Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



Gradinita

EVOLUTIA ISTORICA A DIDACTICII

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic




EVOLUTIA ISTORICA A DIDACTICII

Didactica generala, in calitatea de stiinta pedagogica fundamentala, a fost definita drept teoria generala a procesului de invatamant. Termenul didactica si-a pastrat de-a lungul timpului intelesul sau etimologic, gr. didaskein – a invata pe altii; didaktike – arta invatarii; didasko – invatare, invatamant; didactikos – instructie, instruire; lat. didactica – stiinta invatarii (predarea invatarii).




In sens larg, didactica este stiinta predarii – invatarii in toate domeniile de actiune pedagogica (scoala, universitate, activitatea cu tinerii si adultii). In sens pedagogic, didactica reprezinta teoria instruirii [17, p. 66].

Gandirea didactica si problemele didacticii au fost definite pentru prima data in Grecia antica de catre sofistii Platon si Socrate, in contextul proceselor de profunde schimbari ideologice, economice si sociale din secolul al V-lea i. Hr. Era nevoie de un invatamant constient si planificat, care a aparut in forme institutionalizate ale asa-numitelor septem artes liberales, care au dominat timp de mai multe secole planul de invatamant al Occidentului.

Ca notiune pedagogica, didactica a aparut in 1613, intr-o relatare despre propunerile de reforma pedagogica ale lui W. Ratke (Ratichius), teoretician care a elaborat si lucrarea pedagogica “Aphorismi didacticii paecipui” (1629).

Comunitatea internationala a declarat secolul al XVII-lea “secolul didacticii” datorita pedagogului ceh Jan Amos Comenius (1592-1670) care, prin opera sa “Didactica Magna” (1657), este considerat “intemeietorul didacticii si al capitolelor aferente: finalitatile educatiei, principiile didactice, natura valorilor transmise, procedee si metode de realizare a invatarii, modalitati tehnice de realizare a lectiei” [8, p. 130]”. Pornind de la teza ca trebuie sa-i invatam totul pe oameni (“Omnes omnia docendi artificium”), idee care formeaza subtitlul lucrarii, Comenius a teoretizat principiul educatiei conforme cu natura, a proiectat sisteme educationale, a inventat orarul scolar si a pledat pentru un sistem democratic de invatamant; a propus patru cicluri de invatamant, pornind de la specificul etapelor de varsta. Definind didactica drept arta de a invata pe altii bine, Comenius a aratat ca a invata pe altul inseamna a sti ceva si a face si pe altul sa invete sa stie repede, placut, temeinic. Mijloacele pe care le propune sunt exemplele, regulile, aplicatiile generale sau speciale, care tin cont de natura obiectelor si a temelor de invatat, ca si de scopuri. Comenius crede intr-o abordare relaxata, dar disciplinata a invatarii, care sa-i ajute pe copii sa invete stiinta, morala autentica, sa fie educati in evlavie, astfel incat sa se integreze optim si rapid in viata prezenta si sa se pregateasca in vederea accederii in lumea viitoare (K. Gangel, W. Benson, 1994), [8, p. 124]. Obiectivul principal al didacticii este sintetizat astfel: “Didactica noastra are drept prora si pupa: sa cerceteze si sa gaseasca un mod prin care invatatorii, cu mai putina osteneala, sa invete mai mult pe elevi; in scoli sa existe mai putina dezordine, dezgust si munca irosita, dar mai multa libertate, placere si progres temeinic, in comunitatea crestina sa fie mai putina bezna, confuzie si dezbinare, dar mai multa lumina, ordine pace si liniste” (J. A. Comenius), [9, p. 13).

Didactica promovata de Comenius prezinta urmatoarele caracteristici [15, p. 33]: este cuprinzatoare, incluzand intregul proces de educatie (se suprapune cu pedagogia); are o larga deschidere, fiind stiinta de a preda totul tuturor; este empirist-senzualista, accentuand primatul simturilor in educatie; se incadreaza in conceptia pedagogica generala a autorului, conform careia prin educatie se pot influenta oamenii si ca scoala este “atelierul umanitatii” si “drumul regal” spre intelepciune.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este “pedagogul ce a descoperit copilul”. Pornind de la premisa ca omul este bun, dar societatea il strica, Rousseau considera educatia ca o crestere conforma cu natura “interioara” a copilului, o educatie libera, negativa. Educatia “negativa” presupune excluderea a tot ce poate stanjeni dezvoltarea naturala a copilului. Ideile sale pedagogice au inspirat teoreticienii “educatiei noi” si inca sunt valoroase [8, p. 160]. Subliniem cateva dintre aceste idei:

- necesitatea ca pedagogia sa fie fundamentata pe datele si observatiile psihologiei;

- existenta unor etape distincte ale dezvoltarii copilului (0-2 ani, ingrijirea fizica a copilului; 2-12 ani, dezvoltarea fizica, educarea simturilor si primele repere morale; 12-15 ani, formarea intelectuala, instruirea propriu-zisa; 15-20 de ani, educatia morala si religioasa);

- accentuarea importantei educatiei prin intuirea lucrurilor, comparativ cu cea bazata pe cuvinte; rolul metodelor active si intuitive in accederea la cunoasterea veritabila; stimularea interesului copilului in invatare.

In secolul al XIX-lea didactica este integrata in invatamant si relationata cu pedagogia si educatia. Elvetianul Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) a elaborat bazele invatamantului elementar si a realizat pentru prima data in istoria pedagogiei imbinarea organizata a muncii productive cu instructia. Este autorul unui sistem de idei pedagogice prin care da raspunsuri la problemele principale ale didacticii: rolul familiei si in special al mamei in educatia copiilor; rolul muncii in educarea copiilor.

Johan Friedrich Herbart (1776-1841) a delimitat didactica, considerand-o parte a pedagogiei. Herbart considera ca “scopul educatiei este acela de a forma un om moral sub aspectul caracterului si universal sub raportul cunoasterii”. Pentru realizarea acestui scop va impune principiul invatamantului educativ, primatul dimensiunii formative, fata de cea informativa [8, p. 158]. Contributia lui Herbart la circumscrierea obiectului didacticii se poate rezuma prin urmatoarele idei [14, p. 267; 15, p. 33]:

- Una dintre preocuparile fundamentale ale didacticii este activitatea de predare a cunostintelor in conformitate cu anumite legitati psihologice de asimilare a lor. In acest fel obiectul didacticii este procesul de invatamant.

- Cele doua componente ale procesului de invatamant, predarea si invatarea, se afla intr-o stransa interdependenta, realizarea obiectivelor predarii depinzand de substratul psihologic al invatarii.



- Importanta didacticii ca stiinta pentru profesor impune necesitatea studierii organizate a acesteia.

- Rolul formarii si cultivarii interesului, ca motor al dezvoltarii personalitatii; si accentuarea caracterului moral educatiei se integreaza dimensiunii formative a invatamantului.

- Rationalizarea procesului de predare a condos la delimitarea unei succesiuni de momente, fundamentate psihologic in desfasurarea lectiei: claritatea (expunerea de catre profesor a lectiei, in baza intuirii obiectelor si fenomenelor), asocierea (realizarea unei conexiuni intre materialul nou si cel vechi), sistemul (avansarea unor generalitati precum definitiile, legile, normele), metoda (extinderea si aplicarea noilor cunostinte) [8, p. 176].

Influenta lui Herbart asupra dezvoltarii didacticii a fost limitata de puternica formalizare a teoriei sale despre invatamant.

In prima parte a secolului XX didactica a cunoscut o noua perioada de acumulari teoretice si practice prin ideile si miscarile pedagogice care s-au afirmat.

Curente pedagogice in secolul XX [9, p. 26-27]:

- Scoala activa (termen lansat de catre P. Bovet in 1917, care a primit o baza teoretica prin Adolphe Ferrière, 1879-1960) sustinea valorificarea tendintei spre activitate si efort propriu al copilului. Scopul educatiei era pregatirea copilului astfel incat sa se asigure dezvoltarea plenara a personalitatii sale, prin metode active din educatia fizica, intelectuala sau morala. Scoala activa propunea urmatoarele principii fundamentale ale educatiei: principiul activitatii proprii, principiul activitatii practice, principiul intuitiei, principiul respectarii individualitatii copilului. Orientari: orientarea manualista, care punea accent pe munca manuala si din care s-a dezvoltat “scoala muncii” (Georg Kerschensteiner); orientarea intelectualista, care punea accent pe activitatea intelectuala (Wilhelm August Lay); orientarea integrala care preconizeaza o armonizare a activitatii practice, manuale cu cea intelectuala si moral-cetateneasca (Adolphe Ferrière, Ovide Decroly, Celestin Freinet; teoreticieni romani: Ion Gavanescul, G. G. Antonescu, I. C. Petrescu, I. Nisipeanu, A. Manolache, T. Geanta).

- Scoala muncii acorda importanta muncii in procesul instructiv - educativ (W. T. Booker, Georg Kerschensteiner, Simion Mehedinti).

- Pedagogia experimentala a abordat problematica instruirii si educatiei in spirit pozitiv, similar stiintelor naturii si ale societatii; a utilizat in educatie metoda experimentala (Alfred Binet, Wilhelm August Lay, Ernst Meumann, Eduard Claparède, Nicolae Vaschide, H. Mann, Stanley Hall, J. M. Rice, W. H. Kilpatrick, J. Dewey, Ed. Thorndike, Radulescu–Motru, Grigore Tabacaru, Vladimir Ghidionescu, Gheorghe Comicescu, Petru Ilcus).

- Educatia libera sustinea libera dezvoltare a copilului si noninterventia educatorului; sursa acestui curent se afla in conceptiile lui J. J. Rousseau si H. Spencer (Lev Tolstoi, Maria Montessori, Ellen Key, C. Rogers).

Pana la mijlocul anilor ‘50, profesorii au avut la dispozitie teorii generale de invatamant, cu principii orientate practic si forme de invatamant care nu erau rezultatul unor cercetari, ci rezultau din propria experienta. In aceasta perioada s-a publicat lucrarea lui E. Weniger, Teoria continuturilor instruirii si planului de invatamant, reprezentativa pentru pedagogia stiintifica. Baza didacticii a fost considerata selectia si argumentarea continuturilor instruirii. O alta lucrare reprezentativa a timpului o constituie Analiza didactica, nucleu al pregatirii invatamantului, a teoreticianului W. Klafki 17, p. 67].

Din anii ‘60 si pana in prezent au aparut numeroase teorii si modele ale instruirii.

In anii ‘90, pedagogul C. Berg a readus in centrul atentiei clasicii, odata cu actualizarea didacticii ca arta a predarii si cu reiterarea ideilor lui M. Wagenschein, A. Reichwein, O. Willmann si A. W. Diesterweg 17, p. 67].

In ultimele decenii, didactica a inceput sa-si piarda sensul traditional de fundament teoretic si practic al procesului de predare – invatare, primind un nou sens (dezvoltat de contextul educational din S.U.A.), acela de abilitare a cadrului didactic de a pune in aplicare legile si normele predarii in consonanta cu continuturile si strategiile acesteia (Doyle si Westbury, 1992), [10, p. 10].

Miron Ionescu prezinta in sinteza cele mai importante contributii in dezvoltarea teoriei si practicii instructiei [9, p. 25]:

- elaborarea unui model de lucru de catre J. A. Comenius si detalierea sa in lucrarea Didactica Magna (primul sistem pedagogic, primul model teoretic referitor la problemele educatiei si instructiei);

- elaborarea unui sistem pedagogic bazat pe un model conventional de catre J. F. Herbart si discipolii sai (fundamenteaza o structura unica a lectiilor; treptele formale ale lectiei);



- cristalizarea unei conceptii pedagogice globale prin contributiile lui J. Dewey, E. Meumann, M. Montessori (introducerea unor tehnici noi de cercetare – experimentul si calculul matematic - care au facilitat stabilirea unor relatii cauzale intre diferitele fenomene educationale si legile pedagogice);

- elaborarea unor modele ale instruirii: B. F. Skinner, J. Piaget, P. I. Galperin (fundamentarea modelelor instruirii pe anumite teorii ale invatarii);

- elaborarea unui model de lucru de catre J. S. Bruner (elaborarea unei teorii explicite a invatarii).

Fundamentarea didacticii ca teorie a instruirii implica parcurgerea a trei etape distincte, prelungite in planul interpretarilor actuale pana la nivelul teoriei curriculumului [6, p. 98]:

Etapa didacticii traditionale

de tip magistrocentrist (secolele XVII – XIX)

Etapa didacticii moderne

de tip psihocentrist

sau sociocentrist

(sfarsitul secolului XIX- prima jumatate a secolului XX)

Etapa didacticii postmoderne

de tip curricular

(de la a doua jumatate

a secolului XX)

Trasaturi:

- accent pe activitatea de predare;

- sursa principala a cu-noasterii o reprezinta perceptia;

- educatia se realizeaza prin dirijarea autorita-ra a invatarii.

Trasaturi:

- accent pe activitatea de predare – invatare;

- sursa principala a cu-noasterii este actiunea determinata psiholo-gic (curentul psiho-centrist) sau social (sociocentrist);

- educatia se realizeaza prin dirijarea psiholo-gica sau sociala a in-vatarii.

Trasaturi:

- accent pe activitatea de predare - invatare - evaluare;

- sursa principala a cu-noasterii o reprezinta actiunea determinata psihosocial, interioriza-ta deplin prin strategii adecvate (curentul teh-nocentrist);

- educatia se realizeaza prin autodirijarea inva-tarii.



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3218
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site