Intercunoasterea si socializarea prescolarului pe parcursul gradinitei

Intercunoasterea si socializarea prescolarului pe parcursul gradinitei

Omul nu se poate realiza ca personalitate decat in cadrul societatii dezvoltandu-si potentialitatile si subordonandu-i-se. Pentru om adaptarea se realizeaza in raport cu mediul natural si mijlocit prin intermediul modelelor formatoare, prin integrarea muncii si prin existenta mediului social in raport cu care se realizeaza adaptarea omului. Intreaga evolutie a copilului este reductibila la un proces de socializare care incepe odata cu nasterea si chiar inaintea acesteia. Pavel Muresan (1980, p. 19) propune urmatoarea definitie conceptului de socializare: "proces de integrare si adaptare a persoanei la viata sociala prin insusirea in cadrul familiei, scolii, institutiilor, organizatiilor, profesiei, etc. , a produselor culturale care ii permit convietuirea in societate: limba si alte mijloace de comunicare, modele culturale ale societatii respective, modurile de gandire, profesiunea, normele si valorile morale, juridice, stiintifice, politice, rolurile sociale, etc." Invatarea sociala reprezinta unul din mecanismele de baza ale socializarii. Copilaria ca prima etapa a vietii, se intinde pe o perioada de aproximativ zece ani si constituie etapa de maxima importanta pentru intreaga dezvoltare ulterioara. Traseul insertiei individului in viata sociala plenara, care incumba si dezvoltarea personalitatii sale axiologice, nu este unul liniar si uniform. Se pot desprinde doua mari faze: socializarea primara si socializarea secundara.

SOCIALIZAREA PRIMARA

Socializarea primara - sau socializarea propriu-zisa - are loc in copilarie si prin care individul, nascut doar cu potentialitati pentru viata sociala, devine un membru efectiv al ei, achizitionand cunostinte, deprinderi, atitudini si comportamente umane. Se interiorizeaza lumea sociala, se cristalizeaza versiunea subiectiva a realitatii (socioumane) obiective. Agentii ce mediaza aceasta interiorizare (internalizare) sunt in primul rand persoanele semnificative (G. H., Mead, 1934, ii denumeste " significant others", apud. Ilut, 2004) si, intrucat copilul se naste intr-o structura sociala data, persoanele semnificative (dintre care parintii ocupa locul central) ii sunt oarecum impuse. Acesti "altii" relevanti, apropiati cu care copilul se identifica, ii mediaza relitatea modificand-o in raport cu propria lor experienta de viata si cu propria lor pozitie in spatiul social. Lumea sociala apare, astfel, personalitatii in dezvoltare, filtrata prin acesta dubla selectivitate (statutul economic si profilul axiologic al persoanelor semnificative). De exemplu, un copil din paturile sarace nu numai ca absoarbe perspectiva respectivelor paturi asupra lumii sociale, ci o absoarbe colorata de particularitatile atasate ei de parintii lui.(P.Berger si T. Luckmann, 1967, apud. Ilut, 2004).

In procesul interactiunii dintre individul in crestere si ceilalti, are loc formarea eului si a identitatii de sine. Treptat, prin socializarea primara, copilul ajunge la transgresarea situatiilor si persoanelor specifice, invata roluri si atitudini generale. Daca mama arata intotdeauna o atitudine negativa fata de el cand se murdareste in timpul mesei si daca aceasta atitudine va fi manifestata de alte persoane semnificative (tatal, sora mai mare, etc.), generalitatea normei se va extinde in subiectivitatea copilului. Pasul decisiv urmeaza cand el realizeaza ca toata lumea inconjuratoare este impotriva practicii vizate. Trecerea de la rolurile si atitudinile unor persoane semnificative concrete la un "altul generalizat" (G. H., Mead, 1934, "the generalized other", apud. Ilut, 2004) reprezinta recunoasterea societatii ca atare si atingerea stabilitatii, a consistentei si continuitatii propriei autoidentificari. Copilul isi reprezinta acum nu numai o identitate personala fata de cutare sau cutare persoana, ci si o identitate in general, care, subiectiv, este resimtita ca aceeasi, indiferent de indivizii pe care ii intalneste.

Prin socializarea primara se stabileste o simetrie, bineinteles nu totala, intre realitatea obiectiva si cea subiectiva. Continutul specific, ordinea si programul a ceea ce se interiorizeaza variaza de la o cultura la alta, de la unele grupuri sociale la alte grupuri. Copilul nu alege persoanele semnificative, identificarea cu ele este cvasiautonoma. Lumea apare copilului ca o lume sociala, reala, asa cum o definesc ceilalti (semnificativi). La aceasta varsta J. Piaget vorbeste de realismul moral, adica tendinta copilului de a considera datoriile si valorile care se refera la ele ca subzistand in sine si ca impunandu-se in mod obligatoriu, oricare ar fi imprejurarile in care este angajat individul.

Una dintre temele abordate frecvent de catre teoreticienii si practicienii educatiei o reprezinta invatarea prin cooperare.

In randul cadrelor didactice,este foarte larg raspundita opinia ca numai relatiile competitive genereaza o motivatie adecvata pentru invatare.

In ultimele decenii,cercetatorii s-au ocupat de amenajarea grupului ca mediu de invatare,evidentiind eficienta ridicata a grupurilor de copiii ce indeplinesc o sarcina de invatare comuna,astfel grupul devine un grup social specific ce mediaza,in timp,schimbari cognitive fundamentale la nivelul fiecarui membru.Climatul grupei are un foarte mare impact asupra perceptiilor pe care le au copiii si cadrele didactice,reflecta motivele pentru care ei lucreaza (sau nu lucreaza) impreuna,capacitatea de a discuta impreuna si de a-si analiza critic ideile si reflecta caracteristicile comune de invatare.

Aspectele emotionale,intelectuale si interactionale ale vietii in gradinita nu mai pot fi separate,ceea ce este valabila nu doar la nivelul grupei,ci si la nivelul gradinitei ca organizatie.

Instruirea in grupuri mici constituie o alternativa din ce in ce mai uzitata de intercunoastere,deoarece instruirea frontala,simpla logistica de a conduce 20-25 sau mai multi copii,limiteaza optiunile instructionale.Aproape din necesitate,cadrul didactic devine punctul central.Intr-adevar,este dificil desi nu imposibil sa evitam ca instruirea cu un grup mare sa fie altfel decat centrata pe profesor.Exista momente cand instruirea frontala,centrata pe profesor,este intru totul adecvata,desigur ;dar putem anticipa si fatul ca o mare parte din timp va fi dedicata procedurilor de producere si mentinere a ordinii.

Prin impartirea clasei in grupuri mici,responsabilitatea fiecarui copil fata de grup creste foarte mult.In loc sa reprezinte a 26-a parte dintr-o grupa de 26 de copii,prescolarul reprezinta un sfert dintr-un grup de 4.Nu mai trebuie sa astepte ca alti 26 de potentiali participanti sa-si spuna parerea inainte ca ea sau el sa poata fi implicat intr-o activitate.

Principala dilema in privinta gruparii prescolarilor o reprezinta echilibrul dintre ordine si structura versus diversitate umana si varietatea curriculumului cu scopul de a optimiza invatarea .Cel mai frecvent,activitatile in grupuri mici sunt initiate pentru ca prescolarii :sa discute anumite teme sau evenimente ;sa se angajeze in activitati de luare a deciziilor ;sa realizee instruirea in cadrul grupului mic ;sa cerceteze/investigheze anumite probleme sau intrebari.Cadrul didactic trebuie sa decida in legatura cu : metodele pe care le va folosi ;organizarea clasei ;compozitia grupelor ;dezvoltarea expectatiilor grupului ;coordonarea si evaluarea muncii in grup.

Cadrul didactic are numeroase responsabilitati atunci cand se desfasoara activitatile pe grupe,variind de la cea de instructor la participant si consultant.Uneori,el adopta o pozitie neutra,determinandu-i astfel pe copii sa-si asume intreaga responsabilitate pentru ceea ce fac si spun.Una dintre primele reguli referitoare la evaluarea activitatii pe grupuri mici este ceea de a fructifica fiecare ocazie,pentru a evalua calitatea muncii in grup,aprofundarea intelegerii diferitelor aspecte abordate sau cresterea gradului de cooperare

Invatarea prin cooperare reprezinta folosirea grupurilor mici in scopuri instructionale,astfel incat-lucrand impreuna-copiii isi maximizeaza atat propria invatare,cat si a celorlalti colegi.

Printr-o astfel de organizare a situatiilor de invatare,prescolarii deprind intr-un mod pozitiv unii de altii,iar aceasta interdependenta pozitiva ii conduce la devotament fata de grup

SOCIALIZAREA SECUNDARA

Socializarea secundara este legata de diviziunea sociala a muncii si de distribuirea sociala a cunostintelor. Ea presupune internalizarea cerintelor, informatiilor, valorilor promovate de diferite institutii specializate. Daca in socializarea primara individul asimileaza lumea sociala, prin socializarea secundara el isi insuseste realitati partiale, "sublumi". Ea inseamna trecerea de la lumea copilariei, "de acasa", la o lume mai eterogena. Si aici sunt persoane semnificative, dar acestea sunt mai putin stabile si individul nu are control asupra lor. El poate renunta la unele in favoarea altora si totul in vederea mentinerii identitatii proprii. Constient sau spontan, individul va selecta din potentialul relatiilor interpersonale pe acelea care ii confirma si intretin autoidentificarea si stima de sine.

Intrarea in socializarea secundara ar coincide, in general, cu trecerea la pubertate si adolescenta si a conditiilor de statut socioprofesional. Ea inseamna o resocializare in conditiile in care realitatea socioculturala in care intra este diferita de cea de la prima socializare. Cand traiectoria de viata a individului continua in acelasi mediu sociocultural, socializarea secundara merge in prelungirea celei primare fara conflicte si fara nevoia restructurarii axiologice. Socializarea secundara se extinde dincolo de adolescenta si depinde in mare parte de interactiunile dintre tineri si contextele sociale.

Bibilografie :Johnson,D.W.,Johnson,R.T.,&Holubec,E.J.,Cooperare in sala de clasa,Ghidurile,Lectura si scrisul,pentru dezvoltarea gandiri fizice,Fundatia pentru o Societate Deschisa,Bucuresti 1998.