematic cu asemenea lucrari (din xxx, 2000)

Formatii sau grupe de formatii forestiere

Varsta arboretelor, ani

Peste 100

Molidisuri

Bradete



Amestecuri de fag cu rasinoase

Fagete

Goruneto-fagete si sleauri de deal cu gorun

Gorunete si stejarete

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar pedunculat

Teisuri

Cerete, garnitete si amestecuri de cer si garnita

Salcamete

Aninisuri

Arborete de salcie

Arborete de plop alb, plop negru sau amestecuri intre ele

Pinete

Arborete de duglas verde

Rariturile puternice nu sunt recomandate in padurile romanesti, cu exceptia arboretelor tinere de rasinoase, respectiv a fagetelor destinate sa produca lemn de derulaj (Giurgiu et al., 1989), datorita scaderii semnificative a productivitatii arboretelor conduse prin lucrari cu intensitati mari. In plus, adoptarea unei intensitati forte poate conduce la reducerea cresterii in inaltime, dezvoltarea anormala a coroanelor, cresterea ponderii arborilor purtatori de craci lacome (cvercinee), precum si la producerea parliturii scoartei (fagete) (Giurgiu et al., 1989; Hibberd (ed.), 1991).

In toate situatiile, intensitatea interventiei, care se stabileste numai pe teren in functie de starea de fapt a padurii in fiecare punct, se recomanda sa fie astfel adoptata incat consistenta arboretului dupa raritura sa nu scada sub 0,8 (arborete in faza de paris), respectiv 0,7 (arborete din specii de lumina, bietajate si cu subarboret bine dezvoltat) (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Periodicitatea rariturilor, in conditiile tarii noastre, variaza intre 4 si 7 (8) ani (in paris, cand sunt suficiente 2-3 rarituri) si 6-10 (12) ani in fazele urmatoare, cand numarul interventiiilor este, de asemenea, de 2-3 (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Constantinescu, 1976) (tab. 5).

O noua interventie cu rarituri se executa doar cand majoritatea golurilor provocate in plafonul superior prin ultima interventie sunt pe cale sa se reinchida, neintarziindu-se insa prea mult (maximum 2 ani dupa refacerea consistentei pline), deoarece arborii isi incetinesc cresterea, iar coroanele incep sa se deformeze (Perrin, 1954; Petrescu, 1971).

Tab. 5. Periodicitatea rariturilor (din xxx, 2000)

Formatia forestiera

Periodicitatea rariturilor (ani)

paris

codrisor

codru mijlociu

Molidisuri



Bradete

Amestecuri de fag si rasinoase

Fagete

Goruneto-fagete, sleauri de deal cu gorun

Gorunete si stejarete, inclusiv de stejar brumariu si pufos

Sleauri de campie, sleauri de lunca, sleauri de deal cu stejar pedunculat

Teisuri

Cerete, garnitete, amestecuri de cer si garnita

Salcamete

Aninisuri

Arborete de salcie

Arborete de plop alb si plop negru

Pinete si laricete

Arborete de duglas verde

Intre intensitatea si periodicitatea rariturilor exista o stransa interdependenta in sensul ca, cu cat intensitatea lucrarilor este mai mare, cu atat interventiile sunt mai rare si invers. Din motive economice, tendinta actuala pe plan mondial este de a mari intensitatea si periodicitatea rariturilor. Aceasta optiune are ca efect marirea volumului extras la fiecare interventie si care se recomanda sa atinga sau chiar sa depaseasca 40-60 m3/ha, pentru a face rariturile atractive si din punct de vedere economic. In tara noastra, in medie, prin rarituri se recolteaza 25-30 m3/ha/interventie, dar valorile amintite ar putea fi sporite daca s-ar actiona mai intens cu precadere in plafonul superior, fara insa a se periclita starea de masiv.

5.6. Raritura schematica (geometrica, mecanica)

In anumite situatii (plantatii tinere, dese, uniforme, de parcurs cu prima raritura; arborete omogene, fara variatie genetica, cum sunt culturile de clone), nu se mai justifica alegerea arborilor de extras. In acest caz se utilizeaza asa-numita raritura schematica (mecanica, geometrica) care, in general, se aplica in doua variante (fig. 12):

raritura in linie, care este cea mai frecvent folosita si consta in faptul ca se extrag randuri (linii, siruri) intregi de arbori, alaturate sau nu intre ele, la intervale constante, pe suprafata intregului arboret;

raritura din distanta in distanta, cand arborii de extras se aleg in mod conventional la distante egale pe fiecare rand (Petrescu, 1971; Nyland, 1996; Vlad et al., 1997).

In general, intensitatea rariturilor schematice este de 25, 33 sau 50% (se extrage un rand din 4, 3 sau 2), cea mai frecvent propusa solutie fiind cea cu intensitatea de 33% (Hamilton, 1980; Boudru, 1989; Nyland, 1996).

Fig. 1 Raritura schematica, cu intensitatea de 33%; a - in linie; c - din distanta in distanta

(b - din Smith et al., 1997)

In tara noastra, rariturile schematice se recomanda sa se aplice doar in culturile uniclonale de plopi euramericani (in special de Italica 214 sau Robusta 16), cu distante de plantare mai mici sau egale cu 5 x 5 m. In aceste cazuri, se recomanda sa se aplice o singura raritura schematica (urmata, la nevoie, de o raritura selectiva cu intensitate slaba-moderata), la varste cuprinse, in general, intre (6) 8 si 10 ani, intensitatea interventiei variind intre 25 si 50%, in functie de sortimentele-tel si de bonitatea statiunilor (xxx, 2000).

In ultima vreme se constata aplicarea frecventa la nivel mondial a rariturilor schematico-selective. In acest caz, practicat in special in arboretele de rasinoase unde, desi indispensabile pentru stabilitatea si cresterea culturilor, lucrarile strict selective sunt prea costisitoare si ineficiente economic, extragerea arborilor se face atat schematic (se recolteaza randuri intregi), cat si selectiv (se intervine pentru recoltarea arborilor defectuosi, uscati sau in curs de uscare, de pe randurile ramase neparcurse). Intensitatea recomandata pentru rariturile schematico-selective este de pana la 50%, recoltandu-se un rand din trei (33%) prin raritura schematica, respectiv 25-30% din volumul ramas dupa raritura schematica prin extragere selectiva (Hoellinger, 1986; Thivolle-Cazat, 1986; Sheedy si Bertrand, 1997; Vlad et al., 1997).

6. Lucrari speciale de ingrijire si conducere a arboretelor

6.1. Lucrari de igiena

Adesea denumite si taieri de igiena, aceste lucrari urmaresc asigurarea unei stari fitosanitare corespunzatoare a arboretelor, obiectiv care se poate realiza prin extragerea arborilor uscati sau in curs de uscare, cazuti, rupti sau doborati de vant sau zapada, puternic atacati de insecte, precum si a arborilor-cursa si de control folositi in lucrarile de protectie a padurilor, fara ca prin aceste lucrari sa se restranga biodiversitatea padurilor (xxx, 2000).

In padurile parcurse sistematic cu operatiuni culturale nu este necesara planificarea lucrarilor de igiena, deoarece arborii care se extrag in prima urgenta prin astfel de interventii sunt tocmai cei uscati sau in curs de uscare, rupti, doborati etc, igienizarea padurii realizandu-se concomitent. Daca insa, intre doua interventii succesive cu operatiuni culturale apar fenomene nedorite, cauzatoare de probleme fitosanitare, lucrarile de igiena devin obligatorii si trebuie realizate fara intarziere, pentru a elimina arborii care constituie un pericol potential pentru cei sanatosi si a limita astfel la maximum riscul aparitiei focarelor de infectie (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

Tehnica de lucru. Intensitatea (volumul de extras) lucrarilor de igiena este determinata de starea de fapt a arboretelor. Astfel, pe baza observatiilor de teren, se pot diferentia urmatoarele situatii:

daca se constata ca numarul arborilor de extras este mic si prin interventia asupra lor nu se deregleaza starea de masiv, se procedeaza la recoltarea acestora intr-o singura repriza;

daca proportia arborilor de extras este mare, acestia se vor extrage in 2-3 reprize, la interval de 2-3 (4) ani, pentru a nu se intrerupe dintr-o data si exagerat de mult starea de masiv;

in situatia in care, prin recoltarea arborilor vatamati, consistenta arboretului s-ar reduce sub 0,7 in arboretele tinere si sub 0,6 in cele mature si batrane (deci acestea ar deveni exploatabile dupa stare), este de preferat sa se procedeze la refacerea lor prin tehnici specifice (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959; Florescu, 1981).

Taierea arborilor care fac obiectul lucrarilor de igiena se poate face tot timpul anului (taiere fara restrictii - xxx, 2002), cu exceptia rasinoaselor afectate de gandacii de scoarta, care este de preferat sa se extraga inainte de zborul adultilor (Ciumac, in Negulescu si Ciumac, 1959).

6. Lucrari de elagaj artificial

Acestea urmaresc taierea si indepartarea ramurilor uscate, in curs de uscare sau a celor verzi de pe o anumita portiune de la baza tulpinii arborilor.

In functie de obiectivele urmarite, precum si de portiunea din tulpina pe care se intervine la fiecare interventie, s-au definit doua tipuri de elagaj artificial:

elagajul la inaltimi reduse (elagaj de acces sau de penetrare in arboret). Acesta se realizeaza, in general, pana la 2 (2,5) m inaltime si urmareste realizarea mai multor obiective:

asigurarea accesibilitatii in arborete, precum si facilitarea executarii diferitelor lucrari cum sunt punerea in valoare sau recoltarea-colectarea lemnului la rarituri;

crearea unor poteci in scopuri cinegetice;

producerea, pe portiunea de la baza arborelui, a lemnului lipsit de noduri;

reducerea riscului de producere a incendiilor de coroana etc.

elagajul cultural propriu-zis, prin care se indeparteaza ramurile nedorite pe inaltimi de la 2 (2,5) m pana la nivelul dorit (in general nu mai mult de 6-8 m). In mod evident, obiectivul urmarit in acest caz este obtinerea unei cantitati cat mai mari de lemn fara noduri, utilizabil in special pentru producerea furnirelor, a cherestelei de calitate superioara sau in structurile de rezistenta din constructiile de lemn (Gava, 1969; Savill si Evans, 1986) (fig. 13).

Fig. 13. Aspectul lemnului cu si fara noduri in arbori elagati si neelagati (din MacLaren, 1987)

Elagajul artificial se recomanda sa se aplice numai in arborete cu functii de productie, naturale sau artificiale, tinere si valoroase (din clase superioare de productie), cu precadere exemplarelor de molid, plopi hibrizi, duglas, pini, cvercinee, altor foioase importante (cires, nuci).

Principalele recomandari in legatura cu aplicarea acestei lucrari sunt urmatoarele (Hubert si Courraud, 1998; Nicolescu, 1999):

se elagheaza doar arbori drepti, vigurosi, sanatosi, din clasele Kraft I si a II-a, care nu prezinta craci lacome, cat mai uniform spatiati, din arboretele de codru al caror tel de gospodarire este producerea lemnului de mari dimensiuni, cu utilizari industriale superioare (lemn gros pentru cherestea, lemn pentru furnire estetice);

arborii care se elagheaza fac parte din categoria celor de valoare (de viitor), care se vor regasi in arboretul exploatabil. Deoarece elagajul incepe la varste mici, cand potentialul productiv al acestor arbori nu este integral exprimat, se recomanda ca, la prima interventie, pe langa arborii de valoare, sa se elagheze un numar redus de exemplare suplimentare (10-20, chiar 50% in plus). Numarul arborilor elagati la interventiile ulterioare scade permanent astfel ca la ultima lucrare numarul de exemplare asupra carora se intervine coincide cu sau este foarte apropiat de desimea arboretului exploatabil;

lucrarea trebuie inceputa la final de prajinis-inceput de paris, cand diametrul de baza al arborilor individuali de elagat este de (8) 10-12 cm. In legatura cu acest aspect este de amintit regula de aur a elagajului artificial conform careia, pentru ca lucrarea sa fie si rentabila (proportia lemnului comercializabil lipsit de noduri sa fie maxima), ea trebuie sa se incheie atunci cand arborii asupra carora se intervine realizeaza un diametru de baza reprezentand maximum o treime din diametrul lor la exploatabilitate;

diametrul ramurilor care se elagheaza trebuie sa nu depaseasca 3 cm, fapt datorat atat problemelor fitosanitare care apar odata cu prelungirea duratei de cicatrizare a ranilor cu diametre mai mari, precum si costurilor ridicate pe care le implica elagarea ramurilor groase;

taietura de elagare, realizata in general perpendicular pe ramura indepartata sau paralel cu axa tulpinii, trebuie sa protejeze mansonul (umflatura, gulerul) de la baza acesteia (fig. 14);

Fig. 14. Pozitia taieturii de elagare la foioase (a) si rasinoase (b) (din Shigo, 1984)

(1-1 = pozitia primei taieturi; A-B = pozitia taieturii finale; u = umflatura de la baza ramurii)

nu se accepta lasarea de cioturi care, daca totusi se produc, trebuie sa nu depaseasca 0,5 cm lungime deoarece orice ciot de lungime mai mare prelungeste nepermis de mult perioada de cicatrizare a ranilor, cu efecte nedorite asupra starii sanitare si calitatii lemnului format dupa elagaj;

daca elagajul artificial se executa corect, nu este necesara folosirea ulterioara a substantelor de protejare a ranilor. Daca insa exista riscuri deosebite de producere a infectiilor (cazul atacului de Endothia parasitica la castanul comestibil sau al speciei Ceratocystis fagacearum la stejarii rosii), singurele substante recomandate sunt fungicidele cu actiune antiseptica. Nu se recomanda folosirea masticurilor pentru altoiri, a creozotului, a vopselelor sau a gudroanelor de huila, care nu au actiune fungicida si care, datorita toxicitatii lor, pot provoca necrozarea tesuturilor vii ale arborilor;

inaltimea pana la care se elagheaza este in general de 6 (8) m, fapt datorat costurilor care cresc vertiginos la inaltimi mai mari, cand este necesara folosirea dispozitivelor de urcare in arbori. Singura situatie cand se recomanda elagarea la inaltimi de peste 6 m este cea a culturilor intensive de plopi hibrizi, care se elagheaza pana la maximum 8 (10) m. Se intervine in 2-3 reprize, la fiecare interventie elagandu-se 2-3 m.

pentru a nu se produce dereglari ale cresterii in diametru a arborilor (cea in inaltime este mai putin influentata de elagaj), la fiecare interventie se poate indeparta pana la 20-30% din lungimea coroanei vii;

coroana ramasa dupa fiecare interventie cu elagaj trebuie sa aiba o lungime de minimum 50% din inaltimea totala a arborelui;

perioada cea mai recomandata pentru elagajul ramurilor verzi este la sfarsitul iernii, cu putin timp inainte de pornirea in vegetatie, in timp ce elagajul ramurilor uscate se poate practica tot anul. Intre putinele exceptii de la aceasta regula se pot mentiona plopii hibrizi, ciresul pasaresc si nucii, care se recomanda sa fie elagati in perioada de vara. Oricum, cu toate ca exista si opinii opuse, este de preferat ca elagarea ramurilor verzi (in special cu diametre mai mari de 3 cm), in special la speciile care manifesta o sensibilitate ridicata la daunatorii de rana (molid, pini) sau la producerea de gome (cires pasaresc), sa fie evitata sau drastic limitata;

este indicat ca elagajul artificial sa nu se execute in perioadele geroase sau secetoase, deoarece poate favoriza vatamarea tesuturilor lemnoase (elagajul de iarna), respectiv atacurile de insecte (elagajul de vara);

de fiecare data cand se executa este preferabil ca elagajul artificial sa fie realizat impreuna cu rariturile. Astfel, se recomanda ca arborii de elagat sa fie selectionati fie inaintea rariturii fie concomitent cu alegerea arborilor de viitor, iar operatia de elagaj sa se execute dupa raritura. Procedand in acest mod, cracile neelagate protejeaza trunchiurile arborilor de viitor in timpul executarii rariturii, iar dupa aceasta lucrare se circula mai usor in arboret si in jurul exemplarelor care vor face obiectul elagajului, usurand executarea acestuia;

uneltele cele mai recomandate pentru elagaj sunt diferentiate dupa inaltimea la care se realizeaza lucrarea. Astfel, pentru elagajul pana la 2 m inaltime se folosesc mai ales diverse tipuri de fierastraie manuale. La inaltimi de peste 2 m se prefera fierastraiele manuale sau mecanice cu brat prelungitor telescopic, care permit elagajul pana la 4-4,5 m. La inaltimi mai mari de 4,5 m este recomandata folosirea fierastraielor manuale mentionate si a dispozitivelor de urcare in arbori (caz in care se utilizeaza in mod obligatoriu echipamentul de protectie), intre care scarile usoare din aliaje de titan sau din aluminiu sunt cele mai potrivite. Uneori (insa pe scara mult mai redusa decat fierastraiele) se recomanda folosirea foarfecelor hidraulice sau pneumatice de elagaj (la inaltimi pana la 2 m), precum si a robotului de elagaj Sachs & Fichtel (la inaltimi de pana la 10-12 m, ca in cazul bradului) (fig. 15 - dreapta jos).

Fig. 15. Diverse unelte manuale si mecanice folosite pentru realizarea elagajului artificial (dupa Rittershofer, 1994)

elagajul artificial este o operatie costisitoare, ale carei costuri trebuie amortizate odata cu vanzarea lemnului fara noduri, cu calitati si utilizari superioare. De aceea, pentru a-i mari si atractivitatea financiara, se recomanda subventionarea partiala a acestuia (ca in Franta, Belgia, Canada), precum si introducerea certificatelor de elagaj (documente utilizate in Franta, Belgia, Elvetia, Noua Zeelanda), care includ:

caracteristicile arboretului elagat (descrierea parcelara);

caracteristicile lucrarii (perioada de realizare si costurile ocazionate, numarul de arbori elagati pe specii, diametrul de baza al arborilor elagati, inaltimea elagata, uneltele folosite, calitatea taieturii, etc.).

6.3. Emondajul

Aceasta lucrare de ingrijire se refera la taierea cracilor lacome aparute pe trunchiul arborilor din mugurii dorminzi. Prin emondaj, pentru prevenirea producerii cracilor lacome, se pot indeparta si mugurii dorminzi de pe o anumita lungime a trunchiului.

Cracile lacome, formate la varste mici, pot fi la originea ramurilor (nodurilor) mari, care reduc proprietatile fizico-mecanice si tehnologice ale lemnului speciilor de valoare si cu posibile utilizari superioare. In zona temperata din Europa si America de Nord, speciile pe care cracile lacome apar in mod frecvent fac parte din genurile Quercus, Tilia, Ulmus, Castanea, Populus si Salix. In interiorul fiecarui gen exista diferente evidente intre specii, cel mai cunoscut fiind cazul cvercineelor, unde stejarul pedunculat este specia care produce cele mai multe craci lacome.

In general, se considera ca aparitia cracilor lacome este (a) controlata genetic sau (b) constituie o reactie a arborilor la actiunea unor factori stresanti, pe fondul dezechilibrului fiziologic al acestora.

In legatura cu (a) controlul genetic al aparitiei cracilor lacome, se considera ca acesta este evident, deoarece anumite specii dintr-un gen sunt mai predispuse la aparitia cracilor lacome decat alte specii ale aceluiasi gen (cazul stejarului pedunculat in comparatie cu gorunul, cerul sau stejarul rosu). Acest fapt este evident si deoarece, in cadrul aceleiasi specii, anumiti arbori individuali, crescuti in afara masivului padurii, nu prezinta craci lacome, in timp ce altii din padure, puternic umbriti, manifesta acest defect (Auchmoody, 1972; Evans, 1982; Sevrin, 1997).

Cracile lacome pot sa apara si in urma actiunii unor (b) factori stresanti, pe fondul dezechilibrului fiziologic al exemplarelor individuale, dezechilibru ale carui principale cauze sunt urmatoarele:

existenta unor arbori cu coroane insuficient dezvoltate, ca rezultat al cresterii in arborete excesiv de dese, neparcurse la timp si sistematic cu lucrari de ingrijire (se formeaza craci lacome de stres) (xxx, 1986; Bastien, 1997; Hubert si Courraud, 1998);

interventii cu elagaj artificial, adesea intarziat si avand intensitati prea mari, asupra ramurilor verzi (Poskin, 1949; Pourtet, 1961; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Bialobok, 1976; Evans, 1982, 1983, 1987);

cresterea aplecata, in mod ireversibil, a arborilor, care conduce la formarea cracilor lacome pe fata superioara a tulpinii (Roussel, 1978; Evans, 1982);

ramanerea in urma cu cresterea (situarea in clase Kraft inferioare), asociata cu o stare de vegetatie slaba (se formeaza craci lacome de umbra sau craci lacome de agonie) (Poskin, 1949; Roussel, 1978; Evans, 1982, 1983);

luminarea brusca a tulpinii, ca efect al rariturilor cu intensitate mare (puternice si foarte puternice) sau al diverselor tratamente care conduc la luminarea tulpinii la baza (taieri succesive, progresive, crang compus) (Poskin, 1949, Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; Evans, 1982, 1983, 1987; Kozlowski et al., 1991). Expunerea brusca a tulpinii la lumina plina produce asa-numitul fenomen de coronare, intalnit mai ales la stejarul pedunculat (Negulescu, in Negulescu si Ciumac, 1959).

Tehnica de lucru. Eliminarea cracilor lacome, care se realizeaza cu o tehnica similara elagajului artificial, s-a dovedit eficienta doar in cazul celor aparute dupa elagajul ramurilor vii in culturile de plopi hibrizi si cand se executa vara, in lunile mai-iunie (Bialobok, 1976; Jobling, 1990) sau august (Pourtet, 1961; Hubert si Courraud, 1998). Se recomanda interventia in acelasi an, la scurt timp dupa aparitia cracilor lacome (Pourtet, 1961; Boudru, 1989) sau, in cel mai rau caz, in anul urmator aparitiei lor (Sevrin, 1997). Intervenind astfel, cracile lacome formate nu pot crea atat de repede noduri mari, care sa declaseze lemnul, iar arborii emondati tind sa-si micsoreze capacitatea de producere a acestui gen de craci.

Emondajul insa doar reduce, nu si previne formarea de craci lacome care, in special la cvercinee, castan comestibil, tei pot aparea in numar sporit in anul urmator interventiei. De aceea, chiar daca au fost imaginate diverse tehnici pentru prevenirea aparitiei lor (infasurarea tulpinilor tinere cu folie de polietilena sau polipropilena neagra sau translucida - Evans, 1982, 1983, 1987; tratarea mugurilor dorminzi cu diverse substante chimice gen hidrazida maleica, clorat de potasiu, acidul 2,4,5-T - Perrin, 1958; Evans, 1987; Boudru, 1989), care sunt scumpe si nu asigura rezultatele dorite, solutiile cele mai adecvate constau din:

folosirea, in cazul cvercineelor (mai ales stejar pedunculat) a unor scheme de impadurire mai dese (4.000-7.000 puieti/ha), cu ajutorul carora starea de masiv se realizeaza mai repede. Arboretul se parcurge ulterior prin degajari si curatiri cu intensitati slabe-moderate, evitandu-ase astfel aparitia de craci lacome (Evans, 1983);

elagarea cracilor verzi in mod progresiv, cu intensitati reduse si cu periodicitati scurte, numai la exemplare de valoare cu coroane echilibrate (Bialobok, 1976; Hubert, 1987, 1989; Hart, 1994);

ajutorarea instalarii sau favorizarea dezvoltarii subetajului arborescent (cu specii rezistente la umbra gen fag, carpen, tei, jugastru) si a subarboretului, care protejeaza tulpinile arborilor de valoare, favorizeaza elagajul natural si limiteaza dezvoltarea cracilor lacome (Bagneris, 1878; xxx, 1956; Haralamb, 1967);

practicarea unei silviculturi care sa includa rarituri precoce, cu intensitati moderate-forte, elagaje succesive si moderate si care sa permita obtinerea unor arbori vigurosi si cu coroane mari;

interzicerea pasunatului si a altor activitati care genereaza inrautatirea proprietatilor solului si, implicit, reducerea vitalitatii arborilor.

6.4. Ingrijirea marginii de masiv (lizierelor)

Lizierele de padure sunt importante pentru stabilitatea arboretelor, impactul vizual pe care il provoaca, precum si pentru diversitatea biologica a ecosistemelor forestiere. Din aceste motive, exista preocupari constante pentru ingrijirea lor, in vederea imbunatatirii stabilitatii si diversitatii habitatelor pe care le ofera.

In general, ingrijirea marginii de masiv se aplica fie arboretelor periclitate de vant, fie celor din zona de campie, unde pasunatul necontrolat reprezinta un pericol constant.

In cazul arboretelor periclitate de vant (in special molidisuri), ingrijirea lizierelor se realizeaza pentru ca acestea sa devina penetrabile sau semipenetrabile pentru vant. In mod practic, ingrijirea lizierelor se realizeaza diferentiat, in functie de modul lor de regenerare, astfel:

in regenerarile naturale dese, pe o fasie de cca 30-40 (50) m de la marginea masivului, se recurge la o rarire uniforma si intensa inca de la varste mici (desis), pentru ca arborii formati sa-si formeze o inradacinare puternica si coroane dezvoltate pana la sol (Petrescu, 1971; Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973).

in arboretele regenerate pe cale artificiala, la liziera se planteaza 3-5 randuri paralele, mai distantate intre ele (de la 2,5 x 2,5 m pana la 3,0 x 3,0 m) decat in interiorul masivului, care creaza o zona filtranta, penetrabila de catre vant. In cadrul acestor randuri este recomandat ca, pe langa specia de baza, sa fie instalate si specii rezistente la actiunea vantului gen larice, pin silvestru, pin negru (Stanescu si Tarziu, in Negulescu et al., 1973; xxx, 1986). Liziera respectiva se trateaza ca o perdea de protectie, intervenindu-se si in profunzimea ei, pe 30-40 (50) m (fig. 16), in care scop se parcurge [cand arboretul are o inaltime dominanta de (8) 10-15 m si varsta nu depaseste, in general, 30 de ani], cu rarituri de intensitati mari.

Fig. 16. Influenta vantului asupra marginii de masiv (din Kramer, 1980)

(A = liziera nerarita, cu arbori avand indici de zveltete iz (h/d) mari, de peste 100, periclitata de vant; B = liziera rarita, cu arbori avind indici de zveltete normali (sub 80), cu rezistenta

superioara la actiunea vantului)

Procedand in acest mod, arborii respectivi sunt incurajati sa-si formeze un sistem radicelar puternic, tulpini mai conice si coroane mai lungi (Tkacenco, 1955; Kramer, 1980; xxx, 1986). La varste mai mari de 30 ani, in banda respectiva nu se mai intervine cu rarituri, singurele interventii recomandate fiind lucrarile de igiena.

Perdele filtrante la marginea arboretelor se pot realiza, atat in regenerarile naturale, cat si in plantatiile mai spatiate, si prin elagarea arborilor maturi din liziera care, datorita desimilor mai mici, si-au format coroane mai lungi si extinse pana in apropierea solului (Quine et al., 1995; Mitscherlich, 1977, in Savill et al., 1997).

Solutia crearii marginilor de masiv filtrante pentru vant, formate din arbori mai spatiati decat cei din interiorul padurii, se bazeaza pe constatarea ca arborii crescuti izolat sau situati la distante mai mari intre ei prezinta o rezistenta individuala mai mare decat cei crescuti in masiv strans, care manifesta o rezistenta de bloc (grup). Acest fapt se datoreste, pe de o parte, inradacinarii lor mai dezvoltate si, pe de alta parte, adaptarii treptate la solicitarile vantului, pe care sunt obligati sa le suporte singuri.

In arboretele de campie (paduri cu baza in cvercinee), pasunatul reprezinta o problema cu efecte negative multiple (compactarea solului, care conduce la inrautatirea conditiilor de vegetatie; vatamarea sau chiar distrugerea integrala a semintisurilor naturale etc.). In aceasta situatie, intarirea lizierelor se face prin plantarea sau promovarea instalarii pe cale naturala a speciilor de arbusti forestieri cu tepi sau ghimpi (porumbar, paducel), modalitate prin care se urmareste limitarea accesului septelului domestic sau al faunei salbatice (xxx, 1986).





Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 7148
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2023 . All rights reserved