Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



Gradinita

STUDIUL DOCUMENTELOR, TERMINOLOGIA Sl METODELE DE ANALIZA INFORMATICA DOCUMENTARA - TEHNICILE DOCUMENTARII

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic




STUDIUL DOCUMENTELOR, TERMINOLOGIA Sl METODELE DE ANALIZA INFORMATICA DOCUMENTARA - TEHNICILE DOCUMENTARII

Importanta documentarii stiintifice




Cercetarea stiintifica este un proces care vizeaza descoperirea noului, pornind de la o cunoastere cat mai deplina a realului existent si a experientei trecute a omenirii. Este intruto-tul indreptatita tendinta manifestata de cercetatori de a sti nu numai ce s-a realizat in decursul timpului in domeniul lor de activitate, ci si de a surprinde care sunt problemele, tendintele, ipotezele, indoielile pe care le formuleaza domeniul lor. in conditiile exploziei informationale la care asistam astazi se apreciaza ca in unele specialitati este mai usor pentru un cercetator sa efectueze o anumita investigatie decat sa afle din multimea extraordinara a publicatiilor, daca aceasta lucrare a mai fost facuta de cineva.

Problema documentarii devine an de an tot mai dificila, ca urmare a diversificarii sti­intelor, a cresterii necontenite a publicatiilor, a dezvoltarii cercetarii si inmultirii slujitorilor ei. Unele calcule arata ca volumul informatiilor din domeniul cercetarii se dubleaza la fiecare 10-12 ani. Tinerii de astazi care se pregatesc pentru sectoarele cercetarii vor avea de cuprins peste 10-15 ani - cand vor fi in plina activitate creatoare - un volum de 2-3 ori mai mare de cunostinte, date, informatii decat exista in prezent. Se mai afirma si urmatoarele: astazi un cercetator poate afla numai 5% si cunoaste abia 1% din ceea ce se scrie in domeniile de mare productivitate stiintifica. in aceasta perspectiva intelegem de ce metodologii cercetarii stiintifice se preocupa de conditiile cele mai bune de asigurare a unei informatii complete si adecvate pentru fiecare cercetator, de crearea instrumentelor de lucru, a tehnicilor potrivite prin care sa se evite neajunsurile unei documentari incomplete sau din surse nereprezentative.

Nici o cercetare, nici cea mai „concreta', nu se poate dispensa de documentarea cores­punzatoare. Dificultatile sunt egal de mari si in cazul temelor restranse ca si in cele mai cuprinzatoare. in primul caz, pentru ca informatii putine numeric trebuie cautate intr-o multime de surse care potential cuprind date care sa-1 intereseze pe cercetator; in cel de al doilea caz, pentru ca un volum mare de informatii trebuie trecut in revista, selectat si sinteti­zat in vederea valorificarii. in cazuri cu totul particulare, facand mentiunea ca nu a reusit sa gaseasca date in literatura, autorul se limiteaza la expunerea propriei experiente, care are in spate fondul de cunostinte dobandit pana la acel moment.

Cercetarea stiintifica si publicarea rezultatelor acesteia sunt acte de cultura care se incorporeaza in fondul social-istoric al culturii nationale si universale. Acest fond este o sursa, un izvor de cu­nostinte si, in acelasi timp, un recipient pentru noile creatii. O cercetare eficienta, valoroasa trebuie sa se incorporeze deplin si simultan in trecutul si viitorul acestei culturi, valorificand ceea ce omenirea a creat mai important, ingloband noile descoperiri in perspectivele dezvoltarii viitoare a societatii.

Documentarea este o activitate indispensabila si de cea mai mare insemnatate pentru cer­cetarea stiintifica, intrucat prin intermediul ei se ia cunostinta de experienta sociala dobandita in diferitele domenii ale realitatii. Ea este in primul rand o activitate individuala, personala, a fiecarui specialist, care trebuie sa cunoasca atat fondul de baza al disciplinei pe care o serveste, cat si datele noi, recente si in continua dinamica pe care le furnizeaza monografiile si publi­catiile periodice. Cercetatorul trebuie sa stapaneasca tehnicile uzuale ale documentarii, sa fie cu adevarat „documentaristul' avizat al specialitatii sale. in sensul acesta, ne orientam si noi indicatiile din acest capitol.

Pe de alta parte, avand in vedere insemnatatea sociala a organizarii unui eficient schimb de informatii intre oamenii de cultura si stiinta, intre cercetatori si beneficiari, documentarea si transferul acestor informatii se realizeaza aproape exclusiv de catre institutii specializate, incadrate cu personal calificat. Ceea ce realizeaza aceste institutii nu il scuteste insa pe cercetatorul individual sau colectivele de cercetare de utilizarea sistemelor si tehnicilor de lucru adecvate, chiar personale.

Informatica documentara

Informatica documentara s-a transformat dintr-o preocupare intr-o adevarata stiinta in plin proces evolutiv. Fata de documentarea bibliografica traditionala, informatica documentara se caracterizeaza printr-o conceptie stiintifica moderna cu privire la procesul emiterii, inmagazinarii, prelucrarii si transferului de informatie si prin folosirea tehnicilor moderne, computerizate, de prelucrare a datelor. Sub aceasta denumire se mai pastreaza in continuare sistemele traditionale ale prelucrarii clasice a documentelor, care sunt folosite si la ora actuala in servicii sau centre de documentare cu numar mai mic de lucrari si cereri de furnizare de informatii. Acest tip de prelucrare a informatiei este pe cale de disparitie, lasand loc sistemelor si retelelor informatice. Pe de alta parte, calculatoarele personale au devenit instrumente uzuale pentru inmagazinarea si prelucrarea cunostintelor cuprinse in documente.

Informatica documentara este astazi obiect de studiu in numeroase institutii de invatamant superior in care studentii sunt invatati nu numai sa foloseasca sistemele moderne ale docu­mentarii, ci sunt si educati in sensul de a manifesta in permanenta dorinta de a fi la curent cu tot ce apare in domeniul specialitatii si de a dobandi obisnuinte de informare si documentare.

Informarea si documentarea stiintifica nu trebuie limitate numai la sarcinile de cercetare pe care cineva le poate avea permanent sau episodic (cum este cazul unor lucrari „cerute' pen­tru obtinerea unor gradatii). Ele trebuie sa se realizeze de catre fiecare specialist, cu rigurozi­tate si continuitate, daca nu vrea sa piarda contactul cu miscarea de idei, cu elementele innoitoare ale domeniului. Conceptul de educatie permanenta include in el si activitatea de informare si documentare a profesionistului care trebuie sa fie la curent cu tot ce se creeaza in domeniul sau si care - periodic si in mod organizat - este „reciclat'. Mentinerea in actualitate va asigura, in primul rand, un nivel stiintific optim activitatii practice curente si prospectarii celei viitoare, iar in al doilea rand va elimina marile dificultati de readaptare, de reacomodare si revenire la prezent pe care le intampina cei ce n-au obisnuinta documentarii curente.

O buna informare si documentare nu se realizeaza numai prin fondul de carti si reviste pe care il poseda fiecare specialist. Evident ca, cu cat va fi mai bogat acest fond, cu atat ii va fi mai comod sa se informeze si sa sistematizeze datele cuprinse in publicatiile respective. Este bine ca fiecare specialist sa detina fondul informational de baza al domeniului: manuale, tratate, monografii, dictionare s.a. pe care sa-1 improspateze cu fiecare aparitie mai importanta. Cum insa este imposibil ca fiecare cercetator sau specialist sa detina toate informatiile funda­mentale, avand in vedere ca multe lucrari apar in strainatate si ajung in tara intr-un numar restrans de exemplare, de regula inregistrate in biblioteci, ca apar multe carti si reviste al caror cost depaseste posibilitatile individuale, ca - in sfarsit, dar nu mai putin important - multe date de care are nevoie cercetatorul se afla in lucrari din alte specialitati mai mult sau mai putin inrudite, apare evidenta necesitatea intocmirii unei documentari prin consultarea acestor surse de informatii la locul lor de depozitare, in biblioteci. Cunoscand tehnicile alcatuirii sistemelor de documentare fiecare specialist - devenit „beneficiar' - va putea utiliza cu maximum de efi­cienta, efort minim si timp scurt izvoarele de documentare special intocmite.

in ultimele decenii s-au realizat pasi importanti in constituirea unei stiinte a informarii si in sport. A luat astfel fiinta Asociatia Internationala pentru Informarea Sportiva (I.A.S.I.) care coopereaza atat cu U.N.E.S.C.O., cat si cu Consiliul International pentru Stiinta Sportului si

Mihailov, 1970) este urmatoarea: lucrari de referinta, studii de sinteza, referate si adnotari, materiale de informare rapida ca indexuri bibliografice, cataloage - in volum sau pe fise.

In categoria lucrarilor de referinta intra enciclopediile, indrumarele de specialitate, dictionarele de specialitate, dictionarele de terminologie, dictionarele bibliografice s.a. care furnizeaza datele esentiale din domeniile stiintifice si ale activitatii practice. Studiile de sinteza cuprind date ale analizei aprofundate a documentelor stiintifice primare (studii de sinteza analitica) sau numai sistematizarea datelor cuprinse in aceste documente cu sublinierea tendintelor de dezvoltare a domeniului (studii de sinteza referative).

Revistele de referate constituie una din formele cele mai importante de informare, cu­prinzand fie adnotari - scurte date cu privire la continutul si valoarea studiilor, fie referate -rezumate alcatuite dupa norme stiintifice - si care redau principalele idei, aplicatiile, metodele folosite si alte date care pot furniza beneficiarului o imagine succinta, dar completa despre materialul recenzat. Asemenea referate sunt de multe ori utilizate in locul documentelor pri­mare si de aceea sunt redactate de catre specialisti. Neajunsurile constau in intarzierea cu care apar, fata de documentele primare pe care le prezinta.

Indexurile. in ultimii anii s-a extins utilizarea „indexurilor', ca parti componente ale unor publicatii primare sau secundare, servind drept instrumente pentru identificarea diferitelor aspecte de continut ale acestora (index de nume, de autori, de institutii, de subiecte) si care pot fi prelucrate usor si rapid de calculatoarele electronice.

Ideea de a folosi cuvintele semnificative din titlurile lucrarilor ca „vedeta de subiect' a avut-o A. Crestodoro, in 1856. Utilizarea calculatorului electronic in indexarea bibliografica ii apartin lui H.P. Luhn de la I.B.M. (U.S. A.). Astfel se utilizeaza acum si indexuri de titluri prin permutare sau indexuri de cuvinte-cheie in context si indexuri de referinte bibliografice (Pia Atanasiu, 1976).

Cataloagele, cea mai veche categorie de documente secundare, constituie o importanta sursa de informare. Potrivit definitiei din STAS 8283 - 68 „Documente secundare. Termino­logie', „catalogul reprezinta o lista anume, de concepte sau de obiecte inregistrate pe diferiti purtatori de informatii, oranduite dupa anumite scheme de clasificare si servind pentru scopuri de informare'. Dupa modul in care sunt grupate referintele bibliografice, cataloagele se clasi­fica in: alfabetice, sistematice, de subiecte, tematice etc. Cataloagele se mai deosebesc si dupa caracterul fondurilor de publicatii oglindite (intregul fond sau numai o parte a acestuia), dupa destinatia lor (cui se adreseaza), dupa apartenenta fondurilor (grupand fondurile a doua sau mai multe biblioteci). Ele se pot alcatui separat pentru carti sau periodice, pentru uzul citito­rilor sau al personalului bibliotecii. Catalogul alfabetic grupeaza referinte asupra publicatiilor, indiferent de continutul lor, in ordinea alfabetica a autorilor sau a primului cuvant din titlu -in cazul in care lucrarea a fost elaborata de mai mult de trei autori ori este editata fara indicarea autorului (lucrare anonima). Catalogul sistematic grupeaza referintele dupa continutul publi­catiilor, pe ramuri de cunostinte, asezate intr-o anumita ordine si legatura. Structura ca­talogului sistematic este determinata de sistemul de clasificare adoptat. in bibliotecile noastre, structura catalogului sistematic corespunde clasificarii zecimale (C.Z.U.), iar temele se scot in evidenta prin fise divizionare care marcheaza clasele, diviziunile si subdiviziunile principale ale catalogului.

Fisele divizionare au deci un rol deosebit, nu numai pentru organizarea catalogului, punand in evidenta cele mai importante domenii de cunostinte, ci si in orientarea rapida a citi­torilor in catalog, in indrumarea lor spre publicatiile de care au nevoie (fisele divizionare tre­buie folosite asa cum se foloseste tabla de materii a unui manual). Pentru a se deosebi de fisele de catalog obisnuite, cu formatul international de 75 x 125 cm, fisele divizionare sunt con­fectionate dintr-un carton mai gros, de obicei colorat, si au marginea de sus mai proeminenta.

Catalogul pe subiecte grupeaza referintele tot dupa continut, insa dupa alte reguli. in acest caz, structura catalogului este determinata de indicii subiectelor pe care le trateaza publicatiile. Subiectul unei carti este reprezentat printr-un cuvant sau sintagma, constituind vedeta de subiect si sub care se aduna in catalog referintele bibliografice cu subiect analog. In catalogul de subiecte, toate vedetele de subiect sunt trecute alfabetic, iar in cadrul vedetelor de subiect, referintele se asaza in ordinea alfabetica generala a numelor autorilor sau a titlurilor. Mai exista si alte tipuri de cataloage sau combinatii intre principalele categorii. De exemplu, cataloagele tematice, cataloage ale procesului de invatamant, cataloage pe titluri, cataloage dictionar, cataloage enciclopedice etc.

Din punctul de vedere al formei de realizare, cataloagele pot fi elaborate sub forma de carte sau sub forma de fise, acestea din urma constituind principala categorie de cataloage folosite in bibliotecile noastre.

Bibliografiile. Acestea sunt liste de semnalare a unor lucrari selectate dupa anumite cri­terii si se impart in mai multe categorii, deosebindu-se prin structura lor, in functie de continutul pe care il reflecta, de tipul de editare a publicatiilor semnalate, de locul editarii aces­tora, de modul de sistematizare a referintelor. Ca forma de prezentare distingem bibliografii sub forma de carte, de periodice, bibliografii incluse sau anexate la carte sau la articole etc.

2. SISTEME DE INFORMARE

Principala problema care sta in fata cercetatorului este aceea de a cunoaste intr-un timp scurt si cu exactitate care sunt izvoarele documentare care cuprind informatii in legatura cu te­ma care il intereseaza. Desigur, cultura de specialitate ii permite sa-si dea seama de existenta unor mijloace documentare - tratate, manuale, monografii etc. - in care se afla datele funda­mentale ale temei. Aceste informatii sunt insa insuficiente, avand in vedere ca in astfel de lucrari se afla redate mai ales elementele de baza ale stiintei. Noutatile, punctele de vedere originale, cercetarile concrete sunt publicate in reviste sau in culegerile comunicarilor de la congrese. Cum numarul acestor materiale este mare si in continua crestere, cercetatorul avand posibilitati limitate in a le cunoaste direct, trebuie sa apeleze la serviciile unor organisme intermediare -biblioteci, centre de documentare etc, care se interpun in circuitul de informatii intre sursele de informare primare si beneficiari, fiind structurate pe diferite sisteme de informare.

„Un sistem de informare reprezinta un complex format din metodele si regulile de prelu­crare si regasire a informatiilor si din mijloacele tehnice utilizate pentru efectuarea acestor pro­cedee intr-o unitate functionala' (STAS 8301 - 69, Informare si documentare. Terminologie generala).

In functie de mai multe criterii, care se vor desprinde din randurile de mai jos, sistemele de informare se impart in doua categorii: sisteme traditionale si sisteme moderne. Una din deosebirile esentiale intre aceste categorii consta in faptul ca sistemele traditionale folosesc, in organizarea cataloagelor, ca unitate de prelucrare si inmagazinare documentul, care reprezinta corespondentul modern al cataloagelor traditionale.

Sub aspectul metodelor si al regulilor de prelucrare, inmagazinare si regasire, sistemele traditionale se caracterizeaza in genere prin folosirea unor sisteme prestabilite de clasificare, ierarhizate: Clasificarea Zecimala Universala (C.Z.U.), cel mai larg raspandita si cel mai mult utilizata in toate tarile lumii, propusa de Melvil Dewey in 1876 si ameliorata in etape succe­sive sub supravegherea Federatiei Internationle de Informare si Documentare; Clasificarea Bibliotecii Congresului S.U.A., Clasificarea Ranganathan („Colon clasification', in India,1933, cu putini adepti), Clasificarea bibliografica Bliss, 1935 etc, a fiselor de catalog clasice si a unor tehnici de lucru aproape exclusiv manuale. Merita mentionat totusi faptul ca in ultima vreme se intrepatrund tot mai des incercarile de utilizare a tehnicii electronice pen­tru efectuarea diferitelor operatii si in domeniul C.Z.U.

Sistemele de informare moderne s-au dezvoltat in ultimele patru decenii, dupa ce dr. Mortimer Aube din S.U.A. a elaborat o metoda de prelucrare si organizare a informatiilor bazata pe ideea indexarii coordonate, care pleaca de la conceptia potrivit careia continutul ori­carui document poate fi caracterizat destul de complet si precis printr-o lista corespunzatoare de asa-numite cuvinte-cheie. Aceasta metoda permite folosirea unor tehnici de lucru variind de la cele manuale pana la cele automatizate. Nefiind incatusata intr-o structura ierarhizata (cum este C.Z.U., de pilda), noua metoda se caracterizeaza printre o mare flexibilitate, oferind li­bertate deplina in descrierea documentelor, carora li se poate acorda un numar aproape neli­mitat de termeni. Practica a demonstrat insa ca pentru indexarea coordonata a unui document sunt suficiente 8-15 cuvinte-cheie (cuvinte caracteristice, termeni caracteristici). Lista cuvin-telor-cheie dintr-o disciplina sau dintr-un grup de discipline, stabilita pe baza unor reguli si sis­tematizata dupa un anumit criteriu alcatuieste un vocabular controlat. Trebuie retinut faptul ca aceste vocabulare sunt specifice fiecarei discipline. in domeniul larg al activitatilor corporale, in care sunt cuprinse si stiintele particulare de fundamentare, a fost elaborat The Thesaurus of Terminology Used in the SPORT DETABASE, de catre Sport Information Resource Center (SIRC) - Ottawa - Canada, creat in 1974 si perfectionat continuu. El cuprinde peste 5.000 cuvinte-cheie, exprimate in sens larg, sens ingust si in termeni inruditi.

Asociatia Bibliotecarilor din invatamant - Romania si Biblioteca Academiei Nationale de Educatie Fizica si Sport - red. Nadia Cristescu si Marilena Stroie (2001) a editat „Tezaur bazat pe CZU', clasele 793/799: activitate fizica'.

Pentru o intelegere mai clara a terminologiei si metodelor informaticii documentare, vom expune in randurile de mai jos doua metode - cele mai semnificative - de indexare: clasifi­carea zecimala universala (C.Z.U.) si indexarea pe baza de descriptori sau cuvinte-cheie.

C.Z.U. - Clasificarea zecimala universala

Clasificarea zecimala este un sistem de clasificare a publicatiilor dupa continutul acesto­ra, aplicat la intocmirea cataloagelor sistematice, a indexurilor bibliografice sau in oranduirea cartilor in rafturi. Acest sistem de clasificare foloseste, pentru notare, cifrele arabe si are la ba­za impartirea conventionala a ansamblului cunostintelor omenesti in zece mari grupe. Aceste grupe sunt denumite in mod obisnuit clase si pentru notatia lor se folosesc cele zece cifre arabe. Cifrele cu ajutorul carora se noteaza clasele sau diviziunile lor poarta de obicei denu­mirea de „indici de clasificare'. Cele zece clase sunt urmatoarele (cifrele cu care sunt marcate, fiind indicii de clasificare corespunzatori):

0. Generalitati, (stiinta si cunostinte in general; Scrieri in general; Documentare; Bibliografii s.a.)

1. Filosofie (Filosofie; Psihologie; Logica; Metodologie; Etica)

2. Religie. Teologie

3. Stiinte si probleme sociale (Sociologie; invatamant; Educatie)

4. Casa libera, propusa a fi utilizata pentru comunicatii

5. Stiinte teoretice si naturale

6. Stiinte aplicate; Medicina; Tehnica

7. Arta. Distractii (Arta; Distractii; Sporturi)

8. Literatura (Filologie; Lingvistica)

9. Istorie; Geografie; Biografii

Fiecare din cele zece clase (grupe principale) este impartita la randul ei in zece sau mai putine subdiviziuni. Indicele de clasificare corespunzator acestor diviziuni este un numar for­mat din doua cifre: prima cifra arata clasa (grupa principala), cea de a doua indicand diviziunea respectiva din cadrul acelei clase. Exemplu:

Arta. Distractii. Sporturi

7.1. Sistematizare teritoriala. Urbanism

7.2. Arhitectura

7.9. Distractii. Jocuri. Sporturi Dupa acelasi principiu, diviziunile se impart la randul lor in zece sau mai putine subdi­viziuni. Notarea acestora, adica indicele lor de clasificare, este un numar format deci din trei cifre: prima cifra arata clasa, cea de-a doua diviziunea, iar cea de-a treia subdiviziunea. Astfel, „Distractiile, Jocurile, Sporturile', diviziuni ale clasei 7, cu indice 7.9, se impart in 9 subdi­viziuni, numerotate de la 1 la 9.

Distractii. Jocuri. Sporturi

7.9.1. Distractii si spectacole publice

7.9.2. Teatru (arta, stiinta, tehnica). Reprezentatii teatrale

7.9.6. Jocuri sportive. Sport in general. Igiena sportiva. Sporturi atletice, Gimnastica

7.9.7. Sporturi nautice si aeronautice

7.9.8. Calarie. Curse de animale

7.9.9. Pescuit. Vinatoare si tir sportiv

Mergand si mai departe cu subdiviziunile, ajungem la domenii din ce in ce mai inguste si mai speciale, notate prin indici de clasificare, formati din atatea cifre cate subimpartiri s-au facut, fiecare cifra aratand o diviziune a domeniului de cunostinte exprimat prin cifra sau cifrele precedente.

Datorita acestui sistem de clasificare este posibila, in principiu, gruparea in catalogul sis­tematic a tuturor referintelor dintr-o ramura a stiintei, dintr-un anumit domeniu si, ca urmare, regasirea lor dupa o minima cercetare a catalogului.

Sistemul este practic pentru ca, plecand de la ansamblul cunostintelor, ajungem la dome­nii de cunostinte speciale, tot mai inguste, dupa principiul de la general la particular, folosind un sistem de notatie ce poate fi utilizat cu mare usurinta si de cercetatorul individual.

Indicii mentionati mai sus sunt indici principali simpli, care corespund cu cifrele rezultate prin impartirea zecimala a claselor principale. in cazul in care problemele cuprinse in sursa documentara apartin in acelasi timp la doua sau mai multe clase din C.Z. U. se folosesc indici principali complecsi, de ex. 7.9.6:6.2.1 (sport si fiziologie)

Indexarea prin descriptori/cuvinte-cheie

Dupa cum am aratat mai inainte, indexarea este metoda care sta la baza sistemelor de informare moderna, ea putandu-se folosi cu cele mai variate tehnici de lucru, de la cele ma­nuale la cele automatizate. Cu ajutorul acestei metode, continutul documentelor este caracte­rizat prin cuvinte reprezentand concepte unice (descriptori sau cuvinte-cheie). Informatiile sunt regasite prin cautarea in indexuri sau cataloage a acestor cuvinte. S-a preconizat folosirea unui limbaj normalizat, in vederea reducerii numarului mare de cuvinte specifice unei disci­pline la un vocabular restrans de termeni cu semnificatii precis delimitate.

In prima sa faza, acest vocabular poarta denumirea de vocabular brut, el realizandu-se prin colectarea, dupa anumite criterii, a termenilor, numarul lor depinzand de marimea si scopul sis­temului, utilizand diferite surse terminologice, ca tabele de clasificare, enciclopedii, glosare de specialitate etc. si prin indexarea unui numar mare de documente din domeniul respectiv.

in faza urmatoare, acest vocabular este supus unor operatii de selectie si de prelucrare morfologica (folosirea substantivului, a nominativului singular etc.) si semantica (eliminarea sinonimiei, omonimiei, polisemiei etc), devenind un vocabular controlat, un instrument de lucru indispensabil de indexare.

In bibliotecile de specialitate, fiecare document este prelucrat de catre bibliograf prin inregistrarea computerizata a principalelor date signaletice pe fisa documentului. in

Recomandarile IASI/SIRC, fisa documentului este redactata in ordinea datelor signaletice de­finite prin abrevierile urmatoare si care descriu fiecare document:

TI -

titlul documentului (carte, articol etc);

AU -

autorul;

CA -

autorul colectiv;

JN -

numele publicatiei in care apare articolul, editura, numarul paginilor din cartea in care

a aparut, numar de referinte bibliografice, numar de tabele, de figuri, de indexuri etc;

PY -

anul publicarii articolului sau cartii;

LA -

limba de publicare;

NT -

note de indexare;

LE -

nivelul stiintific al documentului-baza, intermediar, avansat;

DE -

descriptori;

AB -

abstractul (rezumatul) lucrarii;

CP -

tara in care a fost publicat documentul;

DN -

numarul documentului (ex. ISBN, ISSN).

Nota:

ISBN

= International Standard Book Number, acordat de agentia tutelara pentru fiecare pu-

blicatie, in scop de identificare nationala, geografica, limba, editor, titlu, editie.

ISSN = International Standard Serial Number, utilizat de bibliotecari, editori si autori pentru

scopuri administrative, achizitii, drepturi de autor si control de inventar.

Procesul de regasire a informatiilor este foarte simplu. Sa presupunem ca sistemului i se cer publicatiile care trateaza despre „Rezultatele de la Jocurile Olimpice de la Sydney —2000'. Pe baza cererii, documentaristul indexator sau cercetatorul individual stabileste caracteristicile de regasire: „olimpiada', „rezultat sportiv', „sporturi de vara', „Australia'.

Prin comanda „search/cauta' cu indicarea cuvantului-cheie, calculatorul listeaza toate do­cumentele care contin acest descriptor. Se poate cere „olimpiada si/and Australia', reducand numarul locatiilor documentelor s.a.m.d. Documentele care il intereseaza pe beneficiar se marcheaza si pot fi tiparite sau solicitate pentru consultare in biblioteca. Prin sistemul Internet beneficiarii pot obtine acasa, pe calculatorul propriu, informatia de care au nevoie.

Media Data Base

Tehnologia MultiMedia. Dezvoltarea tehnicii electronice a condus in ultima vreme la extinderea pe scara larga a integrarii informatiilor continute in mai multe suporturi fizice (har­tie, film, benzi magnetice, discuri audio etc.) pe unul singur, electronic - CD (Compact Disc), ceea ce permite regasirea rapida a acestor informatii prin algoritmii calculatorului. in sistemul internet informatiile se gasesc atat in forma primara, de redactare originala, fie in forma secun­dara, ca articole-referate, definitii nominale, de dictionar. in plus, se ofera informatii despre institutii si sisteme de prezentare si prelucrare a datelor.

Media Data Base este tehnologia computerizata de prelucrare a informatiilor aflate in bazele de date, in mod deosebit in biblioteci sau institutii specializate. Bibliotecile poseda diferite „servere' prin care realizeaza inregistrarea fondului documentar, indexarea si regasirea informatiei - ca in fisele bibliografice de autori, teme, tipuri de publicatii etc. -, multiplicare si editare de texte, consultarea de texte si imagini s.a. Accesul la informatiile cuprinse in banca de date a bibliotecii este foarte usor, prin folosirea unui numar redus de descriptori/cuvinte -cheie. Unele biblioteci sunt conectate in retea, facilitand si mai mult accesul la informatie. Cel mai dezvoltat sistem este al Internetului (International Network), care asigura interoperatio-nalitatea comunicationala, accesarea facandu-se prin WWW (Word Wide Web).

Inregistrarea electronica a informatiilor sub forma CD (CompactDiscLaser) permite be­neficiarilor accesarea informatiei prin computerul personal, folosind CD-ROM de tipul enciclopediilor sau al bazelor de date oferite de institutiile internationale specializate in editarea informatiilor din diferite domenii, cum este, de exemplu, Sport Discus, editat de Sport Information Resource Center and Sportdoc, in care se regasesc informatii asupra a ceea ce s-a publicat in domeniu cu incepere din 1976 si pana in prezent (de doua ori pe an se difuzeaza editia completata). incepand cu anul 2000, Centrul de Cercetari pentru Probleme de Sport/Institutul National pentru Cercetare in Sport editeaza pe CD Sesiunile nationale sau internationale anuale de comunicari ale Consiliului Stiintei Sportului din Romania

3. UTILIZAREA SISTEMELOR DE INFORMARE

Utilizarea sistemelor de informare, devenita necesitate stringenta pentru oricare specialist, presupune o anumita „strategie', in raport de cunostintele, experienta si nevoile acestuia. in fata unei teme noi, putin tratata, comportarea va fi alta decat in cazul celor familiare.

O prima grija a beneficiarului este sa-si alcatuiasca mai intai o lista de autori si teme. in lipsa acesteia va face apel la serviciul bibliografic al bibliotecii sau va consulta fisierele sis­tematice. Consultarea fisierelor va furniza „adresa' documentelor purtatoare de informatii. in bibliotecile mari si specializate se afla cataloage separate pentru carti si pentru titluri de reviste. La sala de lectura se consulta indrumarele, buletinele bibliografice, indexurile biblio­grafice, indexul C.Z.U. si alte documente secundare.

Cautarea surselor

Cautarea surselor este bine sa urmeze etapele de mai jos:

1. Stabiliti cuvintele-cheie pentru studiul sau cercetarea propusa.

Cuvintele-cheie sau descriptorii se stabilesc in functie de ipoteza si de temele subsumate ei.

Sursele bibliografice si „documentele', primare sau secundare sunt in mare masura „ascunse' si trebuie descoperite prin tehnicile de cautare.

Bibliotecile care au organizat sistemul de documentare modern, al indexarii prin descrip­tori, dispun de cataloage de tezaur de termeni sau vedete de subiect („Subjet Headings'). .Descriptorii se cauta in aceste cataloage. Fiecare descriptor este insotit de „adresa' documen­tului in care se afla informatia dorita. „Adresa' poate cuprinde datele signaletice ale documen­tului, cota acestuia, adica indicativele - numar si litere - care conduc la locul unde este depozi­tata sursa. Aceasta cota se trece pe buletinul de cerere!

Pentru o tema ca „Nivelul anxietatii studentilor in perioadele de examen, in comparatie cu cele de stagii practice', descriptorii pot fi: anxietate; examen; stagii de practica; student.

in cataloagele de subiecte se vor cauta, in primul rand, acesti descriptori. Pentru com­pletarea informatiilor se recurge si la alti descriptori, sinonimi sau cu un grad superior de ge­neralitate. Pentru anxietate putem cauta si descriptorii teama, emotie, afectivitate.

In cataloagele bibliotecilor, in fata descriptorului se afla cateva indicatii care il ajuta pe beneficiar in alegerea informatiei dorite: daca descriptorul este folosit asa in sistemul adoptat de institutia respectiva; daca descriptorul nu este vedeta de subiect, dar poate fi gasit in cata­log; daca termenul are sens larg sau sens ingust, daca este inrudit cu alt termen, facandu-se trimitere si la alti descriptori, pentru completarea informatiilor.

2. Folositi enciclopediile, tratatele si monografiile pentru precizarea temei sau subiectului cercetarii.

Aceste surse vor furniza informatiile cele mai generale in legatura cu subiectul: cum este privita tema, cum a fost gandita pana la data respectivei aparitii, autorii principali etc. in monografii se afla bibliografia larga a temei. Autorii diferitelor surse aflate din aceste documente vor fi cautati in cataloagele de autori.

3. Folositi „documentele secundare' pentru completarea informatiilor. Aceste documente secundare (printre care se afla si dictionarele si enciclopediile), puse la dispozitia beneficia­rilor sunt: Buletinele de crestere (carti si reviste intrate in biblioteca) si revistele de referate.

4. Conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca sursele de informare. Ipotezele cercetarii pot fi intarite, modificate sau chiar anulate daca sursele de informare sunt folosite corect. Conditii:

cantitate - sa fie suficiente, cam o duzina, pentru o lucrare tip referat; varietate -sursele sa provina din diferite edituri si locuri, autohtone si din alte tari;

actualitate — pentru sustinere istorica, sursele vechi sunt absolut necesare, dar pentru a formula idei cu aplicatii actuale, sursele trebuie sa fie recente. Se poate considera ca un interval de cinci ani este prea mare, chiar in stiintele sociale; calitate - este important sa folosim surse ale autorilor cat de cat cunoscuti, reviste stiintifice (nu de popularizare), publicatii ale editurilor stiintifice. Spiritul analitic si critic al cititorului poate fi de ajutor in directiile acestea.

Nota: Sistemul cautarii dupa „descriptori' sau „cuvinte-cheie' este modem si permite mult mai usor computerizarea pentru stocarea, regasirea si imprimarea informatiilor.

Multe biblioteci pastreaza inca sistemul de indexare C.Z.U. Pentru stabilirea clasei unei teme se consulta „Catalogul de termeni'. Dupa aflarea clasei si a subdiviziunilor ei, se con­sulta catalogul sistematic pentru gasirea autorilor, documentelor si „adresele' acestora.

5. Strategia de cautare a surselor:

a. stabilirea exacta a temei/problemei si ipotezei/ipotezelor alternative;

b. alegerea cuvintelor-cheie sau a vedetelor de subiect;

c. obtinerea informatiei de baza prin:

- cautarea bibliografiei in: * Fisele de catalog pentru carti; * Fisele de catalog pentru periodice; * Fisele de catalog pentru sursele secundare;

- consultarea surselor considerate importante.

6. Evaluarea surselor va fi efectuata de beneficiar, pe baza corespondentei dintre canti­tatea si calitatea informatiilor si nivelul sau de pretentie (cf. Axelrod & Cooper, 1988; S. Chelcea. 2003; Metcalf, 1991; Miller, 1992).

Ordinea de preferinta a consultarii si studierii documentelor primare va fi stabilita numai de catre cititor, acesta ghidandu-se dupa unele indicatii aflate in referatele sau adnotarile despre acestea, dupa nivelul stiintific al publicatiei, autoritatea in materie a autorilor, insemnatatea evenimentului stiintific consemnat s.a. Cunoscand faptul ca multe probleme au caracter complex, pluridisciplinar, cercetatorul nu trebuie sa omita sa consulte si indexurile disciplinelor sau stiintelor inrudite. Pentru unele teme din domeniul educatiei fizice si sportului este necesar sa se consulte indexurile din stiintele sociale, psihologie, pedagogie, fiziologie, medicina s.a.

Lucrul cu cartea/documentul

Lectura materialelor se face fie in biblioteca, fie la masa de lucru de la institutie sau acasa. Cateva scurte reguli socotim necesar a fi mentionate:

1. Faceti cunostinta. Puteti sa va faceti o prima impresie din „inspectarea' vizuala a cartii, retinand autorul, titlul, anul aparitiei, editura si principalele capitole ale cartii. Va dati ast­fel seama cat de interesanta este sau care parti din ea va pot fi de folos. Insistati apoi asupra unor aspecte ca: volumul - o lucrare de 200-300 de pagini cuprinde, evident, mai multa informatie decat o brosura; titlul- surprinde esentialul unei teme de interes sau este formulat mai literar sau metaforic. El va reflecta punctul de vedere al autorului si va su­gera esenta preocuparilor lui; autorul - daca este cunoscut ca un specialist, este bine.

Unele edituri publica pe una din coperti date despre autor - nivelul calificarii, experienta in domeniu si altele, ca o garantie a competentei si seriozitatii acestuia; editura - sunt edi­turi recunoscute pentru exigenta fata de teme si autori. De asemenea, sunt reviste stiintifice sau de popularizare si „magazine'. Un articol „stiintific' publicat intr-un magazin este privit altfel decat unul dintr-o revista de specialitate; rezumate - fie insotind articolele din reviste, fie la sfarsitul capitolelor unei monografii - ofera informatii suplimentare asupra continului; bibliografia - este un indiciu al calitatii informatiei folosite de autor. (Unele titluri vor deveni surse importante de informatii si pentru citi­torul nostru; indexurile - de autori si teme - aflate la sfarsitul unor monografii sau ma­nuale - sunt deosebit de utile pentru gasirea mai rapida a informatiei dorite. Pentru inceput se face o lectura de informare, „citire in diagonala', in vederea stabilirii caracterului lucrarii si a principalelor idei, consultand prefata sau introducerea, par­curgand sublinierile diferitelor capitole. Dupa aceasta se trece la studiul aprofundat. Daca interesul este selectiv, lucrarea cuprinzand si alte teme, se studiaza capitolul in cauza.

2. Adnotarile facute pe marginea textului nu sunt recomandate. (Pentru cartile imprumu­tate de la biblioteca sau de la persoane, aceste adnotari sunt interzise.)

3. Fisele de rezumate sau de idei. Studentii folosesc, de regula, caiete, in care scriu atat ideile de la cursuri/seminarii, cat si pe cele din sursele bibliografice. Este recoman­dabila folosirea fiselor, a foilor separate, de marimi diferite - cel mai uzitate fiind cele de format A5 (148 x 210 mm - jumatate coala). Pentru scurte note - trimiteri la o sursa sau o singura idee - se poate folosi formatul A6 - jumatatea lui A5. Avantajul fiselor este ca pot fi grupate dupa idei sau capitole de lucrare, dupa nevoi, cu conditia sa fie numerotate. Se poate folosi paginatie cu diferite culori, corespunzatoare unei anumite ordini a capitolelor sau ideilor.

3.1. Scrieti pe prima fise toate datele de referinta ale sursei, conforme recomandarilor STAS-ului, adica: autorii, titlul, orasul, editura, anul aparitiei si - cand este cazul - COTA sub care este inregistrata cartea la biblioteca unde ati citit-o, pentru o eventuala reconsultare. Redactarea referintei bibliografice trebuie facuta cu ri­gurozitate, intrucat asa va fi trecuta si in lista bibliografica de la sfarsitul lucrarii (referat, dizertatie, teza, monografie). In paragraful urmator sunt date amanuntele redactarii referintei bibliografice.

3.2. Rezumati sau enumerati ideile importante. Este o operatie gingasa si dificila, de a extrage ceea ce te intereseaza dintr-o mare diversitate de idei si fapte. De regula, se redacteaza cu cuvintele proprii, dar nu este exclusa folosirea modului de expri­mare a autorului. Pentru acele idei originale sau deosebite si care ar putea fi folosite ca citate, copiati foarte exact textul autorului si puneti-1 intre ghilimele („..'), notand sursa si pagina respectiva. Daca faceti note dupa o sursa din alta limba veti avea de multe ori unele indoieli asupra exactitatii traducerii. Puneti intre paranteze drepte cuvantul sau expresia din limba respectiva. Mai tarziu veti gasi sensul cel mai apropiat al termenului sau sintagmei.

Este recomandabil ca pe o fisa sa se inscrie numai o problema, chiar daca mai ramane spatiu liber. in felul acesta „combinarea' fiselor pentru redactarea unui capitol se face mai usor.

3.3. Exprimati si pareri personale cand conspectati. Folositi o modalitate de a evidentia „comentariile' sau ideile personale pe fisa-conspect (de ex. #,$&,* +, /, =, initialele personale „sigla', sau „n.m'Vnota mea etc).

3.4. Deschideti fise sau „partide' separate pentru idei originale sau subiecte sugerate. Chiar daca faceti adnotari pe fisa-conspect, pentru ideile importante sau originale, pentru ideile sugerate de citirea textului, sau pentru directii de studiu care apar ca urmare a lec­turii prezente, faceti fise separate, pe care le puteti marca cu creioane de diferite culori.

4. Redactati, in final, o scurta sinteza. Aceasta poate fi o enumerare a continutului princi­palelor capitole ale sursei sau un „cuprins' al acesteia. Serveste oricand la reamintirea ideilor de baza.

Este inutil sa mai spunem ca acest sistem de „conspectare' poate fi folosit si cand cititorul poseda calculator personal, alcatuind fisiere diferite, alfabetice, tematice etc.

4. DESCRIEREA BIBLIOGRAFICA A DOCUMENTELOR (Referintele bibliografice)

Pentru utilizarea documentelor trebuie sa existe o posibilitate de a le descrie, de a face referiri la ele, de a le identifica. in acest scop se foloseste descrierea bibliografica, care contine numarul necesar de caracteristici, atat pentru definirea documentului, cat si pentru regasirea acestuia. Descrierea bibliografica se efectueaza dupa anumite reguli, stabilite pe plan mondial si care trebuie respectate cu cea mai mare rigurozitate.

in Romania, formele si elementele descrierii bibliografice sunt reglementate prin „STAS 6158-70' Referinte bibliografice. Elemente esentiale si complementare'1. in anul 1988 au fost elaborate Standardele de Stat 12629/1-2-3-4 care cuprind regulile pentru descrierea bibli­ografica a documentelor, reguli obligatorii pentru institutii/biblioteci in prelucrarea docu­mentelor atat in sisteme manuale cat si in sisteme automatizate. Cum din acest ultim STAS lipsesc recomandarile practice pentru redactarea referintelor bibliografice in carti sau reviste, ne vom ghida dupa STAS-ul din 1970, cu unele adaptari dictate de evolutia din ultimii ani ai informaticii documentare pe plan international1.

Referintele bibliografice se intocmesc in toate cazurile in care este necesar sa se descrie un document consultat sau recomandat. Ele pot avea una din urmatoarele forme:

• sa faca parte dintr-o lista bibliografica singnaletica sau analitica;

• sa constituie antetul unui referat sau al unei dari de seama critice (al unei recenzii);

• sa constituie o nota adaugata la sfarsitul unui text (fie in josul paginii, fie la sfarsitul tex­tului);

• sa fie cuprinsa in intregime intr-un text;

• sa figureze ca parte intr-un text, ca parte intr-o nota.

Tinerii cercetatori care fac publice rezultatele activitatii lor (recenzii, referate, comunicari etc.) trebuie sa stie ca au obligatia de a face cunoscute sursele care au stat la baza documentarii lor. Aceste „surse' trebuie descrise exact, pentru a fi usor regasite si de catre alti specialisti in­teresati in tema tratata. Revistele stiintifice au o „caseta' permanenta in care recomanda auto­rilor cum sa redacteze lista bibliografica. Unele reviste straine au reguli oarecum diferite de ale noastre. Daca pregatim un studiu pentru ele, e bine sa ne conformam!

Potrivit STAS 6158-70, elementele referintei bibliografice trebuie sa fie luate de pe pagina de titlu /coperta poate fi editata „artistic', eludand regulile sintaxei/, iar in cazul unei contributii (articol dintr-o revista, capitol dintr-o culegere etc.) din antetul acesteia. Pentru alte categorii de documente (benzi magnetice, microfilme, discuri etc.) sunt prevazute norme speciale.

Elementele esentiale ale unei referinte bibliografice:

- Autorul. Se trece obligatoriu intai numele, apoi prenumele (intreg, prescurtat sau initiala -dupa cum apare in publicatie), despartite prin virgula. Ex.: POPESCU, Valentin sau GEORGESCU, V.

Cand sunt mai multi autori, de ex. trei, se trece numele tuturor, ultimul fiind precedat de „si' Ex. EPURAN, Mihai, HOLDEVICI, Irina, si TONITA, Florentina, Psihologia .

1) Din 1985, bibliotecile noastre utilizeaza metodologia de aplicare a normelor I.S.B.D. (M) - International Standard Bibliografic Description for Monographs (1974) - care recomanda ordinea elementelor descrierii bibliografice, continutul si forma pentru alcatuirea cataloagelor, avand in vedere si cerintele automatizarii.

Cand in textul unui document se face referire la o lucrare cu mai multi autori se trece numai primul autor, urmat de „si col.', de „et al.' sau „&' sau, pentru lucrari in engleza sau franceza, „and' sau „et'.

Cand sunt mai multi de trei autori, unele indrumare recomanda listarea tuturor numelor, in catalogul de autori, dar in textul unei lucrari, numai primul autor, urmat de „si col.',, et al.' etc.

Pentru studiile publicate in periodice sau in volume ale congreselor, in antologii etc, se trece autorul/autorii si titlul studiului (tradus daca este cazul) si punct, urmat de: „in:' -urmeaza titlul periodicului sau culegerii, scris cu italice, urmat de punct; apoi locul aparitiei (intre paranteze curbe se pune, pentru diferentierea celor care au acelasi titlu, dar apar in tari diferite, cum sunt, de ex., revistele Education Physique din Franta si Belgia, anul aparitiei sau volumul (21, voi. 3; XXV), numarul revistei (nr. 3) si data numarului, cand este cazul (5 ian. 1973; ian. 1973; 1973), paginatia articolului (p. 11-18). Ex.: POPESCU, Ion, Contribtii la studiul reactiei motrice digitale. in: Psihomotrica, nr. 6, 1920, p. 7-11.

Numele autorului sau autorilor sunt urmate de virgula, care se pune si inainte de titlul do­cumentului. Numele se scriu cu majuscule, iar prenumele cu minuscule, ceea ce usureaza diferentierea autorilor, atunci cand prenumele nu sunt trecute ca initiala.

In cazul publicatiilor anonime, periodice sau in serie, titlul este in mod normal primul ele­ment al referintei.

- Titlul. Se reproduce asa cum figureaza in documentul respectiv, transliterat daca este cazul. Daca se considera necesara traducerea titlului, acestea se include intre paranteze drepte, imediat dupa titlul original. Subtitlurile pot fi omise daca nu constituie o referinta esentiala. Titlul cartii se scrie cu litere italice (cursive) si este urmat de punct.

Documentele asa-zis anonime elaborate de institutii sau organizatii se trec pe lista biblio­grafica la litera inceputului de titlu sau de „en tete'.

Ex.: ASOCIATIA BIBLIOTECARILOR DIN INVATAMANT - ROMANIA, Tezaur bazat pe C.Z.U. Bucuresti, Biblioteca Academiei Nationale de Educatie Fizica si Sport, 2001

/Observati ca „autorul' este scris cu majuscule, iar titlul cu minuscule, italice./

Al exemplu: SIMPOZIONUL NATIONAL 1995, Resursele umane ale performantei sportive. Bucuresti, 10-11 noiembrie 1995, C.S.S.R. si C.C.P.S.

/Observatie: autorii de lucrari stiintifice este bine sa prefere indicarea documentului care cuprinde informatia esentiala - cuvantul-cheie „simpozion' -, in loc sa treaca institutia care patroneaza evenimentul. Apare firesc institutia organizatoare, Consiliul Stiintei Sportului din Romania si Centrul de Cercetari pentru Sport. Cautarea documentului dupa cuvantul-cheie este mai usoara./

- Editia. Se trece prescurtat „Ed.' (Edit. este pentru editura), urmata de cifra corespunza­toare, eventual si alte particularitati ale editiei: ed. a 2-a rev.; 2nd ed; 2 Aufl.; 2e ed.

- Numarul volumelor/volumului (pentru publicatii in mai multe volume sau parti); Voi. 5; Voi. II; Part. I; Band. III; Teii. II.

- Locul (locurile) publicarii. Se noteaza, in descriere, in forma completa. Daca in datele publicarii sunt indicate doua sau mai multe locuri de editare a cartii, in descriere se consem­neaza toate acestea, unite printr-o linioara. Daca locul editarii nu poate fi stabilit, se noteaza in descriere indicatia in forma prescurtata: f.l (fara loc).

- Editura. Se foloseste prescurtarea „Edit', urmata de denumirea acesteia. Editurile cu denumiri caracteristice se noteaza, in descriere, fara specificatia editurii (Ex. Meridiane)

- Anul publicarii. Se noteaza, in descriere, numai cu cifre arabe si se ia fie din pagina de titlu, fie din caseta tipografiei. Absenta anului se noteaza prin formula prescurtata: f.a. (fara an). in cazul in care locul, editura sau anul publicarii nu sunt mentionate, dar se pot stabili, ele­mentele respective se trec intre paranteze drepte.

- Informatii din WEB

Folosirea Internetului este deosebit de utila in informarea documentara. Sursele din acest sistem se citeaza in mod obligatoriu, pentru respectarea dreptului de autor. Se trece numele autorului, al documentului si datele signaletice, care permit regasirea sursei.

Ex.: CHARTON, Ghislaine, Revues scientifique et Internet, Quelque reperes. https://cer.jussieu.fr/urfist/revues.htm

- Punctuatie. in redactarea referintei se pune punct dupa titlu, subtitlu, editor, traducator si la sfarsitul referintei. intre celelalte date se pun virgule.

Lista referintelor bibliografice se alcatuieste in ordinea alfabetica a autorilor. Pentru lucrarile anonime sau editate de institutii, asa cum aratam mai sus, referinta se trece incepand direct cu titlul, de ex., Culegere de .. la litera C, Dictionar de psihologie. (Coordonator Ursula Schiopu), la litera D., din lista respectiva. Nu se fac alte notatii, ca de ex., xxx sau *** inain­tea titlului documentului sau prin trecerea lui la sfarsitul listei bibliografice. Din pacate, sunt multi autori si redactori din edituri care fac aceasta greseala, care impieteaza regasirea docu­mentelor in sistemul cataloagelor computerizate. (Cum poti cauta un document al carui autor se numeste xxx sau ***?)

Este de prisos sa adaugam ca nerespectarea acestor norme, face inutilizabile referintele sau nu permite identificarea si consultarea acestora.

Nota: in textele redactate, cum sunt paginile acestei carti, trimiterea la autorii citati se face scriind, cu litere normale, autorul sau autorii, urmati de anul publicatiei (care se gaseste in lista bibliografica) - Popescu, Al. sau Al. Posescu , 1942, de ex. Daca se face o enumerare de autori, care au elaborat lucrari in ani diferiti, acestia se trec in ordinea alfabetica a numelor, indiferent de anul publicarii lucrarii. Enumerarea autorilor si anului poate fi pusa intre paran­teze, in functie de redactarea frazei.



In ultimii ani, sub influenta literaturii de limba engleza, in special a sistemului APA (American Psychological Association) multe edituri si autori au adoptate trecerea anului pu­blicarii imediat dupa numele autorului/lor, intre paranteze rotunde. Se poate spune ca aceasta notare este mai practica, usurand identificarea acestui element prin inspectie vizuala. Noi insa pastram regulile stabilite de STAS-urile din 1988, unde anul aparitiei documentului face parte din „zona 4', titlul documentului si responsabilitatea fiind in „zona 1'.

Rezumatul de autor si referatele de lucrari

Reproducem mai jos prevederile STAS Nr. 6442-69 cu titlul „Rezumate de autor si refe­rate pentru lucrari stiintifice si tehnice', pornid de la faptul ca foarte multi autori de dizertatii de masterat si teze de doctorat trebui sa redacteze astfel de documente.

1. Generalitati

1.1. Prezentul standard stabileste regulile de redactare a rezumatelor de autor si a refera­telor pentru lucrari stiintifice si tehnice (articole, rapoarte, comunicari, dari de seama si alte lucrari similare).

1.2. Terminologia este conforma cu STAS 8232-68 „Informare si documentare. Docu­mente secundare. Terminologie'.

2. Definitii

1. Rezumatul de autor este o redare pe scurt a continutului lucrarii, in ordinea tratarii ideilor din textul respectiv, si este intocmit de autor sau cu acordul acestuia. Rezumatul de autor insoteste documentul primar si se asaza intre titlul si textul lucrarii.

Rezumatul cuprinde in mod concis elemente suficiente pentru a putea fi eventual pu­blicat in loc de referat; el nu trebuie insa sa depaseasca 250 de cuvinte.

2.2. Referatul este o expunere pe scurt, dar mai amplu decat rezumatul de autor, a continutului lucrarii si este precedat de o referinta bibliografica; se elaboreaza in mod obisnuit de o alta persoana decat autorul.

Referatul se publica independent de lucrarea la care se refera.

Referatul trebuie sa respecte ordinea si echilibrul lucrarii, putand scoate in evidenta anumite parti considerate mai importante; el nu trebuie insa sa depaseasca 400 de cuvinte.

Referinta bibliografica, care precede referatul, se intocmeste conform regulilor prevazute de STAS 6158-70.

Referatul poate contine unele elemente complementare cu caracter explicativ, ca de exemplu: date asupra autorului, a surselor de informare, a modului de organizare si realizare a lucrarii etc.

3. Continut

Rezumatul de autor contine pe scurt elementele esentiale ale lucrarii originale, precum si concluziile la care s-a ajuns. El trebuie sa scoata in evidenta informatiile noi prezentate, fara detalii de ordin secundar sau afirmatii nefundate pe textul original.

Informatiile noi trebuie sa se refere la faptele observate, concluziile obtinute din expe­riente sau pe cale de deductie, precum si la caracteristicile principale ale unor metode de pre­lucrare sau ale unor noi aparate etc.

Daca este cazul, se mentioneaza substantele obtinute, datele noi numerice, constantele fi­zice etc; se indica metodele intrebuintate, principiile lor de baza, domeniul de aplicare, pre­cum si gradul de precizie si importanta rezultatelor.

4. Redactare

4.1. Redactarea rezumatului de autor si a referatului se face la persoana a treia, concis si explicit, in fraze intregi, iar nu trunchiate si cu cuvinte alese din limbajul curent si de specialitate, evitandu-se termenii proprii autorului.

4.2. Rezumatele de autor si referatele se intocmesc ca un tot omogen, fara impartire pe capitole si paragrafe sau fara sa fie reduse la o singura insiruire pe rubrici; expunerea trebuie sa fie completa si, daca este necesar, va cuprinde toate acele date, formule sau schite care sa o faca independenta de text, oferind astfel posibilitatea unei aprecieri a lucrarii originale fara a fi nevoie de textul lucrarii.

4.3. Felul in care a fost tratat subiectul se specifica prin termeni ca: succint, aprofundat, teoretic, experimental etc, fara ca prin aceasta sa se faca o apreciere de valoare sau o expunere critica a lucrarii.

4.4. Trebuie sa fie excluse citatele si referintele la pasaje, grafice sau tabelele din cuprin­sul lucrarii: referintele la alte lucrari sau publicatii trebuie facute conform cu regulile prevazute de STAS 6158-70 cuprinse integral in text.

4.5. Prescurtarile de cuvinte tipice se fac conform STAS 8256-68 si STAS 8330-69, iar pentru diferitele semne conventionale sau simboluri trebuie sa fie date explicatiile chiar in cuprinsul referatului sau rezumatului.

5. Tiparire

5.1. Rezumatele de autor se tiparesc cu litere de corp mai mic decat cel al textului lucrarii.

5.2. Textul tiparit al referatelor trebuie sa aiba o latime care sa nu depaseasca 103 mm, pentru a putea fi decupat si aplicat pe fisa de catalog pentru biblioteci conform STAS 4160-69. (STAS-urile la care se face trimiterea se pot consulta la bibliotecile de spe­cialitate.)

in capitolul destinat recomandarilor „Practicii activitatii de cercetare' sunt expuse si ce­rintele alcatuirii unui referat stiintific, referat pe care studentii sau cursantii de la cursurile postuniversitare trebuie sa-1 redacteze, precum si „Modalitatile de prezentare a rezultatelor studiului si cercetarilor empirice'

5. TERMINOLOGIA STIINTIFICA

Terminologia si limbajul stiintei

Cand am prezentat componentele stiintei (cap. 1) am aratat ca una dintre acestea este ter­minologia sau limbajul stiintific specific. Este bine cunoscut faptul ca fiecare stiinta sau disci­plina stiintifica are terminologia proprie, uneori mai greu inteles si de folosit de nespecialisti. in afara terminologiilor specifice unor domenii de cercetare, s-a format si o terminologie ge-nerala-stiintifica, asa cum si in domeniul teoriei deosebim teoria generala si teoria particulara.

Atat teoria cat si practica unui anumit domeniu utilizeaza un sistem de concepte sau ter­meni care permite celor care lucreaza in el sa se inteleaga si ca coopereze. De altfel, este vorba de diferitele functii ale oricarui limbaj, pe care si limbajul stiintei le are.

Limbajul stiintei. Daca diferitele stiinte au limbaj specific, cum il vor intelege profanii? Se poate exprima cerinta ca o anumita terminologie sa fie inteligibila si celor din alte domenii, dar acest lucru nu este posibil decat pentru un numar limitat de cuvinte. Cele de specialitate vor fi asimilate, intelese si utilizate corect prin „aplecare' asupra lor, prin studiu si consultarea lucrarilor de specialitate. N. Salkind enumera cativa termeni pe care tanarul cercetator trebuie sa-i invete si sa-i stapanesca, termeni care constituie baza comunicarii in stiinta: prag de sem­nificatie, ipoteza nula, variabila independenta, ipoteze de cercetare, esantion, populatie. „Regulile, spune autorul, incep cu intelegerea termenilor, dar daca nu le inveti nu poti parti­cipa la joc'. Terminologia este folosita de cercetatori in activitatea de fiecare zi (N. Salkind, 1991, p. 24). Adrian Gagea exprima plastic nevoia de cunoastere a limbajului stiintei in dome­niul educatiei fizice si sportului exemplificand specificitatea acestuia: „Se stie ca homeostazia vitezei este determinata de genotipic; Cu alte cuvinte, aceasta inseamna ca „degeaba incearca un sportiv sa devina sprinter de performanta, daca nu mosteneste viteza de la parinti' (A. Gagea, 2000, p. 24). Thomas si Nelson fac o interesanta discutie despre cercetarea filoso­fica din domeniul nostru care, printre altele, isi propune si analiza de limbaj. Diferitele con­cepte din domeniul activitatilor corporale au nevoie de analize stiintifice, cum este, de ex., cel de aptitudini locomotorii. Diferitele teme al domeniului au nevoie de taxonomii logice, iar ter­menii acestora de o ierarhizare corecta. (Thomas & Nelson, 1997, vol.2, p. 52-64)

Lipsa de rigoare logica-stiintifica poate explica un „model' gresit de clasificare a misca­rilor si deprinderilor motrice pe care il aflam si astazi in manualele de metodica a predarii sau in cele de tehnica. Astfel, miscarile sau deprinderile motrice sunt clasificate. in de baza si aplicative. Iata o clasificare dicotomica facuta din doua puncte de vedere diferite, ca si cum oamenii s-ar imparti in sportivi si blonzi! Lipsa de logica merge mai departe: miscarile sau deprinderile de baza sunt: mersul, alergarea si saritura, iar cele aplicative: catararea, tararea s.a.; oare mersul, alergarea sau sarirea nu sunt aplicative?. O clasificare rationala (Dauer et al., 1986, Gallahue, 1993, Sidentop, 1984), prezinta miscari sau deprinderi: locomotorii, de manipulare si de stabilitate. Lista lor este data in lucrarea noastra „Motricitate si psihism', Oradea, Facultatea de Educatie Fizica si sport, 2002, p. 9.

Problema limbajului si a terminologiei stiintifice este foarte importanta. Logicianul Ed. Goblot (1929, p. 128) caracterizeaza notiunile stiintifice si definitiile lor ca fiind supuse schim­barii, ca urmare a dezvoltarii societatii si a domeniilor de cercetare. „Limbajul stiintelor este cu atat mai instabil cu cat ele progreseaza mai mult', spune autorul.

In domeniul terminologiei educatiei fizice este de amintit o prima lucrare in care se face o definire a unor termeni din domeniul gimnasticii antice si actuale (la 1562!). Este vorba de cartea „Ars gymnastica', a lui Hieronymus Mercurialis (1530-1606), in care autorul defineste gimnastica drept „arta care cuprinde efectele tuturor exercitiilor corporale si ne invata diverse­le lor forme prin practica, in scopul unei bune sanatati, ca si pentru castigarea si apararea unei bune constitutii a corpului' (citat de C. Kiritescu, 1943, p 189).

In secolul al XlX-lea si prima jumatate a secolului XX se poate afirma ca s-au pus bazele definirii terminologiei in domeniul activitatilor corporale. Sistemul exercitiilor fizice datorat lui P.H. Ling (1776-1839), creatorul gimnasticii suedeze, cuprinde o paleta larga de clasificari sau diviziuni ale gimnasticii si principiilor pe baza carora se aleg exercitiile, familiilor de miscari [brate, picioare, cap, trunchi (aplecari, indoiri si rasuciri), suspensiuni (atarnari, catarari, serpuiri), extensiuni, echilibru, mers, alergari, sarituri si voltije] (V. Rosala, 1933, p. 46). I.G. Thulin, intemeietorul Institutului de gimnastica din Lund-Suedia, editeaza un volum de terminologie a gimnasticii (suedeze), aparut la noi in traducerea prof. Virgil Rosala, de la Oficiul National de Educatie Fizica, in 1934. (Thulin, J.G., 1934). Pe alt plan vom gasi inceputurile terminologiei dansului clasic si ritmic, prin sistemul lui Laban de inregistrare a tipurilor de actiuni din dans si „gramatica gesturilor, corespunzatoare litera cu litera, gramaticii muzicale clasice', imaginata de Dalcroze (cf. Suaudeau, 1947, p. 120).

Dezvoltarea sportului de performanta a stimulat, in tara noastra, redactarea primelor ter­minologii in domeniul gimnasticii (1950, 1953 si 1974, ultima avandu-i ca autori pe Adina Stroescu si Robert Podlaha). Semnalam Dictionarul sportiv poliglot, redactat de C. Tudose, 1973 si Fotbal — terminologie, redactat de Gheorghe Dumitrescu, 2004. Autorul acestei carti a condus un colectiv de psihologi sportivi din diferite tari ale Europei, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Vest si Germania de Est, Spania, Ungaria si, evident, Romania, care a elaborat prima terminologie a psihologiei sportului (Epuran, 1972, 1973).

In categoria lucrarilor cu caracter terminologic se afla si diferitele dictionare si lexicoane destinate sportului, editate in strainatate. Sunt mai bine cunoscute Dictionary of Sport and Exercise Sciences (1991), The Oxford Dictionary of Sport Science and Medicine 1996), Worterbuch der Sportwissenschaft/Dictionary of Sport Science/Dictionnaire des Sciences du Sport (Edit. Erich Beyer, 1987) si Lexique anglais/francais des sports olympique - jeux d'ete. English/french lexicon of olympic sports - Summer Games. Paris, INSEP-Publications, 1995

Terminologia stiintei activitatilor corporale este multi- si interdisciplinara

Caracteristicile stiintei noastre sunt reflectate si in componentele sale, in filosofia, meta-teoria, teoria generala si teoriile particulare si, evident, in terminologie. Pentru aspectele ge­nerale se pot revedea cap. 1 si 2.

Terminologia cuprinde sistemul de concepte, notiuni, atribute, substantive (sub denu­mirea de descriptori, in informatica documentara) si care indica, descriu, caracterizeaza sau definesc anumite continuturi, cu scopul de a realiza o comunicare multilaterala intre diferitii „agenti ai domeniului' si intre acestia si ceilalti „agenti' ai societatii.

in paragrafele anterioare am dezvoltat tehnicile documentarii si modul de folosire a lor de catre beneficiari. Vom discuta aici activitatea organismelor internationale si national - al Ro­maniei - pentru asigurarea caracterului stiintific al documentarii si, in acelasi timp, al formarii terminologiei stiintifice.

In anul 1960 a luat fiinta IASI - Asociatia Internationala pentru Informare in Sport. Ulte­rior s-au constituit si alte organisme nationale pentru documentare si, legat de aceasta, pentru terminologie. In anul 1966 s-a constituit Comisia Romana de terminologie in sport care a ela­borat un prim dictionar, „Terminologia educatiei fizice si sportului' (1973), redactat de un grup de cadre didactice de la IEFS (ANEFS) in coordonarea dr. Alexe Nicu. in anul 2002, acelasi coordonator a regizat elaborarea Enciclopediei Spoiturilor, in 4 volume (Federatii nationale, Personalitati, Legislatie si Dictionar descriptiv si explicativ de termeni si notiuni).

Pe alt plan, federatiile sportive internationale elaboreaza sisteme taxonomice si termino­logice. Fiecare sport are „limbajul' sau (uneori chiar jargonul sau). Pentru neinitiati, anumiti termeni, mai ales din sporturile rare, nu sunt accesibili intelegerii lor, ca termeni ai unor tehni­ci sau unelte si aparate utilizate de sportivi. Terminologia nu trebuie sa fie inchisa, numai pen­tru specialisti, transformarea unor activitati si sporturi in activitati de masa impune terminolo­gie accesibila, utilizabila si de mass-media.

Cele de mai sus justifica eforturile specialistilor pentru continuarea activitatii de precizare a terminologiei in domeniul activitatilor corporale. Diferitele stiinte particulare de funda­mentare a domeniului nostru sau cele care se apropie de acesta trebuie, in primul rand, sa gaseasca o terminologie adecvata si, in al doilea rand, sa-si adapteze sau sa-si creeze termeni noi, pentru colaborare si intelegere reciproca, interdisciplinara. Un exemplu este dat de „Sport Thesaurus-ul' , editat de Sport Information Resource Centre, in care sunt prezentati si termeni din anatomie, biomecanica, fiziologie, psihologie, sociologie etc.

Acum tanarul cercetator intelege de ce terminologia activitatilor corporale este si trebuie sa fie interdisciplinara. insasi stiinta domeniului este interdisciplinara, fiind vorba de OMUL in miscare, om care nu poate fi definit numai prin arhitectura lui corporala, ci si prin aceea mentala, antropologica, sociala, culturala, etica, estetica etc.

Alaturi de stiintele particulare, care fundamenteaza stiintific teoria si practica activitatilor corporale, stiinte cu caracter general, ca cibernetica, teoria actiunii, teoria sistemelor, informa­tica, statistica, au formulat teze si au deschis noi orizonturi pentru filosofia domeniului nostru.

Terminologie si taxonomie

Cuvantul taxonomie vine din doua cuvinte grecesti care traduse inseamna „arta aranjarii'; in vocabularul nostru, preluat din franceza, inseamna „stiinta clasificarii'. Este firesc ca intr-un domeniu atat de variat de concepte, termeni, actiuni si activitati sa se afle o ordine in existenta lor fenomenologica si ontologica. Diferitele clasificari pe care istoria stiintei le-a inregistrat reflecta nevoia spiritului uman de ordine, mai bine zis de ordonare, cu variantele de clase, subclase, ramuri, diviziuni etc. Sa mai amintim de clasificarile antice ale tempera­mentelor, ale rationamentelor sau de „calitatile' din gandirea lui Galilei, Descartes si Locke?

In domeniul educatiei fizice si sportului sunt numeroase puncte de vedere si clasificari, toate reflectate mai mult sau mai putin esential in terminologie. Amintim un prim model de clasificare privitor la comportamentul motrice al individului, inspirat lui Amoros (1770-1846), creatorul scolii franceze de educatie fizica, de sensualistul francez Condillac (1715-1780). Amoros imparte exercitiile in elementare (miscari elementare, exercitii de echilibru, exercitii de forta singura, exercitii de forta si indemanare, sariturile) si exercitii de aplicare (gimnastica la aparate, gimnastica medicala - igienica, terapeutica, analeptica (pentru convalescenti) si ortosomatica (pentru tratamentul diformitatilor) (cf. Kiritescu, 1943, p. 256-262).

Clasificarea calitatilor fizice revine in atentia specialistilor abia in anul 1930, prin lucrarea lui Bellin du Cotteau, „La valorisation humaine'. El „inventeaza' numele de calitati fizice si realizeaza un prim model analitic al comportamentului motrice al individului. Valoarea unui individ este regizata de patru factori: viteza, adresa (abilitatea sau indemanarea), rezistenta si forta (V.A.R.F.). Sintagma „calitati fizice' este folosita si astazi, uneori fiind preferata celei de „calitati motrice', devenite locuri comune in literatura si discursurile profesorilor si antreno­rilor. Dar cum continutul unor termeni se modifica prin rafinare stiintifica, astazi ne exprimam in termeni de „aptitudini motrice', tot asa cum „indemanarea' dobandeste o semnificatie mai precisa prin expresia „capacitate coordinativa' (vezi mai departe cap. 14).

Nu intram in alte detalii. Este suficient sa amintim de modelele de clasificare a sporturilor (Epuran et al., 2001, p. 80-81) ca si de incercarile diferitilor autori de monografii de a pune ordine in sistemele de actiuni tehnice, tactice sau de pregatire, de tot felul.

Repere pentru constituirea terminologiei specifice

In randurile de mai jos vom furniza cateva elemente de care tinerii cercetatori au nevoie pentru stapanirea „filosofiei' domeniului. incepem cu definirea unor cuvinte des utilizate in informatica documentara si vom continua cu tehnicile de construire a definitiilor.

Termen - (cuvant sau expresie) care are o semnificatie anumita, in special intr-un subiect tehnic sau stiintific: termen pedagogic, psihologic, medical; orice cuvant sau grupare de cuvinte care pot servi ca subiect al unei exprimari (Hurley, 1988, p. 74). Fiecare dintre cuvintele sau grupurile de cuvinte care au o acceptie specifica unui anumit domeniu de activitate (DEX).

Tezaurul (de termeni) alege si clasifica, stabileste relatiile dintre termeni si semnificatiile utilizarii lor, pornind de la un vocabular de baza.

Vocabularul de baza cuprinde termenii specifici domeniului, ai domeniului activitatilor corporale, de ex. El listeaza si termeni din stiintele particulare, care au relatie cu activitatile corporale: pedagogie, sociologie, psihologie, fiziologie, kinetologie, defectologie, filosofie s.a.

Descriptorul este termenul utilizat efectiv la indexarea notiunii date. Nondescriptorul reprezinta sinonimul sau cuasisinonimul unui descriptor.,,' (in: Tezaur bazat pe CZU, 2001, p. II). Pia Anastasiu defineste descriptorul ca exprimand „continutul conceptual al documen­tului: prin ce poate interesa acest document pe beneficiarul sistemului de informare. El este un simbol, format din 1-3 cuvinte care reprezinta o notiune bine definita' (1976, p. 61).

Principala problema a terminologiei, ca de altfel si a teoriei stiintifice, este aceea a definirii si a utilizarii corecte a diferitelor concepte. Si in domeniul nostru, ca de altfel in toate stiintele, exista un vocabular specific, in care semnificatia cuvintelor se cere sa fie cea mai potrivita. De exemplu, in vorbirea curenta folosim deseori cuvinte polisemantice, cum este cel de sport, sportiv, exercitiu etc. De multe ori, pentru aptitudinile de eficienta motrice folosim notiuni din fizica, de ex. forta, rezistenta, viteza; alaturarea unor atribute sau precizari de felul celor din definitiile operationale rezolva problema.

Manualele de logica prezinta diferitele moduri in care se construiesc definitiile con­ceptelor, termenilor sau lucrurilor. Vom sublinia ideea ca, pentru nevoile unei stiinte complexe cum este a noastra, utilizarea diferitelor modalitati de formare a acestor definitii este deplin justificata, in virtutea regulii ca trebuie sa li se asigure semnificatia proprie.

Logica definitiilor

Definitia este un grup de cuvinte care atribuie o semnificatie (un inteles) unor cuvinte sau grupuri de cuvinte. Ea consta din doua parti:

definiendum-ul - cuvantul sau grupul de cuvinte care se urmareste a fi definit si definiens-ul - cuvantul sau grupul de cuvinte care defineste.

Genuri de definitii

Definitia nominala stipulativa consta din atribuirea intelesului unui cuvant folosit pentru prima data. Poate consta fie in folosirea unui cuvant nou, fie in atribuirea unui sens nou unui cuvant vechi (Cibernetica).

Definitia nominala lexicala exprima un inteles pe care un cuvant il are deja in limbaj, inteles pe care cei mai multi oameni il acorda ca „definitie' cuvantului. Definitiile din dictionar sunt exemple de definitii lexicale. Despre defintiile din dictionarele „bune', E. Goblot spune ca „fixeaza, precizeaza si unifica folosirea lor. Un bun dictionar amelioreaza o limba; diminueaza indeterminismul, ii incetineste evolutia si elimina varietatile dialectale. Aceste definitii au, intr-o oarecare masura, caracter de conventii acceptate.' (E. Goblot, 1929, p. 125).

Definitia de precizare reduce sensul vag al unui cuvant („forta', „energie', „calitate').

Definitia teoretica prezinta o imagine teoretica sau o caracterizare a uneia sau mai multor entitati denotate de definiendum.

Definitia persuasiva provoaca o atitudine favorabila sau nefavorabila fata de ce este indi­cat de definiend. (Sustinatoarele de efort au efecte favorabile asupra organismului; sau; sustinatoarele de efort influenteaza negativ echilibrul organismului.)

Tehnicile definitiilor

Prin tehnici ale definitiilor se intelege modalitatile prin care se „produc' acestea. (Hurley,1988, p. 88)

A. Definitii denotative (extensive) - atribuie semnificatie unui termen indicand membrii unei clase pe care definiendul o denota. Sunt definitii:

a. demonstrative (ostensive) - atribuie o semnificatie cuvantului, indicand (partial si prin gest), membrii clasei denotata prin cuvant (romanicerul este un astfel de scriitor ca Rebreanu, Tolstoi sau Hemingway - Dict. de filozofie).

b. enumerative (prin enumerare) - indica sensul termenului, numind membrii clasei deno­tate (prin judet al Romaniei intelegem oricare din urmatoarele: Alba, Arad, Bacau etc. -Dict. de filoz.)

c. prin subclase care atribuie semnificatie termenului, numind subclasele denotate de ter­men (sportiv - de elita, maestru, novice, noncompetitiv etc. - The Thesaurus of.. 1987)

B. Definitii conotative (intensionale) - atribuie semnificatie unui cuvant care denumeste aceleasi atribute ca si definiendul:

a. prin sinonime in care se foloseste un singur cuvant care denumeste acelasi atribut ca si definitul („offside' , afara din joc);

b. definitia operationala atribuie semnificatie cuvantului specificand operatiile sau proce­durile experimentale care stabilesc daca acesta se potriveste sau nu unui anumit lucru. (O solutie este „acida' numai daca hartia devine rosie daca este pusa in ea.) Ea da un sens empiric conceptului teoretic, necesar aplicarii si verificarii teoriei stiintifice. Conceptului de forta sau rezistenta va trebui sa i se dea definitia operationla, in orice cercetare empirica din activitatile corporale (vezi si cap. 5). Pentru antrenamentul la altitudine trebuie precizata cifra acesteia: 1500 m, 2000 m;

c. definitia prin gen si diferenta specifica (per esentiam) atribuie semnificatie unui cuvant prin indicarea termenului generic si a unuia sau mai multor cuvinte diferite, care com­binate, detin acelasi sens ca si termenul care este definit. Este asa-numita definitie logica (cf. Dictionar de filozofie si Hurley).

Cele opt criterii pentru construirea definitiilor lexicale

Patrik J. Hurley (1988, p. 97-101) listeaza opt criterii de care trebuie sa se tina seama cand se formuleaza o definitie lexicala. Le aratam, pe scurt:

- sa fie conforme cu standardele gramaticale;

- sa arate intelesul esential al cuvantului;

151Mihai Epuran

Metodologia cercetarii activitatilor corporale

- sa nu fie nici prea larga, nici prea ingusta;

- sa nu fie circulara (sa nu repete termenul de definit);

- sa nu fie negativa, daca poate fi exprimata afirmativ;

- sa nu fie exprimata in sens figurativ, obscur, vag, sau ambiguu;

- sa evite terminologia afectiva;

- sa indice contextul la care se refera.

6. METODE DE ANALIZA PRIN STUDIUL DOCUMENTELOR

Introducere

Dupa cum a rezultat din capitolele anterioare, analiza impreuna cu sinteza formeaza modalitatea principala de operare a gandirii. Pe plan metodologic este suficient sa-1 amintim pe Descartes, care recomanda divizarea problemei in cele mai mici componente pana ce aces­tea sunt bine intelese. Se poate spune ca analiza este procedeul cel mai folosit in stiintele naturii si sociale; este analiza concreta, fizica sau mentala si se aplica dupa criterii sau modele din cele mai diferite. De exemplu, asa cum am aratat mai sus, avem analiza terminologica, ana­liza de limbaj si, pentru texte, analiza de continut si bibliometrica.

In domeniul activitatilor corporale, metoda analizei si sintezei este aplicata diferitelor aspecte ale acestora, incepand cu analiza datelor obtinute prin observatie, masurari, experi­mente si terminand cu analiza lectiilor, a continutului antrenamentelor, tipurilor de activitati si efectele acestora etc. (Aceste aspecte sunt discutate si ilustrate la capitolele 12-18.

In cele de mai jos vom prezenta numai aspectele analizei pe baza de documente, in care este inregistrata, mai mult sau mai putin sintetic, cultura domeniului sub forma de relatari arhivistice-istorice sau filosofice, antropologice, metateoretice. in unele lucrari, aceasta se numeste analiza secundara, intrucat prelucreaza date inregistrate de altii, chiar daca acestea sunt foarte obiective. Celelalte forme de analiza - ale paradigmelor sau metodelor de cercetare, ale datelor si prelucrarii lor isi au locul in cadrul metodologiilor particulare (metodele obser-vationale, actografice, biomecanice, biochimice si fiziologice de laborator sau teren, anchete, sondaj etc).

Analiza stiintifica pe baza de documente este analiza calitativa si cantitativa. Analiza filosofica

Literatura autohtona din domeniul stiintei activitatilor corporale este inca saraca in referiri la aspectele filosofice si la analiza de acest fel a acestora. Este insa clar pentru oricine ca pen­tru a realiza o buna interpretare a istoriei sau a productiei stiintifice din domeniu trebuie sa ai o „filosofie'. Chestiunea este valabila si pentru activitatile practice, pentru care formula lui Lewin ca „O teorie buna nu e numai lucrul cel mai de pret in stiinta, ci si lucrul cel mai de va­loare din punct de vedere practic' se aplica foarte bine, fiind nu numai o constatare, ci si o recomandare. in unele manuale de practica sportiva, din tari occidentale, se incepe tratarea problemelor pregatirii sportivilor cu un capitol despre „filosofia antrenorului', adica tocmai cu ceea ce trebuie sa aiba in vedere antrenorul in munca sa. Filosofia este conceptie despre lume, societate, valori etc. intr-o astfel de activitate cu caracter pedagogic, social, umanist, o filosofie realista este imperios necesara. (Facem aici trimitere la studiul nostru din 2002 „Prolegomene la o filosofie a activitatilor corporale autotelice', in care constatam existenta unor atitudini de tip „veterinar' sau „cibernantropic' in tratarea sportivilor, tocmai din lipsa unei conceptii stiintifice despre om si rolul lui in lume.)

Analiza filosofica in domeniul nostru cuprinde mai multe „paradigme' a caror prezentare o reproducem dupa lucrarea citata:

1) Paradigma directiilor clasice ale filosofiei: ontologia (metafizica), gnoseologia si epis­temologia, axiologia, logica si metodologia, etica, estetica. (Kretschmar, 1995).

2) Paradigma conceptiilor sau curentelor filosofice constituite de-a lungul istoriei, pe care le consideram „punctul de vedere al punctelor de vedere', prin care temele principale ale domeniului sunt discutate analitic: idealismul, realismul/ nominalismul, pragma­tismul, filosofia analitica, existentialismul, filosofia educatiei, experimentalismul; (Zeigler, 1977). Concluzia la aceasta paradigma este ca cititorul si profesorul trebuie sa inlature, prin efort propriu, contradictiile dintre diferitele sisteme de gandire.

3) Paradigma activitatilor corporale (fizice), exprimata mai ales sub forma metateoriei si pe care o sustinem noi (Epuran, 1999, 2000) /Vezi capitolul 2/.

4) Paradigma filosofiei cultivate si aplicate de profesori, antrenori, manageri, ca ghid /busola/ pentru asigurarea eficientei activitatii lor practice. (Cel mai mult aplicata in activitatile performantiale energetice, euristice sau expresive.) Ea poate fi etichetata ca filosofie eclectica, incomplet fundamentata si constientizata. Concluzia aici este ca viitorul poate apartine acestui punct de vedere, daca va avea sustinere metodologica, fonomenologic-realista.

Exemplificari:

In continuare vom exemplifica unele aspecte pe care le pot prezenta principalele divizi­uni clasice ale filosofiei: ontologia („metafizica', vechea denumire a problemei existentei), epistemologia (ca teorie a cunoasterii stiintifice), axiologia (ca teorie a valorii). Caracterul acestor exemplificari este departe de a fi un „inventar' de probleme ale fiintei privita din punc­tul de vedere corporal-motric. Celelalte diviziuni - logica si metodologia logica, etica si este­tica vor fi discutate cu alt prilej.

1. Problema ontologica priveste existenta ca existenta/ca atare; priveste realitatea materie-energie-informatie (Sahleanu 1976), precum si existenta sociala si constiinta sociala in contextul larg al actiunii umane. Ontologia specifica domeniului activitatilor corporale este ontologia umanului, a omului ca fiinta actionala, a lui homo athleticus si homo se movens. Parafrazandu-1 pe Descartes cu al sau „Cogito, ergo sum - cuget, deci exist', H. Rohrs (1982) crede ca putem afirma ca un spe­cific al omului „atletic', „ma misc, deci exist'.

Relatia corp-suflet este in centrul preocuparilor filosofilor. Dezvoltarea fiintei umane tre­buie privita ca functie auxologica, antropologica. Discutiile teoretice se poarta in legatura cu diferitele conceptii si atitudini privind aceasta relatie, in activitatile noastre specifice.

Exista parerea despre „corpul obiect', corpul unealta sau instrument, asupra caruia „se lucreaza' in exercitii de body-buiding, relaxare, constientizare corporala, yoga s.a. cu scopuri foarte diferite: pregatire pentru performanta, fitness sportiv, fitness general, „impresie este­tica', „autoaparare' sau chiar „agresivitate'.

Dar corpul nu este numai „instrument', el este ceea ce ne apartine, este „propriul', cum spune Allport. Personalitatea umana este un tot, privit sistemic si holistic, e intruparea sis­temului de trasaturi unice care-1 caracterizeza pe om, ca fiinta vie.

Si in domeniul nostru, ca si in psihologie si sociologie vorbim despre spatiul personal, cu conotatii mult deosebite fata de cele din etologie (animalele isi marcheaza teritoriul) sau cele din antropologie, unde lupta pentru supravietuire sau proprietate conduce la agresiune sau crima, asa cum spune legenda fondarii Romei, Romulus ucigandu-si fratele geaman care a cutezat sa treaca peste granita desenata de el.

incalcarea intimitatii persoanei este invocata de cei care sunt impotriva probelor biologice de sange sau urina, in controlul antidoping.

Tot astfel, dar si cu conotatii de purism, in unele tari ca Anglia, Canada sau Olanda pro­fesorul nu are voie sa „atinga' elevul, asigurarea fiind facuta de colegii elevului.

Pe de alta parte, vorbim de sociomotricitate si de spatiu sociomotric, de schimb de infor­matii nonverbale in terenul sportiv, precum si de distanta de contact si duritatea acestuia, in rugby, fotbal sau handbal (Pierre Parlebas, 1978). in plus, Chappuis si Rioux (1970) fac tipolo­gia sportivilor dupa cum accepta sau cauta contactul personal. Sub raport cultural se considera ca exista diferente de dimensiune si aparare a spatiului personal la indivizii din S.U.A. si Occidentul european.

Pe alt plan se situeaza hartuirea de catre antrenori/oare asupra sportivelor/sportivilor, fenomen destul de frecvent si la noi, dar caruia nu i se acorda atentia cuvenita. (Se poate face legatura cu tematica eticii sportive.)

Pentru educatia psihomotrica se folosesc tehnicile constientizarii corporale, care conduc la precizarea kinesteziei, schemei corporale si a imaginii de sine. Constientizarea corporala (embodiment) are inca si alte functii, cum sunt cele de expresie, comunicare si semnificatie. Se cunoaste bine fenomenul de amplificare a trairilor provocate de miscare - satisfactia, bucu­ria trairii miscarii („le vecu') si a excitarii prin exces si risc, tema foarte apropiata filosofilor fenomenologi. Din punct de vedere stiintific, biochimic, exista ipoteza ca enzima MAO -monoaminooxidaza - este raspunzatoare de manifestarile de curaj ale toreadorilor (cercetari spaniole) si de agresivitatea unor delincventi periculosi (cercetari efectuate in Anglia). Pe de alta parte, endorfinele, morfine endogene, sunt raspunzatoare de satisfactiile si senzatiile de confort si chiar euforie produse de miscare si de ne-simtirea durerii pe campul luptei sportive. Leonard Gavriliu (1998, p 169) stabileste functia sinapselor dopaminergice, numite sinapse hedonice.

2. Epistemologia este metodologia obtinerii cunostintelor. Si in domeniul nostru, episte­mologia este temeiul constituirii stiintei activitatilor corporale, a modului cum se con­struiesc teoriile domeniului, evolutia teoriilor in acord cu evolutia stiintei, construirea modelelor „ipotetice' privind evolutia stiintei activitatilor corporale (Epuran, 1973, Ziegler, 1976). Exista mai multe modele epistemologice privind corpul de cunostinte in domeniile educatiei fizice, sporturilor, recreatiei, jocurilor etc. (Beck-Hopkins, Bouchard, Coetzee, Davis et al., Haag, Le Boulch, Lumpkin, Ojime, Renson, Sheedy, R. Thomas, Ziegler, Whiting s.a.). O taxonomie sau cel putin o lista a temelor va fi foarte utila meditatiei filosofice specifice.

Teoria cognitivista a produs mutatii si in domeniul nostru, in modul de abordare a cunoasterii. Ea se completeaza cu tezele teoriei informatiei si ale ciberneticii, aducand un plus de certitudine si temei pentru asertiunile stiintifice.

Problematica stiintei activitatilor corporale si a dobandirii cunoasterii domeniului prin cercetari empirice a fost tratata si de noi in diferite lucrari (Epuran, 1973, 1992, 1995, 2000).

3. Axiologia. Sportul a fost etichetat de cineva ca „fleacul cel mai important al secolului'; ce valoare are o activitate care nu „produce' si care este, de multe ori, calificata „nese­rioasa'?; care sunt valorile extrinseci si intrinseci ale activitatilor corporale? Dintre activitatile corporale sportul ridica cele mai multe probleme ca, de ex., fair-play-ul si agresivitatea, egalitatea femei-barbati, riscul extrem etc, care sunt proprii punctului de vedere axiologic.

Spre exemplificare, cateva considerente furnizate de Davis et al. (1991). Autorii considera mai multe categorii de valori ale activitatilor corporale: a) valori instrumentale, legate de performantele fizice: dezvoltare, sanatate/conditie, abilitati, dibacie; b) economice, cele utile in viata de fiecare zi si valabile pentru societate: pregatire pentru munca, timp liber, ergonomie, cariera, sport si recreare, aparare, sanatate; c) valori umaniste, care stau la baza dezvoltarii complete a personalitatii, ca autorealizare morala, cod al comportarii, posibilitati de conducere, disponibilitate de actiune si socializare; in plan emotional - sentimente sociale, control si expresie, nurturanta si colaborare; capacitate de decizie; d) calitatea vietii, aceea care depaseste normalitatea in privinta constientizarii si angajamentului in activitate: simt estetic, vitalitate, angajament, intrecere cu sine, intrecere cu altii, creativitate.

Ne oprim aici cu exemplificarile. In afara celorlalte sectoare ale filosofiei, amintite mai sus, vom sugera posibilitatea de a privi din punctul de vedere al conceptiei generale despre lume si viata cateva teme care tin de domenii inrudite cu activitatile corporale, si anume:

teme antropologice-biologice: specificul naturii umane; auxologia ca stiinta a dezvol­tarii fizice si mentale a individului; legitatile dezvoltarii fiintei umane de-a lungul vietii;

teme sociologice-psihologice: dezvoltarea „umanista' a individului; caracterul voluntar al participarii omului in activitatile de timp liber, autodezvoltare /fitness/, dans sau sport. Aceasta caracteristica nu este contrariata decat de devenirea profesionista a sportului, in care subiectul este angajat prin contract de munca. Un aspect particular il are educatia fizica scolara, devenita „obiect de studiu', obligatoriu ca si alte discipline (matematica, fizica, limba materna si straina etc), impuse de societate din grija de dez­voltare intelectuala, fizica si morala a generatiei tinere, care este forta de munca a socie­tatii in devenire. Sa nu uitam ca „obiectul' „educatie fizica' este prevazut si printre dis­ciplinele optionale. incercand o explicatie a motivatiei subiectilor maturi pentru practi­carea „voluntara' a activitatilor corporale, dansului, fitness-ului sau sportului, D. Siedentop (1991) considera ca acestia sunt constienti de binefacerile acestor activitati, pe care, in metalitatea lor, le considera forme de joc, activitati care au valoare in ele insele, pentru ceea ce le ofera valoros pentru moment si pentru calitatea vietii.

Daryl Siedentop (1991, p. 250) spune: „Jocul adultilor este foarte diferit de al copiilor (Caillois, 1961). Jocul adultilor este caracterizat de competenta /pricepere/, ritual, gustul pen­tru dificultatile impuse, organizare si afiliere, mai mult decat pentru spontaneitate, lipsa orga­nizarii si tulburenta care caracterizeaza jocul copiilor. Copiii sunt educati si socializati in mod gradat prin formele adulte ale jocului, in scoli, echipe, cluburi, saloane de dans si altele de acest fel. Ceea ce se intampla in aceste locuri este educatia, scopul dublu al acesteia fiind cresterea capacitatilor performantiale si predispozitia de a participa. Cand aceasta educatie este realizata cu succes, adultii desfasoara participare in anumite forme institutionalizate de acti­vitati corporale jucause (sub forma de joc).'

Socializarea si instrainarea, distorsiunile din comunicare, riscul, surmenajul, abandonul si retragerea, obligatiile si constrangerile sunt teme de interes filosofic.

Stiintele actiunii, ca stiinte praxiologice, ale „actiunii eficiente' din care fac parte: pe­dagogia, medicina, ingineria, ergonomia, managementul, designul tehnic, logistica, „facilitatile' - toate in relatie directa cu aspectele cele mai diverse ale activitilor cor­porale, au fost incluse in preocuparile filosofiei in ultimele patru decenii.

Stiinta sportului. Sintagma, asa cum am mai aratat, este discutabila, caci sportul este activitate agonistica, cu elemente ludice, gimnice, de timp liber si compensator. Eticheta este folosita din motive de economie si chiar de obisnuinta lingvistica. Reamintim, din Capitolul 2, cele precizate de grupul de lucru instituit de Consiliul International pentru Stiinta Sportului si Educatiei Fizice (ICSSEP) cu privire la stiinta sportului: „Termenul de «stiinta sportului'» desemneaza o disciplina academica speci­fica ce are ca obiectiv activitatile fizice (corporale) umane, cum sunt sportul, jocul, jocurile sportive si exercitiile fizice, in contextul lor individual si social' /sublinierea noastra/ (HAAG, H. et al.).

Intr-o discutie privind filosofia sportului, discutie pe care o rezervam altei ocazii, vom incepe prin a exprima un truism: „sportul e alta lume'. Aspectele filosofice ale acestei lumi prezinta mare importanta, pentru viitorul sportului, mai ales pentru cel de mare performanta. De cativa ani se vorbeste despre functii si disfunctii ale sportului, despre distorsiuni informationale, despre incalcarea principiilor deontologice, inselatorii, agresivitate etc. Distantarea este un nume dat unui proces care nu are nimic negativ in el si ne spune ca lumea corporalitatii traite e alta decat lumea lucrurilor si persoanelor obisnuite, dar instrainarea sau alienarea, impreuna cu alte forme de antiumanism exprima in ele ceea ce cultiva sportul de mare perfor­manta si sportul extrem, un fel de inconstienta, pe care numai „goana dupa aur' o explica, dar nu o poate scuza. Exacerbarea scenelor de brutaliate extrema, dorinta unor spectatori de vizionare a scenelor horror (aici avem gradatii - de la elogiul fanilor pe TV, la scenele de acci­dente grave reluate la nesfarsit), fac parte din „atitudinile' si „conceptiile filosofice antiuma-niste' ale celor mai declasati manageri sportivi. O buna si sanatoasa filosofie trebuie sa con­tribuie la salvarea conceptiei umaniste din sport, in ciuda tuturor provocarilor.

Note concluzive:

1. Temele centrale ale nucleului activitatilor corporale sunt prezente, sub aspecte specifice, in toate punctele de vedere listate mai sus, de la cele fundamentale, la cele mai aplicate.

2. Istoric, constatam un proces de continua dezvoltare-amplificare a fiecarei activitati si, in acelasi timp, de diferentiere, diviziune si de crestere a complexitatii (de ex: aparitia de noi sporturi, modificari ale conditiilor si restrictiilor competitionale, interventia unor factori „nesportivi' etc). Care este explicatia? Raspunsul este: tendinta creativa a omu­lui, care insoteste legic procesele de autodezvoltare individuala si sociala. Cresterea capacitatilor psihice, a competentelor comportamentale si atractia noului il impinge inainte, chiar daca, la limita, provoaca si ignora spiritul de autoconservare.

3. Filosofia unei activitati ne trimite la considerente antropologice si psihologice; tema eficientei ne trimite la proiect, organizare, control - la cibernetica si neurocibernetica;

4. Rezulta ca filosofia unei activitati si a stiintei acesteia are o arie foarte larga, a carei cunoastere este hotaratoare pentru analiza lor critica, pentru cunoasterea adecvata a celor mai generale determinari, ca un ghid sigur in ceea ce intreprinde specialistul domeniului.

5. Este necesara dezvoltarea gandirii critice, fundamentata pe datele cunoasterii obiective a fenomenelor vietii, ale realitatii, paralel si simultan cu insusirea obisnuintei de a filosofa si a discuta filosofic problemele domeniului nostru (vezi revista Stiinta Spor­tului, nr. 28, 2002, p. 11-15).

Thomas & Nelson prezinta mai multe „metode de analiza filosofica' dintre care sunt de subliniat cateva:

1. identificarea conceptelor din domeniu si a conditiilor necesare si suficiente de formu­lare a lor;

2. dezvoltarea de taxonomii;

3. lucru pe paradigme;

4. analiza de limbaj;

5. fenomenologia;

6. analiza experientelor descrise de altii (aici trebuie facuta delimitarea intre „povesti', ca relatari subiective si „studiile de caz' - nota noastra).

Analiza istorica

In Tabelul metodelor de cercetare de la Capitolul 6, metoda istorica este trecuta atat la metodele cu grad mare de aplicativitate, cat si la metodele empirice. Cum intre acestea dife­rentele sunt foarte mici, in unele situatii, chiar neinsemnate, vom mentiona acum cateva aspecte particulare ale cercetarii istorice.

De regula, cercetarea istorica apeleaza la documente, dintre care unele sunt originale-pri-mare (documente de arhiva - scrise, filme, inregistrari audio - sau relatari de la fata locului, (atentie la nivelul de obiectivitate a martorilor), iar altele, secundare (evidente ale diacroniei performantelor unor subiecti). De multe ori, prezentarea unor date din domeniul sportului dobandeste aspect de „factologie': enumerare de date, de cifre, de procente, de kilometri sau tone, de puncte inscrise de la 9 m, de aruncari de doua sau trei punte, de combinatii intre jucatori etc, care nu au valoare stiintifica, intrucat nu prezinta legitati; sportivii sau echipele sunt „de atunci', iar cei/cele de astazi arata altfel, se pregatesc dupa alte reguli, cu alte mijloace. O contributie la stiinta se poate aduce prin realizarea de sinteze in care se prezinta semnificatii ale faptelor descrise.

Obiectul cercetarii istorice este trecutul, aceasta raspunzand la intrebarea „care este ca­racteristica fenomenelor care s-au petrecut?'. Analiza istorica a evolutiei unor conceptii pe­dagogie sau metodice (in educatia fizica scolara sau pregatirea performantei sportive) poate ajuta la intelegerea prezentului si, uneori, chiar la prefigurarea viitorului. Tot asa cum calculul regresiei poate anticipa unele performante sportive masurate cu obiectivitate.

Cercetatorul istoriei este asemanat cu un detectiv, care cauta si aduna date relevante, asa cum face oricare cercetator, verificand una sau alta dintre ipoteze.. Deosebirea dintre cercetarea istorica si alte cercetari este ca prima se ocupa de tipuri de date colectate (Salkind, 1991). Problema este aceea a gradului de incredere pe care poti sa o ai cu privire la obiectivi­tatea documentelor sau relatarilor, daca acestea sunt exacte; deseori trebuie comparate si cu alte surse.

Una din cerintele cercetarii istorice este de a interpreta datele in raport cu evenimentele sociale, economice si politice din perioada colectarii acestor date. Spre exemplu, putem spune ca nu avem un tablou complet al modului cum s-au structurat, ideologic, teoretic, metodic si practic activitatile corporale din tara noastra in perioadele 1948 (reforma comunista a invatamantului), 1998 (revolutia democrata) si 2004 anul in carte scriem aceste randuri. in domenii sau tematici limitate, mai putin complexe, istoria se scrie relativ mai usor, daca se respecta cativa pasi ai acestui gen de cercetare.

Pasii cercetarii istorice

Acesti pasi nu sunt mult deosebiti de ai altor cercetari emprice. in capitolul 3 am enumerat o multime de astfel de pasi dintre care unii sunt facuti in orice cercetare, iar altii numai in unele.

1. Cercetarea istorica incepe cu stabilirea temei sau problemei care se doreste a fi cercetata. Interesele pot fi individuale, pentru realizarea unor studii in elaborarea dizertatiilor sau tezelor, precum pot fi si ale unor organizatii sau institutii, ca temei pen­tru elaborarea de decizii.

2. Formularea ipotezei sau ipotezelor alternative, sub forma unor intrebari de genul „cand', „cum', „de ce', „in ce conditii', „cu ce asteptari', „cu ce efecte'. Aceste ipoteze nu au caracterul deductiv al celor din cercetarile experimentale „daca A, atunci B'.

3. Folosirea unui numar mare si variat de surse pentru recoltarea datelor.

4. Verificarea autenticitatii surselor.

5. Sintetizarea si integrarea datelor, pentru realizarea unui tablou coerent al problemei sau temei supuse investigatiei. De aici se poate trece la preconizarea tendintelor de dez­voltare sau manifestare a unei anumite teme.

6. Redactarea unei intepretari stiintifice, a celor propuse si realizate, care depinde, asa cum am vazut mai sus, de competenta cercetatorului si plasarea temei in contextul politic, economic si social din perioada respectiva (cf. Salkind, 1991).

Cercetarea istorica are unele limite, care provin din faptul ca cercetatorul nu poate con­trola factorii determinanti ai evenimentelor; aceste evenimente sunt relatate pe baza observatiilor si inregistrarilor altora. Generalizarile sunt, in consecinta, limitate.

Metaanaliza

Aceasta metoda sau „tehnica' a fost descrisa pentru prima data, in anul 1976, de Gene Glass, ca un demers pentru realizarea sintezelor din analiza experimentelor individuale (cf. Christensen, 1994, p. 68; Miclea, 1993 p. 310; Salkind, 1991, p. 184).

Metaanaliza, dupa Salkind (1991), este o tehnica pentru cunoasterea tendintelor generale ale diferentelor dintre multe si diferite grupuri, in diferite studii, (p. 184).

Metaanaliza este definita de Christensen ca „O tehnica de tip cantitativ folosita pentru integrarea si descrierea unui mare numar de studii' (1994, p. 68). Vom vedea mai jos ca aceasta tehnica sau metoda are si caracter calitativ.

M. Miclea (in I. Radu si col., 1993) defineste metaanaliza /fara cratima/ drept „o metoda de analiza statistica a rezultatelor continute in mai multe studii individuale'. . . „Termenul de metaanaliza desemneaza si analiza calitativa (trecerea in revista) a rezultatelor obtinute pana la un moment dat in cercetarea unui domeniu oarecare. Cele doua tipuri de demersuri, unul cantitativ, statistic, celalalt calitativ, analitic nu sunt opuse, ci complementare. Analiza statis­tica a rezultatelor cantitative ale unor studii anterioare dintr-un anumit domeniu nu se substi­tuie integral analizei critice, calitative a acestor cercetari.' (Miclea, 1993, p. 309).

Metaanaliza calitativa, de continut, a lucrarilor stiintifice

Analiza de continut a „productiei' stiintifice poate avea caracter istoric, filosofic, meta-teoretic, recenzie si analiza critica. Fiecare din aceste tipuri de analiza urmareste evidentierea aspectelor specifice lor. Aici si acum ne intereseaza metaanaliza de tip calitativ a lucrarilor stiintifice.

Este bine ca, inca de tanar, cercetatorul sa-si faca obisnuinta intelectuala de a depasi sta­diul elementar al lecturii si rezumarii (adnotarii) lucrarilor stiintifice, si sa realizeze ceea ce se numeste analiza de continut (calitativa) a documentelor. In paragraful urmator vom discuta si analiza cantitativa bibliometrica (de ordin cantitativ).

Am vazut mai sus ca cercetarea istorica urmareste cunoasterea evenimentelor si a con­textului in care s-au produs, obiectiv care priveste si productia de idei stiintifice. Istoria stiintei face o serioasa reductie a datelor analitice, retinand ceea ce este semnificativ pentru teorie si metodologie. Cercetatorul care urmareste rezolvarea unei probleme concrete, in domeniul sau, va trebui sa afle despre cercetarile efectuate in problema care-1 intereseaza, lucru foarte greu de altfel. Dificultatea are mai multe cauze sau izvoare: nu tot ce s-a elaborat intr-o anumita problema se afla inregistrat in sisteme documentare accesibile; unele sisteme surprind numai literatura de limba engleza, iar francezii se limiteaza la informatiile francofone (cf. Miclea 1993, p. 315). Chiar in aceste conditii, informatiile din disciplinele si temele umaniste sunt extraordinar de numeroase, cercetatorul fiind obligat sa cunoasca cat mai multe. Daca ne limitam numai la aspectele de instruire motrice sau evolutie si dezvoltare a aptitudinilor motrice a copiilor sau adultilor sportivi, vom constata cele spuse mai sus.

Pana la formularea metodologiei metaanalizei, modul traditional de obtinere a unei ima­gini globale a cercetarilor dintr-un domeniu consta din alcatuirea unei liste a lor, clasarea celor „bune' separat de cele „slabe', enumerarea metodelor, tipurilor de esantioane, subtemelor si valoarea lor. Ca in orice astfel de incercare, evaluarile si concluziile pot fi subiective. Meta­analiza este o analiza a analizei care foloseste tehnici valide.

Analiza traditionala de continut urmareste sa evidentieze urmatoarele aspecte:

• caracteristicile teoretice-metodologice ale cercetarilor;

• instrumentele utilizate pentru obtinerea informatiilor (metode, tehnici, instalatii s.a.);

• tehnicile de analiza statistica a datelor;

• caracteristicile esantionului si variabilele lui, legate de tema expusa.

Scopul este de a intelege aspectele esentiale ale cercetarilor, contributiile acestora la teo­ria si practica domeniului si de a intrevedea directiile dezvoltarii viitoare a cercetarilor.

La capitolul privitor la „practica cercetarii' vom mentiona si cele cateva criterii impor­tante dupa care este evaluata valoarea unei cercetari, criterii care pot sta la baza unei aprecieri critice a unei cercetari.

Metaanaliza de tip cantitativ - bibliometrica

N. Salkind recomanda efectuarea a patru pasi pentru asigurarea unei convenabile eficiente a metaanalizei:

1. Adunarea unui numar cat mai mare posibil de studii reprezentative pentru o tema sau problema particulara.

2. Rezultatele studiilor trebuie sa fie convertite in anumite unitati metrice, in asa fel incat sa fie comparate intre ele. Unitatile de masura in metaanaliza sunt marimea efectului (prin compararea diferentelor dintre rezultatele grupurilor experimentale si de control) si pragul de semnificatie.

(Pentru M. Miclea, cele doua componente ale metaanalizei sunt:

stabilirea intensitatii relatiei dintre X si Y, adica a marimii efectului;



stabilirea intervalului de incredere sau a exactitatii marimii efectului, estimat pentru intreaga populatie, adica pragul de semnificatie.) (1993, p. 311).

3. Cercetatorul va stabili un sistem de codificare pentru fiecare din caracteristicile studi­ilor, cum sunt tipurile de subiecti, de variabile, de modele de cercetare, de rezultate masurate si de concluzii ale autorilor.

4. Folosirea unei varietati de tehnici descriptive si corelationale pentru examinarea rezul­tatelor studiilor, in ansamblul lor.

In domeniul activitatilor corporale sportive s-au facut, intr-un interval de cel putin trei decenii, numeroase cercetari asupra efectelor antrenamentului la altitudine. Putine dintre ele intrunesc cerintele metodologice pentru a fi supuse tehnicii metaanalitice, care poate realiza o imagine clara asupra diferitelor conditionari ale metodelor si rezultatelor acestui gen de antre­nament. Mai pot fi invocate cercetarile privitoare la selectia copiilor pentru performanta, efectele antrenamentului mental in formarea deprinderilor sau in recuperarea celor accidentati, ca si cele care privesc efectele activitatilor corporale asupra trasaturilor de personalitate ale subiectilor.

Christensen (1994), Miclea (1993), Salkind (1991), Thomas Nelson (1997), trec in revista cele doua clase de mataanaliza. intrucat este vorba de o analiza cantitativa aceasta se realizeaza prin utilizarea rationamentului si calculului statistic. Astfel, Salkind (1991) discuta meta­analiza in cadrul „inferentei statistice', iar M. Miclea dezvolta un capitol intreg in tratatul de sub redactia prof. dr. Ioan Radu, Metodologie psihologica si analiza datelor (1993, p. 309-331).

in domeniul activitatilor corporale, metaanaliza intampina o serie de dificultati care isi au cauza in numarul foarte redus de lucrari de cercetare efectuate dupa cerintele exigentei calitatii. Sistemul de informare nu este pus la punct. Metaanaliza nu se poate efectua decat daca sursele primare contin date precise asupra autorilor, temei, ipotezei, variabilelor, reprezentativitatii esantioanelor, subiectilor (sex, varsta, ocupatie), conditiilor experimentale, aparatului statistic utilizat, nivelului semnificatiei, bibliografiei utilizate (nu listate dupa Internet).

in cariera sa, cercetatorul va acumula suficienta experienta, cunostinte, capacitate de ana­liza si sinteza, precum si mijloace de acces la majoritatea surselor de documentare, pentru a putea realiza o buna analiza bibliometrica, pentru evidentierea:

• surselor de informare (manuale, monografii si in special articole in reviste si comu­nicari);

• autorii (specialistii) si productivitatea lor;

• colaboratorii autorilor principali;

• temele si subtemele (cu numarul si distributia lor in timp);

• universitatile si departamentele sau institutiile care genereaza stiinta;

• tarile de origine etc. (Cf. I. Balaguer et al. 1972)

MASURARE Sl EVALUARE

Cercetarea stiintifica este, prin esenta, un demers care urmareste obiectivarea tuturor laturilor si momentelor sale. Conditia obiectivitatii consta in masurarea obiectelor, proceselor, fenomenelor si a altor variabile supuse cercetarii. Si daca masurarea este continuata prin mijloacele matematicii, atunci stiinta atinge nivelul la care aspira R. Descartes (desigur, este vorba de stiintele de tip sociouman.

1. VARIABILE

Definitie

Prin variabila se intelege orice atribut, comportament, trasatura sau insusire care isi poate schimba valoarea de la caz la caz sau din timp in timp. Diferitele valori ale unei variabile pot fi masurate. Exemple de variabile: genul, varsta, profesia, venitul, afilierea la o anumita orga­nizatie, performanta, timpul de lucru etc. (Healey, 1993, p. 550); „Una dintre conditiile masu­rate sau controlate intr-un experiment.' (Atkinson et al. 2002, p. 15).

„Variabila statistica - caracteristica statistica care are proprietatea de a-si schimba in timp si spatiu nivelul de dezvoltare sub influenta diferitilor factori ce actioneaza asupra populatiei statistice. Variatia unei caracteristici poate fi continua si discontinua (discreta).' (Mica enci­clopedie de statistica, 1985)

Unele variabile pot avea numeroase valori - punctele marcate de un subiect intr-un joc de baschet, sau o singura valoare - sexul, de ex. Cand dorim sa ne referim la o valoare specifica sau un set de valori ale unei variabile folosim un numar sau un simbol si subscriptul sau, 1, 2, 3; Xj, X2, X3 etc. pentru diferitele scoruri ale variabilei X; Xi semnifica toate scorurile unui set de masurari pentru variabila X. in numeroase situatii, unele variabile sunt identificate drept cauze, iar in altele drept efecte sau rezultate.

Variabilele primesc diferite denumiri, dupa caracteristicile fenomenelor sau proceselor la care se face referire, de ex. parametru, performanta, indicator, item1 (mai ales pentru o intre­bare dintr-un chestionar).

Variabila calitativa. Caracteristica ale carei modalitati este consemnata, pentru fiecare unitate, sub forma „literala', si nu numerica (meseria de strungar, frezor, lacatus; calificarea si studiile; sexul - feminin, masculin). Caracterul cantitativ al observatiilor rezulta doar din nu-mara-rea unitatilor corespunzatoare fiecarei modalitati a caracteristicii respective.

Variabila cantitativa. Caracteristica masurabila; fiecarei unitati statistice ii corespunde un numar care este masura (valoarea) caracteristicii. Observatiile sunt susceptibile de exprimare ab initio prin numere, care se pot ordona si ierarhiza (proprietati ordinale) si asupra carora se pot executa operatii (cardinale).

Caracteristica discreta a variabilei cantitative consta din faptul ca aceasta nu poate lua decat valori si, in general, valori intregi pe scara lor de variatie fireasca - numarul copiilor intr-o familie, numarul de elevi intr-o clasa etc.

Caracteristica continua a variabilei cantitative consta din faptul ca aceasta poate lua va­lori intr-un interval finit sau infinit, asa cum sunt unitatile si subunitatile instrumentelor de masura pentru lungimi, greutati, (cf. Mica enciclopedie de statistica, 1985).

1) Item - o singura intrebare sau problema intr-un test; „element' (Slama) - un singur fapt, o singura unitate a unui test

Notiunea de variabila este utilizata, mai ales, pentru valorile numerice ale unitatilor sta­tistice. Cand sunt exprimate in cantitati, variabilele se numesc parametri, iar in observatiile de tip calitativ atribute2 sau caracteristici.

Tabelul 8.1

Definiri ale „variabilei'

• Trasaturi sau factori care se schimba de la un caz sau conditie la altul: reprezentarea trasaturilor este, de regula, cantitativa, ca masurarea sau enumerarea. (Barrow & Mc.Gee)

• Una din conditiile masurate sau controlate intr-un experiment. (Atkinson)

• Un eveniment, un comportament, o conditie sau o caracteristica care are doua sau mai multe valori. (Sdorow)

• O conditie care este masurata sau controlata intr-un studiu stiintific. O variabila poate varia intr-o maniera masurabila. (Rathus)

• (mat) Cantitati (sau marimi) variabile - (cantitati sau marimi) susceptibile de a-si schim­ba valoarea fata de altele, care raman constante. (DEX)

Conceptul de variabilitate

Cercetarile din stiintele umaniste, inclusiv din stiinta activitatilor corporale, urmaresc cunoasterea diferitelor modalitati prin care fenomenele si procesele isi schimba caracteristicile metrice sau calitative ca urmare a manevrarii variabilei independente, precum si limitele in care valorile acestora se afla si se modifica. Indivizii sau grupurile nu-si pastreaza caracteris­ticile proprii mult timp; acestea se schimba in timpul zilei, de la o ora la alta, in saptamani sau luni si ani, prin cresteri si maturizari, ca urmare a unor „evenimente' proprii sau externe, ast­fel incat acest tip de variabilitate este luat in consideratie cand se face selectia subiectilor si grupurilor in cercetare. Actionand asupra acestora cu variabila independenta, cercetatorul va constata o serie de modificari, unele ca variabile dependente, iar altele ca interventie a unor variabile necontrolate si care impun cerintele de validitate, fidelitate si obiectivitate. I. Radu introduce conceptele de variabile parazite, provenite din surse straine, si variabile confundate, cand, de ex., efectele unor metode diferite de predare sunt confundate cu stilurile de predare ale profesorilor. (I. Radu, 1993, p. 31)

Din punct de vedere metodologic se vorbeste despre variabilitate si despre analiza cauzelor si tipurilor de variabilitate. in statistica se trateaza variatia si analiza variationala. Variabilitatea se refera la trasaturi ale subiectilor sau ale grupurilor. Analiza de varianta calculeaza gradul variabilitatii datelor recoltate de mai multe ori la acelasi subiect sau la mai multe grupuri. Varianta este numita si masura dispersiei, patratul deviatiei standard. (Kimble et. al., 1984).

Imprastierea sau dispersia datelor unei masurari este utilizata in statistica inferentiala, in calculul corelatiei si regresiei. in manualul de Metodologie psihologica si analiza datelor, 1993, p. 185,1. Radu subliniaza ca „Utilizam notiunea intuitiva de variabilitate care se va tra­duce prin notiunea statistica de varianta sau dispersie.' (subl. noastra).

Un set de masurari efectuate asupra unuia sau mai multor esantioane se prezinta ca liste de scoruri si constituie ceea ce, intabelate sau cuprinse in grafice, capata denumirea statistica de repartitie sau distributie. Media, mediana si modul sunt parametrii de nivel si informeaza despre ordinul de marime mijlociu sau valoarea centrala a unei repartitii si trebuie completati cu parametrii de dispersie (termen sinonim cu varianta), parametrii care vorbesc despre organizarea interna a repartitiei, despre modul cum acesti parametri se imprastie in raport cu valoarea centrala.

2) Atribut - insusire (esentiala) a unui obiect; semn distinctiv, simbol; o caracteristica sau o calitate.

Dispersia, imprastierea sau variatia este masura variabilitatii unei distributii. Subiectul poate fi tratat cu (supus la) mai multe variabile independente - probe sau teste - ca si grupurile, de altfel. Varianta se poate manifesta in interiorul grupului (varianta intragrup), ca si intre grupurile care au primit stimuli diferiti (varianta intergrupuri). In calculul dispersiei intra si amplitudinea sau intervalul de variatie, care este diferenta dintre valoarea cea mai mare si cea mai mica a unei variabile, precum si coeficientul de variatie, care este raportul dintre abaterea standard si media aritmetica a distributiei.

Variabilele experimentale

In limbajul stiintific cauzele primesc denumirea de variabile independente, iar efectele sau rezultatele de variabile dependente.

Variabila independenta - variabila sub control experimental cu care sunt corelate schimba­rile studiate in experiment. in cercetarile umaniste, variabila independenta este de regula un sti­mul, la care raspunsurile sunt variabilele dependente aflate sub investigatie. (Atkinson et al., 2002)

Variabila dependenta - variabila ale carei schimbari masurate sunt atribuite (sau cores­pund) schimbarilor din variabila independenta. in experimentele psihologice, variabila depen­denta reprezinta adesea raspunsul la un stimul masurat. (Atkinson et al.)

S. Chelcea citeaza cele trei conditii ale experimentului formulate de Cook si Campbell: 1. intre variabila independenta si variabila dependenta sa fie o relatie temporara de anteceden­ta, stiut fiind ca totdeauna cauza precede efectul; 2. intre cele doua variabile sa existe o cova-riatie (p < 0,05) si 3. sa nu existe nici o alternativa de explicare a modificarii variabilei depen­dente decat prin variabila independenta. Ultimele conditii au in vedere validitatea statistica si validitatea interna a experimentului (cf. S. Chelcea, 1982, p. 53).

Variabila intermediara - proces presupus ca apare intre stimul si raspuns; aceasta evi­dentiaza un anumit raspuns la un stimul. Variabila intermediara poate fi dedusa fara nici o specificatie sau i se pot acorda proprietati concrete si poate deveni obiect de investigatie. (Atkinson et al., 2002).

Termenul de variabila intermediara a fost introdus de Tolman, psiholog neobehaviorist. „intre ambianta si comportament se afla numeroase notiuni care sunt inscrise sub conceptul de „variabile intermediare' (1938), mai tarziu rebotezate „constructe conceptuale ipotetice' (Grand Dictionnaire de la Psychologie, Larousse, 1999).

Variabilele intermediare sunt „variabilele mediului ambiant (programul de mentinere; adecvarea obiectului-scop; tipurile si caracteristicile stimulilor disponibili; tipurile de reactii motrice necesare etc.) si variabilele diferentelor individuale (ereditate; varsta; educatia primita anterior; conditia endocrina speciala, drogare sau vitaminizare).' „Huli descrie intarirea secundara, preluand de la Tolman notiunea de variabile intermediare - care constau in starile preexistente ale organismului, plasate intre receptie si executie. Dar in procesul de invatare, performanta poate suferi scaderi, ca urmare a inhibitiei retroactive provocate de oboseala sau durere si care dispar prin odihna.' (Hilgard, 1974, p. 186)

MASURAREA

Definitie: Masurarea este procesul de atribuire de numere proprietatilor obiectelor (per­soanelor, fenomenelor) dupa anumite reguli, in asa fel incat relatiile numerice sa reprezinte relatiile relevante dintre obiecte.

Masurarea trebuie sa faca posibila caracterizarea diferitelor insusiri (sau atribute) in ter­meni cuantificabili, astfel incat sa dea o interpretare semnificativa compararii marimilor numerice a doua astfel de insusiri.

Termenul masurare nu se refera numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci si la cele calitative si intensive. in domeniul nostru masuram atat caracteristici cantitative, de ordin temporal, spatial sau de forta ale miscarilor, dar si caracteristici de tip calitativ ale acestora (descrieri fenografice, notarea atitudinilor in cercetarile psihologice sau sociologice).

Masurarea nu este numai o operatie a cercetarii. Ea apartine intregii activitati umane, din nevoia de a cunoaste si a obiectiva caracteristici ale fenomenelor si lucrurilor. De la numararea animalelor si a veniturilor, prin crestarea pe raboj, s-a trecut la forme evoluate de evidenta si de prelucrare sofisticata a datelor, prin masurari tot mai obiective.

In domeniul activitatilor corporale intalnim procesul masurarii atat in cercetare, cat si in activitatile curente de instruire-invatare, de urmarire a evolutiei unor caracteristici somatice sau motrice. Donald K. Mathews subliniaza o idee importanta: „Masurarea si evaluarea sunt mijloace, nu scop in ele insele'.

Masurarea este o parte a evaluarii; este un procedeu cantitativ care foloseste unelte sau instrumente, ca dinamometre pentru masurarea fortei, cantar pentru determinarea greutatii sau un test pentru evaluarea cunostintelor sau a intelegerii unei teme. Masurarea urmareste un obiectiv imediat, cum ar fi deprinderile sau cunostintele cuiva la badminton, in timp ce evalu­area include rezultatele masurarii in cunoasterea progresului individului sau grupului in raport cu scopurile educatiei'. (Mathews, 1968, p.2)

Pe parcursul textului am intalnit si intalnim adesea termenii de masurare, evaluare, apreciere, notare, estimare, apreciere cifrica etc. Unii termeni sunt sinonimi, de ex. evaluare si apreciere, dar altii exprima sensuri bine stabilite in limbajul stiintific. Cercetarea stiintifica are nevoie de cuantificare si precizare. Masurarea le asigura pe ambele. Chiar caracteristicile ca­litative ale persoanelor, obiectelor sau fenomenelor primesc precizie si cuantificare prin adaptarea principiilor si tehnicilor masurarii la specificul lor si la cerintele metodologice ale investigatiei stiintifice.

Folosirea numerelor in actul masurarii confera o anumita caracteristica obiectelor sau fenomenelor, fiind simboluri care nu au relevanta decat in asociere cu cuantificarea. Prin con­ventie, cu sau fara o regula anumita, acordam numere si jucatorilor unei echipe, dar aceste numere nu masoara.

Functiile masurarii

Masurarea serveste realizarii, cel putin, a urmatoarelor cerinte sau necesitati ale activitatii umane, in general, si a celei de cercetare, in mod special:

1. Obiectivitatea. Cele stabilite prin masurare sunt valabile, reale si pot fi verificate, cu rezultate identice si independent, de mai multi examinatori.

2. Cuantificarea si precizia. Prin acestea este posibil ca diferiti cercetatori, profesori, antrenori sa prezinte rezultatele lor sub forma cuantificata exacta. Folosind metodele analizei matematice se poate conferi acestor rezultate o semnificatie si mai mare.

3. Comunicarea. Aceasta functie se refera, dupa cum subliniaza Safrit si Wood (1989), la utilitatea masurilor standardizate care permit o fina comparatie a rezultatelor. Media si abaterea standard ale diferitelor valori ale variabilelor cercetate pot fi comparate intre ele (mult mai exact decat observarea subiectiva a atributelor), ceea ce conduce la pre­cizia comunicarii.

4. Economicitatea. Masurarea economiseste mai mult timp si bani in raport cu evaluarea subiectiva.

5. Generalizarea stiintifica. Aceasta nu se poate realiza decat printr-o metodologie ri­guroasa, baza a constructiilor teoretice. Metodele standardizate de masurare, bazate pe definitii operationale vor permite formularea principiilor si legilor domeniului.

La functiile aratate se mai pot adauga inca doua avantaje, ca aplicatii ale masurarii, si anu­me: evaluarea, care nu poate fi realizata decat pe baza masurarii, ea fiind in fond o judecata asupra rezultatelor masurate in raport cu scopul propus al masurarii, si statistica, in calitate de meto­da de sistematizare si analiza a datelor in scopul interpretarii lor (Safrit si Wood, 1989, p. 11-12).

In perspectiva educationala, masurarea are trei categorii generale de functii: instructiva, de conducere si consiliere si administrativa. Profesorul este implicat in functia instructiva, aplicand teste (probe), motivand astfel elevii, angajand cooperarea dintre elevi. Corect sta­bilite, probele stimuleaza elevii. Din punctul de vedere al profesorului, masurarile servesc obtinerii feed-back-ului despre evolutia elevilor, ca repere pentru diagnoza unor slabiciuni si ca masura a performantelor. Feed-back-ul priveste si aprecierea corectitudinii procesului educational, ca orientare si competenta a profesorului. Masurarea (inclusiv testarea) aptitu­dinilor, intereselor si performantelor elevilor serveste functiei de ghidare si consiliere, atat in directia progresului instruirii, cat si in selectia pentru competitii. Ea are, de asemenea, functie in stabilirea si evaluarea programelor, dar si in evaluarea „performantelor' profesorilor si luarea unor decizii administrative (cf. Wiersma & Jurs, 1985, p. 5-6).

in aceeasi perspectiva educationala a activitatilor corporale, scopul sau obiectivele ma­surarii si evaluarii (dupa Kirkendall et al., 1987, p. 4) sunt: 1. Dezvoltare organica (fizica) -fitness-ul fizic si componentele lui: forta musculara, puterea si anduranta si anduranta cardio­vasculara; 2. Dezvoltare neuromusculara - abilitati, echilibru, flexibilitate, agilitate, coor­donare si viteza; 3. Dezvoltare „interpretativa' - cunostinte si intelegerea regulilor jocului, strategiilor, curtoaziei (politetii) si echipamentului; 4. Dezvoltare emotionala (afectiva) -cuprinde factori psihici cum sunt conducere, sentimente, valori, personalitate, atitudini si sportivitate, creativitate, cunoastere.

Masurarea reduce erorile in programarea didactica, asigurand cea mai scurta cale intre elev si obiectivele educationale propuse.

Masurarea se spijina pe filosofie, intrucat din filosofia educatiei deriva obiectivele speci­fice ale educatiei fizice. Mathews discuta orientarile (finalitatile - „purposes') educatiei. „Aceste orientari se refera la scopuri sau tinte ale educatiei, in timp ce pasii mai specifici care trebuie facuti pentru atingerea scopurilor se numesc obiective.' (D. Mathews, 1968, p. 2)

Masurarea si cuantificarea

Conceptul de masurare indica posibilitatea atribuirii unor numere caracteristicilor obiectelor si fenomenelor studiate si carora le sunt proprii anumite legi de conservare.

Cuantificarea consta din determinarea caracteristicilor cantitative ale fenomenelor neba­zate pe legi de conservare. Ea consta din realizarea unei descrieri numerice a unor caracteris­tici, prin definirea unor valori semnificative, standarde, etaloane sau unitati de masura speci­fice. Cuantificarea urmareste deci sa realizeze cea mai buna descriere cantitativa a unei carac­teristici (I. Marginean, 1982, p. 61).

in domeniul activitatilor corporale exista atat fenomene care pot fi masurate, cat si unele care nu pot fi masurate precis. Din prima categorie fac parte, de exemplu, performantele motrice, indicatorii biomecanici, functionali sau biochimici ai organismului, ca si indicatorii de ordin demografic. Din cea de a doua categorie fac parte performantele „apreciate cifric' din gimnastica, patinaj artistic, sarituri in apa, precum si fenomenele de ordin psihologic sau socio­logic, ca atitudinile, opiniile, trasaturile de personalitate. Notele acordate unui jucator de fotbal de-a lungul unui campionat reprezinta o cuantificare necesara pentru evaluara capacitatii lui de performanta. Evident ca, fata de masurarea propriu-zisa, cuantificarea aceasta nu se poate bucura de determinarea validitatii.

Este cunoscut faptul ca timp de un secol (al XX-lea) stiintele sociale au facut eforturi de a „masura ce nu era masurabil'. Construirea testelor si utilizarea scalelor a introdus masura prin etaloane si indicatori de analiza statistica sociala. Aceasta masurare este totusi aproximativa. Unele dintre fenomenele psihologice si sociologice pot fi analizate cu ajutorul calculatorului electronic a carui functionare se bazeaza pe expresia binara, ceea ce permite ca orice problema sa fie descompusa intr-o serie foarte lunga de elemente dihotomice - de tipul „Da - Nu'.

Masurarea pretinde o buna orientare conceptuala, intrucat este posibil sa masori o vari­abila care nu este relevanta pentru scopul urmarit, cum este capacitatea pulmonara, socotita candva pronostica pentru selectie, datorita faptului ca „masura' si era comoda (cf. Pierre de Hillerin, comunicare personala).

Masuri discrete, masuri continue

Multe dintre fenomenele studiate si masurate prezinta proprietati cantitative dispuse pe un continuum de intensitati sau grade, exprimate cu finete de discriminare. Distanta, timpul (dura­ta), greutatea sau masa sunt variabile continue. De exemplu, timpul poate fi exprimat in secunde, zecimi, sutimi, miimi de secunda s.a.m.d. Perfectionarea instrumentelor si instala­tiilor de masurare a timpilor si lungimilor au permis trecerea de la precizia zecimii la aceea de miime de secunda; masurarea lungimii nu se mai face cu banda metrica sau ruleta, ci cu instru­mente optice foarte precise.

Marimile sau variabilele discrete pot primi valori numai la punctele distincte (sau dis­crete) ale unei scale. Golurile sau punctele din jocurile sportive nu se numara cu fractiuni de puncte, nici numarul elevilor dintr-o clasa.

Desi variabilele pot fi continue sau discrete, scorurile obtinute prin masurarea acestor variabile iau forma discreta. Daca timpul unei alergari sau curse de inot este inregistrat cu pre­cizia pe care o are cronometrul, el este exprimat totusi in unitati discrete. - „Corespunzator tipurilor de scale vom avea de-a face cu variabile nominale, variabile ordinale, variabile numerice etc. Cand vorbim de variabile avem in vedere pe de o parte domeniul de variatie, adica registrul de valori posibile, si pe de alta parte, domeniul de definitie, adica multimea de indivizi susceptibili de a prezenta aceste modalitati.' (Radu si col. 1993, p. 51)

NIVELURILE MASURARII

Sirul numerelor reale

Numerele reale, „corespunzatoare realitatii' sunt limita a unui sir de numere rationale.

Numararea este cea mai simpla modalitate de a atribui o marime unei caracteristici a unui obiect sau fenomen. Relatiile dintre numere vor reflecta relatiile dintre caracteristicile acestor obiecte sau fenomene.

Sistemul numerelor reale are trei aspecte:

1. Ordinea - numerele sunt ordonate. Numerele mai mari reprezinta cea mai mare canti­tate a atributului pe care il masuram.

2. Distanta - diferentele dintre perechile de numere sunt si ele ordonate: numerele descriu marimea diferentei dintre unitatile observate (masurate). intre numerele 50 si 57 este aceeasi diferenta ca intre 20 si 27.

3. Originea - seriile de numere au o singura origine, indicata de numarul zero. Valoarea zero reprezinta absenta totala a atributului pe care-1 masuram.

Operatii elementare cu numerele reale

Adunarea, scaderea, inmultirea si impartirea - cele patru operatii elementare - se intregesc cu calculul rapoartelor si procentelor, utilizate frecvent in prelucrarea datelor recoltate in cercetare.

Raportul este catul impartirii a doua numere (pentru a si b raportul este a/b), cu conditia ca cele doua marimi sa fie de aceeasi natura. De exemplu, raportam numarul subiectilor care au realizat peste 250 cm la saritura in lungime de pe loc (12 elevi) la numarul total al subiectilor din grupa (18 elevi). Vom avea astfel 12/18 = 0,666.

Prin regula de trei simpla calculam procentajul cu care cei 12 subiecti depasesc limita indicata. Vom spune deci ca 66,66% este valoarea cautata. in acest calcul consideram ca totalul subiectilor este 100.

Scalele de masura

„De cate ori este folosit un instrument de masura, se obtine un numar („scor') de un anu­mit fel. Pentru a interpreta un set de scoruri trebuie sa intelegem ce anume reprezinta acest scor. O interpretare precisa depinde in mare masura de tipul de scala la care scorul este rapor­tat. Daca masurarea consta din a atribui numere dupa o anumita regula, aceasta regula cores­punde scalei. Regula este stabilita in primul rand de seria numerelor reale si, in al doilea rand, de tipurile de scale existente. Aceste scale pot fi caracterizate prin sistemul numerelor reale si prin gradul de invarianta. Invarianta este transformarea care nu distorsioneaza structura scalei' (Safrit & Wood, 1989, p. 12).

Sunt mai multe tipuri de scale, dar cele mai utilizate sunt scalele nominale, ordinale, cu intervale egale si de marime.

1. Scala nominala - aceasta nu are nici una dintre caracteristicile seriei de numere reale (ordine, distanta sau origine) intrucat este constituita din obiecte sau fenomene care fac parte din aceeasi clasa. Clasele diferite sunt evident mutual exclusive.

Cel mai slab nivel al masurarii foloseste scala nominala, in care datele sunt asezate intr-o categorie foarte larga. Se folosesc numere, dar in locul lor pot fi alte simboluri, litere, fara sa se schimbe sistemul de numarare. „Cand ceva sau cineva este scalat la nivel nominal este simplu identificat sau numit. Scala nu spune nimic despre alt indicator decat despre categoria din care face parte.' (Sheridan, 1979, p.47). Clasificarea - mai exact listarea jucatorilor unei echipe dupa numarul de pe tricou, este un astfel de exemplu de scala. Numarul atribuit fiecarui jucator nu are semnificatie de marime. Tot astfel si numarul de ordine din tabelul cu elevii unei clase. Categoria de invarianta este substitutia generala: oricare substitutie este permisa, fara a schimba structura scalei. Dintr-un anumit punct de vedere, dupa Payton, pacientii din clinica de kinetoterapie pot fi plasati in grupe: A (osteoartrite), B (artrita reumatoida), C (artrita trau­matica) sau D (combinatii si altele) (Payton, 1988, p. 58). Sportivii sau elevii pot fi „masurati' ca apartinand grupei incepatori, avansati, perfectionati; categoriile sunt mutual exclusive, dar cei din grupa perfectionatilor sunt mai buni decat ceilalti, ceea ce Safrit & Wood numesc scala cvasiordinala sau sumativa, plasata intre scala nominala si ordinala.

Intrucat numarul acordat persoanei (sau obiectului) in scala nominala nu reflecta marimea, aceasta nu ar trebui subsumata instrumentelor de masurare; dar astfel de scale sunt utile in activitatea cercetatorilor si a profesorilor.

2. Scala ordinala - prezinta caracteristica de ordine, de rang a atributelor masurate. Atri­butele sau scorurile sunt aranjate dupa rang, fara ca diferenta dintre scoruri sa fie luata in consideratie. Clasamentul echipelor dupa 12 etape de campionat este ordonat dupa „merit'. Locul in clasament este de ordine, nu de marime, caci nu este adevarat ca echipa de pe locul sase este de doua ori mai slaba decat aceea de pe locul trei.

Foarte multe chestionare, scale de atitudini, inventare de personalitate etc. folosesc scala Likert, de regula cu cinci trepte: 1 - total de acord; 2 - de acord; 3 - indiferent; 4 - dezacord; 5 - total dezacord. Aceste scale au la baza un continuu care este impartit in cinci subcategorii. Acelasi continuu poate fi impartit in mai multe subcategorii. Se poate observa ca nu exista obiectivitate deplina in masurarea diferentei intre alegerile 1 sau 2, cum este si posibil ca dife­riti subiecti sa aleaga numere apropiate, exprimandu-si opinia proprie. Payton (1988, p. 59) da exemple de masurare a puterii musculare de la „zero', „urme', „slab', „potrivit', „bine' si „nor­mal', cu posibile subgradatii notate cu plus sau minus. Nu exista egalitate a diferentelor dintre grade; scorurile scalei ordinale reflecta relatii de felul „mai mult decat' sau „mai putin decat'.

Trebuie observat faptul ca scala ordinala nu ne spune care este distanta dintre punctele sale, unele fiind mai apropiate, iar altele la distanta mare. Oricum, se stie ca lucrurile care sunt con­fundate tind sa fie punctate impreuna, iar cele deosebite tind sa fie punctate la mare distanta.

Thomas & Nelson (1985, 1997) subliniaza ideea ca percentilele sunt numere ordinale; ca atare, un specialist nu trebuie sa incerce sa faca o medie a percentilelor sau sa interpoleze intre doua gradatii de percentile. Un punctaj intre cea de-a 60-a si a 65-a percentila nu trebuie sa primesca o valoare de 62,5.

Scale metrice

Scalele urmatoare, de intervale si de marime sunt denumite si scale metrice, intrucat ele sunt adevarate scale de masura, intervalele dintre doua numere fiind de marime egala. Cu o unitate de masura constanta, putem acorda numere reale observatiilor noastre, iar datele rezul­tate pot fi tratate cu procedurile matematice (Payton, 1988, p. 60).

3. Scala de intervale egale (echidistante) prezinta caracteristicile de ordine si distanta intre atributele masurate; distantele dintre treptele scalei sunt egale. O astfel de scala este gradatia termometrului, intre 80° si 70° fiind aceeasi diferenta ca intre 50° si 40°. Aceeasi proprietate o au scorurile din tabelele de etalonare ale testelor de motricitate, desi diferenta de 5 puncte e mai greu de realizat de la 90 la 95 decat de la 45 la 50.

4. Scala de marime - „Ratio Scale', cu zero absolut, are toate cele trei caracteristici ale seriei numerelor naturale. Scala are un zero de origine (zero inseamna absenta totala a caracteristicii masurate), unitatea de masura fiind aceea care poate varia. Scala de marime include masurile de lungime, greutate si timp.

Diferenta dintre cele doua scale metrice consta din faptul ca au alt punct zero. Scala de intervale are atat unitatile, cat si punctul zero stabilite arbitrar, de exemplu, temperatura masurata in unitati Fahrenheit sau Centigrade; in scala de marime numai unitatile de masura sunt arbitrare (centimetri sau inci), dar masoara acelasi lucru; zero semnifica nici o dimensi­une, pentru ambele sisteme de masurare.

in concluzie, Safrit & Wood (1984) recunosc ca este dificil de incadrat in cele patru scale toate datele recoltate. Unii autori propun si scala insumata (intre scala nominala si scala ordi­nala) in care sunt trecute, de exemplu, grupele de performanta inalta, medie si slaba ale unei clase sau echipe.

Problema cea mai importanta in masurarile scalare este ca acestea sa reflecte corect atributul masurat, adica subiectele sau fenomenele cu scoruri diferite la o anumita caracteris­tica sa fie diferite in acelasi grad si in realitate.

Scala nominala identifica diferente reale dintre datele observate, le da numere sau sim­boluri, cu scopul de a forma clase. Scala ordinala identifica si ordoneaza intr-un fel de secventa semicuantitativa; ea acorda numere sau simboluri evenimentelor, obiectelor sau persoanelor cu scopul de la stabili rangul sau „meritul'. Scalele metrice (de interval si de marime) au proprie­tatea de identificare, ordonare si cumulare, cu scopul de a cuantifica. Cand masuram forta cu instrumente metrice, folosim scala de intervale, intrucat zero gradatie pe aparatul mecanic nu inseamna ca nu este nici o contractie a muschiului; astfel, zero pe instrumentul de masura sau imobilitatea greutatii nu inseamna zero absolut al fortei (Payton, 1988, p. 61).

Proprietatilor celor patru scale le corespund patru niveluri de masura: nominal, ordinal, de interval si de proportii. Primele doua niveluri alcatuiesc masurarea neparametrica. Operatiile statistice posibile sunt de numarare, de stabilire a frecventei si de contingenta/intamplare, pen­tru nivelul nominal si, in plus, de ranguri, mediana distributiei si coeficientii de corelatie a ran­gurilor, pentru nivelul ordinal.

Celelalte doua niveluri alcatuiesc masurarea parametrica. Operatiile sunt de; adunare si scadere a intervalelor, calculul mediei, distributiei si operatiile legate de acestea: abaterea medie, coeficientii de corelatie si regresie. Pentru ultimul caz sunt admise toate nivelurile cerute de logica analizei (dupa I. Marginean, 1982, p. 70-72).

Scalarea in stiintele umaniste

Cunoasterea de ordin superior s-a realizat cand oamenii au trecut de la observatia cauzala la observatia ameliorata prin folosirea masurarii. Diferenta dintre observatiile obisnuite si cele bazate pe masurare consta in increderea (sau semnificatia) acesteia din urma. Masurarile sunt consistente cand valorile se repeta de la un moment la altul. Cand sunt consistente la repetarea masurarii, ele au caracteristica de incredere intra-observator; increderea inter-observatori reflecta abilitatea diferitilor observatori de a fi de acord cu observatiile altora (Sheridan, 1979, p. 47-48).

Tot Sheridan exemplifica diferenta dintre comportamentele care indica si comporta­mentele criteriale, care permit judecata si decizie. Sondajul preelectoral este indicativ, indirect; rezultatul voturilor este criterial, fiind masurat direct. Sunt multe situatii in care anumite com­portamente umane nu pot fi observate direct, cercetatorul facand apel la auto-relatare (self-report). Relatarile verbale ca si comportamentele nonverbale ofera indicii indirecte, dar uneori pot fi masurate cantitativ sau calitativ. (Vezi analiza lectiei, in capitolul 15.) Relatarile verbale pot fi retroactive - cu mica semnificatie in cercetare, actuale - asa cum sunt cele ale subiectilor investigati pe teren sau laborator, sau prospective - aspiratii, proiecte, plan de actiuni etc.

Activitatile corporale sunt studiate pluridisciplinar, ca si cercetarile din stiintele umaniste (psihologie, pedagogie, sociologie) care pretind, de asemenea, precizie in masura. Numai ca aces­te masuri privesc opinii, atitudini sau trasaturi psihice. Nivelul cantitativ al acestora este apreciat sau evaluat dupa anumite criterii sau prin transformarea scorurilor obtinute la un anumit test.

„Scalarea (din acest domeniu) este un proces prin care fenomene noncantitative (denumite si atribute) sunt schimbate in fenomene cantitative - denumite variabile - prin plasarea - simbolica sau reala - de-a lungul unui continuu.' (Th. Hoult, 1972, citat de I. Marginean, 1982, p. 105).

Scalarea implica o singura dimensiune si ordonarea caracteristicii masurate pe aceasta dimensiune. Fiind subordonata masurarii, scalarea realizeaza descrierea cantitativa a atributu­lui. Ea reda intensitatea de manifestare a diferitelor proprietatii calitative ale fenomenelor sociale si psihosociale, ordonandu-le pe un continuu liniar, de la o extrema (-) la alta (+). In functie de domeniu, se utilizeaza scale de stare, opinie, atitudine, satisfactie, evaluare.

Clasificarea scalelor simple din stiintele umaniste se prezinta astfel: 1. De ierarhizare

a. scala itemizata (categoriala). Exemplu: „sportul este'  - un mijloc de afirmare

- un mijloc de compensare

- un mijloc de castig material

- un mijloc de realizare sociala

b. scala ordinala. Exemplu: ordonarea unor caracteristici - itemi - dupa insemnatatea acordata de subiect (Factorii care determina performanta (vezi cap. 10 - Ancheta).

c. scala grafica - in care se aproximeaza un nivel cardinal fara a tine seama de egalitatea distantelor.

Dezacord Fara opinie Acord

(Respondentul marcheaza, pe segment, locul in care i se potriveste opinia)

2. De apreciere (notare) - „Rating Scale' - constituita din raspunsuri la itemii ches­tionarului.

Este folosita Scala Likert, destinata evaluarii atitudinii subiectilor, care isi exprima gradul de acord sau dezacord cu o anumita tema. Subiectilor li se cere sa aleaga unul dintre cele 5 raspunsuri:

„Exercitiile fizice sunt folositoare pentru echilibrul emotional.

Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

Pentru itemii formulati in judecati negative punctajul se va inversa, ca la itemul „Exerci­tiile fizice nu sunt folositoare pentru echilibrul emotional'.

Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

Scorurile mai multor itemi se insumeaza. Pentru o diferentiere mai mare a nuantelor opini­ilor, scala lui Likert poate avea si alte categorii de raspunsuri, pe o linie cu mai multe segmente: „Exercitiile fizice sunt folositoare echilibrului emotional'.

Dezacord total Acord total

Alegerea fortata si alegerea de mijloc.

in unele chestionare si scale de raspuns se cere subiectului sa decida asupra uneia sau alteia dintre alternative: „DA' sau „NU', „ACORD' sau „DEZACORD'. Se considera ca une­ori subiectul poate avea o opinie de mijloc. De exemplu:

a) Exercitiile fizice sunt utile fiintei umane? DA/NU

b) Exercitiile intense fac mai mult rau decat bine? (A) Adevarat; (B) Nedecis; (C) Neadevarat

Scalele de diferentiere semantica. Cuprind adjective bipolare care descriu o atitudinie despre o activitate personala, experienta sau situatie. Ele pot masura trei dimensiuni ale unui concept: Evaluare: clar-confuz; corect-incorect; Activitate: activ-inactiv; dinamic-static; rapid-lent; Intensitate: puternic-slab; solid-fragil.

Una dintre problemele metodologice importante ale scalarii din domeniul stiintelor sociale este interpretarea statistica. Unii autori, dupa cum arata Safrit & Wood, nu s-au putut pune de acord asupra acestui subiect. Una dintre pareri era ca analiza intervalelor si a raportu­lui (ratiei) sa se faca prin metode statistice parametrice, a datelelor ordinale prin metode sta­tistice parametrice, iar a datelor nominale, prin metode neparametrice. Cealalta parere care a castigat tot mai multi adepti si este larg acceptata este aceea a tratamentului parametric. Manualele de metodologie sociologica descriu, in mod detaliat, analiza de scalograma, meto­da interpretarii corecte si depline a raspunsurilor la ancheta.

Aparate, dispozitive de masura si traductori

Fiecare dintre marimile fizice au dobandit, de-a lungul anilor, instrumente de masura tot mai perfectionate. Cele mai multe ne sunt familiare (banda sau rigla metrica, cronometrai, can­tarul, contorul electric sau de gaze, vitezometrul, kilometrajul etc), iar altele mai putin (de exemplu contorul pentru masurarea intensitatii radiatiilor).

Cercetarea stiintifica din domeniul activitatilor corporale inregistreaza atat „dimensiuni' fi­zice (de tip motric, corporale-functionale), cat si pedagogice, sociologice si psihologice. Cele sociologice vor fi masurate prin instrumente specifice si adecvate (in special scale de evaluare). Chiar si caracteristicile metrice ale fortei sunt „masurate' prin scoruri (numar de tractiuni, flotari etc).

Cercetarea stiintifica reclama precizie mai mare decat masurarile obisnuite. De aici numarul imens de aparate si dispozitive create pentru aceasta. Nu insistam, dar vom aminti doar faptul ca de la cronometrajul din atletism cu precizia de 1/5 secunda, de la inceputul se­colului trecut, s-a ajuns, la mijlocul lui, la precizia de 1/100 sec, si spre final la folosirea dis­pozitivelor electronice cu 1/1.000 sec.

Cu trecerea timpului, un loc tot mai important l-au ocupat traductorii, dispozitive care transforma o forma de energie in alta, mai usor de masurat sau cuantificat (sunt bine cunos­cute marcile tensometrice, de exemplu, in dispozitivele dinamometrice). Tot din aceasta cate­gorie fac parte convertorul A/D, folosit ca interfata la calculatorul electronic, pentru a trans­forma datele din sistemul analogic in cel digital al microprocesorului, precum si diferitele amplificatoare al caror scop nu este necesar a fi subliniat.

Cresterea capacitatii discriminatorii a diferitelor instrumente de masurare este permanent in atentia specialistilor. Precizia si sensibilitatea unor platforme dinamometrice si a prelucrarii prin calculator a unor caracteristici cinematice ale miscarilor, precum si frecventa cadrelor aparatelor de luat vederi („lupa de timp') sunt doar trei exemple.

Mai adaugam si instalatiile de transmisie la distanta a unui numar mare de parametri functionali (frecventa cardiaca, respiratorie, T.A., C02 s.a.). La ora actuala, un laborator de motor learning, explorari functionale sau psiho-diagnoza arata ca un adevarat complex tehnic, computerizat.

Masurarea indirecta

In activitatea sportiva si, partial, in aceea de educatie fizica, masurarea nu se poate realiza direct si cu instrumente de tip metric. O serie intreaga de indicatori ai capacitatii de perfor­manta, precum si cei care caracterizeaza volumul, intensitatea si complexitatea antrenamentu­lui (lectiei) sunt obiectivati, cu aproximatie, pe baza unor „instrumente' ad-hoc. De regula, se recurge la indici de timp, durata, frecventa, intensitate si pauze, spatiu, la tipuri de miscari cu sau fara incarcatura si la particularitatile individuale ale sportivului (elevului). S-a creat, ast­fel, o intreaga metodologie a obiectivarii continutului si caracteristicilor antrenamentelor si lectiilor. Au aparut si opinii pentru sustinerea unei relativ independente orientarii metrologice3, pentru evaluarea numerica a modelelor de pregatire4.

Precizia masurarii

Pentru cercetatorul domeniului nostru este important sa aleaga judicios lucrurile pe care le masoara, din acest proces decurgand informatiile (datele) de a caror prelucrare va depinde calitatea investigatiei. Vom avea ocazia sa ne referim la modul in care trebuie efectuate pro­bele sau testele, pentru a ne oferi informatiile cele mai relevante.

Pe de alta parte, instrumentele masurarii trebuie sa asigure (dupa Payton, 1988, p. 57): 1. masurarea performantelor (motrice, psihice); 2. sa diferentieze ceea ce este trecator de ceea ce este permanent; 3. sa identifice caracteristici observabile legate de performanta; 5. sa iden­tifice conditiile care stau la baza schimbarilor care apar.

S-ar parea ca fiecare cercetator doreste sa masoare cu maximum de precizie ceea ce are de masurat. Lucrurile nu stau insa atat de simplu. In primul rand, fiecare domeniu de fapte are un anumit grad de precizie; in al doilea rand, masurarile din domeniul biologic (somatic, functional, motric) sau psihologic - pedagogic - sociologic sunt, in mare grad, aproximative; in al treilea rand, cresterea gradului de precizie a unor masurari ridica foarte mult costul in bani

3) Metrologie - parte a fizicii care se ocupa cu stabilirea unitatilor de masuri si greutatii si cu procedeele de masurare a mari­milor fizice (D.C.M).

4) Sportometrie - un termen propus de cercetatorul roman Cornel Radut, pentru masurarile specifice din domeniul sportului.

Daca instalatiile de laborator, dublate de computere, asigura acum mare precizie unor masurari de tip biomecanic, biochimic sau fiziologic, probele de teren si testele (motrice, psihologice etc.) raman inca tributare aproximarii datelor recoltate.

Adrian Gagea (1999) stabileste caracteristicile masurarilor: precizia, repetabilitatea si justetea, caracteristici care se pot manifesta independent sau asociate - cazul ideal.

Precizia tine de calitatea instrumentului si abilitatea operatorului. Un bun cronometru sau aparat de filmat nu ofera aceleasi informatii in mana unui novice sau a unui expert. Autorul da exemplul unei trageri la tinta, in care se obtine un foc in centrul acesteia (precizie). Daca tragatorul reuseste mai multe focuri grupate la „7', vorbim despre repetabilitate, adica despre faptul ca actiuni similare sunt aproape identice, ca efect. Justetea este „calitatea unor masurari repetate ale aceluiasi masurand de a da rezultate a caror valoare medie este apropiata de va­loarea adevarata a masurandului' (A. Gagea, 1999, p. 202-203) /„Masurand' - termen intro­dus de autor pentru a designa caracteristica masurabila - p. 91).

Erorile de masura

Este aproape imposibil ca valoarea obtinuta prin masurare sa fie identica cu valoarea exacta sau reala. Diferenta dinte aceste doua valori reprezinta eroarea de masurare dx = (x -Xj), unde x este valoarea reala, xi este valoarea masurata.

Se cunoaste faptul ca repetarea masurarii conduce la stabilirea unei valori medii care este foarte apropiata de cea reala.

Erorile sistematice, generate de o eventuala defectiune a instrumentului de masurat, pot fi descoperite si inlaturate.

Erorile intamplatoare, avand cauze foarte diferite si cu actiuni si efecte in sensuri diferite, se supun testului statistic, considerandu-se ca ele se distribuie dupa curba normala, gaussiana.

Analiza schemei reprodusa aici ii ofera cercetatorului posibilitatea de a verifica domeni­ile posibilelor erori.

Schema 8.1

Erorile de masurare

f

ERORI DE MASURARE

ERORI INTAMPLATOARE

ERORI SISTEMATICE

ERORI ELEMENTARE

CONSTANTE

VARIABILE

X

OBIECT |

OPERATOR |

APARATURA 1

METODA DE  1 MASURARE |

EXTERIOARE

(Din Florea Cornel, Ce cercetam, cum cercetam. Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983, p. 97).



4. MASURARE Sl EVALUARE

Daca masurarea este procesul prin care culegem informatiile, evaluarea este procesul de stabilire a valorii sau meritului datelor culese.

Desi in aceasta lucrare ne intereseaza cercetarea, in domeniul activitatilor corporale masurarile sunt foarte mult legate sau orientate spre evaluarea modului in care sunt realizate obiectivele acestor activitati.

Evaluarea

Evaluarea este procesul prin care se fac judecati asupra rezultatelor masurarilor, judecati care au in vedere anumite criterii si care reprezinta in acelasi timp scopul masurarii.

Reamintim ca exista mai multe tipuri de evaluare: sumativa, formativa, a procesului, a produsului, criteriala, normativa, fiecare dintre ele pretinzand procedee specifice de inter­pretare a datelor masurate.

Evaluare - termen generic ce desemneaza calcularea valorii sau starii, cel mai des prin referire la un ideal sau o norma, bazandu-se fie pe aprecieri subiective, fie pe masurari Se defineste printr-o nota a unei modalitati sau a unui criteriu considerat la un comportament sau un produs. Termenul de evaluare are o acceptie mult mai larga decat aceea de masura. Evaluarea poate cuprinde atat o descriere calitativa sau una cantitativa, cat si judecati de va­loare privind dezirabilitatea (G. De Landsheere, in Doron & Parot, 1999).

Evaluare criteriala - expresie mai putin corecta, dar folosita curent, „fie ca etaloneaza de fapt o performanta prin raportare la cele ale altor indivizi din acelasi grup (evaluare norma­tiva), prin raportare la un obiectiv de atins sau prin raportare la un domeniu de competenta, un criteriu exista intotdeauna. Denumirea de „evaluare centrata pe obiective sau pe un domeniu „este mai corecta' (G. De Landsheere, idem).

„Criteriu - standard care este stabilit pentru a formula o judecata sau a lua o decizie, in special in stiinta' (Longman Dictionary)

Evaluare formativa -„in practica scolara, evaluare care intervine in principiu la capatul fie­carei sarcini de invatare pentru a informa elevii si profesorul despre gradul de maiestrie atins si, eventual, pentru a stabili un diagnostic al dificultatilor de invatare. Termenul «formativ» indica faptul ca aceasta evaluare se integreaza in procesul educativ normal.' (G. De Landsheere, idem)

Evaluare sumativa - „in timp ce evaluarea formativa este de natura unui diagnostic, eva­luarea sumativa imbraca un caracter de bilant. Ea intervine la capatul unui ansamblu de sarcini de invatare care reprezinta un tot: capitol dintr-un curs, ansamblu de cursuri dintr-un trimestru etc.' (G. De Landsheere, idem)

Referindu-se la procesul educational, Mathews afirma: „Evaluarea implica judecata, apreciere, estimare, clasare si interpretare, deosebit de importante in procesul educational. Metodele si instrumentele calitative ale profesorului, observatia, judecata, sondajul, relatarile, listele de control, fisele de inregistrare si chestionarele sunt folosite ca evidente in legatura cu valoarea standardelor si cu situatia si scopurile grupurilor si indivizilor. Evaluarea este un pro­ces continuu care cuprinde in totalitate scopurile educatiei' si, mai departe: „Masurarea se con­centreaza pe cunostinte sau deprinderi specifice, la un moment dat; evaluarea este un proces continuu urmarind sa obtina judecarea nivelului de schimbare (preferabil de ameliorare) de-a lungul unei perioade de timp.' (Mathews, 1968, p. 1,2)

In practica educationala, dar nu numai in ea, evaluarea se face mai ales prin note, notarea constand din acordarea unei caracteristici numerice sau calitative unui rezultat sau obiect, potrivit unui model de referinta sau norma, care pot fi diferite, dupa sarcina de efectuat si insusirile subiectilor/obiectelor. Poate fi apreciere subiectiva globala, dupa un barem, sau obiectiva, in cazul in care sunt stabilite reguli precise (ipotetice).

Scopurile si principiile masurarii si evaluarii

Vom reda aici, pe scurt, cele mai insemnate aspecte ale acestor doua procese, in viziunea lui Kirkendall et al. (1987). Scopurile:

1. Stabilirea statusului, a progresului sau performantelor, prin folosirea clasificarii (gra­darii/notarii) care permite incadrarea elevilor intr-o grupa de instruire, promovarea lor la alt nivel, informarea de tip „feed-back', in directia cresterii performantelor, stabilirii unor exercitii specifice etc. Pe scurt, stabilirea statusului va sta la baza tuturor celor­lalte scopuri ale masurarii si evaluarii.

2. Clasificare pe grupe omogene, pe baza unor trasaturi sau abilitati. Tipurile obisnuite de clasificare a elevilor sunt dupa: varsta, sex, stare medicala, inaltime, greutate, nivel de deprinderi, nivel de capacitate (fitness) sau interes. Scopul general este de a imbunatati metodica instruirii.

3. Selectarea catorva, din mai multi - solutia identifica putini din foarte multi, pe baza unor criterii determinate.

4. Motivare - se cunosc efectele motivationale ale unor evaluari bine realizate. Rezulta­tele la teste pot fi folosite pentru dezvoltarea motivatiei intrinseci a elevilor.

5. Mentinerea standardului (nivelului) anticipat. Masurarea si evaluarea permit cunoa­sterea gradului in care profesorul realizeaza obiectivele propuse: daca nu, procesul instruirii va trebui modificat. Masurarea si evaluarea trebuie sa fie planificate ca parti integrale ale programului de educatie fizica si sportiva.

6. Furnizarea experientelor educationale, atat pentru elev, cat si pentru profesor. Elevul invata despre sine insusi si despre propria activitate; profesorul invata despre cum va folosi metodele de instruire, efectele acestora asupra elevilor etc.

7. indrumarea cercetarii. Cercetarea este conditionata de informatiile precise obtinute pe baza masurarilor efectuate, a caror evaluare se face in dependenta de ipoteza si sco­purile propuse ale cercetarii.

Principiile

Principiile sunt definite ca fiind reguli care indruma o anumita activitate. Le vom enumera fara comentarii:

• Programul de masurare si evaluare trebuie sa fie in concordanta cu principiile filosofice despre viata si educatie ale educatorului.

• Pentru o evaluare eficienta, toate masurarile trebuie sa fie facute in functie de obiec­tivele programului.

• Testarea este o parte a masurarii, iar masurarea numai o faza a evaluarii.

• Masurarea si evaluarea pot fi realizate si verificate numai de catre specialisti calificati.

• Rezultatele masurarii si evaluarii trebuie sa fie interpretate in functie de intreaga viata a subiectului, inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emotionale, fiziologice si psihologice.

• Masurarea si evaluarea sunt instrumente importante, care joaca un rol major in intregul proces educational.

• Masurarea si evaluarea se bazeaza pe faptul ca ceea ce exista, exista ca atare si deci tre­buie masurat.

• Nu exista un inlocuitor al judecatilor din domeniul masurarii si evaluarii. Evaluarea e judecata; fara date substantiale, judecata nu este valabila.

• Abilitatile initiale ale elevilor trebuie masurate, pentru a obtine apoi informatii despre performantele lor, din cadrul programului de formare, la incheierea sezonului.

• In toate masurarile trebuie folosite numai teste validate, obiective si semnificative. (Kirkendall et al., 1987, p. 7-8).

De la evaluarea altora la autoevaluare

Exista desigur diferente intre opinie si aprecierea obiectiva a unui fenomen sau persoana. Sunt binecunoscute situatiile de acord deplin dintre arbitrii care apreciaza executiile gimnas-tilor, patinatorilor si altor sportivi. Obiectivitatea acestora este ajutata de un sistem de criterii si bineinteles de antrenament in arbitraj (adica in evaluare).

Autoevaluarea

Se stie ca individul se compara cu semenii si astfel se poate cunoaste pe sine.

In activitatile corporale sunt frecvente situatiile in care elevii si sportivii sunt solicitati sa-si faca autocaracterizarea nivelului dezvoltarii aptitudinilor, deprinderilor sau atitudinilor specifice, ca si modul cum s-au comportat in situatiile caracteristice activitaii.

In fig. 8.1 reproducem o fisa de autoevaluare a „capacitatii tehnico-tactice a handbalis-tilor'. Ea poate fi folosita si de catre antrenor, adaptata altor sporturi, pentru autoevaluarea fiecarui sportiv sau pentru propria apreciere. Compararea valorilor sale cu ale elevilor il poate conduce pe antrenor la concluzii interesante.

Inter evaluarea

O alta tehnica - tot cu aspect de scalare - este comparatia in perechi. Fiecare membru al grupului se compara, pe rand, cu ceilalti, marcand un semn „1' cand este superior si un semn „0' cand este inferior la o anumita trasatura, calitate, aptitudine etc.

Se procedeaza astfel: fiecare subiect primeste lista membrilor grupului; noteaza indica­torul (calitatea) asupra caruia face interevaluarea si trece raspunsurile sub forma amintita. Profesorul (antrenorul) alcatuieste, pe baza foilor de raspuns ale elevilor, o matrice in care transcrie autoevaluarea acestora, urmarind ca semnul „1' sa fie trecut atunci cand subiectul de pe coloana este superior celui de pe randul cu care se compara.

Fisa de evaluare a jucatorilor (fragment)

Figura 8.1

ATAC Continutul tehnico-tactic

Posturile pe teren

Aprecierea in note

MISCAREA IN TEREN

Starturi

Alergarea de viteza

Schimbari de directie in alergare

Opriri, porniri, intoarceri

Starturi

Elanul pentru aruncari:

- 3 pasi succesivi pentru saritura

- 2 pasi succesivi pentru saritura

- 1 pas pentru saritura

- pas adaugat

- pas saltat

MISCARI INSELATOARE

- Fenta de schimbare

- Fenta de aruncare la poarta

in tabelul respectiv, profesorul sau sportivul incercuieste nota pe care sportivul o merita la fiecare item; se pot folosi diferite culori, pentru diferite momente ale evaluarii.

Dimensiunile internationale ale hartiei

Clase

Standardul A mm

Standardul B mm

Standardul C mm

841 x 1189

1000 xl414

917 x 1297

594 x 841

707 x 1000

648 x 917

420 x 594

500 x 707

458 x 648

297 x 420

353 x  500

324 x 458

210 x 297

250 x  35

229 x 324

148 x 210

176 x 250

162 x 229

105 x 148

125 x  176

114 x 162

74 x 105

88 x  125

81 x 114

52 x  74

62 x  88

57 x  81

37 x  52

44 x  62

26 x  37

31 x  44

13 x  26

22 x  31

Nota: Formatele A5 si B5 sunt cele mai utilizate in editarea lucrarilor tiparite. Formatul A4 este coala obisnuita pentru reproduceri la aparatele de copiat.

6. TESTELE CA INSTRUMENTE DE MASURA

Daca lumea fizica se supune unor masurari obiective, cu instrumente caracteristice de tip metric, nu acelasi lucru se intampla cu lumea fiintelor umane in conditiile activitatii lor foarte complexe. Evident ca unele caracteristici ale fiintei umane si'ale activitatii ei pot primi valori metrice (greutate, inaltime, viteza de deplasare, indici fiziologici), dar cu totii stim cat de vari­abile sunt aceste valori si cate precautii trebuie luate pentru asigurarea preciziei si obiectivitatii masurarii. Cu atat mai mult va trebui sa fim atenti cand dorim sa masuram caracteristicile unor activitati, actiuni, atitudini sau trasaturi ale personalitatii subiectilor.

Istoria metrologiei testelor este instructiva in acest sens. Ca instrument de masura testele au fost elaborate si dezvoltate de psihologia aplicata, incepand cu sfarsitul secolului al XlX-lea. Un larg curent in favoarea lor s-a manifestat in timpul primului razboi mondial. Au fost perioade de neincredere si de desconsiderare. Astazi testele se caracterizeaza printr-o teorie consistenta si o tehnologie pretentioasa, menite sa corecteze cat mai mult slabiciunile lor metrologice. Tehnicile psihometrice, in care sunt incluse si cele privitoare la aptitudinile motrice, s-au extins si in directia fenomenelor psihosociale (sociometria, scalele de atitudini, sondajele de opinie); pedagogia si sociologia nu se pot dispensa de metodologia testelor.

Definitie

incepem cu definitia data de Asociatia Internationala de Psihologie: „Testul este o proba determinata, ce implica o sarcina de indeplinit, identica pentru toti subiectii examinati, pe baza unei tehnici precise, in scopul aprecierii succesului sau esecului sau notarii numerice a reusitei. Sarcina poate fi relativa fie la cunostintele dobandite, fie la functii senzori-motrice sau men­tale.' (H. Pieron, 1968)

Pentru M. Barrow si R. McGee (1971, p. 588) „testul este un set de intrebari, probleme sau exercitii pentru stabilirea cunostintelor, abilitatilor, aptitudinilor sau calificarea unei persoane; o examinare; un instrument specific de masurare pentru colectarea de date, implicand un raspuns de la persoana care este masurata'. Kirkendall et al. (1987, p. 3) dau testului o definitie foarte larga: „Testul este un instrument utilizat pentru a obtine informatii despre indivizi sau obiecte'.

Termenul este folosit in aceasta acceptiune de catre foarte multe persoane care „masoara' sau „evalueaza' diferite performante.

Literatura consemneaza inca multe alte definitii ale testului, definitii in care autorii scot in evidenta ceea ce considera ei util pentru demersul concret pe care-1 propun. De regula, aces­te definitii nu depasesc notele caracteristice ale definitiei A.I.P., citate mai sus. Exprimari ca „proba practica pentru examinare', „procedeu stiintific practic', „instrument de masura', „instrument in psihologia diferentiala si aplicata' nu reusesc sa acopere integral conceptul. Cateva comentarii sunt necesare:

1. Proba care este cuprinsa in test consta dintr-o sarcina care este identica pentru toti subiectii. Sarcina poate fi considerata ca un stimul sau situatie-stimul si care reclama un raspuns al subiectului. Aceasta sarcina poate fi de natura psihica, psihomotrica, motrica si solicita raspunsuri care reflecta acuitate senzoriala, aptitudine psihica in directii foarte diferite (atentie, memorie, operationalitate a gandirii, echilibru efectiv), aptitudini psihomotrice sau motrice (coordonare, echilibru, forta, rezistenta, viteza), aptitudini adaptative psihosociale etc.

2. Cerinta ca sarcina sa fie identica implica standardizarea atat in privinta continutului, formei sau structurii, cat si a modului de administrare (in care intra si consemnul).

Astfel, in examinarea elevilor, instructiunile (consemnul) asupra modului de efectuare a probelor motrice trebuie sa fie foarte precise, sa se respecte pozitiile de plecare sau regulile de executie. Standardizarea se refera la conditia materiala a administrarii probelor (parchet sau asfalt, cu sau fara pantofi speciali, dimensiunile si greutatea aparatelor etc). Daca sunt teste creion-hartie, formularele trebuie sa fie corect tiparite, clare, un text contrast, usor de citit. Vom vedea mai tarziu ca standardizarea probelor fizice implica operatii statistice specifice testelor psihologice.

3. Tehnicile de executie trebuie explicate, demonstrate si, in functie de natura probei, incercate. In unele teste, subiectilor li se vor permite 1-2 executii de proba, din care si ei, si examinatorul sa se convinga ca se lucreaza corect. Atentie deosebita trebuie acor­data corectitudinii flotarilor, tractiunilor in brate, serpuirilor din parcursurile de abili­tate si altora, in care exista posibilitatea executiei incorecte.

4. Scopul utilizarii testelor este, in general, masurarea unor caracteristici, insusiri, com­portamente ale subiectilor, masurare care, uneori, in conditii naturale, ar fi mai dificila si in care - aceste conditii nefiind identice pentru toti - nu ar permite compararea.

Un prim aspect evidentiat in definitia A.I.P. este acela al aprecierii succesului sau esecu­lui subiectului la proba la care a fost supus. Acest aspect este legat de tipul de evaluare in care scorul5 obtinut de un subiect la un test, se compara cu cerinta (sau norma) stabilita de exami­nator sau administratie, care este obligatoriu sa fie realizata de subiect pentru a fi declarat reusit (evaluare criteriala, amintita mai sus). Un anumit scor minim se cere la un test de cunostinte sau la unul de aptitudini motrice pentru ca subiectul sa fie declarat admis.

Al doilea aspect este al notarii numerice a performantei, consta in faptul ca scorul obtinut de un subiect este comparat cu scorul celorlalti subiecti ai grupului din care face parte subiec­tul. Este tipul de evaluare „normativa' in care, de regula, scorul subiectului este apreciat in comparatie cu media grupului si se exprima in indici (sigma - abatere standard), note Z sau alte variabile normate. In cazul distributiilor asimetrice a performantelor grupului, evaluarea scorului subiectului se face in centile sau decile.

5) Scor (score, in engleza) inseamna raboj, socoteala. Aici „nota corespunzatoare unui nivel de reusita in executia unui test' (H. Pieron); este un mod de notare (cotare) a performantelor obtinute la un test; este valoarea numerica a performantelor inregistrate intr-o cercetare.

6. Etalonarea testelor este operatia de stabilire a scarii valorice a rezultatelor (scorurilor) unei populatii sau esantion.

Prin compararea scorului individual cu scorurile etalonului se afla valoarea subiectului sau locul lui pe scara testului. Etalonarea se face prin procedeul normalizarii, in functie de abaterea standard, cand valorile sunt distribuite normal, si prin procedeul decilarii sau centilarii (clase cu procentaj egal), cand curba distributiei este asimetrica. Pentru etaloane se mai foloseste si ter­menul de scala, in intelesul de serie progresiva de valori, construita in raport cu un standard. Etaloanele se construiesc pe grupe de sexe, varsta sau criterii. intr-o formulare sintetica, testul este o proba standardizata si etalonata, fiind utilizat ca instrument de masura in domenii diferite.

Ce masoara testele?

Testele masoara o mare varietate de variabile de raspuns si, de asemenea, de variabile in­termediare (care tin de personalitatea subiectului). Se masoara cunostinte, functii fiziologice psihice, psihomotrice si motrice, modalitati de reactie si de adaptare, trasaturi mai mult sau mai putin manifeste ale individualitatii, atitudini psihosociale etc. De aici, o diversitate taxonomica a testelor, din puncte de vedere diferite, ca de exemplu: verbale si neverbale, de nivel si de per­sonalitate, de adaptare si de expresie, de aptitudini si atitudini, de adaptare la efort si fitness etc.

Este clar ca testele sunt instrumente de masurare. Masurarea este insa mai putin precisa decat ne-am astepta. in domeniul nostru numaram executiile unui subiect la o proba de forta, dar numarul repetarilor reflecta aproximativ calitatea investigata, intrucat executia nu poate fi deplin corecta si apoi, unele particularitati somatice (brate scurte sau lungi, de exemplu) pot influenta rezultatele, tot asa cum ele pot fi influentate de atitudinea fata de proba (interes, moti­vatie, efort etc).

Conditiile metodologice

Ca instrument de masura, testul trebuie sa indeplineasca acele conditii care sa-i asigure valoarea metrica si metodologica. Cinci sunt aceste conditii: puterea de discriminare, stan­dardizarea, obiectivitatea, fidelitatea si validitatea.

Puterea de discriminare sau sensibilitatea se refera la capacitatea testului de a realiza o distributie larga a scorurilor, pentru ca subiectii sa poata fi clasificati, selectati, categorisiti. Daca nu intruneste aceasta conditie, s-ar putea ca toti subiectii sa obtina aceleasi rezultate. De exemplu, la o proba simpla si usoara, toti subiectii primesc aceeasi nota, chiar maxima, ceea ce face inutila examinarea.

Standardizarea a fost discutata mai sus, ea fiind si rezultatul experimentarii construirii tes­tului (chestionar, proba-sarcina), pe baza folosirii unui esantion larg si reprezentativ.

Fidelitatea (increderea, stabilitatea sau fiabilitatea). Testul trebuie sa masoare la fel si exact, atunci cand este aplicat a doua oara asupra acelorasi subiecti (bineinteles ca intre timp nu a avut loc un proces de invatare specifica sau de transfer). Pentru a sti acest lucru repetam testul, la un interval de o saptamana, la acelasi grup de subiecti si calculam coeficientul de corelatie. Corelatia evalueaza fidelitatea sau stabilitatea testului (engl. Test-Retest Reliability). Stabilitatea test-retest poate fi considerata ca generalizabilitatea unui rezultat observat la o anumita examinare asupra rezultatelor obtinute la date diferite. Daca retestul se face mult prea tarziu, varianta aleatorie va tinde sa creasca. Daca avem doua teste paralele si le aplicam acelo­rasi subiecti, vom putea cunoaste fidelitatea lor prin calculul corelatiei dintre cele doua serii de rezultate (fidelitate prin echivalenta - engl. Equivalence sau Alternate-Form Reliability)

Fidelitatea este exprimata in coeficientii de constanta si echivalenta sau de omogenitate.

Obiectivitatea consta din neinfluentarea rezultatelor de catre un examinator sau altul. Ca si la fidelitate, avem repetarea administrarii, dar de data aceasta de catre alt examinator; rezul­tatele trebuie sa fie asemanatoare.

Verificarea statistica a validitatii, fidelitatii si obiectivitatii se face prin procedeul corela­tiei. Gradul de potrivire (acord) intre cele doua variabile (rezultatul la prima testare si rezul­tatul oferit de experti sau de a doua testare) se exprima in coeficientul de corelatie care, putand lua valori intre -l si +1, se noteaza in sutimi. Valori de 0,99-0,90 (notate de regula cu .99 si .90) indica o corelatie excelenta, intre 89 si 80 buna; intre 79 si 70 potrivita; intre 69 si 60 slaba - pentru domeniul testelor motrice (Matheews, 1969, p. 23-28).

Cerinte practice

Retinem ca testele sunt instrumente utile si necesare activitatii de investigatie, dar ca va­loarea lor nu se manifesta decat atunci cand sunt intrunite conditiile metodologice descrise mai sus, la care mai adaugam cateva mentiuni:

- Literatura de specialitate abunda in teste. Institutii specializate le comercializeaza. in anumite perioade au existat curente puternice in favoarea lor, fiind preluate si apli­cate pe scara mare, atat de specialisti, cat si de nespecialisti.

- Administrarea testelor si interpretarea rezultatelor trebuie sa fie efectuate numai de catre specialisti pregatiti si competenti.

Preluarea fara rezerve a testelor si a etaloanelor este o mare eroare, intrucat esantio­nul nostru nu se potriveste (nu este echivalent) in nici un caz cu esantionul pe baza caruia s-a construit testul. Este recomandabil ca profesorul de educatie fizica sau antrenorul sa construiasca singur testele de care are nevoie, schimband la 3-4 ani etaloanele, intrucat caracteristicile generatiilor de elevi se modifica in timp.

Cerinte pentru testele motrice:

- sa intruneasca cerinta de masurare obiectiva;

- sa dureze putin, pentru a nu induce starea de oboseala care influenteaza negativ rezul­tatele;

- sa solicite calitati specifice domeniului investigat;

- sa fie usor de aplicat si cu aparatura usor de manevrat;

- sa se aplice in conditii identice pentru toti subiectii.

Bateriile de teste

Prin constructia lor, testele masoara fie una, fie mai multe caracteristici. in psihologie sunt cunoscute testele pentru o singura trasatura sau aptitudine si teste multifazice sau multifacto-riale, asa-zisele „inventare'.

Bateriile de teste sunt unidimensionale sau omogene, cand mai multe teste reunite masoara o anumita caracteristica, atitudine, aptitudine, trasatura de personalitate si multidi­mensionale sau heterogene, cand masoara mai multe caracteristici, cum sunt testele psiholo­gice 16 P. F. - Cattell, M.M.P.I., California, Guilford-Zimmermann sau bateria de teste motrice Fleishman, care cuprinde probe pentru masurarea vitezei, fortei, coordonarii, rezistentei s.a.

Exigentele prelucrarii statistice a scorurilor bateriilor de teste sunt determinate de carac­teristicile distributiei valorilor variabilelor. Etalonarea se reduce, de cele mai multe ori, la nor­malizare cu 5, 7 si 9 trepte, in cazul distributiei normale. in cazul distributiilor asimetrice este nevoie sa se recurga la operatiile ordinale: cvartile, decile si centile (Radu, L, 1971, p. 91).

Teste si scale in domeniul activitatilor corporale

Am subliniat in repetate randuri caracterul interdisciplinar al stiintei activitatilor corpo­rale. Acelasi caracter interdisciplinar il aflam in fiecare dintre cele cinci tipuri de astfel de ac­tivitati (ludice, gimnice, agonistice, recreative si compensatorii). Drept urmare, cerinta masu­rarii este comuna tuturor, cu mentiunea ca specialistul domeniului masoara variabile antropo­logice, biologice (fiziologice, electro-fiziologice, biochimice, biomecanice etc), psihologice, sociale, psihomotrice si motrice. (Un tabel al acestor variabile este propus in capitolul 14).

Daca acordam „testului' caracteristicile de standardizare si etalonare, vom putea spune, impreuna cu H. Pitariu, ca nu orice proba este test. in limbajul comun, o proba de capacitate motrice, de exemplu, este considerata un „test', adica o incercare sau verificare; daca este standardizata si etalonata, este test.

In cele de mai jos facem numai o enumerare, nici aceasta completa, a unor tipuri de scale si/sau teste nelistate de regula decat in lucrarile de specialitate.

Scale de dezvoltare psihica si psihomotrice. Le aflam in domeniul „psihologiei dez­voltarii', pentru varstele de crestere. Tabelele dupa care se evalueaza dezvoltarea somatica, a locomotiei, limbajului etc. nu sunt altceva decat scale. Astfel, manualul pentru examinarea dezvoltarii psihomotrice a copiilor - Bruininks-Oseretski - (1978) prezinta teste pentru eva­luarea motricitatii copiilor intre 41/2 si 141/2 ani, alcatuite din 8 subteste cu 46 itemi. Bateria de teste este insotita de standardele medii pentru fiecare categorie de varsta.

In domeniul kinetoterapiei se folosesc scale pentru „testingul muscular' si pentru evalu­area starii pacientului cum sunt mobilitatea, locomotia, echilibrul etc, precum si starea gene­rala de sanatate. (Handbook of Health Assessment, 1991)

Li domeniul fitness-ului s-au elaborat chestionare cu scale pentru evaluarea sau autoevaluarea starii de nutritie, a starilor psihice („mood states'), a stilului de viata etc. (Blake Peggy et al., 1987). Pentru evaluarea capacitatii motrice sunt bine cunoscute tabelele lui Fleishman (1964 si urmatorii).

Mai mentionam Scala de satisfactie (Enjoyment Scale), folosita pentru masurarea efectelor afective ale practicarii exercitiilor fizice (Scanlan et al., 1991).

Asupra acestor „teste' si scale vom reveni la capitolele rezervate tehnicilor de studiu si masurare a comportamentelor motrice. Vom mai face aici o mentiune: unele teste sau probe au primit denumirea de „scale metrice', dar in realitate ele nu sunt decat scale ordinale, neputand fi supuse, asa cum aratam mai sus, procedeelor aritmetice. Varsta mentala sau motrice (QI si QM) reprezinta repere comode, in ciuda slabiciunii lor metrice (Ghiglione et al., 1999).

In sfarsit, sa amintim aici si testele pentru masurarea efectelor cognitive si afective-sociale ale activitatilor corporale, nefolosite, inca, in evaluarea din domeniul educatiei fizice si sportu­lui, dar mult aplicate in tarile dezvoltate (Barrow & McGee, 1971, Safrit & Wood, 1988, Morrow et al., 2000)



loading...






Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3274
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site